Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-10-11 / nr. 458

VREMEA Burghezia noastră românească, în sensul unei tradiții reale, se termină, după cum am arătat, tocmai acolo unde ar fi putut lua naștere cu mai multă amploare, adică în agrarism, pentru a se desvolta puternic și românește, pentru a trece, cu propriul ei concurs de autodecapitare, în faza orășenească a industrializărei și a capitalului mare. Procesul acesta, desigur, este cel din apus, și noi am forțat desfășurarea Lui și la noi, unde alte condiții, rezultate din tardivitatea intrării noastre în marile operații de comerț ale sumei vechiului continent, de faptul că nu avusesem un regim feudal, și de caracterul agrar al economiei noastre, ar fi dus la o altă evoluție cu caracter propriu și, desigur, mai fecund. Regele Carol I, într'o scrisoare publicată pe la 1871, într'un ziar german, și-a dat perfect seama de lucrul acesta, spunând: „Prin numeroasele mele călătorii prin regiunile celor două principate și prin felurite atingeri cu toate păturile societății, am dobândit încredințarea că vina nu este nici a mea și nici a poporului în întregimea lui, ci mai ales a celor ce și-au însușit dreptul de a conduce țara în care s'au născut. Acești oameni, care și-au făcut educația politică și socială mai mult în străinătate, uitând cu desăvârșire împrejurările patriei lor, nu caută altceva, decât a aplica aici ideile de care s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le în niște forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau nu. Astfel, nefericita țară, care a fost totdeauna îngenunchiată sub jugul cel mai aspru, a trecut deodată și fără mijlocire, de la un regim despotic, la cea mai liberă constituție, cum nu o are nici un popor din Europa“. Gravitatea acestei atât de drepte pe cât de elementare observații și judecăți nu sta însă în chiar hărăzirea acestei libertăți în sine, cât în faptul că acest liberalism de model european, rezultat în Apus dintr'un lung proces de formație a burgheziilor naționale respective, se făcea la noi prin decapitarea adevăratei burghezii românești, cu caracter agrar, și se deschidea astfel, implicit, drum capitalismului în sensul de obiectivare a cadrelor în care avea să se constitue. Faza capitalistă a statelor însă coincide cu o slăbire a ideei naționale până la ignorarea ei; la statele burgheze însă, prin structura națională a unei îndelung formate burghezii, ideia națională trăește automatic, așa cum bate inima în orice organism viu, chiar atunci când interesul de clasă al burgheziilor respective acționează pe deasupra sau în afara acestei norme de a fi. Construirea lor, cu alte cuvinte, e o stare de fapt în care cu greu se pot strecura elemente și factori străini, menite r germineze destructiv în structura lor, și a statului. Faza capitalistă însă la noi, ne-a găsit fără această puternică burghezie, pe care o căutam unde nu este și o nimicisem unde era, și trebuia să fie, în boerinea mare, mai puțin, și mai mult, în cea mijlocie și mică, în răzeșie, în moșneni sau în mazili, ca și în țărănimea în stare să se ridice, dar cu toate cadrele de obiectivare, de depersonalizare a avutului, de libertate economică, necesare capitalului modern, abstract și juridic. A fost un fapt de care, de altfel, ne dam seama cu toții, această nevoe de a avea o burghezie întărită, dar nu știam sau nu pricepeam caracterul special al stărilor noastre. Proclamația revoluționarilor munteni, de pildă, spune: „Poporul român chiamă toate stările la fericire, recunoaște facerile de bine ale comerțului, știe că sufletul lui este creditul, care niciodată nu a voit să-i înlesnească sistema trecută"”. Gazetele timpului, de altfel, erau toate, de la primele publicații ale lui Ion Heliade Rădulescu, făcute, printre altele și pentru cei ce se gândesc la „speculații, negociații“, etc., și până la „Naționalul“ lui Vasile Boerescu „Jurnal politic comercial“, de la „Amicul comercianților"* a lui Carcalechi, și până la „Traian“ a lui Hașdeu, și el „științific și industrial" grozav de preocupare de această comercializare și industrializare a noastră, în vederea creerei unei burghezii românești. Burghezia aceasta, firește, până la un punct am creat-o, dar ea nu este decât numai într-o foarte mică măsură și românească. Sf. Zeletin constată în această privință că: „cămătăria evreiască este acela care a desființat vechea noastră boerime, și odată cu ea vechia noastră orânduire socială, pregătind astfel trecerea la actuala organizare modernă“, pentru a adăuga, în altă ordine de idei, că: „de atunci evreul mânuitor de bani se găsi la noi în apele sale și, de aceia, de la 1830 înainte, paralel cu invazia capitalismului avem de înregistrat și o invazie a evreilor“. Situația în această privință este atât de caracteristică încât Verax, în „La Roumanie et ses juifs“ arată că „proporționalitatea evreilor cari formau, în 1831, 43 de procente din negoțul și industria lașului, în 1839 ajunsese la 70 de procente, în 1846 la 73 de procente, iar în 1860 la 78 de procente. In anul 1893 acapararea economică a Moldovei poate fi considerată ca desăvârșită“. Se naște acum întrebarea dacă în cadrul unei burghezii constituite, de origină agrară și deci conservatoare de două ori, ca burghezie și ca aghar-boerească, avându-și o tradiție proprie, legată de pământ și de țărănime, această înstrăinare a economiei românești ar fi putut avea loc, și răspunsul nu poate fi decât negativ. Marxismul, cu teoria materialismului istoric, desigur, răspunde contrariu, și concluziile lui pot duce la ideia că toate societățile întârziate trec, în faza lor de transformare a economiei agrare în economie industrială sau capitalistă, arzând câteodată etapele, prin înstrăinarea economiei lor, și în special printr-o fază de evreizare. Sombart e de părere, în această privință, că formele inferioare ale capitalismului, ca mica industrie, comerțul mai mare, industria, sunt caracteristice geniului evreesc; lucrul este perfect adevărat în apus. Acolo erau însă condiții cu totul altele de viață, iar începuturile acestui capitalism embrionar coincideau, în Italia, în Spania, în Portugalia, în Olanda, în Anglia, cu începuturile expansiunei lor coloniale; aceasta însemna că burgheziile locale, în neputință de a-și asuma dintr'o dată sarcina dublărei, triplărei și mult mai mult chiar, a sferei lor de afaceri, asupra teritoriilor coloniale dintr'o dată sporite pe urma unor descoperiri sau răsboi norocos, își asociau burgheziile evreești în permanentă migrație după plasarea capitalurilor lor lichide. La noi însă acest proces nu a avut loc din pricina simplă că nu am avut o expansiune teritorială, așa că boerimea noastră, în rolul ei de burghezie națională, umplea și putea să umple și după aceia, întreg cadrul vieței noastre economice în trecerea ei de la starea agrară spre cea industrialăfinanciară. Necesitatea adăugării unui auxiliar lipsea astfel sau ar fi lipsit dacă o evoluție normală ar fi căutat în realitățile noastre economice, politice și sociale deslegarea problemelor la ordinea zilei și dacă, lipsindune de formele de împrumut aduse din apus, și privind stările noastre de fapt, am fi văzut la vreme caracterul de burghezie națională constituită deplin, al boemiei românești. Nu am văzut însă lucrul acesta și am sugrumat-o, cu titlul de aristocrație, după modelul apusului, tocmai când aveam mai multă nevoe de ea, ceea ce s'a făcut însă este și rămâne bun făcut, e o problemă a trecutului, și pe noi ne intereseză prezentul în vederea viitorului. Ne aflăm însă în fața unei stări de fapt cu care trebue să privim, din punct de vedere românesc, o problemă de rezolvat. Burgheziile, în faza lor de mare capitalism, sunt, în interior naționaliste, iar afară sunt imperialiste; naționalismul lor înăuntru însă este inclus stărilor de fapt, adică structurei lor inatacabile din afară, și sunt prin caracterul internațional și acaparant al capitalului, internaționale, implicit, liberale. Burgheziile mai mici însă sunt naționale și autarhice. Aceasta însemnează că nu pot concura producția, peste graniță, și adesea nici în interior, a celorlalte burghezii mari, dinprejur, și că au nevoe de sprijinul statului pentru a putea trăi și desvolta. Acesta este însă cazul burgheziei românești, în ceiace ea are românesc, efectiv sau ca virtualitate. Ceea ce este efectiv, firește, interesează mai ales în sensul menținerei ei ca atare; interesează însă deopotrivă și virtualitățile posibile ale acestui românism burghez. Or, rezolvarea acestei probleme începe prin înlăturarea premizelor de origină marxistă că aceleași cauze materiale, adică economice, produc și oricând aceleași pretutindeni aproximative măcar efecte și că, deci, elementul om, ca psihologie colectivă separată, în sensul de naționalitate constituită, ca mentalitate cu vremea plămădită în condițiile respecive de evoluție, cu înclinări specifice, nu joacă nici un rol, sau joacă unul foarte secundar; adevărul este că rolul de căpetenie în istoria unei civilizații revine mai ales accidentului om, cu însușirile lui de individ de geniu, sau de mediocritate, de vis bine orientat sau rătăcit, chemat de împrejurări la care și el a contribuit, firește, să conducă destinele unei societăți. Isbucnesc, desigur, între conducători și între conduși conflicte acute, sau iau naștere altele latente, după cum se pot găsi situații de deplină armonie, lucrul nu are decât importanță secundară. Nici o necesitate istorică nu a adus la cârma statului francez, în sensul materialist al cuvântului, pe un Richelieu, atunci când a fost adus, și nici pe Bismark sau pe Cromwell, în Germania sau în Anglia, pe bunul cuvânt că nu putea să îi oblige să se nască, așa cum au fost, cu concepțiile lor, cu psihologia lor, cu geniul lor, dar, odată născuți și ajunși acolo, rolul lor a fost, desigur, acela al spiritualităței lor întregi, pe care nu un altul l-ar fi putut îndeplini la fel. Se poate obiecta însă că necesitățile materiale ale societăților dimprejur au determinat acțiunile lor, și că în ciuda acestor necesități nu ar fi putut acționa. Lucrul este într'un fel adevărat; adevărul este însă că aceste necesități nu puteau da naștere și personalităței de geniu care, întrupându-le, să le ducă la bun sfârșit, și că ar fi putut, oricât de necesități materiale ar fi fost ele, să se prăbușească, fără omul care să le canalizeze, în anarhie și în demența socială, politică sau economică, însăși actuala situație a noastră de azi dovedește, de altfel, importanța factorului om în desvoltarea unei societăți. România a trecut că e la forma ei agrară, cu o repeziciune necunoscută încă în istorie, la aceia industrială și capitalistă, decapitându-și clase sociale și economice cu așezare seculară, în câteva decenii, de goană după himera unei grabnice europenizări, prin voința teoretică la început, a câtorva sute de reformiști. .Există deci o puternică influență spirituală, în sensul ideologic al cuvântului, de program politic, social și economic elaborat de un ins sau de un grup politic, capabile să schimbe destinele unui popor. Să ne închipuim, în rău, ce s-ar putea întâmpla dacă predica comunistă ar fi lăsată liberă și ar căpăta concursul fățiș al unei duzini de intelectuali și de oameni politici cu oarecare suprafață; înseamnă aceasta însă că există la noi un teren de necesitate materială istorică pentru un atare regim? Desigur că nu! Ravagiile comunismului însă ar fi tot atât de repezi și de grave ca și acelea al căror rezultat azi se caracterizează prin pierderea actuală a orașului pentru românismul lipsit de o puternică burghezie națională în folosul singurei burghezii reale evreești. Am făcut această de mai sus diversiune pentru a conchide că o stare de fapt nu trebue primită ca o fatalitate economică, fără leac, izvorâtă tot așa de normal ca sângele dintr'o din împrejurările materiale rană, ale unei societăți, și că nimic mai firesc decât ea, atunci când se constată caracterul inconvenabil al ei, răsturnarea ei trebue să devină obiectul de fiece clipă al gânditorului politic. Se vorbește, în acest sens, de un stat țărănesc. Termenul acesta, în sine, adică independent de partidul politic în care a luat naștere, în sensul unui program imediat de guvernământ, și al personalităților care îl mânuesc curent, ca pe o necesitate de propagandă, este, sau poate fi un îndreptar. D. C. Rădulescu-Motru definește „statul țărănesc" astfel: „Statul țărănesc însemnează ceva precis și simplu, însemnează armonizarea funcțiilor statului cu interesele permanente, morale și materiale ale populației țărănești, nu pentru satisfacerea de moment a țăranilor alegători, ci pentru satisfacerea intereselor permanente ale acestora, care sunt în același timp și interesele permanente ale neamului românesc“. O burghezie capitalistă însă, în sensul individualist și liberal al cuvântului, e azi aproape cu neputință de constituit într o țară cu debușeuri limitate, și într'o vreme de tendințe autarhice, iar fructuozitatea operațiilor ei înseamnă implicit, compensație, scăderea pe cale de fructuozităței muncei agricole, atât în raporturile de schimb interior cât și exterior. Avem însă noi vre-un interes ca să menținem o stare de lucruri de nedrept echilibru pentru a conserva o burghezie străină și a împila, cea ce este muncă românească, muncitor românesc, capital, inclus în pământ românesc? Celula țărănească și sporirea vitalităței ei prin înstărire, într'un sistem de largă cooperație agrară, cu schimbarea unora din deprinderile de până acum ale producției noastre, ca de pildă înlocuirea produselor tradiționale fără rendement cu altele posibile, și susceptibile de a-și găsi plasamentul în afară, arată sumar directivele politicei românești ale statului, și indică îndatoririle lui viitoare. In cadrul acestui stat țărănesc, firește, se poate ușor constitui o burghezie națională, așezată pe singurele temelii pe care le indică tradițiile noastre, structura fizică a solului românesc, de produse naturale atât de variate și de mari, și împrejurările de așezare geografică în cadrul economiei europene. Nimic într'adevăr nu a intervenit pentru a conteni de a mai putea trimite grâu în Europa, vinuri, lemn, petrol, decât faptul că, exploatate de o burghezie străină, până la sânge, și în afara tradițiilor locale, munca s'a tulburat în așa fel încât a devenit anarhică, și a pierdut ca atare calitatea ei de odinioară, și produsul acestei munci a scăzut în folosul beneficiarului capitalist, în schimb însă nimic, iarăși, nu s'a produs în afară care să ne arate perspectivele înviorătoare ale unei industrializări forțate, cu posibilități de debușeuri mari peste graniță, capabile să răscumpere pierderile materiale măcar, căci de cele morale nu mai vorbim, ale năpăstuirei muncei agricole. Resturile marii proprietăți expropiate, și reduse la o proprietate mică, se întâlnesc cu proprietatea mică sporită între timp in mâinile țăranilor împroprietăriți, cu adăugirea vechilor proprietăți colective ale moșnenilor și ale răzeșilor, rămase încă în picioare prin pădurile munților, la care se mai pot alipi printr'o politică energică de stat noi ridicări de celule agrare, sunt suficiente pentru a forma așezarea la sate a unei puternice burghezii românești viitoare. Nu mergem mai departe de aceste sumare indicații în legătură cu problemele actuale ale burgheziei românești, în rostul românesc al acestui stat, pentru a evita cu desăvârșire, dintr'un studiu menit să rămână numai de ideologie, orice atingere cu politica militantă, sau cu ceea ce s'ar putea numi un program. Socotim însă suficient desprinse din actualitate liniile care, prin permanența lor, interesează viața românească a statului, pentru ca, în cadrul anchetelor întreprinse până acum în marginea deosebitelor aspecte de invazie iudaică la noi, de o parte, și de altă parte în aceia a problemelor burgheziei românești, să încheem această încercare a noastră de cercetare a hotarelor românești de azi. N. DAVIDESCU Duminică 11 Octombrie 1936. ‹ Concepție prea civilă pentru armament Specula cart didactice Am fost de curând într’o librărie, plină — așa cum sunt toate astăzi —■ cu copii de școală. Erau copii de toate vârstele, și părinți din toate categoriile sărăciei. Ași fi vrut să se găsească acolo măcar unul din numeroșii autori de manuale didactice. Să vadă cu ochii lui ce înseamnă, pentru o mamă cu mai mulți copii, o „nouă ediție” dintr’o carte de școală. Să simtă îndeaproape jalea cu care dă o sută de lei pentru o carte, numai pentru că un loc de Ediția V stă scris pe copertă Ediția VI... Că manualele de școală sunt scumpe, este un lucru știut de toată lumea. Dar nu scumpetea lor este lucrul cel mai grav. Copiii sărmani și le-ar putea cumpăra de la anticari, sau de la camarazii lor din alte clase. Numai că, astăzi, aproape nimeni nu mai poate cumpăra cărți vechi. In fiecare an apar „ediții noi”, și dascălăi nu te primește în clasă decât cu ultima ediție. „Ultima ediție” se deosebește de celelalte prin copertă, prin introducere și prin câteva paragrafe. Un manual de limbă română publicat in 1934 are o poezie mai puțină și nu mai e bun in 1936. Istoria nu se mai poate învăța în 1936 cum s’a învățat în 1934 — căci de atunci autorul manualului a descoperit, probabil, o altă metodă. Zoologia din 1930, hei astăzi e aproape o știință moartă. De la ediția III.a la ediția V-a, zoologia a trecut printr'un cataclism. Pentru nimic in lume nu veți mai găsi în 1936 animalele pe care copiii le învățau în 1934. Au apărut, între timp, două noi ediții —■ „revăzute, îmbunătățite și aprobate de minister”. Că tehnica manualelor didactice se perfecționează necontenit, nimeni nu se îndoiește. Dar că un manual bun în 1934, este fără nici o valoare în 1936 — nu găsiți că e puțin cam exagerat ! Cunosc și eu destui autori de manuale didactice, și vă asigur că nu și-au schimbat metoda chiar atât de repede; „îmbunătățirile” și „adăugirile” pe care le introduc în manualele lor, sunt de cele mai multe ori iluzorii. Mai cu seamă când e vorba de manualele de limbă și literatură română, toate aceste „adăugiri” sunt acute cu rea credință. Ca să anuleze edițiile anterioare. Ca să silească pe copii să-și cumpere exemplare noi nouțe — de la librărie, nu de la anticari. Cunosc anticari de manuale didactice —■ în speță de limba română — care au câștigat mai mult decât Liviu Rebreanu cu aceste „ediții noi” multiplicate la infinit. Cunosc de asemenea un ilustru profesor de literatura franceză care a încasat, numai într-un singur an, șapte sute de mii de lei după „ediția revizuită” a manualelor sale. Munca și inteligența consumată în redactarea unui manual didactic este atât de puțină, încât dacă autorii ar avea tot atâta inimă pe câtă pricepere negustorească au, ar putea fi mai îngăduitori cu „edițiile revizuite”. Programa Ministerului nu se schimbă chiar atât de des pe cât lasă a înțelege autorii. (Și atunci când se schimbă, se cam știe cine o face, și cu ce gânduri o face...). Cunosc pe un ilustru autor de manuale școlare care, la sfârșitul vacanței, a scris cu mâna lui sute de scrisori tuturor profesorilor din provincie, foștii săi studenți recomandânduse „ultima ediție”. Recomandându-le călduros și amintindu-le că se vor mai întâlni in București, la examenul de capacitate. Asta înseamnă cultură militantă... Șapte sute de mii de lei, smulși funcționarilor săraci și fiilor de țărani, pentru o copertă nouă și câteva pagini refăcute... Este apoi obiceiul ca niciodată să nu se recomande elevilor cărțile care au fost recomandate anul trecut. Dacă ai doi copii la liceu, diferență de o clasă unul de altul — nai ce face cu cărțile celui mare. Nu sunt bune la nimic. Trebuie să cumperi cărți noi, căci ce a fost bun anul trecut nu mai e ban anul acesta. S’a schimbat metoda, s’a schimbat programa, s’a schimbat autorul, s’a schimbat ediția. Ceva, tot trebuie să se schimbe — ca să cumperi cartea nouă. Carte care, uneori, costă peste 150 lei. Mai mult decât cele două volume din Ion, ale lui Liviu Rebreanu. Un manual făcut in două săptămâni, cu foarfecă și cu guma de lipit... Domnilor autori de manuale școlare! Duceți-vă într’o librărie și priviți cum vi se cumpără opera „revizuită și adăogită”. Duceți-vă, mai este încă timp. Soția portarului își numără încă banii, palidă, aproape de ușă. Și popa de la țară este încă acolo, cu teancul de cărți ale băiatului cel mare, cărți anulate de „ultima” D-stră ediție... MIRCEA ELIADE „Naționalul Noi“, ziarul secret al lui Petrica Bejenie, celebru om de afaceri de la Ministerul înarmării țării, înjură actuala conducere a Primăriei Capitalei, înjură zadarnic. Fiindcă afacerea „Hidroiina”, din care Municipiul București trebue să piardă 1.000.000.000 (cenți exact, un miliard) Ici ca Să-l câștige Bejenie cu tot grupul său de afaceri Verea-easc, nu se va face.