Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)
1936-11-08 / nr. 462
g__Duminică 8 Noembrie 1936 In toate librăriile: V A L J A N GENERAȚIA RE SACRIFICIU Comedie în trei acte Vremea Lei 40 Ungaria și Yolanda Földes ,Yolanda Földes, scriitoare maghiară, a obținut premiul întâi la concursul internațional de roman de la Londra”. Astfel a~nunta o telegramă. Premiul constă în suma de 300.000 franci aur — adică 13 milioane de lei, ceva mai mult decât Premiul Nobel. Vecinii noștri de la Tisa au câștigat încă o victorie. După victoria obținută cu romanul Generație jertfită —a premiat și el într-un concurs din America — Yolanda Földes creiază parcă o tradiție glorioasă a geniului maghiar în cele două continente. N’am citit încă romanul Yolandei Földes. Nu mă îndoiesc că este o carte bună. Dar câte cărți bune nu se publică în fiecare săptămână, în cele patru părți ale lumii! Câte cărți excelente nu zac îngropate în România, cărți pe care nu le citesc decât trei-patru mii de români, in loc să le citească un milion de oameni— numai pentru că nimeni nu avut ideea de a prezenta la un concurs internațional o duzină de romane românești traduse în limba engleză! Sunt ani de când scriu mereu despre crima propagandei românești peste hotare — și am întâlnit oameni de bună credință care cred că discuția aceasta mereu reînoită este o simplă manie a mea. Am început să mă conving că majoritatea serviciilor noastre de propagandă sunt conduse de imbecili sau de trădători. Cum să-mi explic, altminteri, prezența Ungariei în toate planurile de manifestare artistică și culturală — și absența încăpățânată? Este foarte noastră adevărat că Ungaria trăiește — sau mai precis, supraviețuiește —din propaganda peste hotare. Este iarăși adevărat că Ungaria este o țară prea slabă ca să-și permită să fie uitată măcar o lună de zile, să nu se vorbească de ea și de geniile ei. E ușor de înțeles că un Stat feudal are nevoie să câștige premiul al treilea la concursurile olimpice — ca să știe lumea că există. Toate acestea sunt ușor de înțeles. Dar absența complectă a României pe câmpurile de manifestare spirituală și culturală, nm-și poate găsi o scuză in faptul că Ungaria are ca ultimă rațiune de a fi, propaganda. Noi nu suntem obligați, firește, să confiscăm toate orchestrele de „țigani" din filme — ca să facem concurență ciardașului maghiar cu romanțele noastre lăutărești. Nu că ne-ar fi rușine de lăutarii noștri — dar nu putem recurge, noi, popor al viitorului, la melancolica schimonoseală, la eterna vioară maghiaro-țigănească, dulce și melodioasă tristețe care aparține trecutului, și va aparține in curând legendei. Nu putem imita pe vecinii noștri unguri în tot ce fac ei ca să rețină atenția lumii. Noi suntem un mare popor istoric — ei sunt o insulă medievală, fără viitor și fără speranțe. In propaganda culturală și artistică, însă, eforturile Ungariei ar trebui să ne fie model. Căci dacă pentru noi, e umilitor să apari în orice fragment muzical de film cu urechea plecată pe vioară și cu mustața strălucitoare — amintind publicului că există undeva pe glob o Ungarie unde se bea, se cântă, se plânge, se face dragoste și se bat iobagii la tălpi — apoi nu e deloc umilitor să amintești lumii întregi că există roman unguresc, plastică ungurească, geniu unguresc. In privința aceasta, vecinii noștri fac tot ce le stă în putință — iar noi nu facem nimic. Ceva mai mult, noi refuzăm cu îndârjire orice încercare de a ne face cunoscută arta românească, literatura românească, geniul românesc. Lucrurile par atât de absurde, încât oamenilor nu le vine a crede când aud de ele. Și cu toate acestea, așa e: noi refuzăm să ne facem cunoscuți peste hotare. Când s’a anunțat concursul internațional de roman de la Londra, s’a găsit cineva care s’a oferit să traducă patru-cinci romane românești în englezește, pentru a fi prezentate la concurs. Acest naiv cerea numai să i se plătească, foarte modest, traducerile. Șefii culturali ai României moderne l-au refuzat. S’au prezentat tot felul de scriitori la concursul de la Londra — numai români nu s’au prezentat. „Nu interesează!”. Există în București o scriitoare engleză care a tradus și publicat în englezește Pădurea spânzuraților. Marele roman al lui Liviu Rebreanu n a avut totuși succesul pe care îl așteptau editorii englezi și americani. (Firește. Dacă se traducea întâi Răscoala, apoi Ion și la urmă Pădurea spânzuraților— astăzi Rebreanu ar fi fost un celebru scriitor mondial). Partida nu este intru nimic pierdută. Aceiași traducătoare — care vrea într’un chip sau altul să-și dovedească dragostea față de țara in care a petrecut câțiva ani — umbră din editor in editor, și din Instituție culturală in Instituție culturală, ca să găsească fondul de acoperire al unui volum de nuvele românești publicate în englezește. Firește, nu găsit nimic până acum. Oamenii noștri nici nu mai stau de vorbă cu ea. „Nu interesează!”. In Anglia și America, unde Ungurii cuceresc premii internaționale de literatură — noi suntem cunoscuți prin Konrad Bercovici, care scrie despre țiganii dunăreni și prin Peter Neagoe, care e un scriitor de mâna treia. Dacă n’ar exista Panait Istrati, ți-ar fi rușine să deschizi vorba despre literatura românească în. Anglia. Și dacă ați bănui MILIARDELE cheltuite dela războiu încoace, pentru propagandă, de către Statul român în Anglia!... O scurtă călătorie la Londra m’a convins că ce na făcut propaganda românească în 18 ani, a făcut P. S. S. Patriarhul în două săptămâni. S’a interesat publicul—1 și au discutat serios intelectualii — de noi, de credința noastră ortodoxă, de starea noastră politică. De câțiva ani, apare în fiecare an o bine cunoscută și sinistră glumă: se traduc zece romane românești în franțuzește! (Poate că nici n’am avea zece romane care să merite să fie traduse). Ar fi un lucru extraordinar dacă s’ar traduce măcar trei: bunăoară, Răscoala, Rusoaica și Craii de Curtea veche; sau, Răscoala, Patul lui Procust și Drum ascuns. Dar nu se traduce nimic. De ce să se traducă? Suntem destul de bine cunoscuți în Franța prin d. Titulescu, dr. Lupu și alți câțiva. Un articol despre România se plătește uneori cu zece mii de franci francezi. Avem noi nevoie să se mai dea încă pe atât ca să se lanseze Răscoala?! ...Mai rămâne o altă cale deschisă. Și anume, ca scriitorii români să se prezinte singuri la concurs, direct în străinătate. Din nefericire, scriitorii români nu prea călătoresc. Chiar orizontul creației lor e mărginit, e mediocru. Greu să poată răzbate singuri — să-și găsească traducători, dactilografi și noroc pe lângă editori. Și apoi, riscul de a ne prezenta în fața literaturii mondiale la întâmplare e destul de mare. E adevărat că așa s’a născut un Panait Istrati. Dar tot așa s’au născut un Konrad Bercovici, un Peter Neagoe, un Leon Negruzzi, un Leopold Stern și ceilalți, câți ar mai fi. E deprimant să știi că un Peter Neagoe și un Leopold Stern găsesc editori pe cele două continente — Răscoala și Rusoaica nu sunt încă traduse. E penibil să fim cunoscuți prin Konrad Bercovici și Leon Negruzzi — în loc să fim cunoscuți prin adevărații noștri scriitori. Se dovedește încă odată că scriitorii mediocri au de cele mai multe ori noroc... ...Yolanda Földes a ajuns in 24 de ore scriitoare mondială și prin talentul, și prin norocul ei. Mă întreb cine ar fi luat premiul de 13 milioane lei, dacă la concursul de la Londra se găsea și manuscrisul traducerii Răscoalei. La concursurile internaționale de dansuri populare, ținute la Berlin în vara aceasta, premiul I a fost câștigat de India. Grupul de Călușari români care au uluit Londra — a lipsit... La vară, la Expoziția de la Paris, se vor ține noi concursuri coregrafice; vor fi premii pentru dansuri populare, și pentru creații coregrafice culte. Tare sunt curios să aflu pe cine vom trimite — ca să pot ști ce țară va cuceri premiul întâi... MIRCEA ELIADE Margot Grossmann Portret (ulei). Orașele lunecate Noul roman al d-lui F. Aderca iese din norma scrierilor de acest fel, prin cuprinsul său fantastic. Intr'adevăr, autorul și-a pus problema destinului omenesc după stingerea pe ncetul a Soarelui. Evoluția individuală și socială a visului omenesc până la acel capăt de veac, drama care izbucnește in momentul suprem între personagiile de conștiință de atunci însuflețite de o nouă viziune a vieții, fac din Orașele înnecate o lectură patetică și plină de sugestii. Se poate spune că e primul roman de acest fel care apare în limba noastră. VREMEA In toate librăriile: OCTAV ȘULUȚIU AMBIGEN roman Gravuri de I. ANESTIN Vremea Lei 65 Henry de Montherlant e un „enfant terrible” al literaturii franceze, întocmai ca și Jean Cocteau. Unele spirite neliniștite sunt ușor înclinate spre farsă, fără ca sub acest aspect să-și piardă sinceritatea. Farsa la care se pretează asemenea spirite nu e lipsită de momente dramatice, de subjacentă desnădejde. Ați aflat poate de glumele sinistre ale vechilor bufoni sau de adevărurile lor crude servite sub o pojghiță de glumă, cu o mască hilară. Ați auzit poate și de tristețea sfâșietoare a marilor mimi și comedieni, numească-se Coqueliaîne, Max Linder, Malec sau Chariot. Am continua să numim în literatură pe un Rabelais, Gogol sau chiar I. L. Caragiale, dacă n’ar trebui să ne oprim la Henry de Montherlant. Acesta a înțeles prea bine Spania — Unamuno însuși o recunoștea mai deunăzi — pentru a nu-și fi apropiat ceva din intensitatea pasională a celor mai apocaliptice exemplare de umanitate. Autorul lui „Les Bestiaires” și-a făcut de cap multă vreme în căutarea unui echilibru și a unui sens absolut. A făcut sport și a cântat sportul ca nimeni altul. A bravat moartea în luptele de tauri, în tranșee, în munci epuizante. S’a svârcolit pentru a scrie o carte și a călătorit pentru a scrie încă una. A înțeles că orice ar face, zădărnicie face. In zbuciumul acesta sterp, Henry de Montherlant a intuit la un moment dat o anumită ordine absolută și a și făcut o mărturisire de credință catolică, înainte chiar ca Jean Cocteau să fi aderat provizoriu la catolicism. Aventura continuat să-l ispitească însă. Viziunea morții n’a anihilat tentația libertății și atunci scriitorul încărcat de glorie literară s’a retras la Alger să mediteze. A urmat o lungă tăcere care putea să se sfârșească asemenea cu cea a lui Rimbaud, dacă Montherlant nu se răzgândea și nu se întorcea la Paris cu un roman, îndemnat de prieteni și editori, cel ce nu și-a găsit încă moartea deși a căutat-o uneori, cel ce n’a reușit să descopere un absolut pentru că l’a căutat în cărți și contingențe, a început să fabrice din nou literatură. A publicat o seamă de gânduri despre moarte și viață, dar nu a avut succes. A dat atunci în vileag scrisorile de dragoste ale câtorva femei, fapt care a scandalizat toată piața literară franceză. Pe acest drum, Henry de Montherlant continuă acum cu ,,Pitié pour les Femmes” să se înglodeze din ce în ce mai mult în psihologie, exaltându-și cititorii cu talentul, impertinențele și strălucirea inteligenței sale. Napoleon și Mussolini s-au întâlnit nu numai prin capriciul de autor dramatic al actualului dictator italian, așa cum dealtfel se înfrățesc prin voințele lor eroice, dar se întâlnesc și în preferințele cumpărătorilor autografe din Londra, Paris de și Viena. Un ziar englez a făcut o anchetă printre negustorii de autografe din aceste trei mari capitale europene pentru a vedea cum sunt autografele cele mai căutate. Dintre celebritățile trecutului, Napoleon are cel mai mare succes în această privință. O scrisorică de dragoste a Corsicanului a fost cumpărată recent la Londra cu aproape 800.000 lei. Printre oamenii politici contemporani, Mussolini e cel mai iubit de cumpărătorii de autografe. Iată clar că dictatura exercită o deosebită influență astăzi și în materie de autografe: Manifestul Revoluției Naționale este o carte incendiară semnată de d-nii Sorin Pavel, Petre Țuțea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuță. Un bloc de nume și voinți tinere care încearcă să lovească tare cu berbecele în porțile ermetic închise ale monumentelor de prostie politică românească, din acțiunea de purificare a societății românești — formulă politică stereotipă, devenită din păcate întristătoare, fără a-și fi uzat cât de cât conținutul, — concentrarea oamenilor curați, lucizi, oricât ar fi de violenți în voința lor de ordine adevărată, este bine venită. Sunt cărți mari despre cari nu se suflă un cuvânt, pentru că adevărul pe care-l strigă e prea verde. Oamenii chemați să scrie despre o carte sau alta se mărginesc să facă jocul cititorilor lor de teamă să nu-și compromită situația. Căci orice om deștept are astăzi obligații, fiind legat cobză de lanțurile pe cari le-a acceptat unul după altul în ani și ani de capitulare. Oamenii s-au obișnuit să trăiască în compromisuri cari fac viața comodă într’o lume de cel mai strălucit compromis ca aceea în care respirăm. Revoltele mocnesc pretutindeni, dar nu izbucnesc decât foarte rar. „Manifestul Revoluției Naționale” exprimă cu vigoare o revoltă care n'a putut fi înăbușită. E un riguros de logic și minunat rechizitoriu al falselor realizări politice și economice românești. Se arde cu fierul roșu al dialecticei tot ce e putred în viața acestei țări pentru a se indica cu precizie pe alocuri și cu luciditate ordinea firească, absolută a lucrurilor. Autorii „Manifestului” știu că orice politică, atâta vreme cât nu derivă din spirit și deci nu se sprijină pe conștiința unei ierarhii a valorilor, este blestemată. Această știință îi salvează deja multe greșeli. O carte însă, scrisă cu oricât de mare talent, rămâne o simplă carte dacă fapta n’o desăvârșește, aplicând realității puterea principiilor în numele cărora tai și spânzuri. AR. A. Franz Kafka autorul romanului „Proces", ce a făcut mare vâlvă în lumea intelectualilor de după război, servește de ecou într’un roman scris de Max Brod și tradus în franțuzește de curând sub titlul Le royaume enchanté de l’amour t" In original, această carte poartitlul eroului ei principal,,Garta” și, ca valoare purtistică ar rămâne mai prejos arde orice comentariu, dacă datele biografice de care se servește Max Brod în reconstituirea vieții lui Kafka, nu ar incita interesul cetitorului. Franz Kafka a fost, ca om, un personaj atât de ciudat ca și literatura lui așa de originală. Născut la Praga în 1883, el își petrecu în acest oraș cea mai mare parte vieții, câștigându-și și renumele de „vechiul Praghez". Doctor în drept, lucră câtva timp în serviciul unei societăți de asigurare, apoi în mai multe întreprinderi de lucrări manuale spre care avea o ciudată predispoziție. Mai târziu emigra la Berlin, unde contractă o tuberculoză ce avea să-l răpune în 1924. Literatura lui Kafka e o ilustrare a neliniștei moderne însă este și expresia unui suflet turmentat de o mulțime de crize morale și teologice și plin de tot felul de bizarerii psihologice. Pasiunea sa de un absolut moral și religios, alături de o psihologie a neliniștei care coboară fără îndoială din Kierkegaard, au făcut ca puținele lui cărți să fie cetite cu o deosebită atenție de către intelectualii de azi. Max Brod, care a fost cel mai intim prieten al său, a reușit să brodeze într’o povestire lipsită, dealtfel, de alte calități, câteva din momentele acestui om bizar și interesant. p. mart. Expoziția etnografică de la Târgul Mureș Cu prilejul „Lunei Tg. Mureșului“, d. Aurel Filimon, a avut ideia de a organiza o expoziție etnografică din regiunile muntoase păstrătoare ale vechilor tradiții romănești. In rândurile de mai jos, d. Filimon ne vorbește despre aceste descoperiri ale d-sale, și despre concluziile ce se pot trage, asupra vechilor așezări românești. — Atunci când municipul Tg. Mureș s’a decis să organizeze Luna Tg. Mureșului m’am gândit la realizarea unei vechi idei și anume : o expoziție de etnografie din regiunile muntoase, satele colinare, unde s'au mai păstrat vechile tradiții strămoșești. Răsfoind valoroasa operă a d-lui V. Pârvan, Getica, în care din epoca bronzului până la venirea Romanilor avem pe deplin dovedită o continuitate arheologică atribuită procurorului Geto-Dac. Urmărind literatura ungurească de arheologie referitoare la săpăturile făcute pe teritoriul Ardealului din evul mediu precum și lucrările referitoare la inventarul mormintelor ungurești din secolele IX și X am constatat cum că obiectele din metal în mare parte sunt identice cu cele din La Téne. Aceste obiecte de metal se atribue poporului Dac, care în epoca barbară, respectiv evul mediu, nu a dispărut din vechea Dacie a trăit mai departe sub diferite dominațiuni păstrând atât forma cât și tehnica acestor obiecte. Prin diferite escursiuni făcute cu ani de zile înainte pentru studiarea etnografiei în regiunea colinară am constatat identic acelaș inventar în viața casnică ca și în epoca bronzului. La Téne am aflat vase făcute cu mâna dintr’o pastă amestecată cu nisip, fără nici o poleială, tipul este: La Téne. In aceste vase se fac tocana, mămăliga, varza și zama (ciorba). Carnea de porc se frigea numai la frigare. Am aflat vase din pastă gri , exteriorul și interiorul poleit cu pastă fină gri, făcute cu roată, ornamentate cu aceleași decoruri ca și în epoca La — Téne. Vase făcute la roată smălțuite și ornamentate foarte frumos. Ornamentele în majoritate sunt discurile solare sub forma de stea cu opt capete, un buton înconjurat cu perle, bradul nu lipsește aproape la niciunul ca doi factori principali, cultul și mediul în care-și trăește viața. Lucrurile de lemn, discurile care ornamentează chimirul, inelele cu cap foarte mare, ornamentate geometric însă nu lipsește roata cu șase spițe ca simbol al cultului solar, ca și chimirul de la Gușterița din Halstatt sau ștampila solară din Muzeul din București. Văzând atâtea manifestări decorative pentru a-și manifesta o tradiție veche al cultului solar poate astăzi inconștient însă legate de sufletul lui, văzând de dimineață până seara numai soarele și munții cu brazi ca doi tovarăși indispensabili vieții monotone. Condus de aceste constatări am adunat din viața casnică obiectele cu decorativele de mai sus, din obiectele de lemn, cele în serviciul agriculturii, plugul, grapa, carul de lemn, din inventarul ciobănesc obiectele de lemn, produsele sculptate cu furci, bâte ciobănești, bâte de joc ornamentate cu aceleași zigzaguri ca și în epoca bronzului. Piese de ceramică reprezentând toate trei categorii de mai. Obiectele aparținătoare căsătoriei, ca cămăși, cătrințe, fețe de mese, prosoape, tindere (pentru legatul capului) etc. dau dovadă de o bogăție extraordinară atât în arta coloritului cât și în combinația motivelor. Femeia nu luând parte în transhumanța ciobănească la munte în decorurile ei ca altitudine mai joase în locul bradului figurează de stejar, întrebuințată cu frunza mult drag. Toți acei care au cunoscut sau cunosc arta poporului român văd în ea o tradiție foarte îndepărtată făcându-ne legătura chiar cu epoca bronzului. Poporul deși n’a fost întotdeauna la suprafață nu înseamnă dispariția lui. Chiar sub diferite dominațiuni s’a păstrat cu cea mai mare sfințenie tradiția lui. Critica expoziției mele o las în sarcina acelora care au văzut-o și pot stabili dacă principiile care m’au condus au fost sau nu realizate, și dacă cele văzute în raport cu materialul arheologie reprezintă dovezi de continuitate sau nu. AUREL FILIMON