Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-11-08 / nr. 462

g__Duminică 8 Noembrie 1936 In toate librăriile: V A L J A N GENERAȚIA RE SACRIFICIU Comedie în trei acte Vremea Lei 40 Ungaria și Yolanda Földes ,Yolanda Földes, scriitoare maghiară, a obținut premiul în­tâi la concursul internațional de roman de la Londra”. Astfel a~­nunta o telegramă. Premiul con­stă în suma de 300.000 franci aur — adică 13 milioane de lei, ceva mai mult decât Premiul Nobel. Vecinii noștri de la Tisa au câș­tigat încă o victorie. După victo­ria obținută cu romanul Generație jertfită —a premiat și el într-un concurs din America —­ Yolanda Földes creiază parcă o tradiție glorioasă a geniului maghiar în cele două continente. N’am citit încă romanul Yo­­landei Földes. Nu mă îndoiesc că este o carte bună. Dar câte cărți bune nu se publică în fiecare săp­tămână, în cele patru părți ale lumii! Câte cărți excelente nu zac îngropate în România, cărți pe care nu le citesc decât trei-patru mii de români, in loc să le citea­scă un milion de oameni— nu­mai pentru că nimeni nu avut i­­deea de a prezenta la un concurs internațional o duzină de romane românești traduse în limba en­gleză! Sunt ani de când scriu mereu despre crima propagandei ro­mânești peste hotare — și am în­tâlnit oameni de bună credință care cred că discuția aceasta me­reu reînoită este o simplă manie a mea. Am început să mă con­ving că majoritatea serviciilor noastre de propagandă sunt con­duse de imbecili sau de trădă­tori. Cum să-mi explic, altminteri, prezența Ungariei în toate planu­rile de manifestare artistică și culturală — și absența încăpățânată? Este foarte noastră ade­vărat că Ungaria trăiește — sau mai precis, supraviețuiește —­­din propaganda peste hotare. Este iarăși adevărat că Ungaria este o țară prea slabă ca să-și permită să fie uitată măcar o lună de zile, să nu se vorbească de ea și de geniile ei. E ușor de înțeles că un Stat feudal are nevoie să câștige premiul al treilea la con­cursurile olimpice —­ ca să știe lumea că­­ există. Toate acestea sunt ușor de înțeles. Dar absența complectă a Ro­mâniei pe câmpurile de manifes­tare spirituală și culturală, nm-și poate găsi o scuză in faptul că Ungaria are ca ultimă rațiune de a fi, propaganda. Noi nu suntem obligați, firește, să confiscăm toate orchestrele de „țigani" din filme — ca să facem concurență ciardașului maghiar cu romanțele noastre lăutărești. Nu că ne-ar fi rușine de lăutarii noștri — dar nu putem recurge, noi, popor al viitorului, la melancolica schimo­noseală, la eterna vioară maghia­­ro-țigănească, dulce și melodioasă tristețe care aparține trecutului, și va aparține in curând legen­dei. Nu putem imita pe vecinii noștri unguri în tot ce fac ei ca să rețină atenția lumii. Noi sun­tem un mare popor istoric — ei sunt o insulă medievală, fără vii­tor și fără speranțe. In propaganda culturală și ar­tistică, însă, eforturile Ungariei ar trebui să ne fie model. Căci dacă­ pentru noi, e umilitor să a­­pari în orice fragment muzical de film cu urechea plecată pe vioară și cu mustața strălucitoare —­ a­­mintind publicului că există un­deva pe glob o Ungarie unde se bea, se cântă, se plânge, se face dragoste și se bat iobagii la tălpi — apoi nu e deloc umilitor să a­­mintești lumii întregi că există roman unguresc, plastică ungu­rească, geniu unguresc. In privința aceasta, vecinii noștri fac tot ce le stă în putință — iar noi nu facem nimic. Ceva mai mult, noi refuzăm cu îndâr­jire orice încercare de a ne face cunoscută arta românească, lite­ratura românească, geniul româ­nesc. Lucrurile par atât de absurde, încât oamenilor nu le vine a cre­de când aud de ele. Și cu toate acestea, așa e: noi refuzăm să ne facem cunoscuți peste hotare. Când s’a anunțat concursul in­ternațional de roman de la Lon­dra, s’a găsit cineva care s’a o­­ferit să traducă patru-cinci ro­mane românești în englezește, pentru a fi prezentate la concurs. Acest naiv cerea numai să i se plătească, foarte modest, traduce­rile. Șefii culturali ai României moderne l-au refuzat. S’au pre­zentat tot felul de scriitori la concursul de la Londra — numai români nu s’au prezentat. „Nu interesează!”. Există în București o scriitoare engleză­ care a tradus și publi­cat în englezește Pădurea spân­zuraților. Marele roman al lui Li­­viu Rebreanu n a avut totuși suc­cesul pe care îl așteptau editorii englezi și americani. (Firește. Dacă se traducea întâi Răscoala, apoi Ion și la urmă Pădurea spânzuraților­­— astăzi Rebreanu ar fi fost un celebru scriitor mon­dial). Partida nu este intru nimic pierdută. Aceiași traducătoare — care vrea într’un chip sau altul să-și dovedească dragostea față de țara in care a petrecut câțiva ani — umbră din editor in edi­tor, și din Instituție culturală in Instituție culturală, ca să găsească fondul de acoperire al unui vo­lum de nuvele românești publicate în englezește. Firește, nu găsit nimic până acum. Oamenii noștri nici nu mai stau de vorbă cu ea. „Nu interesează!”. In Anglia și America, unde Ungurii cuceresc premii interna­ționale de literatură — noi sun­tem cunoscuți prin Konrad Ber­covici, care scrie despre țiganii dunăreni­ și prin Peter Neagoe, care e un scriitor de mâna treia. Dacă n’ar exista Panait Istrati, ți-ar fi rușine să deschizi vorba despre literatura românească în. Anglia. Și dacă ați bănui MILI­ARDELE cheltuite dela războiu încoace, pentru propagandă, de către Statul român în Anglia!... O scurtă călătorie la Londra m’a convins că ce na făcut propa­ganda românească în 18 ani, a făcut P. S. S. Patriarhul în două săptămâni. S’a interesat publicul­­—1 și au discutat serios intelec­tualii — de noi, de credința noa­stră ortodoxă, de starea noastră politică. De câțiva ani, apare în fiecare an o bine cunoscută și sinistră glumă: se traduc zece romane ro­mânești în franțuzește! (Poate că nici n’am avea zece romane care să merite să fie traduse). Ar fi un lucru extraordinar dacă s’ar tra­duce măcar trei: bunăoară, Răs­coala, Rusoaica și Craii de Curtea veche; sau, Răscoala, Patul lui Procust și Drum ascuns. Dar nu se traduce nimic. De ce să se traducă? Suntem destul de bine cunoscuți în Franța prin d. Titu­­lescu, dr. Lupu și alți câțiva. Un articol despre România se plătește uneori cu zece mii de franci fran­cezi. Avem noi nevoie să se mai dea încă pe atât ca să se lanseze Răscoala?! ...Mai rămâne o altă cale des­chisă. Și anume, ca scriitorii ro­mâni să se prezinte singuri la concurs, direct în străinătate. Din nefericire, scriitorii români nu prea călătoresc. Chiar orizontul creației lor e mărginit, e medio­cru. Greu să poată răzbate sin­guri — să-și găsească traducă­tori, dactilografi­ și noroc pe lângă editori. Și apoi, riscul de a ne prezenta în fața literaturii mondiale la întâmplare e destul de mare. E adevărat că așa s’a născut un Panait Istrati. Dar tot așa s’au născut un Konrad Ber­­covici, un Peter Neagoe, un Leon Negruzzi, un Leopold Stern și ceilalți, câți ar mai fi. E deprimant să știi că un Peter Neagoe și un Leopold Stern gă­sesc editori pe cele două conti­nente —­­ Răscoala și Rusoai­ca nu sunt încă traduse. E peni­bil să fim cunoscuți prin Konrad Bercovici și Leon Negruzzi — în loc să fim cunoscuți prin adevă­rații noștri scriitori. Se dovedește încă odată că scriitorii mediocri au de cele mai multe ori noroc... ...Yolanda Földes a ajuns in 24 de ore scriitoare mondială și prin talentul, și prin norocul ei. Mă întreb cine ar fi luat premiul de 13 milioane lei, dacă la con­cursul de la Londra se găsea și manuscrisul traducerii Răscoalei. La concursurile internaționale de dansuri populare, ținute la Berlin în vara aceasta, premiul I a fost câștigat de India. Grupul de Călușari români care au uluit Londra — a lipsit... La vară, la Expoziția de la Pa­ris, se vor ține noi concursuri co­regrafice; vor fi premii pentru dansuri populare, și pentru cre­a­­ții coregrafice culte. Tare sunt curios să aflu pe cine vom trimite — ca să pot ști ce țară va cuceri premiul întâi... MIRCEA ELIADE Margot Grossmann Portret (ulei). Orașele lunecate Noul roman al d-lui F. Aderca iese din norma scrierilor de a­­cest fel­, prin cuprinsul său fan­tastic. Intr'adevăr, autorul și-a pus problema destinului omenesc după stingerea pe­ ncetul a Soa­relui. Evoluția individuală și socială a visului omenesc până la acel capăt de veac, drama care izbucnește in momentul suprem între personagiile de conștiință de atunci însuflețite de o nouă viziune a vieții, fac din Orașele înnecate o lectură patetică și plină de sugestii. Se poate spune că e primul roman de acest fel care apare în limba noastră. VREMEA In toate librăriile: OCTAV ȘULUȚIU AMBIGEN roman Gravuri de I. ANESTIN Vremea Lei 65 Henry de Montherlant e un „enfant terrible” al literaturii franceze, întocmai ca și Jean Coc­teau. Unele spirite neliniștite sunt ușor înclinate spre farsă, fără ca sub acest aspect să-și piardă sin­ceritatea. Farsa la care se pre­tează asemenea spirite nu e lip­sită de momente dramatice, de subjacentă desnădejde. Ați aflat poate de glumele sinistre ale ve­chilor bufoni sau de adevărurile lor crude servite sub o pojghiță de glumă, cu o mască hilară. Ați auzit poate și de tristețea sfâșie­toare a marilor mimi și comedieni, numească-se Coqueli­­aîne, Max Linder, Malec sau Chariot. Am continua să numim în literatură pe un Rabelais, Gogol sau chiar I. L. Caragiale, dacă n’ar trebui să ne oprim la Henry de Mon­therlant. Acesta a înțeles prea bine Spania — Unamuno însuși o recunoștea mai deunăzi — pentru a nu-și fi apropiat ceva din intensitatea pasională a celor mai apocaliptice exemplare de umanitate. Autorul lui „Les Bestiaires” și-a făcut de cap mul­tă vreme în căutarea unui echi­libru și a unui sens absolut. A făcut sport și a cântat sportul ca nimeni altul. A bravat moartea în luptele de tauri, în tranșee, în munci epuizante. S’a svârcolit pen­tru a scrie o carte și a călătorit pentru a scrie încă una. A înțeles că orice ar face, zădărnicie face. In zbuciumul acesta sterp, Henry de Montherlant a intuit la un mo­ment dat o anumită ordine abso­lută și a și făcut o mărturisire de credință catolică, înainte chiar ca Jean Cocteau să fi aderat provi­zoriu la catolicism. Aventura continuat să-l ispitească însă. Vi­­­ziunea morții n’a anihilat tentația libertății și atunci scriitorul în­cărcat de glorie literară s’a re­tras la Alger să mediteze. A ur­mat o lungă tăcere care putea să se sfârșească asemenea cu cea a lui Rimbaud, dacă Montherlant nu se răzgândea și nu se întorcea la Paris cu un roman, îndemnat de prieteni și editori, cel ce nu și-a găsit încă moartea deși a căutat-o uneori, cel ce n’a reușit să descopere un absolut pentru că l’a căutat în cărți și con­­tingențe, a început să fabrice din nou literatură. A publicat o sea­mă de gânduri despre moarte și viață, dar nu a avut succes. A dat atunci în vileag scrisorile de dra­goste ale câtorva femei, fapt care a scandalizat toată piața literară franceză. Pe acest drum, Henry de Montherlant continuă acum cu ,,Pitié pour les Femmes” să­­ se în­glodeze din ce în ce mai mult în psih­ologie, exaltându-și cititorii cu talentul, impertinențele și stră­lucirea inteligenței sale. Napoleon și Mussolini s-au întâlnit nu numai prin capri­ciul de autor dramatic al actua­lului dictator italian, așa cum dealtfel se înfrățesc prin voințele lor eroice, dar se întâlnesc și în preferințele cumpărătorilor autografe din Londra, Paris de și Viena. Un ziar englez a făcut o an­chetă printre negustorii de auto­grafe din aceste trei mari capi­tale europene pentru a vedea cum­ sunt autografele cele mai căutate. Dintre celebritățile trecutului, Napoleon are cel mai mare suc­ces în această privință. O scriso­­rică de dragoste a Corsicanului a fost cumpărată recent la Londra cu aproape 800.000 lei. Printre oamenii politici contem­porani, Mussolini e cel mai iubit de cumpărătorii de autografe. Iată clar că dictatura exercită o deosebită influență astăzi și în materie de autografe: Manifestul Revoluției Naționale este o carte incendiară semnată de d-nii Sorin Pavel, Petre Țu­­țea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercu­­ță. Un bloc de nume și voinți tinere care încearcă să lovească tare cu berbecele în porțile er­metic închise ale monumentelor de prostie politică românească, din acțiunea de purificare a socie­tății românești — formulă politi­că stereotipă, devenită din păcate întristătoare, fără a-și­­ fi uzat cât de cât conținutul, — concen­trarea oamenilor curați, lucizi, oricât ar fi de violenți în voința lor de ordine adevărată, este bi­ne venită. Sunt cărți mari despre cari nu se suflă un cuvânt, pentru că adevărul pe care-l strigă e prea verde. Oamenii chemați să scrie despre o carte sau alta se măr­ginesc să facă jocul cititorilor lor de teamă să nu-și compromită si­tuația. Căci orice om deștept are astăzi obligații, fiind legat cob­ză­­ de lanțurile pe cari le-a ac­ceptat unul după altul în ani și ani de capitulare. Oamenii s-au obișnuit să trăia­scă în compromisuri cari fac viața comodă într’o lume de cel mai strălucit compromis ca aceea în care respirăm. Revoltele mocnesc pretutindeni, dar nu izbucnesc decât foarte rar. „Manifestul Revoluției Națio­nale” exprimă cu vigoare o re­voltă care n'a putut fi înăbușită. E un riguros de logic și minunat rechizitoriu al falselor realizări politice și economice românești. Se arde cu fierul roșu al dialec­ticei tot ce e putred în viața a­­cestei țări pentru a se indica cu precizie pe alocuri și cu luciditate ordinea firească, absolută a lu­crurilor. Autorii „Manifestului” știu că orice politică, atâta vre­me cât nu derivă din spirit și deci nu se sprijină pe conștiința unei ierarhii a valorilor, este bleste­mată. Această știință îi salvează deja multe greșeli. O carte însă, scrisă cu oricât de mare talent, rămâne o simplă carte dacă fapta n’o desăvâr­șește, aplicând realității puterea principiilor în numele cărora tai și spânzuri. AR. A. Franz Kafka autorul romanului „Proces", ce a făcut mare vâlvă în lumea inte­lectualilor de după război, ser­vește de ecou într’un roman scris de Max Brod și tradus în franțu­zește de curând sub titlul Le ro­­yaume enchanté de l’amour­ t" In original, această carte poar­titlul eroului ei principal,­­,Garta” și, ca valoare pur­tistică ar rămâne mai prejos ar­de orice comentariu, dacă datele bio­grafice de care se servește Max Brod în reconstituirea vieții lui Kafka, nu ar incita interesul ceti­torului. Franz Kafka a fost, ca om, un personaj atât de ciudat ca și li­teratura lui așa de originală. Nă­scut la Praga în 1883, el își pe­trecu în acest oraș cea mai mare parte vieții, câștigându-și și re­­numele de „vechiul Praghez". Doctor în drept, lucră câtva timp în serviciul unei societăți de asi­gurare, apoi în mai multe între­prinderi de lucrări manuale spre care avea o ciudată predispoziție. Mai târziu emigra la Berlin, unde contractă o tuberculoză ce avea să-l răpune în 1924. Literatura lui Kafka e o ilu­strare a neliniștei moderne însă este și expresia unui suflet tur­mentat de o mulțime de crize mo­rale și teologice și plin de tot fe­lul de bizarerii psihologice. Pa­siunea sa de un absolut moral și religios, alături de o psihologie a neliniștei care coboară fără în­doială din Kierkegaard, au făcut ca puținele lui cărți să fie cetite cu o deosebită atenție de către intelectualii de azi. Max Brod, care a fost cel mai intim prieten al său, a reușit să brodeze într’o povestire lipsită, dealtfel, de alte calități, câteva din momentele acestui om bizar și interesant. p. mart. Expoziția etnografică de la Târgul Mureș Cu prilejul „Lunei Tg. Mureșu­lui“, d. Aurel Fil­imon, a avut ideia de a organiza o expoziție etnogra­fică din regiunile muntoase păs­trătoare ale vechilor tradiții romă­­nești. In rândurile de mai jos, d. Fili­mon ne vorbește despre aceste descoperiri ale d-sale, și despre concluziile ce se pot trage, asupra vechilor așezări românești. — Atunci când municipul Tg. Mureș s’a decis să organizeze Lu­na Tg. Mureșului m’am gândit la realizarea unei vechi idei și anu­me : o expoziție de etnografie din regiunile muntoase, satele colinare,­­ unde s'au mai păstrat vechile tradiții strămoșești. Răs­foind valoroasa operă a d-lui V. Pârvan, Getica, în care din epo­ca bronzului până la venirea Ro­manilor avem pe deplin dovedită o continuitate arh­eologică atri­buită procurorului Geto-Dac. Ur­mărind literatura ungurească de arh­eologie referitoare la săpă­turile făcute pe teritoriul Ardea­lului din evul mediu precum și lu­crările referitoare la inventarul mormintelor ungurești din secole­le IX și X am constatat cum că obiectele din metal în mare par­te sunt identice cu cele din La Téne. Aceste obiecte de metal se atribue poporului Dac, care în epoca barbară, respectiv evul mediu, nu a dispărut din vechea Dacie a trăit mai departe sub diferite dominațiuni păs­trând atât forma cât și teh­ni­­ca acestor obiecte. Prin diferite escursiuni făcute cu ani de zile înainte pentru studiarea etnogra­fiei în regiunea colinară am cons­tatat identic acelaș inventar în viața casnică ca și în epoca bron­zului. La Téne am aflat vase fă­cute cu mâna dintr’o pastă ames­tecată cu nisip, fără nici­ o pole­ială, tipul este: La Téne. In ace­ste vase se fac tocana, mămăliga, varza și zama (ciorba). Carnea de porc se frigea numai la friga­re. Am aflat vase din pastă gri , exteriorul și interiorul poleit cu pastă fină gri, făcute cu roată, ornamentate cu aceleași decoruri ca și în epoca La — Téne. Vase făcute la roată smăl­țuite și ornamentate foarte fru­mos. Ornamentele în majoritate sunt discurile solare sub forma de stea cu opt capete, un buton înconjurat cu perle, bradul nu lipsește aproape la niciunul ca doi factori principali, cultul și mediul în care-și trăește viața. Lucruri­le de lemn, discurile care orna­mentează chimirul, inelele cu cap foarte mare, ornamentate geome­tric însă nu lipsește roata cu șase spițe ca simbol al cultului solar, ca și chimirul de la Gușterița din Halstatt sau ștampila solară din Muzeul din București. Văzând atâtea manifestări decorative pen­tru a-și manifesta o tradiție veche al cultului solar poate astăzi in­conștient însă legate de sufletul lui, văzând de dimineață până seara numai soarele și munții cu brazi ca doi tovarăși indispensa­bili vieții monotone. Condus de aceste constatări am adunat din viața casnică obiectele cu deco­rativele de mai sus, din obiectele de lemn, cele în serviciul agricul­turii, plugul, grapa, carul de lemn, din inventarul ciobănesc obiectele de lemn, produsele sculptate cu furci, bâte ciobă­nești, bâte de joc ornamentate cu aceleași zigzaguri ca și în epoca bronzului. Piese de ceramică re­prezentând toate trei categorii de mai. Obiectele aparținătoare că­­sătoriei, ca cămăși, cătrințe, fețe de mese, prosoape, tindere (pen­tru legatul capului) etc. dau do­vadă de o bogăție extraordinară atât în arta coloritului cât și în combinația motivelor. Femeia nu luând parte în transhumanța ciobănească la munte în decoru­rile ei ca altitudine mai joase în locul bradului figurează de stejar, întrebuințată cu frunza mult drag. Toți acei care au cunoscut sau cunosc arta poporului român văd în ea o tradiție foarte înde­părtată făcându-ne legătura chiar cu epoca bronzului. Poporul deși n’a fost în­totdeauna la suprafa­ță nu înseamnă dispariția lui. Chiar sub diferite dominațiuni s’a păstrat cu cea mai mare sfințenie tradiția lui. Critica expoziției mele o las în sarcina acelora care au văzut-o și pot stabili dacă principiile care m’au condus au fost sau nu realizate, și dacă cele văzute în raport cu materialul arh­eologie reprezintă dovezi de continuitate sau nu. AUREL FILIMON

Next