Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-11-29 / nr. 465

duminică 29 Noembrie 1934 (de Antonius. Aaloisius, Hoelhuie, Viena) ARDEALUL NOSTRU Unul dintre păcatele noastre — ale românilor de după răsboi­ — este scepticismul cu care privim totul chiar lucrurile cele mai sfin­te. Trăim cu sufletul sec, lipsit de cea mai mică emoție generatoare de elanuri cari înfrățesc și apropie. Emoția ni se pare o micșorare ne­demnă de oameni ai secolului al XX-lea pe cari nu-i interesează decât profitul individual realizat pe calea politicei de partid. De a­­ceea stăm atât de izolați unii față de ceilalți și, deși frați de acelaș sânge, suntem între noi ca niște străini. La acestea mă gândeam astă vară, la Brașov, pe când citeam admirabilul articol al d-lui Octav Șuluțiu scris intru preamărirea e­­roilor înșirați dealungul liniei fe­rate în cimitirul de La Bartolomeu. Este admirabil articolul domnului Șuluțiu in special prin noutatea faptului că d-sa nu s’a temut de condamnarea snobilor pentru că a arătat emoția pe care o simte și dragostea care îl leagă de aceia cari au venit de peste munți ca să verse sângele lor la temelia de granit a Ardealului românesc. Am așteptat să văd dacă vre­ un „re­gățean” dintr’ai noștri va lua con­deiul pentru a preamări cu aceeaș dragoste și emoție pe aceia cari de atâta timp au tins cu toate for­țele sufletului lor către o alipire de frații lor din regat. Adăstarea mea a fost zadarnică. Zic zadar­nică deși intre timp s’au rostit multe vorbe umflate, frazeologie oficială de care suntem mai mult­­decât sătui. Voi căuta acum, în pragul iernei, să aștern pe hârtie cuvintele pe cari din vara trecută am simțit că trebuiau spuse. Dragostea pentru Ardeal o des­copăr in sufletul meu din anii co­pilăriei când auzeam acasă vor­­bindu-se despre frații „de din­colo” și de suferințele pe cari ei le îndură sub unguri. Dintre con­ducătorii românilor de peste munți, — un nume in special mă impre­siona: acela al lui Vaida-Voevod pe care mi-l închipuiam cu căciula in cap, cu paloșul la brâu și cu buzduganul in mână. — ultim exemplar al acelor „voevozi" des­pre cari vorbeau cărțile noastre de școală. Din Ardeal venea apoi și Ion, vezitiul nostru de fel din Cidlea, care ne spunea tot felul de snoave și ne invăța colinde ar­delenești de nu ne mai induram să ne deslipim de grajdul in care impărățea el. Îmi aduc aminte în sfârșit de o vară petrecută la Predeal și de plimbările făcute de alungul graniței când noi, copiii, cântam cât ne ținea gura „Deș­­teaptă-te Române” pe teritoriul stăpânit de monarhia dualistă, pentru a sări dincoace, pe pământ românesc, de câte­ ori vedeam a­­propiindu-se pălăria verde a vre­unui finanț ungur. Cam la acestea se rezumă cu­noștințele despre Ardeal ale unui copil dinnainte de răsboiul care a tradus in fapte aspirațiile unui popor destnit. A urmat măcelul cel mare care ne-a spulberat pe toți in Moldova refugiului. A ve­nit apoi pacea și odată cu ea în­făptuirea vechei Dacii care strân­ge la adăpostul granițelor ei a­­proape pe toți românii de pretu­tindeni, îmi aduc aminte de emoția care nu a cuprins când acum câți­va ani am cetit intr'o carte a priete­nului meu, avocatul Ciordaș, des­pre martiriul pe care propriul său tată, — dr. Ion Ciordaș, — i-a suferit împreună­­ un alt bun ro­mân din Beiuș, —• dr. Nicolae Bolcaș, — ambii fiind măcelăriți de secuii cari simțeau apropiindu­­te sfârșitul dominației lor odioase. Singura crimă a acestor martiri a fost că ei au simțit bătând in piep­­t„> ’ •o inimă românească și că in lupta lor neînfricată au ascultat de imperativele primite de la a­­ceastă inimă. Și nesfârșit este nu­mărul acelora cari au îndurat tem­niță și ocări pentru un ideal care pe atunci părea atât de îndepăr­tat și pe care, cu voia lui Dumne­zeu, am putut să-l înfăptuim prin răsboiul și jertfele de acum nouă decenii. Astăzi, când avem perspectiva celor douăzeci de ani de detașare din cauza unor meschine interese personale, când de afară se aud tot mai puternice revendicările fără temei ale Lingurilor sprijinite tocmai de Ducele Italienilor pe cari ii am considerat întotdeauna ca pe frații noștri de acelaș sânge, — trebue să ne dăm seama că sal­varea stă în noi înșine, in mintea, în brațele și mai ales în sufletele noastre. Efortul comun al Româ­nilor de pretutindeni trebue să îl realizăm iarăși cu orice preț și pentru aceasta să înăbușim in noi tot ce decurge din altceva decât din cel mai curat patriotism. Și ce lucruri minunate am pu­tea înfăptui dacă am putea smul­ge ierba rea din holdele noastre, după cum spunea acum aproape optzeci de ani marele Vasile Ale­xandru­ Neamul românesc în inte­gritatea lui, așa cum a trăit in cursul istoriei sale sbuciumate, supus stăpânirilor străine dar nici­odată sdrobit de adversitate. — are în el cele mai minunate resur­se menite să îl conducă la un vii­tor strălucit în această parte a Eu­ropei. Este curios cum de nu s’a insistat mai mult asupra minuna­tei calități de care neamul nostru a dat probă, în special in cursul ultimului secol, de a fi fecundat prin elemente provenite din sânul său de și din regiuni diferite. Se știe astfel că rolul Românilor brașoveni asupra comerțului și vieței economice din vechiul regat a fost considerabil. Acești oameni practici, cu un accentuat simț al afacerilor, au alcătuit alături de elementele de valoare provenite din regat acea clasă puternică a negustorilor români cari au prac­ticat comerțul cinstit al epocei precapitaliste. Tot acestor „mo­cani” se datorește in bună parte colonizarea Dobrogei și transfor­marea ei dintr'un pustiu sterp și prăfuit intr'una din regiunile cele mai fertile și mai pitorești ale țării noastre. La rândul său, Transilvania a primit în secolul trecut aportul prețios al Românilor din Mace­donia. Goniți din Peninsula Bal­canică de cruzimile faimosului pase­uni din Ianina care le-a ras așezările lor de pe fața pământu­lui, un număr însemnat de refu­giați Aromâni s’a așezat in Aus­tria, Ungaria și mai ales in Tran­silvania. Negustorii aceștia bo­gați, iubitori de cultură, au con­tribuit puternic la mișcarea cultu­rală românească din aceste țări in secolul al XIX-lea. Nu vom da aci numele bărbaților de sea­mă cari au jucat un rol covârși­tor în viața națională românească de peste munți. Nu putem insă că anul acesta, când s’au sărbă­torit șaptezeci și cinci de ani de la înființarea „Asociațiunei Tran­silvane pentru Literatura și Cul­tura Poporului Român” cunoscu­tă sub numele de „ASTRA”, — să nu evocăm figura venerabilă a celui mai ilustru dintre fiii Ardea­lului de origine macedoneană: Mitropolitul Andrei, baron de Șa­­guna. Nu voi pierde timpul arătând care a fost influența transilvă­neană asupra desvoltării culturei in regat în cursul secolului trecut. De asemeni nu voi stărui ca să demonstrez rolul însemnat pe ca­re îl joacă elementele de valoare venite din regat in viața nouilor provincii românești de douăzeci de ani încoace. Tot ce vreau să arăt in aceste rânduri este că influența Românilor unii asupra altora a fost și este nespus de rodnică atunci când ea are la ba­ză preocupări pornite din cel mai curat ideal național iar nu din in­terese meschine de partid­­ politic. Cam acestea erau gândurile mele de vara trecută când, pe prome­nada Brașovului, priveam imagi­na de bronz a aceluia care a fost Cincinat Pave­lscu. După ce a colindat întreaga țară, cinstit cu o leafă de aprod, purtând sub ro­bă o chitară și o inimă in loc de cod, el a găsit odihna premergă­toare „matei liniști” între ziduri­le cetății Brașovului. A iubit Bra­șovul căruia i-a adus o fărâmă din sufletul lui cald și din fante­zia lui întraripată. La rândul său, Brașovul a răspuns acestei iubiri sincere a unui „regățean” și a consacrat această iubire ridicân­­du-i un bust alături de prietenul său St. O. Iosif intr'una din cele mai frumoase părți ale orașului. Sufletul românesc este un te­zaur conținând bogății incalcula­bile, tezaur care nu fost cercetat decât la suprafață și în fugă de­oarece nu ne dădeau vreme pre­ocupările cari decurg în linie di­rectă din cluburile politice. Când însă aceste preocupări vor trece pe planul al doilea, când tot ce este energie in această țară va fi pus în serviciul exclusiv al comu­nităței naționale, numai atunci vom putea lucra efectiv la ridica­rea neamului românesc. Atunci România va fi un stat in plină prosperitate internă, temut și res­pectat la exterior. Pentru aceasta însă trebue să lăsăm la o parte vechile năravuri și să ne curățim sufletele de murdăria politicianis­tă care se îmbâcsește de prea mul­tă vreme. Să sperăm că această revoluție fecundă nu va veni prea târziu. Siluetele lui Horia, Cloșca și Crișan. Energii descătușate Focarul de energie al unui neam este un mănunchiu de forțe felurite, țâșnind din acelaș pă­mânt și îndreptate spre acelaș destin. In fruntea lor sunt forțele spiritului, cari țintesc către zenit și dăinuesc în eternitate. Dar la temelie sunt forțele neînsuflețite ale materiei, unelte în mâinile creatoare ale oamenilor. Proble­ma actuală și viitoare a națiunii se bazează în mare parte pe ener­getica țării concrete. Sursele de energie potențială și utilizată ce stau la dispoziția neamului sunt hotărâtoare pentru existența și propășirea lui. Rostul lor este întreit. Capaci­tățile de energie ale unei țări îi asigură în primul rând un intens ritm economic, prin activitatea industrială ce provoacă. Aceasta însemnează, o pe de o parte, o prosperita­te individuală sporită și pe de altă parte, o bogăție socială de rang înalt. In al doilea rând, e­­nergiile concentrate într-o țară, sub diferite forme, îi asigură o eficace apărare națională, în ca­zuri de conflicte armate. In sfâr­șit, în al treilea rând, rezervele de energie ale solului și subsolu­lui garantează o subzistență pros­peră și pentru generațiile viitoa­re, cari vor sălășlui pe aceleași meleaguri și vor continua acelaș destin. Izvoarele de energie de care dispunea România incomplectă dinainte de război, erau mai ales lemnul și petrolul. Ardealul în­străinat era lipsit de petrol, dar avea în schimb cărbune. Prin u­­nire s-au complectat în modul cel mai natural rezervele energetice și capacitățile de utilizare ale ță­rii, înmănunchiate pe axa Car­­paților. Au format o singură­ mare unitate naturală, suport și leagăn al unității naționale. Reintegrarea Ardealului la matca lui istorică a descătușat energii ascunse în solul natal și în vigoarea neîntrebuințată a po­porului. Energii materiale și u­­mane au fost puse în valoare, în ciuda vitregiei vremurilor și a vântului pustiitor ce a bântuit economia mondială, după răz­­boiu. Lăcașul acesta al Daciei, cres­cut ca un trup pe șira spinării carpatine, posedă întreaga gamă de energii naturale. Acestea se pot grupa în două mari categorii: energii epuizabile și energii in­epuizabile. Primele cuprind re­zervele energetice termice, între care enumărăm: lemnele de foc, cărbunii, turba, petrolul și gazele naturale. A doua categorie cu­prinde în special energiile hi­draulice disponibile, formate din căderile de apă susceptibile de întrebuințări industriale. Rezervele termice ale țării noastre au fost evaluate, cu a­­proximație, la o cantitate echiva­lentă cu 2600 miliarde kilowați­­ore. Repartizate pe natura com­bustibililor, aceste rezerve se prezintă cam astfel :: 1. Petrolul, 95 milioane tone disponibilități cunoscute și­­ 100 milioane tone presupuse. 2. Cărbuni, 2900 milioane tone. 3. Gaze naturale, ca metanul, 100 miliarde metri cubi. 4. Turba, 200 milioane de tone. 5. Lemne de foc, 10 milioane metri cubi pe an, în ipoteza unei exploatări forestiere raționale. Ca repartizare geografică, pe­trolul este localizat în România veche, cărbunele și materialul, mai ales în Ardeal și Banat, iar celelalte, în mod general. Resursele hidraulice, atât cât au putut fi evaluate, se ridică la uriașa cifră de 35 miliarde ki­­lowați pe an, dintre care două treimi se pot obține din Vechiul Regat, iar restul din Ardeal, Ba­nat și Bucovina. Dacă ne referim acum la ceea­­ce s’a actualizat din acest uriaș potențial energetic, vom consta­ta următoarele: In privința cărbunilor, Vechiul Regat produce, în ultimii ani, a­­proximativ 500.000 tone anual. Ardealul și Banatul produc pes­te trei milioane tone anual. Dacă comparăm cu cea mai mare producție din timpul dominației Austro-Ungare, găsim un pro­gres remarcabil. In adevăr, în 1913, care a fost un an record al producției carbonifere de dincolo de Carpați, suma totală ajunge la 2 milioane și ceva de tone. Eli­berarea Ardealului a descătușat din pământ câte 1 milion de tone de aur negru, în plus, pe fiecare an. Gazele naturale ce se găsesc în zăcămintele noastre subterane sunt de două feluri : gaze natu­rale umede, ce es din straturile de petrol și gazele uscate, ce is­­voresc independent de sursele petrolifere. In Ardeal sunt numai rezerve de astfel de gaze uscate. Folosirea gazului metan, cap­tat din emanațiile naturale, a crescut foarte mult dela războiu încoace. In timpul subjugării străine, Ardealul consuma cel mult 40 milioane metri cubi de gaz metan, și aceasta abia anii 1913 până la 1917. Dela eli­în berare, energia smulsă gazului metan, pentru folosinți, indus­triale, a crescut vertiginos. Astfel în 1922 a ajuns la 150 milioane metri cubi, iar în 1934 la 300 mi­lioane, ceeace corespunde la a­­proximativ 400 milioane kilowa* tore pe an. Dacă ne referim la instalațiile producătoare de forță mecanică și electrică, uzine și fabrici, care energiile ascunse ale pămân­tn­tului sunt descătușate spre folo­sirea colectivă, vom constata de­­asemenea un spor uriaș, un salt impresionant al Ardealului elibe­rat. Intr’adevăr, în 1918, ultimul an de dominație străină dincolo de Carpați, instalațiile de forță ajung la un maximum, — da­torită unui efort impus de nece­sitățile războiului, — de circa 85.000 kilowați instalați. După unire, focarele de energie spo­resc, ajungând 200.000 kw. in 1924 și trecând de 500.000 kilo­wați în 1934. Dintre aceștia, a­­proape jumătate sunt în uzine e­­lectrice, producând aproximativ 400 milioane kilowatere anual. Utilizarea căderilor de apă pentru uzine hidroelectrice sau instalații de forța hidraulică nee­­electrificate a prezentat de ase­­menea sporuri remarcabile. De la 25.000 kilowați hidraulici utili­zați la sfârșitul războiului. Ar­dealul a trecut in 1925 la 45.000 kw. și astăzi la peste 60.000 kw. Dar cea mai însemnată descă­tușare de energii provocată de Unire, rămâne tot eliberarea e­­nergiilor umane. Potențialul bio­logic al neamului, înăbușit de se­cole sub asuprire străină, iși ara­tă acum roadele, in plină actua­litate. Energia muncii românești pătrunde viguroasă și cuceri­toare în toate ramurile diverse ale producției, de la ogor până la fabrică și mină, imprimând un ritm autentic vieții economice a Ardealului. SERGIU CONDREA N. C. ANGELESCU ELOGIU TRANSILVANIEI Simplul fapt că Transilvania a rezistat aproape o mie de ani — este un miracol. Dar eu nu cred că este vorba numai de o simplă rezistență pasivă. Transilvania nu a supraviețuit numai tuturor fră­mântărilor istorice din jurul și din lăuntrul ei. Transilvania a continuat să crească, să rodeas­că, să-și justifice drepturile isto­rice și geografice printr’un anu­mit stil de viață spirituală și cul­turală. Măturisesc din capul locului că am o nesfârșită admirație pentru transilvăneni, și în general pen­tru toți românii de dincolo de munți. Ii admir mai ales pentru adâncimea vieții lor morale, pen­tru demnitatea lor românească, pentru bărbăția lor dârză și dreaptă. Sunt atât de exasperat de deșteptăciunea bucureștenilor, de șmecheria muntenească și de melancolia moldovenească — în­cât ador­maivitatea, cumințenia și puritatea românilor „de dincolo". Cred că stilul lor de viață sufle­tească, salvează în bună parte superficialitatea și scepticismul de doi bani al regățenilor. Tran­silvania a fost secole dea rândul centrul idealului românismului. A­­cum, după Unire, ar fi putut a­­junge centrul de regenerare dinamizare al unei Românii în­și tregi și responsabile. Niciodată nu vom uita stupiditatea politici­anismului român, dintre 1919 — 1930, care a trimis în provinciile alipite toată zgura mahalalei și toate lăturile partidelor. Nici o pedeapsă nu va fi prea crudă pentru acei criminali inconștienți ai politicei românești, care au în­găduit să treacă 18 ani de Unire, fără ca să cimenteze definitiv a­­propierea sufletească de acești frați mai curați și mai înțelepți. Ar fi trebuit să trimitem în pro­vinciile alipite toate elitele cul­turei și administrației românești. Ar fi trebuit ca astăzi, în 1936, să nu existe liceu ardelenesc fără profesori excelenți din Regat, și să nu existe sat de graniță fără cazarmă și bibliotecă. Dacă, ime­diat după Unire, politica­­ româ­nească ar fi fost condusă de fa­natici naționaliști — astăzi. Tran­­silvania ar fi fost un paradis înarmat. Noi ne-am mulțumit cu decla­rații platonice și manifestații po­litice. Nu știu câți șefi politici din România Mare au înțeles capa­citatea de rezistență și de crea­ție a Transilvaniei; câți dintre ei au pătruns adânca semnificație a unei culturi românești evoluând alături cu două culturi net supe­rioare, și totuși întrecându-le. Simplul fapt al muzicei românești din Transilvania — care își păs­trează originalitatea, deși e în­conjurată și amenințată de atâtea influențe — este un fenomen spi­ritual care trebuie să dea de gân­dit unui om de Stat. Există în Transilvania o ex­traordinară cantitate de energie, pe care politica românească de astăzi n’a dezlănțuit-o și n'a ca­nalizat-o. Sunt acolo oameni care au în sângele lor secole de pri­gonire și primejdie: oameni care sunt obișnuiți din moși strămoși să spună adevărul, cu orice risc. Oameni a căror viață are un sin­gur sens: lupta. Și in celelalte provincii românești, lupta a fost și a rămas un instrument favorit „elitelor". Dar în Transilvania, lupta a avut întotdeauna un ca­­racter istoric; se apăra ființa unui neam — nu se cucerea privilegii­le unei clase sau voturile unui partid. O luptă politică in vechea Transilvanie — însemna o revo­luție, cu riscurile ei: temnița, moartea. Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrăcau că­mașa morții. Cea dintâi revoluție socială din Europa, au făcut-o trei români de dincolo: Horia, Cloșca și Crișan. Cel mai mare mit politic al României moderne, l-a crezat Avram Iancu. Politica însemna, pentru Transilvania, luptă istorică, mântuire a ființei neamului. Dacă ar fi fost vorba numai de o simplă campanie po­litică, de mult n’ar mai fi existat Transilvania. Pentru că orice po­litică se mărginește de compromi­­suri, și orice eroism electoral sfârșește în Parlament. Dacă Transilvania ar fi uitat o singură clipă istoria, hotărându-se să fa­că pur și simplu politică — ar fi ajuns lesne la un compromis cu Budapesta și românismul ar fi trecut prin cea mai gravă criză. Nu știu în ce măsură vechea generație de luptători ardeleni, care a făcut parte din Parlamen­tul austro-ungar — înțelege des­tinul istoric al României moder­ne. Conducerea politică a Româ­niei întregite au avut-o o bună bucată de timp: șefii Ardealului îmblânziți poate de victorie, obo­siți poate de bătrânețe, uzați fără îndoială de ambiții — șefii politi­ci ai Transilvaniei au ratat mi­­s­iunea lor și au intrat pe linia moartă a istoriei. Noi, cei din Regat, așteptam de la ei o mare revoluție socială și națională. De la ei, care au suferit atâta și au fost umiliți secole dearândul de unguri, neamul cel mai imbe­cil care există in istorie, după Bulgari­a dela acești șefi poli­tici ai Transilvaniei eroice și martire așteptam noi o Românie naționalistă, o Românie delirantă și șovinistă, înarmată și viguroa­să, necruțătoare și răzbunătoare. Șefii politici ai vechi­ului Ardeal, și-au trădat misiunea. Poate că a­­ceștia sunt cei dintâi trădători pe care i-a dat Ardealul. Trădători care cred în democrație și au i­n­vățat franțuzește... Există, însă, și o altă Transil­vanie, o Transilvanie tânără, e­­roică, legendară. Există o genera­ție întreagă de cărturari și munci­tori ardeleni, care nu pot uita lupta istorică, luptă care ar fi tre­buit să se dea de mult, din prima clipă a Unirii, a victoriei. Nu pot despera de soarta acestei tinere generații transilvănene. Nu pot crede —pentru realizarea desti­nului neamului românesc — că ea nu va fi chemată să conducă politicește România de mâine. Care nu va fi numai o Românie Mare și puternică — ci și o Ro­mânie răzbunătoare!... MIRCEA ELIADE

Next