Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)
1936-11-29 / nr. 465
duminică 29 Noembrie 1934 (de Antonius. Aaloisius, Hoelhuie, Viena) ARDEALUL NOSTRU Unul dintre păcatele noastre — ale românilor de după răsboi — este scepticismul cu care privim totul chiar lucrurile cele mai sfinte. Trăim cu sufletul sec, lipsit de cea mai mică emoție generatoare de elanuri cari înfrățesc și apropie. Emoția ni se pare o micșorare nedemnă de oameni ai secolului al XX-lea pe cari nu-i interesează decât profitul individual realizat pe calea politicei de partid. De aceea stăm atât de izolați unii față de ceilalți și, deși frați de acelaș sânge, suntem între noi ca niște străini. La acestea mă gândeam astă vară, la Brașov, pe când citeam admirabilul articol al d-lui Octav Șuluțiu scris intru preamărirea eroilor înșirați dealungul liniei ferate în cimitirul de La Bartolomeu. Este admirabil articolul domnului Șuluțiu in special prin noutatea faptului că d-sa nu s’a temut de condamnarea snobilor pentru că a arătat emoția pe care o simte și dragostea care îl leagă de aceia cari au venit de peste munți ca să verse sângele lor la temelia de granit a Ardealului românesc. Am așteptat să văd dacă vre un „regățean” dintr’ai noștri va lua condeiul pentru a preamări cu aceeaș dragoste și emoție pe aceia cari de atâta timp au tins cu toate forțele sufletului lor către o alipire de frații lor din regat. Adăstarea mea a fost zadarnică. Zic zadarnică deși intre timp s’au rostit multe vorbe umflate, frazeologie oficială de care suntem mai multdecât sătui. Voi căuta acum, în pragul iernei, să aștern pe hârtie cuvintele pe cari din vara trecută am simțit că trebuiau spuse. Dragostea pentru Ardeal o descopăr in sufletul meu din anii copilăriei când auzeam acasă vorbindu-se despre frații „de dincolo” și de suferințele pe cari ei le îndură sub unguri. Dintre conducătorii românilor de peste munți, — un nume in special mă impresiona: acela al lui Vaida-Voevod pe care mi-l închipuiam cu căciula in cap, cu paloșul la brâu și cu buzduganul in mână. — ultim exemplar al acelor „voevozi" despre cari vorbeau cărțile noastre de școală. Din Ardeal venea apoi și Ion, vezitiul nostru de fel din Cidlea, care ne spunea tot felul de snoave și ne invăța colinde ardelenești de nu ne mai induram să ne deslipim de grajdul in care impărățea el. Îmi aduc aminte în sfârșit de o vară petrecută la Predeal și de plimbările făcute de alungul graniței când noi, copiii, cântam cât ne ținea gura „Deșteaptă-te Române” pe teritoriul stăpânit de monarhia dualistă, pentru a sări dincoace, pe pământ românesc, de câte ori vedeam apropiindu-se pălăria verde a vreunui finanț ungur. Cam la acestea se rezumă cunoștințele despre Ardeal ale unui copil dinnainte de răsboiul care a tradus in fapte aspirațiile unui popor destnit. A urmat măcelul cel mare care ne-a spulberat pe toți in Moldova refugiului. A venit apoi pacea și odată cu ea înfăptuirea vechei Dacii care strânge la adăpostul granițelor ei aproape pe toți românii de pretutindeni, îmi aduc aminte de emoția care nu a cuprins când acum câțiva ani am cetit intr'o carte a prietenului meu, avocatul Ciordaș, despre martiriul pe care propriul său tată, — dr. Ion Ciordaș, — i-a suferit împreună un alt bun român din Beiuș, —• dr. Nicolae Bolcaș, — ambii fiind măcelăriți de secuii cari simțeau apropiindute sfârșitul dominației lor odioase. Singura crimă a acestor martiri a fost că ei au simțit bătând in piept„> ’ •o inimă românească și că in lupta lor neînfricată au ascultat de imperativele primite de la această inimă. Și nesfârșit este numărul acelora cari au îndurat temniță și ocări pentru un ideal care pe atunci părea atât de îndepărtat și pe care, cu voia lui Dumnezeu, am putut să-l înfăptuim prin răsboiul și jertfele de acum nouă decenii. Astăzi, când avem perspectiva celor douăzeci de ani de detașare din cauza unor meschine interese personale, când de afară se aud tot mai puternice revendicările fără temei ale Lingurilor sprijinite tocmai de Ducele Italienilor pe cari ii am considerat întotdeauna ca pe frații noștri de acelaș sânge, — trebue să ne dăm seama că salvarea stă în noi înșine, in mintea, în brațele și mai ales în sufletele noastre. Efortul comun al Românilor de pretutindeni trebue să îl realizăm iarăși cu orice preț și pentru aceasta să înăbușim in noi tot ce decurge din altceva decât din cel mai curat patriotism. Și ce lucruri minunate am putea înfăptui dacă am putea smulge ierba rea din holdele noastre, după cum spunea acum aproape optzeci de ani marele Vasile Alexandru Neamul românesc în integritatea lui, așa cum a trăit in cursul istoriei sale sbuciumate, supus stăpânirilor străine dar niciodată sdrobit de adversitate. — are în el cele mai minunate resurse menite să îl conducă la un viitor strălucit în această parte a Europei. Este curios cum de nu s’a insistat mai mult asupra minunatei calități de care neamul nostru a dat probă, în special in cursul ultimului secol, de a fi fecundat prin elemente provenite din sânul său de și din regiuni diferite. Se știe astfel că rolul Românilor brașoveni asupra comerțului și vieței economice din vechiul regat a fost considerabil. Acești oameni practici, cu un accentuat simț al afacerilor, au alcătuit alături de elementele de valoare provenite din regat acea clasă puternică a negustorilor români cari au practicat comerțul cinstit al epocei precapitaliste. Tot acestor „mocani” se datorește in bună parte colonizarea Dobrogei și transformarea ei dintr'un pustiu sterp și prăfuit intr'una din regiunile cele mai fertile și mai pitorești ale țării noastre. La rândul său, Transilvania a primit în secolul trecut aportul prețios al Românilor din Macedonia. Goniți din Peninsula Balcanică de cruzimile faimosului paseuni din Ianina care le-a ras așezările lor de pe fața pământului, un număr însemnat de refugiați Aromâni s’a așezat in Austria, Ungaria și mai ales in Transilvania. Negustorii aceștia bogați, iubitori de cultură, au contribuit puternic la mișcarea culturală românească din aceste țări in secolul al XIX-lea. Nu vom da aci numele bărbaților de seamă cari au jucat un rol covârșitor în viața națională românească de peste munți. Nu putem insă că anul acesta, când s’au sărbătorit șaptezeci și cinci de ani de la înființarea „Asociațiunei Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român” cunoscută sub numele de „ASTRA”, — să nu evocăm figura venerabilă a celui mai ilustru dintre fiii Ardealului de origine macedoneană: Mitropolitul Andrei, baron de Șaguna. Nu voi pierde timpul arătând care a fost influența transilvăneană asupra desvoltării culturei in regat în cursul secolului trecut. De asemeni nu voi stărui ca să demonstrez rolul însemnat pe care îl joacă elementele de valoare venite din regat in viața nouilor provincii românești de douăzeci de ani încoace. Tot ce vreau să arăt in aceste rânduri este că influența Românilor unii asupra altora a fost și este nespus de rodnică atunci când ea are la bază preocupări pornite din cel mai curat ideal național iar nu din interese meschine de partid politic. Cam acestea erau gândurile mele de vara trecută când, pe promenada Brașovului, priveam imagina de bronz a aceluia care a fost Cincinat Pavelscu. După ce a colindat întreaga țară, cinstit cu o leafă de aprod, purtând sub robă o chitară și o inimă in loc de cod, el a găsit odihna premergătoare „matei liniști” între zidurile cetății Brașovului. A iubit Brașovul căruia i-a adus o fărâmă din sufletul lui cald și din fantezia lui întraripată. La rândul său, Brașovul a răspuns acestei iubiri sincere a unui „regățean” și a consacrat această iubire ridicându-i un bust alături de prietenul său St. O. Iosif intr'una din cele mai frumoase părți ale orașului. Sufletul românesc este un tezaur conținând bogății incalculabile, tezaur care nu fost cercetat decât la suprafață și în fugă deoarece nu ne dădeau vreme preocupările cari decurg în linie directă din cluburile politice. Când însă aceste preocupări vor trece pe planul al doilea, când tot ce este energie in această țară va fi pus în serviciul exclusiv al comunităței naționale, numai atunci vom putea lucra efectiv la ridicarea neamului românesc. Atunci România va fi un stat in plină prosperitate internă, temut și respectat la exterior. Pentru aceasta însă trebue să lăsăm la o parte vechile năravuri și să ne curățim sufletele de murdăria politicianistă care se îmbâcsește de prea multă vreme. Să sperăm că această revoluție fecundă nu va veni prea târziu. Siluetele lui Horia, Cloșca și Crișan. Energii descătușate Focarul de energie al unui neam este un mănunchiu de forțe felurite, țâșnind din acelaș pământ și îndreptate spre acelaș destin. In fruntea lor sunt forțele spiritului, cari țintesc către zenit și dăinuesc în eternitate. Dar la temelie sunt forțele neînsuflețite ale materiei, unelte în mâinile creatoare ale oamenilor. Problema actuală și viitoare a națiunii se bazează în mare parte pe energetica țării concrete. Sursele de energie potențială și utilizată ce stau la dispoziția neamului sunt hotărâtoare pentru existența și propășirea lui. Rostul lor este întreit. Capacitățile de energie ale unei țări îi asigură în primul rând un intens ritm economic, prin activitatea industrială ce provoacă. Aceasta însemnează, o pe de o parte, o prosperitate individuală sporită și pe de altă parte, o bogăție socială de rang înalt. In al doilea rând, energiile concentrate într-o țară, sub diferite forme, îi asigură o eficace apărare națională, în cazuri de conflicte armate. In sfârșit, în al treilea rând, rezervele de energie ale solului și subsolului garantează o subzistență prosperă și pentru generațiile viitoare, cari vor sălășlui pe aceleași meleaguri și vor continua acelaș destin. Izvoarele de energie de care dispunea România incomplectă dinainte de război, erau mai ales lemnul și petrolul. Ardealul înstrăinat era lipsit de petrol, dar avea în schimb cărbune. Prin unire s-au complectat în modul cel mai natural rezervele energetice și capacitățile de utilizare ale țării, înmănunchiate pe axa Carpaților. Au format o singură mare unitate naturală, suport și leagăn al unității naționale. Reintegrarea Ardealului la matca lui istorică a descătușat energii ascunse în solul natal și în vigoarea neîntrebuințată a poporului. Energii materiale și umane au fost puse în valoare, în ciuda vitregiei vremurilor și a vântului pustiitor ce a bântuit economia mondială, după războiu. Lăcașul acesta al Daciei, crescut ca un trup pe șira spinării carpatine, posedă întreaga gamă de energii naturale. Acestea se pot grupa în două mari categorii: energii epuizabile și energii inepuizabile. Primele cuprind rezervele energetice termice, între care enumărăm: lemnele de foc, cărbunii, turba, petrolul și gazele naturale. A doua categorie cuprinde în special energiile hidraulice disponibile, formate din căderile de apă susceptibile de întrebuințări industriale. Rezervele termice ale țării noastre au fost evaluate, cu aproximație, la o cantitate echivalentă cu 2600 miliarde kilowațiore. Repartizate pe natura combustibililor, aceste rezerve se prezintă cam astfel :: 1. Petrolul, 95 milioane tone disponibilități cunoscute și 100 milioane tone presupuse. 2. Cărbuni, 2900 milioane tone. 3. Gaze naturale, ca metanul, 100 miliarde metri cubi. 4. Turba, 200 milioane de tone. 5. Lemne de foc, 10 milioane metri cubi pe an, în ipoteza unei exploatări forestiere raționale. Ca repartizare geografică, petrolul este localizat în România veche, cărbunele și materialul, mai ales în Ardeal și Banat, iar celelalte, în mod general. Resursele hidraulice, atât cât au putut fi evaluate, se ridică la uriașa cifră de 35 miliarde kilowați pe an, dintre care două treimi se pot obține din Vechiul Regat, iar restul din Ardeal, Banat și Bucovina. Dacă ne referim acum la ceeace s’a actualizat din acest uriaș potențial energetic, vom constata următoarele: In privința cărbunilor, Vechiul Regat produce, în ultimii ani, aproximativ 500.000 tone anual. Ardealul și Banatul produc peste trei milioane tone anual. Dacă comparăm cu cea mai mare producție din timpul dominației Austro-Ungare, găsim un progres remarcabil. In adevăr, în 1913, care a fost un an record al producției carbonifere de dincolo de Carpați, suma totală ajunge la 2 milioane și ceva de tone. Eliberarea Ardealului a descătușat din pământ câte 1 milion de tone de aur negru, în plus, pe fiecare an. Gazele naturale ce se găsesc în zăcămintele noastre subterane sunt de două feluri : gaze naturale umede, ce es din straturile de petrol și gazele uscate, ce isvoresc independent de sursele petrolifere. In Ardeal sunt numai rezerve de astfel de gaze uscate. Folosirea gazului metan, captat din emanațiile naturale, a crescut foarte mult dela războiu încoace. In timpul subjugării străine, Ardealul consuma cel mult 40 milioane metri cubi de gaz metan, și aceasta abia anii 1913 până la 1917. Dela eliîn berare, energia smulsă gazului metan, pentru folosinți, industriale, a crescut vertiginos. Astfel în 1922 a ajuns la 150 milioane metri cubi, iar în 1934 la 300 milioane, ceeace corespunde la aproximativ 400 milioane kilowa* tore pe an. Dacă ne referim la instalațiile producătoare de forță mecanică și electrică, uzine și fabrici, care energiile ascunse ale pământntului sunt descătușate spre folosirea colectivă, vom constata deasemenea un spor uriaș, un salt impresionant al Ardealului eliberat. Intr’adevăr, în 1918, ultimul an de dominație străină dincolo de Carpați, instalațiile de forță ajung la un maximum, — datorită unui efort impus de necesitățile războiului, — de circa 85.000 kilowați instalați. După unire, focarele de energie sporesc, ajungând 200.000 kw. in 1924 și trecând de 500.000 kilowați în 1934. Dintre aceștia, aproape jumătate sunt în uzine electrice, producând aproximativ 400 milioane kilowatere anual. Utilizarea căderilor de apă pentru uzine hidroelectrice sau instalații de forța hidraulică neeelectrificate a prezentat de asemenea sporuri remarcabile. De la 25.000 kilowați hidraulici utilizați la sfârșitul războiului. Ardealul a trecut in 1925 la 45.000 kw. și astăzi la peste 60.000 kw. Dar cea mai însemnată descătușare de energii provocată de Unire, rămâne tot eliberarea energiilor umane. Potențialul biologic al neamului, înăbușit de secole sub asuprire străină, iși arată acum roadele, in plină actualitate. Energia muncii românești pătrunde viguroasă și cuceritoare în toate ramurile diverse ale producției, de la ogor până la fabrică și mină, imprimând un ritm autentic vieții economice a Ardealului. SERGIU CONDREA N. C. ANGELESCU ELOGIU TRANSILVANIEI Simplul fapt că Transilvania a rezistat aproape o mie de ani — este un miracol. Dar eu nu cred că este vorba numai de o simplă rezistență pasivă. Transilvania nu a supraviețuit numai tuturor frământărilor istorice din jurul și din lăuntrul ei. Transilvania a continuat să crească, să rodească, să-și justifice drepturile istorice și geografice printr’un anumit stil de viață spirituală și culturală. Măturisesc din capul locului că am o nesfârșită admirație pentru transilvăneni, și în general pentru toți românii de dincolo de munți. Ii admir mai ales pentru adâncimea vieții lor morale, pentru demnitatea lor românească, pentru bărbăția lor dârză și dreaptă. Sunt atât de exasperat de deșteptăciunea bucureștenilor, de șmecheria muntenească și de melancolia moldovenească — încât adormaivitatea, cumințenia și puritatea românilor „de dincolo". Cred că stilul lor de viață sufletească, salvează în bună parte superficialitatea și scepticismul de doi bani al regățenilor. Transilvania a fost secole dea rândul centrul idealului românismului. Acum, după Unire, ar fi putut ajunge centrul de regenerare dinamizare al unei Românii înși tregi și responsabile. Niciodată nu vom uita stupiditatea politicianismului român, dintre 1919 — 1930, care a trimis în provinciile alipite toată zgura mahalalei și toate lăturile partidelor. Nici o pedeapsă nu va fi prea crudă pentru acei criminali inconștienți ai politicei românești, care au îngăduit să treacă 18 ani de Unire, fără ca să cimenteze definitiv apropierea sufletească de acești frați mai curați și mai înțelepți. Ar fi trebuit să trimitem în provinciile alipite toate elitele culturei și administrației românești. Ar fi trebuit ca astăzi, în 1936, să nu existe liceu ardelenesc fără profesori excelenți din Regat, și să nu existe sat de graniță fără cazarmă și bibliotecă. Dacă, imediat după Unire, politica românească ar fi fost condusă de fanatici naționaliști — astăzi. Transilvania ar fi fost un paradis înarmat. Noi ne-am mulțumit cu declarații platonice și manifestații politice. Nu știu câți șefi politici din România Mare au înțeles capacitatea de rezistență și de creație a Transilvaniei; câți dintre ei au pătruns adânca semnificație a unei culturi românești evoluând alături cu două culturi net superioare, și totuși întrecându-le. Simplul fapt al muzicei românești din Transilvania — care își păstrează originalitatea, deși e înconjurată și amenințată de atâtea influențe — este un fenomen spiritual care trebuie să dea de gândit unui om de Stat. Există în Transilvania o extraordinară cantitate de energie, pe care politica românească de astăzi n’a dezlănțuit-o și n'a canalizat-o. Sunt acolo oameni care au în sângele lor secole de prigonire și primejdie: oameni care sunt obișnuiți din moși strămoși să spună adevărul, cu orice risc. Oameni a căror viață are un singur sens: lupta. Și in celelalte provincii românești, lupta a fost și a rămas un instrument favorit „elitelor". Dar în Transilvania, lupta a avut întotdeauna un caracter istoric; se apăra ființa unui neam — nu se cucerea privilegiile unei clase sau voturile unui partid. O luptă politică in vechea Transilvanie — însemna o revoluție, cu riscurile ei: temnița, moartea. Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrăcau cămașa morții. Cea dintâi revoluție socială din Europa, au făcut-o trei români de dincolo: Horia, Cloșca și Crișan. Cel mai mare mit politic al României moderne, l-a crezat Avram Iancu. Politica însemna, pentru Transilvania, luptă istorică, mântuire a ființei neamului. Dacă ar fi fost vorba numai de o simplă campanie politică, de mult n’ar mai fi existat Transilvania. Pentru că orice politică se mărginește de compromisuri, și orice eroism electoral sfârșește în Parlament. Dacă Transilvania ar fi uitat o singură clipă istoria, hotărându-se să facă pur și simplu politică — ar fi ajuns lesne la un compromis cu Budapesta și românismul ar fi trecut prin cea mai gravă criză. Nu știu în ce măsură vechea generație de luptători ardeleni, care a făcut parte din Parlamentul austro-ungar — înțelege destinul istoric al României moderne. Conducerea politică a României întregite au avut-o o bună bucată de timp: șefii Ardealului îmblânziți poate de victorie, obosiți poate de bătrânețe, uzați fără îndoială de ambiții — șefii politici ai Transilvaniei au ratat misiunea lor și au intrat pe linia moartă a istoriei. Noi, cei din Regat, așteptam de la ei o mare revoluție socială și națională. De la ei, care au suferit atâta și au fost umiliți secole dearândul de unguri, neamul cel mai imbecil care există in istorie, după Bulgaria dela acești șefi politici ai Transilvaniei eroice și martire așteptam noi o Românie naționalistă, o Românie delirantă și șovinistă, înarmată și viguroasă, necruțătoare și răzbunătoare. Șefii politici ai vechiului Ardeal, și-au trădat misiunea. Poate că aceștia sunt cei dintâi trădători pe care i-a dat Ardealul. Trădători care cred în democrație și au invățat franțuzește... Există, însă, și o altă Transilvanie, o Transilvanie tânără, eroică, legendară. Există o generație întreagă de cărturari și muncitori ardeleni, care nu pot uita lupta istorică, luptă care ar fi trebuit să se dea de mult, din prima clipă a Unirii, a victoriei. Nu pot despera de soarta acestei tinere generații transilvănene. Nu pot crede —pentru realizarea destinului neamului românesc — că ea nu va fi chemată să conducă politicește România de mâine. Care nu va fi numai o Românie Mare și puternică — ci și o Românie răzbunătoare!... MIRCEA ELIADE