Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-12-13 / nr. 467

VREMEA în toate librăriile. VALJAN GENERAȚIA DE SACRIFICIU Comedie în trei acte Vremea Lei 40 C­ARTEA franceza ANDRE GIDE: Retour de ST. R. S. S. (N.R.F.) In sfârșit a apărut cartea pe care, împreună cu mine toată lu­­mea și mai ales toți tinerii, o aș­teptam. E cartea în care Gide a­­rată adică întâlnirea sa cu realitatea, confruntarea destăvițuirii sale sentimentale in favoarea co­munismului, cu trista realitate 1 Andre Gide a aderat brusc la co­munism, acum vreo trei ani și ne aducem aminte de paginile de jur­­nal, publicate timp de câteva luni, în R­ouvelle Revue [rangaise și în care tânărul (? !) neofit își spo­vedea preocupările sale comuniste. Ca un elev (trecut de 60 de ani!) neobositul experiențialist se aplica să citească stufosul Capital al lui Marx, prin cotloanele căruia spe­ra să găsească în sfârșit filosofală, o nouă societate, piatra așa cum a dorit-o el totdeauna. Intr’un acces de entuziasm Nathanael își oferea viața pentru progresul U. R. S. S.-ului, dacă va fi nevoie (căci cam francez din fire, Gide e gata să renunțe mai de grabă la viață decât la ciorapul de lână unde î și strânge modestele econo­mii de burghez tihnit!) Și în ne­­controlata sa iubire Gide s a gră­bit să alerge la fața locului, să vadă cu ochii realizarea ideilor sale, în care crezuse o viață. Și - a întors cu coada (una imagi­­nară evident!) în­tre picioare. Val, comunismul pe hârtie și în vis era altfel ! Societatea comunistă era și pentru Gide o deziluzie, așa cum a fost pentru Panait Istrati. Cine nu-și amintește de cele trei volu­me ale acestuia din urmă, despre comunism ! Câtă amărăciune în ele și câte dovezi, că raiul roșu nu era decât un biet infern terestru bu poate mai infernal decât unul burghez. Decepționat sentimental, Istrati se despărțea de U. R. S. S pe motive umanitare. Societatea comunistă erra și este — și va mai fi mult încă — departe de a rea­liza umanitarismul pe care-l visa Istrati. Andre Gide își păstrează senti­mentalismul intact. Cel puțin îi e rușine să divorțeze brutal de noul său iubit nordic . El își exprimă în finalul prefeței convingerea că Rusia ,,va sfârși prin a triumfa a­­s­upra gravelor erori pe care le semnalează” (p. 17). El! E problemă aceasta ! Din tot ce spu­n ne Gide se desprinde tot atâta a­­mărăciune ca și din cărțile lui Is­trati. Realitatea comunistă i-a a­­ratat proaspătului ucenic­ comu­­nist că ideile sunt frumoase, mult mai frumoase decât aplicarea lor. Decepția lui Gide e de natură ideologică, spre deosebire de de­­cepția lui Istrati, care era de na­­tură sentimentală, umanitară, era natural să fie astfel. Când, în Martie curent, anali­zam tot în acest loc, inaugurând această rubrică, noul, pe atunci, volum al lui Gide „Les nouvelles nourrismes", ajungem la conclu­zia că scriitorul e un utopist. An­dré Gide crede în posibilitatea de a se realiza social o libertate indi­viduală. Ori acest lucru nu e po­sibil. Mai mult, nici măcar liber­tatea individuală așa cum o conce­pe Gide nu e posibilă, omul fiind interior determinat, de o sumă indefinită de factori. Omul nu poate scăpa nici eredității sale, nici atavismului său, nici trecutu­lui, nici mediului, nici educației sale și nici — dacă n’ar fi toate acestea — unei forțe inconștiente care se află în el și-l conduce, în ciuda rațiunii și a voinței sale, forță care e de natură supranatu­­rală, transcendentă, cu rădăcini i născute în om sau mai bine zis cu elemente în om, care răspund comenzilor sale. Gide crede în li­bertatea totală a individului și mai ales în libertatea lui spirituală. In acest sens el se află pe o linie care începe în Franța cu Montai­gne și care e marcată de o sumă de cugetători și scriitori, vreme de patru sute de ani! Ce a găsit André Gide în U. R. S. S. Să începem cu laudele, cu par­tea pozitivă. E un lucru câștigat că în Rusia nu mai există exploa­tatori care să trăiască din munca celor mici și umili (vom vedea în­să cu ce rezervă !) E precis că în Rusia Se lucrează enorm, se con­­struește efectiv, se realizează o gi­gantică operă de civilizare, o o­peră exterioară însă, materială. In­ Rusia se fac uzine, se fabrică trac­toare și zacuscă, se scoate petrol, se înalță diguri, tot ce vreți, în sfârșit, în ordinea tecnică, mate­­rială, terestră. Mai e acolo o so­ciabilitate, o încredere și o armo­nie socială, pe care Gide le notează cu precizie. E aceasta mult evi­dent, dar nu este totul! Căci aici începe critica. Gide mergea să găsească în U.R.S.S. realizarea acelui indivi­dualism liberat de orice­­ reguli, dogme și condiții și ce găsește: conformism, lipsă totală a spiri­tului critic, lipsă de personalitate. Dar Gide vedea în U.R.S.S. o apărătoare a culturii europene. Insă cultura se bazează pe liber­tatea scriitorului! Unde-i cultura în Rusia? Adevărul e că comu­nismul e cel mai mare dușman al culturii europene, pe care o nea­gă și în care vede o simplă ope­­ră a burgheziei. Când acceptă o operă o falsifică, o modifică, ajustează în favoarea teoriilor co­­­muniste. Se știe cum se reprezin­tă piesele în Rusia, prelucrate de scriitorii în slujba partidului co­munist, așa încât nu mai sunt de recunoscut! La fel operele! Din cărți sunt tăiate pasagii care nu convin. Asta înseamnă a face cul­tură în Rusia. Asta însă Gide nu o spune! Și e grav, însemnează că-și menajează pe i­ouii săi to­­varăși, în paguba adevărului. In orice caz e destul și atât. Dar mai mult, Gide era un adversar al dic­­taturei și al idolatriei. Principiul subliniat de el chiar, în ,"Nouvel­les nourritures" era: „Ne sacrifie pas aux idoles”. Și ce găsește în Ru­sia? Un idol­ pe Stalin! Toată lumea trăește sub tirania lui Sta­lin! Toată lumea se încovoaie în fața lui Stalin care a luat locul țarului! Mai grav, Gide vede în URSS, cum se fac iar clasele sociale. E drept că nu mai există exploata­tori, dar există săraci. „Nu mai sunt clase în URSS, e înțeles. Dar sunt săraci. Sunt prea mulți, mult prea mulți.” „Și se vede refăcândui-se pă­turi de societate, dacă nu încă cla­­se, un fel de autocrație, nu vor­­besc aici de aristocrația de merit sau de valoare personală, ci de aceea a dreptei promisului și care, gândiri, a­cum­în generația următoare, va deveni aceea a ba­nului” (p. 66) și „Mă tem să nu se refacă în curând un nou fel de burghezie lucrătoare mulțumită (și, de aci, conservatoare, drace!) prea com­parabilă cu mica burghezie de la noi” (p. 62). Iată deci falimentul doctrinei marxiste pe de o parte, al ideilor o splendidă și sau­­epocă de dezordine După ciumată fantastică, de neliniște interioară de manifestări cu caracter profe­tic și cu aluri de histerie, după formidabila explozie de anarhie și revoltă a spiritului din ultimele două decenii, după paradoxele puerile, nesănătoase și negative ale principiilor artistice de după război și după criza de diabolism prin care au trecut toți adoles­cenții și toți tinerii scriitori din ultima vreme —­ o regenerare spirituală și sufletească care cuprinde întreaga mișcare intelec­a­tuală a Europei de astăzi. In rândurile scriitorilor și artiștilor tineri, mai ales, această tendință, această aspirație și sete de echi­libru, de liniște și seninătate de­vine din ce în ce mai evidentă. Dintre acești tineri face parte și Renaud de Jouvenel, autorul unei minunate cărți apărută de curând, Village X... (Ed. Flam­­marion). Ca orice tânăr care de­pășește astăzi momentul critic al celor 25 de ani, Renaud de Jou­venel, copil al dezordinei, al a­­narhiei, și al pesimismului epocii sale, își dă acum seama de erorile prin care a trecut, în care a cre­zut cu tot fanatismul tinereții sale, dar în care nu mai poate cre­de acum. In prefața fermecătoa­rei povestiri care e Vil’age ...„ mărturisește singur . ..Eram tâ­năr, ah! și egoismul dreptății mele mă îndemna să transform lui Gide pe de alta. O societate își urmează drumul său natural, care o îndreaptă către ierarhie și către conformism! Mai mult, chiar conștiința sa Rusia lipsește sclavajului inte­lectual al poporului. Nimeni nu suferă de lipsa libertății. „Cred că -ai uimi mult pe ti­nerii sovietici și că ar protesta, dacă ai veni să le spui că nu gân­desc liber” (p. 86). Aceasta arată că speranța lui Gide într'o refacere a societății comuniste în viitor e nejustificată, pentru că dacă astfel sunt crescuți tinerii ruși, ei nu vor simți mai târziu nevoia libertății, și nici a culturii. Căci ceea ce se face azi în Rusia nu e crearea unei noui lumi, cum se crede, ci falsificarea, castrarea sufletească a unei lumi. Lumea viitoare va fi în Rusia de mâine, o lume de mutilați sufletești, fără conștiin­ța culturii Și a lui Dumnezeu și fără necesitatea lor. Pentru a obține un complect sclavaj intelectual rușii sunt ți­nuți azi într’o complectă necunoș­­tință de tot ce se petrece în afară de țara lor. Nici o informație din afară nu au. Ei sunt convinși că peste tot e mai rău decât la ei, că în toată lumea lucrurile merg mizerabil, numai în U.R.S.S. ele sunt admirabile. „Fericirea lor e făcută din spe­­ranță, din încredere și din igno­ranță” (p. 50) „Cetățeanul sovie­tic rămâne într’o extraordinară ignorare a străinătății” (p. 52). „Pentru ei, afară din U.R.S.S. este noaptea. Afară de câțiva ca­pitaliști nerușinați, tot restul lumii se sbate în întuneric” (p. 55). De ce această orbire a cetățe­nilor? Pentru ca să nu apară cri­tica, prin comparație. Căci orice critică e privită ca o nesupunere. „Vor fi considerați ca „trotz­­kiști” toți cei care nu se declară mulțumiți” (p. 76). Așa sună le­gea sovietică. Scurt și categoric. Nu-i place ceva, la zid. Așa că plăcerea și satisfacția în regimul actual sunt în Rus­a obligatorii, cu prețul vieții! Iar lauda lui Stalin prima obligație și cea mai mare! De ce să fie mulțumiți însă lu­crătorii încă un an, căci și Gide mărturisește că în Rusia e încă mare lipsă în multe lucruri. Lip­sesc multe obiecte necesare și mizeria, cum am văzut, n’a dispă­rut. Mai mult, acolo unde se gă­sesc obiecte în cantitate mare, ele sunt de o calitate proastă. Populația sovietică dovedește o sinistră lipsă de gust. Ori gus­tul dovedește un grad de cul­tură înaintată. Ce fel de cultură apără o țară în care nici gustul, nici calitatea nu sunt cultivate?­ viața. Nu vedeam decât cortina decorată, niciodată structura me­talică (a vieții); nu vedeam de­cât pielea fragedă, niciodată răul latent. Deodată—și datorită mai mult vârstei decât schimbării lumii — barca mea s’a oprit la marginea unei lumi împuțită de uzine, de lupte și produse farmaceutice. Mi s’a spus că trebue să iubesc via­ța ! Dar cum ași fi putut înțelege asta? Totul nu are decât rațiuni rele față de bucurie și toți nu văd veselia napolitană, nepăsarea si­­cilină, grandoarea greacă și pacea din Ile de France decât în cărțile poeților. Desigur, lumea a apuca­t-o rău, pentru că ea este ceea­ce este și nu ceea ce ar trebui să fie“... In consecință, în loc să scrie un roman cu subiect din via­ța vastă și diversă a marilor ora­șe, Renaud de Jouvenel, a cărei barcă s’a oprit la marginea aces­tei lumi cu o structură metalică, și-a propus să scrie o povestire a unui sat așezat la câteva secole depărtare de civilizația orașului. Village X... e, dacă s’ar putea spune, viața romanțată a unui sat oarecare, din provincia fran­ceză, dar ar putea fi tot așa de bine și viața unui sat din pre­­­n­­cia românească. Teh­nica după care e alcătuită viața acestui sat e simplă și plină de ingenuități. Spălătoreasă, hanul, nebunul sa­tului, popa, școala, castelul, fieră­ria, factorul, telegrafista, cârciu­Din cartea lui Gide reiese că statul rusesc de azi se menține numai grație unor mijloace de minciună și de teroare. Populația trăește într’o mizerie în care o ți­ne doar speranța unui viitor mai bun și ignoranța a ceea ce se pe­trece aiurea. Oamenii sunt menți­nuți într’o sclavie spirituală și cultura nu există! Școala e astfel făcută ca să distrugă în viitorii cetățeni orice urmă de personali­tate și să crească viitori sclavi ai Statului. In aceste condiții socie­tatea începe totuși să tindă către o anumită diferențiere socială, către o clasă a celor puțini care conduc și care sunt îndestulați și o clasă a celor care sunt mulții conduși și asupriți. Și în interio­rul acestora se desparte o catego­rie a celor care trăesc mai bine, salarizați fiind mai bine și o alta, mai mare, a celor care trăesc în mizerie. Trăind sub dictatura u­­nui om, care în proasta-i vanitate cere tuturor semnele unei adorații religioase, am numit pe Stalin. Rusia începe să alunece spre o stratificare burgheză, mai ales prin ultimele concesii făcute fa­miliei, prin întărirea căsătoriei și bisericii, prin micșorarea propa­gandei antireligioase. Asta e ce re­ese din cartea lui André Gide. In orice caz Gide spulberă o mare minciună, pe care un con­gres din Paris o întronase acum vreo trei ani: că Rusia ar fi prie­tena culturii. Dimpotrivă Rusia este dușmana culturii europene. Ceea ce însă Gide nu spune e că Rusia e realizarea lui Anticrist în lume și că o lume fără Dumnezeu nu poate pretinde la cucerirea Europei! Ceea ce nici nu vede Gi­de este că internaționalismul co­munist nu e decât vechiul pan­slavism deghizat, care țintește la hegemonia Europei. „Retour de l’U.R.S­ S.” e car­­tea unei spulberări de iluzii. Deși Gide nu vrea să mărturisească totala lui dezaprobare, ea se ci­tește printre rânduri. Deși cartea e scrisă cu menajamente ea e tragică în deziluzia ce o exprimă. Pentru cine a știut să judece lo­gic această deziluzie era ceva de așteptat. Pentru Andre Gide, veșnicul utopist, ea reprezintă po­ziția logică la care trebuia să-l ducă veșnica lui neliniște și avidi­tate după libertate. Și acum când utopia s’a sfărâmat, ce experien­­ță va mai încerca spiritul sbuciu­­mat al aceluia pe care nimic din ce e social și omenesc nu-1 poate mulțumi? Tragedia lui e că acum e prizonierul unei atitudini și că e silit să-și poarte decepția cu bărbăție. Gide trebuie să moară comunist dezamăgit. OCTAV ȘULUȚIU­ ma și băcănia, etc... apoi vin câ­teva drame din viața oamenilor de la sat, câteva idile descrise cu farmec și naturalețe, două „inter­venții“ în care e vorba de politi­ca și conflictele electorale ale oa­menilor din sat și cartea se în­­chee printr’o scrisoare a factoru­lui, în care Arsene, își exprimă opiniile sale asupra lumii și vieții de azi. Povestirea n’are nicio ten­dință ideologică. Village X..„ e o carte fără teorii, în care însă totul e prezentat în­ așa fel încât viața oamenilor din ea pledează singură în favoarea teoriilor. Car­tea lui Renaud de Jouvenel e ca acea tendință a primilor pictori impresioniști care, revoltați de prea multă teoretizare, de prea mult rafinament și de prea mul­tă artificializare, ieșeau la câmp ca să picteze „en plein air”. Și după cum impresioniștii își realizau tablourile după principiul diviziunii tonurilor de lumină, tot așa tânărul scriitor își încheagă opera din fragmente di­verse, fără nici o legătură unul cu altul, dar perfect integrate în­tr’o atmosferă și acțiune ce cre­­iază viața satului însăși. O sen­sibilitate sănătoasă, un ochi aris­tocrat și fin, un stil elegant, fac din Village X... o lectură adora­bilă, ușoară, dar plină de semni­ficații și de rezonanțe în sufletul cetitorului. PERICLE MARTINESCU RENAID de JOI­­NHI V­illage X. Edit­uura „Flammarion1 OmmiuUé, U D»c—Ma IfM__£ In toate librăriile: OCTAV ȘULUȚIU AUDI­GEN roman Gravuri de I. ANESTIN Vremea Lei 65 I CRONICA LITERARA MIRCEA ELIADE ; Domnișoara Christina (roman); editura »Cultura Națională“ — THEODOR CAPIDAN: Romanita­tea balcanică (Discurs de recepție la Academia Română) M’am întrebat de­ atâtea ori d­e ce nu-mi plac romanele fan­tastice; să fie o infirmitate a gus­tului meu, să fie genul atât de u­­șor, fiindcă rareori poate cuprin­de un adevăr omenesc? Și totuși „povestirile extraordinare” ale lui Poe emană nu numai o te­roare literară; ele ascund un sim­­bolism adânc, urmăresc enigme tulburătoare, oricât Edgar Poe a fost revendicat drept părinte al romanului polițist. Nu de mult mi-am exprimat entuziasmul pen­tru Cimitirul Buna-Vestire, roma­­nul fantastic al d-lui Ar­ghezi, iar în Sărmanul Dionis văd o intuiție metafizică a lumii, concretizată într’o poveste cu multe ascunzi­șuri spirituale. Când romanul fantastic se desfășoară la rece, nu mai văd nici o distincție între procedeele lui și rețetele romanu­lui polițist. Reușita­ți;»­, în acest caz, mai mult de teh­nică și mă prind că într’o lună pot scrie un roman fantastic, pe o temă dată, ca un simplu divertisment. Ni­­căeri nu mi se pare că abilitatea, în ceea ce are ea mai convențio­nal, nu este mai suverană, ca în romanul fantastic înțeles ca ata­re. Un roman de­ acest fel, dacă nu exprimă o intuiție, dacă n’are o semnificație simbolică, dacă nu e revelator, pentru subconștien­tul din noi —■ rămâne un joc al imaginației. Nl apropiasem de ro­manul polițist, l-aș putea, tot a­­tât de bine, să-l apropii de vode­vil, ca dexteritate. D. Mircea Eliade a mai scris un roman fantastic, în Lumi­na ce se stinge, desfășurat pe mai mul­te planuri,” săturat de teme sim­bolice, învălmășit, confuz uneori, era totuș un roman de rezonanțe omenești. Desigur, că Domnișoa­­­ra Christina m’a desfătat și m’a intrigat; ca simplu cititor am toate motivele să fiu satisfăcut. Dar un roman fantastic n’ajun­­ge să fie scris; el este un fel de criptografie spirituală, mereu as­cunsă și mereu luminoasă, des­­voltată în jurul unei intuiții, aș zice mai degrabă în jurul unei febre. D. Eliade a pornit de la o temă folklorică: existența stri­­goilor, care terorizează pe cei vii cu prezența lor, le stoarce vlaga, modificându-le planul realității, înlocuit cu al unei ficțiuni de o forță halucinantă. Blestemul se poate înlătura, printr’o practică de magie, bunăoară înfigând un cuțit în inima mortului, spre a ucide fantoma. In schema dată a unui simbol, romanul Domnișoara Christina se organizează lucid, se configurează tehnic, misterul e dozat cu abilitate, iar la sfârșit, ceea ce era de demonstrat, se de­monstrează cu exces. Pictorul E­­gor, arheologul Nazarie, docto­rul Panaitescu, oameni normali până la refuz, se văd invadați de spectre, se lasă convinși de lu­mea de dincolo de simțuri, sunt terorizați, câteva zile, la un co­­nac boeresc, de umbra domnișoa­rei Christina, ucisă în timpul re­voltei din 1907, dar necontenit prezentă în viața familiei, a d-nei Moscu, mama ei, a Sandei și a Siminei, surorile ei, al căror de­stin îl conduce cu o voință de­monică. Numai când Ego­r se scu­tură de vraja care începuse să-l răpite și pe el, înfigând un fier în inima strigoiului și incendiind conacul, blestemul încetează și magia își împlinește cercul. D. Eliade a isbutit să realizeze exact ceea ce și-a propus, iar da­că și-a propus mai mult (ceea ce s-ar părea uneori) atunci dincolo de filmul puțin american al po­vestirii de groază din Domnișoa­ra Christina trebue să înțelegem o răzbunare a instinctelor obscu­re, ancestrale, ale unor intelec­­tuali, asupra rațiunii. Și în acest caz ne aflăm tot în fața unei te­me literare. Nu vom face aci un rezumat al discursului de recepție al d-lui Theodor Capidan, reputatul filo­log, profesor la universitatea din Cluj și colaborator al Dicționaru­lui limbii române. Cercetările sa­le, între care cele despre Megle­noromâni și Aromâni, sunt astăzi cărți capitale în domeniul diabe­­tologiei și al linguisticei compa­­rate.­­ Ceea ce voim să subliniem, în primul rând, este metoda, clari­tatea și s­eninătatea sa științifică, însușiri care-1 pun în fruntea spe­cialiștilor, după filologii Ovid Densușianu și Sextil Pușcariu. Urmând lui Bogdan,Duică, la fotoliul academic, d. Capidan, după ce schițează portretul sectual al regretatului istoric inte­ri­terar, înfățișară o condensată ex­punere despre Romanitatea bal­­canică. Bine­înțeles că nu sunt fără interes numeroasele obser­vații de amănunt, în legătură cu această ramură linguistică, dar d. Capidan, ale cărui cunoștinți de limbi balcanice sunt impresionan­te, caută printr-o metodă de fi­lologie comparativă să stabilea­scă teritoriul, timpul, ca și influ­ențele reciproce dintre „româna balcanică” și limbile din peninsu­la sud-dunăreană. Ca macedo­­nean, în buna continuitate cu învățatul Teodor Atanasie Ca­­valiotti, întemeetorul filologiei comparate, între compatrioții săi, d. Capidan duce mai departe­ cu metodele moderne, o tradiție, fără de care studiul limbii române, ar fi fost lipsit de una din articulații­le ei organice. Bogăția exemple­­lor, capacitatea de a stabili nu­meroase relațiuni, de asemănare și deosebire, dovedesc mlădioasa inteligență linguistică a d-lui Capidan, care leagă studiul dia­lectologiei de metoda firească a filologiei compar­ate. Transcriu concluzia fundamentală a comu­­­nicării sale academice, sintetiza­tă în cuvintele: „Românii actuali, cunoscuți în­ cele patru tulpi­ne, nu reprezintă numai urmașii romanității nordul peninsulei balcanice și din a ținuturilor romanizate din stânca Dunării, ci și din întreaga penin­sulă, așa cum a existat după cu­cerirea ei de Romani”, (pag. 59). Și dacă adăugăm că studiul d-lui Capidan este de o desăvâr­șită ținută științifică și că nici un colorit romantic nu-i deformează obscctivitatea, mai ales într'un domeniu atât de dedicat, în care atâtea tendințe subterane, cu deo­sebire politice, și-ar putea da în­tâlnire, am remarcat și nivelul înalt la care d-sa ridică cerceta­rea „romanității balcanice”. De altfel, răspunsul de primire al d-lui Sextil Pușcariu relevă, din partea unui emerit specia­list, toate meritele noului acade­mician. Fotoliul ocupat prima oa­ră de Tittu Maiorescu, deținut apoi de Bogdan­ Duică, se pare a fi destinat, prin succesiunea d-lui Capidan , aceleeaș cumpă­rări de spirit și aceleeaș pasiuni pentru adevăr. POMPILIU CONSTANTINESCU A apărut­ ediția II-a revăzută a STUDIULUI DE DREPT CIVIL COMPARAT al d-lui George Georgian, membru la Curtea Superioară Administrativă, fost Con­silier și Procuror General al Curții de Apel Cluj. Proprietatea și pose« siu­ne­a în codul civil austriac și român Scris intr'un stil clar d­ precis, ți Intr’o factură unitară, cu trimiteri la textele respective ți cu adnotațiuni, studiul d-lui Georgian constitue o lu­crare deosebit de interesantă, r­ai ales că se ocupă ți de instituția CĂRȚILOR FUNDUARE, care funcțio­nează in Ardeal, ți care e vorba să fie introdusă ți în vechiul regat, ața că el va fi citit cu folos nu numai de profesioniști, dar ți de toți aceia pe cari ii preocupă problema unifi­cării Codului Civil. Ediția I, apărută acum 13 ani, este de mult epuizată. Lei­a O

Next