Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)
1936-12-13 / nr. 467
VREMEA în toate librăriile. VALJAN GENERAȚIA DE SACRIFICIU Comedie în trei acte Vremea Lei 40 CARTEA franceza ANDRE GIDE: Retour de ST. R. S. S. (N.R.F.) In sfârșit a apărut cartea pe care, împreună cu mine toată lumea și mai ales toți tinerii, o așteptam. E cartea în care Gide arată adică întâlnirea sa cu realitatea, confruntarea destăvițuirii sale sentimentale in favoarea comunismului, cu trista realitate 1 Andre Gide a aderat brusc la comunism, acum vreo trei ani și ne aducem aminte de paginile de jurnal, publicate timp de câteva luni, în Rouvelle Revue [rangaise și în care tânărul (? !) neofit își spovedea preocupările sale comuniste. Ca un elev (trecut de 60 de ani!) neobositul experiențialist se aplica să citească stufosul Capital al lui Marx, prin cotloanele căruia spera să găsească în sfârșit filosofală, o nouă societate, piatra așa cum a dorit-o el totdeauna. Intr’un acces de entuziasm Nathanael își oferea viața pentru progresul U. R. S. S.-ului, dacă va fi nevoie (căci cam francez din fire, Gide e gata să renunțe mai de grabă la viață decât la ciorapul de lână unde î și strânge modestele economii de burghez tihnit!) Și în necontrolata sa iubire Gide s a grăbit să alerge la fața locului, să vadă cu ochii realizarea ideilor sale, în care crezuse o viață. Și - a întors cu coada (una imaginară evident!) între picioare. Val, comunismul pe hârtie și în vis era altfel ! Societatea comunistă era și pentru Gide o deziluzie, așa cum a fost pentru Panait Istrati. Cine nu-și amintește de cele trei volume ale acestuia din urmă, despre comunism ! Câtă amărăciune în ele și câte dovezi, că raiul roșu nu era decât un biet infern terestru bu poate mai infernal decât unul burghez. Decepționat sentimental, Istrati se despărțea de U. R. S. S pe motive umanitare. Societatea comunistă erra și este — și va mai fi mult încă — departe de a realiza umanitarismul pe care-l visa Istrati. Andre Gide își păstrează sentimentalismul intact. Cel puțin îi e rușine să divorțeze brutal de noul său iubit nordic . El își exprimă în finalul prefeței convingerea că Rusia ,,va sfârși prin a triumfa asupra gravelor erori pe care le semnalează” (p. 17). El! E problemă aceasta ! Din tot ce spun ne Gide se desprinde tot atâta amărăciune ca și din cărțile lui Istrati. Realitatea comunistă i-a aratat proaspătului ucenic comunist că ideile sunt frumoase, mult mai frumoase decât aplicarea lor. Decepția lui Gide e de natură ideologică, spre deosebire de decepția lui Istrati, care era de natură sentimentală, umanitară, era natural să fie astfel. Când, în Martie curent, analizam tot în acest loc, inaugurând această rubrică, noul, pe atunci, volum al lui Gide „Les nouvelles nourrismes", ajungem la concluzia că scriitorul e un utopist. André Gide crede în posibilitatea de a se realiza social o libertate individuală. Ori acest lucru nu e posibil. Mai mult, nici măcar libertatea individuală așa cum o concepe Gide nu e posibilă, omul fiind interior determinat, de o sumă indefinită de factori. Omul nu poate scăpa nici eredității sale, nici atavismului său, nici trecutului, nici mediului, nici educației sale și nici — dacă n’ar fi toate acestea — unei forțe inconștiente care se află în el și-l conduce, în ciuda rațiunii și a voinței sale, forță care e de natură supranaturală, transcendentă, cu rădăcini i născute în om sau mai bine zis cu elemente în om, care răspund comenzilor sale. Gide crede în libertatea totală a individului și mai ales în libertatea lui spirituală. In acest sens el se află pe o linie care începe în Franța cu Montaigne și care e marcată de o sumă de cugetători și scriitori, vreme de patru sute de ani! Ce a găsit André Gide în U. R. S. S. Să începem cu laudele, cu partea pozitivă. E un lucru câștigat că în Rusia nu mai există exploatatori care să trăiască din munca celor mici și umili (vom vedea însă cu ce rezervă !) E precis că în Rusia Se lucrează enorm, se construește efectiv, se realizează o gigantică operă de civilizare, o operă exterioară însă, materială. In Rusia se fac uzine, se fabrică tractoare și zacuscă, se scoate petrol, se înalță diguri, tot ce vreți, în sfârșit, în ordinea tecnică, materială, terestră. Mai e acolo o sociabilitate, o încredere și o armonie socială, pe care Gide le notează cu precizie. E aceasta mult evident, dar nu este totul! Căci aici începe critica. Gide mergea să găsească în U.R.S.S. realizarea acelui individualism liberat de orice reguli, dogme și condiții și ce găsește: conformism, lipsă totală a spiritului critic, lipsă de personalitate. Dar Gide vedea în U.R.S.S. o apărătoare a culturii europene. Insă cultura se bazează pe libertatea scriitorului! Unde-i cultura în Rusia? Adevărul e că comunismul e cel mai mare dușman al culturii europene, pe care o neagă și în care vede o simplă operă a burgheziei. Când acceptă o operă o falsifică, o modifică, ajustează în favoarea teoriilor comuniste. Se știe cum se reprezintă piesele în Rusia, prelucrate de scriitorii în slujba partidului comunist, așa încât nu mai sunt de recunoscut! La fel operele! Din cărți sunt tăiate pasagii care nu convin. Asta înseamnă a face cultură în Rusia. Asta însă Gide nu o spune! Și e grav, însemnează că-și menajează pe iouii săi tovarăși, în paguba adevărului. In orice caz e destul și atât. Dar mai mult, Gide era un adversar al dictaturei și al idolatriei. Principiul subliniat de el chiar, în ,"Nouvelles nourritures" era: „Ne sacrifie pas aux idoles”. Și ce găsește în Rusia? Un idol pe Stalin! Toată lumea trăește sub tirania lui Stalin! Toată lumea se încovoaie în fața lui Stalin care a luat locul țarului! Mai grav, Gide vede în URSS, cum se fac iar clasele sociale. E drept că nu mai există exploatatori, dar există săraci. „Nu mai sunt clase în URSS, e înțeles. Dar sunt săraci. Sunt prea mulți, mult prea mulți.” „Și se vede refăcândui-se pături de societate, dacă nu încă clase, un fel de autocrație, nu vorbesc aici de aristocrația de merit sau de valoare personală, ci de aceea a dreptei promisului și care, gândiri, acumîn generația următoare, va deveni aceea a banului” (p. 66) și „Mă tem să nu se refacă în curând un nou fel de burghezie lucrătoare mulțumită (și, de aci, conservatoare, drace!) prea comparabilă cu mica burghezie de la noi” (p. 62). Iată deci falimentul doctrinei marxiste pe de o parte, al ideilor o splendidă și sauepocă de dezordine După ciumată fantastică, de neliniște interioară de manifestări cu caracter profetic și cu aluri de histerie, după formidabila explozie de anarhie și revoltă a spiritului din ultimele două decenii, după paradoxele puerile, nesănătoase și negative ale principiilor artistice de după război și după criza de diabolism prin care au trecut toți adolescenții și toți tinerii scriitori din ultima vreme — o regenerare spirituală și sufletească care cuprinde întreaga mișcare intelecatuală a Europei de astăzi. In rândurile scriitorilor și artiștilor tineri, mai ales, această tendință, această aspirație și sete de echilibru, de liniște și seninătate devine din ce în ce mai evidentă. Dintre acești tineri face parte și Renaud de Jouvenel, autorul unei minunate cărți apărută de curând, Village X... (Ed. Flammarion). Ca orice tânăr care depășește astăzi momentul critic al celor 25 de ani, Renaud de Jouvenel, copil al dezordinei, al anarhiei, și al pesimismului epocii sale, își dă acum seama de erorile prin care a trecut, în care a crezut cu tot fanatismul tinereții sale, dar în care nu mai poate crede acum. In prefața fermecătoarei povestiri care e Vil’age ...„ mărturisește singur . ..Eram tânăr, ah! și egoismul dreptății mele mă îndemna să transform lui Gide pe de alta. O societate își urmează drumul său natural, care o îndreaptă către ierarhie și către conformism! Mai mult, chiar conștiința sa Rusia lipsește sclavajului intelectual al poporului. Nimeni nu suferă de lipsa libertății. „Cred că -ai uimi mult pe tinerii sovietici și că ar protesta, dacă ai veni să le spui că nu gândesc liber” (p. 86). Aceasta arată că speranța lui Gide într'o refacere a societății comuniste în viitor e nejustificată, pentru că dacă astfel sunt crescuți tinerii ruși, ei nu vor simți mai târziu nevoia libertății, și nici a culturii. Căci ceea ce se face azi în Rusia nu e crearea unei noui lumi, cum se crede, ci falsificarea, castrarea sufletească a unei lumi. Lumea viitoare va fi în Rusia de mâine, o lume de mutilați sufletești, fără conștiința culturii Și a lui Dumnezeu și fără necesitatea lor. Pentru a obține un complect sclavaj intelectual rușii sunt ținuți azi într’o complectă necunoștință de tot ce se petrece în afară de țara lor. Nici o informație din afară nu au. Ei sunt convinși că peste tot e mai rău decât la ei, că în toată lumea lucrurile merg mizerabil, numai în U.R.S.S. ele sunt admirabile. „Fericirea lor e făcută din speranță, din încredere și din ignoranță” (p. 50) „Cetățeanul sovietic rămâne într’o extraordinară ignorare a străinătății” (p. 52). „Pentru ei, afară din U.R.S.S. este noaptea. Afară de câțiva capitaliști nerușinați, tot restul lumii se sbate în întuneric” (p. 55). De ce această orbire a cetățenilor? Pentru ca să nu apară critica, prin comparație. Căci orice critică e privită ca o nesupunere. „Vor fi considerați ca „trotzkiști” toți cei care nu se declară mulțumiți” (p. 76). Așa sună legea sovietică. Scurt și categoric. Nu-i place ceva, la zid. Așa că plăcerea și satisfacția în regimul actual sunt în Rusa obligatorii, cu prețul vieții! Iar lauda lui Stalin prima obligație și cea mai mare! De ce să fie mulțumiți însă lucrătorii încă un an, căci și Gide mărturisește că în Rusia e încă mare lipsă în multe lucruri. Lipsesc multe obiecte necesare și mizeria, cum am văzut, n’a dispărut. Mai mult, acolo unde se găsesc obiecte în cantitate mare, ele sunt de o calitate proastă. Populația sovietică dovedește o sinistră lipsă de gust. Ori gustul dovedește un grad de cultură înaintată. Ce fel de cultură apără o țară în care nici gustul, nici calitatea nu sunt cultivate? viața. Nu vedeam decât cortina decorată, niciodată structura metalică (a vieții); nu vedeam decât pielea fragedă, niciodată răul latent. Deodată—și datorită mai mult vârstei decât schimbării lumii — barca mea s’a oprit la marginea unei lumi împuțită de uzine, de lupte și produse farmaceutice. Mi s’a spus că trebue să iubesc viața ! Dar cum ași fi putut înțelege asta? Totul nu are decât rațiuni rele față de bucurie și toți nu văd veselia napolitană, nepăsarea sicilină, grandoarea greacă și pacea din Ile de France decât în cărțile poeților. Desigur, lumea a apucat-o rău, pentru că ea este ceeace este și nu ceea ce ar trebui să fie“... In consecință, în loc să scrie un roman cu subiect din viața vastă și diversă a marilor orașe, Renaud de Jouvenel, a cărei barcă s’a oprit la marginea acestei lumi cu o structură metalică, și-a propus să scrie o povestire a unui sat așezat la câteva secole depărtare de civilizația orașului. Village X... e, dacă s’ar putea spune, viața romanțată a unui sat oarecare, din provincia franceză, dar ar putea fi tot așa de bine și viața unui sat din prencia românească. Tehnica după care e alcătuită viața acestui sat e simplă și plină de ingenuități. Spălătoreasă, hanul, nebunul satului, popa, școala, castelul, fierăria, factorul, telegrafista, cârciuDin cartea lui Gide reiese că statul rusesc de azi se menține numai grație unor mijloace de minciună și de teroare. Populația trăește într’o mizerie în care o ține doar speranța unui viitor mai bun și ignoranța a ceea ce se petrece aiurea. Oamenii sunt menținuți într’o sclavie spirituală și cultura nu există! Școala e astfel făcută ca să distrugă în viitorii cetățeni orice urmă de personalitate și să crească viitori sclavi ai Statului. In aceste condiții societatea începe totuși să tindă către o anumită diferențiere socială, către o clasă a celor puțini care conduc și care sunt îndestulați și o clasă a celor care sunt mulții conduși și asupriți. Și în interiorul acestora se desparte o categorie a celor care trăesc mai bine, salarizați fiind mai bine și o alta, mai mare, a celor care trăesc în mizerie. Trăind sub dictatura unui om, care în proasta-i vanitate cere tuturor semnele unei adorații religioase, am numit pe Stalin. Rusia începe să alunece spre o stratificare burgheză, mai ales prin ultimele concesii făcute familiei, prin întărirea căsătoriei și bisericii, prin micșorarea propagandei antireligioase. Asta e ce reese din cartea lui André Gide. In orice caz Gide spulberă o mare minciună, pe care un congres din Paris o întronase acum vreo trei ani: că Rusia ar fi prietena culturii. Dimpotrivă Rusia este dușmana culturii europene. Ceea ce însă Gide nu spune e că Rusia e realizarea lui Anticrist în lume și că o lume fără Dumnezeu nu poate pretinde la cucerirea Europei! Ceea ce nici nu vede Gide este că internaționalismul comunist nu e decât vechiul panslavism deghizat, care țintește la hegemonia Europei. „Retour de l’U.R.S S.” e cartea unei spulberări de iluzii. Deși Gide nu vrea să mărturisească totala lui dezaprobare, ea se citește printre rânduri. Deși cartea e scrisă cu menajamente ea e tragică în deziluzia ce o exprimă. Pentru cine a știut să judece logic această deziluzie era ceva de așteptat. Pentru Andre Gide, veșnicul utopist, ea reprezintă poziția logică la care trebuia să-l ducă veșnica lui neliniște și aviditate după libertate. Și acum când utopia s’a sfărâmat, ce experiență va mai încerca spiritul sbuciumat al aceluia pe care nimic din ce e social și omenesc nu-1 poate mulțumi? Tragedia lui e că acum e prizonierul unei atitudini și că e silit să-și poarte decepția cu bărbăție. Gide trebuie să moară comunist dezamăgit. OCTAV ȘULUȚIU ma și băcănia, etc... apoi vin câteva drame din viața oamenilor de la sat, câteva idile descrise cu farmec și naturalețe, două „intervenții“ în care e vorba de politica și conflictele electorale ale oamenilor din sat și cartea se închee printr’o scrisoare a factorului, în care Arsene, își exprimă opiniile sale asupra lumii și vieții de azi. Povestirea n’are nicio tendință ideologică. Village X..„ e o carte fără teorii, în care însă totul e prezentat în așa fel încât viața oamenilor din ea pledează singură în favoarea teoriilor. Cartea lui Renaud de Jouvenel e ca acea tendință a primilor pictori impresioniști care, revoltați de prea multă teoretizare, de prea mult rafinament și de prea multă artificializare, ieșeau la câmp ca să picteze „en plein air”. Și după cum impresioniștii își realizau tablourile după principiul diviziunii tonurilor de lumină, tot așa tânărul scriitor își încheagă opera din fragmente diverse, fără nici o legătură unul cu altul, dar perfect integrate într’o atmosferă și acțiune ce creiază viața satului însăși. O sensibilitate sănătoasă, un ochi aristocrat și fin, un stil elegant, fac din Village X... o lectură adorabilă, ușoară, dar plină de semnificații și de rezonanțe în sufletul cetitorului. PERICLE MARTINESCU RENAID de JOINHI Village X. Edituura „Flammarion1 OmmiuUé, U D»c—Ma IfM__£ In toate librăriile: OCTAV ȘULUȚIU AUDIGEN roman Gravuri de I. ANESTIN Vremea Lei 65 I CRONICA LITERARA MIRCEA ELIADE ; Domnișoara Christina (roman); editura »Cultura Națională“ — THEODOR CAPIDAN: Romanitatea balcanică (Discurs de recepție la Academia Română) M’am întrebat de atâtea ori de ce nu-mi plac romanele fantastice; să fie o infirmitate a gustului meu, să fie genul atât de ușor, fiindcă rareori poate cuprinde un adevăr omenesc? Și totuși „povestirile extraordinare” ale lui Poe emană nu numai o teroare literară; ele ascund un simbolism adânc, urmăresc enigme tulburătoare, oricât Edgar Poe a fost revendicat drept părinte al romanului polițist. Nu de mult mi-am exprimat entuziasmul pentru Cimitirul Buna-Vestire, romanul fantastic al d-lui Arghezi, iar în Sărmanul Dionis văd o intuiție metafizică a lumii, concretizată într’o poveste cu multe ascunzișuri spirituale. Când romanul fantastic se desfășoară la rece, nu mai văd nici o distincție între procedeele lui și rețetele romanului polițist. Reușitați;», în acest caz, mai mult de tehnică și mă prind că într’o lună pot scrie un roman fantastic, pe o temă dată, ca un simplu divertisment. Nicăeri nu mi se pare că abilitatea, în ceea ce are ea mai convențional, nu este mai suverană, ca în romanul fantastic înțeles ca atare. Un roman de acest fel, dacă nu exprimă o intuiție, dacă n’are o semnificație simbolică, dacă nu e revelator, pentru subconștientul din noi —■ rămâne un joc al imaginației. Nl apropiasem de romanul polițist, l-aș putea, tot atât de bine, să-l apropii de vodevil, ca dexteritate. D. Mircea Eliade a mai scris un roman fantastic, în Lumina ce se stinge, desfășurat pe mai multe planuri,” săturat de teme simbolice, învălmășit, confuz uneori, era totuș un roman de rezonanțe omenești. Desigur, că Domnișoara Christina m’a desfătat și m’a intrigat; ca simplu cititor am toate motivele să fiu satisfăcut. Dar un roman fantastic n’ajunge să fie scris; el este un fel de criptografie spirituală, mereu ascunsă și mereu luminoasă, desvoltată în jurul unei intuiții, aș zice mai degrabă în jurul unei febre. D. Eliade a pornit de la o temă folklorică: existența strigoilor, care terorizează pe cei vii cu prezența lor, le stoarce vlaga, modificându-le planul realității, înlocuit cu al unei ficțiuni de o forță halucinantă. Blestemul se poate înlătura, printr’o practică de magie, bunăoară înfigând un cuțit în inima mortului, spre a ucide fantoma. In schema dată a unui simbol, romanul Domnișoara Christina se organizează lucid, se configurează tehnic, misterul e dozat cu abilitate, iar la sfârșit, ceea ce era de demonstrat, se demonstrează cu exces. Pictorul Egor, arheologul Nazarie, doctorul Panaitescu, oameni normali până la refuz, se văd invadați de spectre, se lasă convinși de lumea de dincolo de simțuri, sunt terorizați, câteva zile, la un conac boeresc, de umbra domnișoarei Christina, ucisă în timpul revoltei din 1907, dar necontenit prezentă în viața familiei, a d-nei Moscu, mama ei, a Sandei și a Siminei, surorile ei, al căror destin îl conduce cu o voință demonică. Numai când Egor se scutură de vraja care începuse să-l răpite și pe el, înfigând un fier în inima strigoiului și incendiind conacul, blestemul încetează și magia își împlinește cercul. D. Eliade a isbutit să realizeze exact ceea ce și-a propus, iar dacă și-a propus mai mult (ceea ce s-ar părea uneori) atunci dincolo de filmul puțin american al povestirii de groază din Domnișoara Christina trebue să înțelegem o răzbunare a instinctelor obscure, ancestrale, ale unor intelectuali, asupra rațiunii. Și în acest caz ne aflăm tot în fața unei teme literare. Nu vom face aci un rezumat al discursului de recepție al d-lui Theodor Capidan, reputatul filolog, profesor la universitatea din Cluj și colaborator al Dicționarului limbii române. Cercetările sale, între care cele despre Meglenoromâni și Aromâni, sunt astăzi cărți capitale în domeniul diabetologiei și al linguisticei comparate. Ceea ce voim să subliniem, în primul rând, este metoda, claritatea și seninătatea sa științifică, însușiri care-1 pun în fruntea specialiștilor, după filologii Ovid Densușianu și Sextil Pușcariu. Urmând lui Bogdan,Duică, la fotoliul academic, d. Capidan, după ce schițează portretul sectual al regretatului istoric interiterar, înfățișară o condensată expunere despre Romanitatea balcanică. Bineînțeles că nu sunt fără interes numeroasele observații de amănunt, în legătură cu această ramură linguistică, dar d. Capidan, ale cărui cunoștinți de limbi balcanice sunt impresionante, caută printr-o metodă de filologie comparativă să stabilească teritoriul, timpul, ca și influențele reciproce dintre „româna balcanică” și limbile din peninsula sud-dunăreană. Ca macedonean, în buna continuitate cu învățatul Teodor Atanasie Cavaliotti, întemeetorul filologiei comparate, între compatrioții săi, d. Capidan duce mai departe cu metodele moderne, o tradiție, fără de care studiul limbii române, ar fi fost lipsit de una din articulațiile ei organice. Bogăția exemplelor, capacitatea de a stabili numeroase relațiuni, de asemănare și deosebire, dovedesc mlădioasa inteligență linguistică a d-lui Capidan, care leagă studiul dialectologiei de metoda firească a filologiei comparate. Transcriu concluzia fundamentală a comunicării sale academice, sintetizată în cuvintele: „Românii actuali, cunoscuți în cele patru tulpine, nu reprezintă numai urmașii romanității nordul peninsulei balcanice și din a ținuturilor romanizate din stânca Dunării, ci și din întreaga peninsulă, așa cum a existat după cucerirea ei de Romani”, (pag. 59). Și dacă adăugăm că studiul d-lui Capidan este de o desăvârșită ținută științifică și că nici un colorit romantic nu-i deformează obscctivitatea, mai ales într'un domeniu atât de dedicat, în care atâtea tendințe subterane, cu deosebire politice, și-ar putea da întâlnire, am remarcat și nivelul înalt la care d-sa ridică cercetarea „romanității balcanice”. De altfel, răspunsul de primire al d-lui Sextil Pușcariu relevă, din partea unui emerit specialist, toate meritele noului academician. Fotoliul ocupat prima oară de Tittu Maiorescu, deținut apoi de Bogdan Duică, se pare a fi destinat, prin succesiunea d-lui Capidan , aceleeaș cumpărări de spirit și aceleeaș pasiuni pentru adevăr. POMPILIU CONSTANTINESCU A apărut ediția II-a revăzută a STUDIULUI DE DREPT CIVIL COMPARAT al d-lui George Georgian, membru la Curtea Superioară Administrativă, fost Consilier și Procuror General al Curții de Apel Cluj. Proprietatea și pose« siunea în codul civil austriac și român Scris intr'un stil clar d precis, ți Intr’o factură unitară, cu trimiteri la textele respective ți cu adnotațiuni, studiul d-lui Georgian constitue o lucrare deosebit de interesantă, rai ales că se ocupă ți de instituția CĂRȚILOR FUNDUARE, care funcționează in Ardeal, ți care e vorba să fie introdusă ți în vechiul regat, ața că el va fi citit cu folos nu numai de profesioniști, dar ți de toți aceia pe cari ii preocupă problema unificării Codului Civil. Ediția I, apărută acum 13 ani, este de mult epuizată. Leia O