Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)

1937-05-23 / nr. 488

VREMEA Duminică 23 Main 1937.v 1 jj i„ tudor mivim ca poses mm Natura talentului d-lui Tudor Arghezi este cel puțin ciudată, iar noutatea ei la noi rămâne ex­cesivă; noutatea insă nu este de­cât un atribut și nu o calitate implicită. Poezia, în genere, în­sumează, în alcătuirea unui ta­lent, o concepție a lumei meiită pe gândire abstractă înse­și pe sensibilitate muzicală; imagi­nile se resfrâng din afară în in­teriorul poetului ca o noapte înstelată în apa adâncă a unui lac limpede de munte, cu fundul vulcanic și sunt, prin aceasta, consubstanțial imateriale. Aso­cierea și disocierea lor se face în planurile simetrice și abstrac­te ale gândirei și ale sensibili­­tății ca într-un filtru interior de decantare a lor. Contactul d-lui Arghezi cu lumea este însă di­rect și organic, și percepțiile d-sale sunt riguros și exclusiv întemeiate prin atingerea simțu­rilor cu obiectul, ca la gândaci, fără nici o deducție, în planul mintal, logică. Universul dlui Arghezi este astfel o dozare in­cidentală de tactil, auditiv, ol­factiv, gustual și vizual, a mate­riei și asocierea, apoi, indife­rentă, a atributelor astfel și nu­mai astfel descoperite în imagin­­ implicit concrete și, ca atare, plastice. Iată de pildă iscălitura unui pârlit fără nici un interes real, uman sau intelectual, sau de minim asemenea interes, cal­culată și parcursă, în toate meandrele ei, de atenția vizuală a d-lui Arghezi, ca un fir capri­cios de sârmă pe care un gân­dac ar fi silit să umble ca să nu cadă în apă sau în foc, dede­subt: „Linia literei finale trece prin arabescuri studiate, se în­toarce asupră­ și de câteva ori, descrescând spre stânga, și con­struiește sub numele solicitato­rului un brandemburg întorto­­chiat, ca la cheotoarea paltonu­lui sau la buzunarele decorate cu arnici ale unui cojoc sau cioa­­rec de gală“ Mitică țiganul, de pildă, e înzestrat „cu o gură putu­roasă de usturoi, gătită cu măr­găritare“. O asociație, prin ur­mare, directă, de senzație olfac­tivă cu una vizuală. Exemplele se pot multiplica la nesfârșit. Noțiunile abstracte însăși se des­compun după aceiași metodă pipăibilă, ca să zicem așa, cu u­­nul sau mai multe, asociate, din cele cinci simțuri ale omului: „Sabina primordiale trebuia să iasă înaintea confuziilor și ne­dumeririlor lui Vintilă, cu o me­todă pe măsura lui. Arătând un covrig, ea zise: O. — „Mușc din covrig odată și rămâne C. Scot îmbucătura muș­cată, i-o lipesc covrigului pe buza de jos. G. Am rupt tot un covrig în două și am pus cap în cap bucățile de-a­ndoasele. S. Am luat o jumătate de covrig rupt în două: U“. Evident că aici s-ar putea o­­biecta o substituire nedreaptă a eroului unui roman cu autorul lui. In realitate însă eroul aces­tui roman este totdeauna iden­tic cu autorul lui. Așa cum aici d. Arghezi își poate îngădui să spună, în numele unui copil in­capabil să facă o atare asociere de idei, literară „buza de jos a covrigului mușcat", stilul d-lui Arghezi este plin de seva primi­tivă a „agatelor textile", „vatei de aur", care, ca imagini, nu pot fi de­cât rezultatul asocierei u­­nor senzații tactile cu neputin­ță de ridicat, de la picioare sau elitre, la o abstractizare a lor cerebrală. D­ sa însăși de altfel, analizând, pe declară, seama unui atare personagiu al său, a­­ceastă stare specifică de a fi, că „lucrurile pe care le-a trăit ră­mân intacte în cuget, dar se pul­verizează îndată ce apropii ca niște lingurițe cuvintele de ele“. Disparatul de altfel, cu surpri­zele inerente experimentării di­recte prin simțuri, este consub­stanțial felului acesta de percep­ție, pe lângă care scorul repre­zintă, față de același obiect, un procedeu de sinteză, și echiva­lează cu o înțelegere abstractă și deductivă. Procedeul acesta își are etica lui­ hindică cu exclusivitate și implicit, morală. Natura presu­pune normele ei minimale de a exprima vieața în serii și specii, fără de care însăși această via­ță devine cu neputință. D. Tu­dor Arghezi, adoptând procedeul de cunoaștere primară a gându­lui, a adoptat, în ordinea ome­nească a lucrurilor, și datele e­­lementare necesare existentei vieți constituite a omului. Dra­gostea, în primul rând, cu cea ce are în ea reversibil asupra ge­nerației următoare, ca de pui, în cadrul sentimentului de cuib, cămin, familie, și, în sfârșit, mila. Acestor trei sentimente a închinat pagini de prețioasă și florală frumusețe în literatura românească. întreg romanul „O­­chii Maicii Domnului", cu grave greșeli de compoziție, în primul și al doilea mai ales capitol, este un hînml neîntrerupt, atât în durere cât și în bucurie, al dragostei dintre mamă și Eu, pe care doar o ciocârlie cu puii ei, într’un cuib proaspăt, îl poate cânta, iar „Poarta Neagră“ poa­te da pagini de milă omenească și de înțelegere a suferinței, în stare să figureze alături de une­le, în acest sens, ale lui Dosto­­evsky sau Tolstoi; de­opotrivă, găsește în Dragostea, poeziile d-lui Arghezi pagini de adevă­rată sfințire a ei. Lucrurile iau, in cadrul acestor sentimente, candoarea inferioară a menaju­rilor de animale. „Măicuța lua atunci întrun ciurceaf, îl tă­îl vălea prin pat ca o cocă de cozo­naci, îl făcea învârtit și dezvâr­­tit, îl îngrămădea întro perină, îl întindea, îl dădea tava și îl făcea scăpat, când fătul nemai­­putându-se ține de râs, se da bă­tut, zicând: „lasă-mă mamă că­­ci vine pisuca". Este, în rându­rile acestea, ocolul de melc de­­alungul unei plante, riguros ma­terial, tactil și vizual, al unui act care se refuză ori­cărei repre­­zintări cerebrale a lui, întro or­dine omenească de judecăți, și­­ re­capătă, prin menținerea lui în primar, candoarea deplină a jocului de mânz în poiană, până și incartada, ca să zicem așa, de la urmă pierde acest caracter al ei pentru a se integra unei serii naturale de observație măruntă. Amănuntul însă este caracteris­tica felului acesta primar de a lua cunoștință de vieață. Toate lucrurile însă rămân aici, pe loc, în integritatea lor tangibilă, și se reduc la ele înșile. Dragostea dintre mamă și fiu, de pildă, din romanul „Ochii Maicii Domnu­lui" se rezolvă fără luptă, fără tragedie, în tragedia de mine­­, la inaptitudinei pentru vieață și duce pe apele ei curate la mănăstire de-a dreptul. Mila se distribuie direct suferințelor fi­zice isvorâte din nedreptatea e­­lementară, și simbolizate în bă­­tie, foame, nesomn, și apoi iar bătaie, iar nesomn, iar foame. Rezolvarea lor mai departe și mai sus într-un ansamblu de in­telectuală asociație omenească este incompatibilă aici cu expe­riența imediată și sensorială: prima operație e sintetică, iar a doua pur analitică. Caracterul omenesc al unui sentiment ini­țial însă, ca și al unui act de cu­noaștere de ori-ce natură, cons­tă în asocierea lui la vieață, la amplificarea lui în actele cele mai variate ale visului și ale so­­cietăței, la transfigurarea lui prin aceasta până la înalte ab­stracții. Psicologia aceasta de cunoaș­tere tibuită a lumei cu ajutorul exclusiv al unora din cele cinci simțuri, și cu excluderea hipo­­tezei și a deducției, formează o­­biectul unei solicitudini multi­plicate a d­lui Arghezi: „Parcă din limbajul sufletesc al Sabinei lipsea un verb, care să facă vor­bele active și să le poarte cu cârdul. Ea făcea înconjurul lu­crurilor șchiopătând. După un rând de pași se intercala o pau­ză. Urmărea compoziția nedes­lușitului ca într’o zugrăveală de biserică figurile măcinate de ten­cuială". Este, în aceste câteva rânduri, o precisă anatomie a­­ fazei care ia cunoștiință despre lume cu pipăitul picioarelor și a echivalentului ei omenesc care, pe bicicletă fiind, învață ce este pământul după hopurile perce­pute prin șeaua pe care stă, ale șoselei. O reacțiune, în auditivă de idei, față de ordine cele notate până acum, mai mult vi­zuale, de gâză, mai mult de­cât caracteristică, poate fi următoa­rea: „Zgomotul apei din lighean 11 sperie, și toată pielea lui în­gheță brobonată. Pocnetul săpu­nului alunecat pe scânduri, i se părea odată ca o detunătură de pușcă și a doua oară ca unghiile unui țap ce sar fi pus să sară prin odaie. In tăcerea de după leac, trecură prin capul lui Gu­­reșoiu toate nălucirile câte se puteau naște din împreunarea variată a întunericului cu lumi­na și mintea lui înțelese că e la mijloc o diavolie înspăimântă­toare". Zgomotul apei din li­ghean nu poate, omenește și nor­mal vorbind, să producă atare efecte auditive; in cadrul însă al altui soi de organe auditive de percepție, care încearcă pentru prima dată un asemenea zgo­mot, lucrul poate să fie deplin cu putință. D. Arghezi pipăe cu urechia sunetul cu aceiași lipsă de experiență ancestrală ome­nească cu care și-a plimbat pâ­nă acum văzul peste obiectele întâlnite. Omul are în el un mi­nimum de experiență înăscută care exclude inerent atare asoci­ații capricioase, chiar când sunt veridice, în ultima suculente, ca expresie analiză, și literară, de substanță, dar care sunt im­plicate de primele experiențe auditive, în sensul de mai sus, ale unei lumi în care se pătrun­de pentru prima dată. Proce­deul, sau experiența, este iden­tică și pentru celelalte simțuri. O senzație, de pildă, de experimen­tare auditivă a unei circumstan­țe: „pe nopțile de urale, de ge­mete și ecouri, în care temnița flueră ca o țiteră vastă" etc. sau: „focurile simt stinse de ză­padă, în țevi și gloanțele sunt rupte din gura puștii de vijelie și vifor“. O alta olfactivă: „ploș­nița cu târtița arderată de-o putoare groasă". Experimenta­rea aceasta senzorială a lumei, ruptă de ori­ce altă experimen­tare ancestrală, acceptată, în planul intelectului, poate duce la cele mai surprinzătoare aso­ciații de disparate, și îngădui poetului să nimerească cu ușu­rința musculițelor în zig-zagurile lor capricioase în fluturi lică­rind „din crâmpee de mătase de bucuriile florilor pestrițe", în „așternuturile de bălării", în „odaia cu mucegai a mirosit toa­tă noaptea a Rai“, sau în „cine scobește zidul cu carnea lui, cu degetul lui ca un cui, de răs­­punde’n rănile lui omenesc al mele". Datacte­cunoașterei stă însă în tendințele lui spre re­giuni metafizice, de etică, de gândire, de acțiune. Prin aceas­ta capătă diversitate și, în actele atâtora inși, tot atâtea rezonan­țe felurite, după cum, în ale u­­nuia și aceluiași individ, de la clipă la clipă, poate îmbrăca toate culorile din aceeași, uni­tară, totuși, fascie de curcubeu Operația aceasta însă implică in­tervenția activă și permanentă a gândirei, a deducției, a logi­cei, și, până la urmă, și a fante­ziei și, deci, ruperea totală în sboruri de vultur a deprinderi­lor de înțelegere prin pipăit. D. Tudor Arghezi însă se menține la tribuire cu cele cinci simțuri asociate sau numai par­țial folosite, iar care le face sunt și asociațiile pe ele, astfel, numai senzoriale și, ca atare, nu depășesc acel minimum primar de umanitate conținut inițial în caracterul tot primar al omenes­cului său redus la biologie. Avem a face iarăși cu dragoste pură, și iar cu milă, sau, cel mult ca fundul vopsit cu negru al a­­celuiași talger alb, cu simțămân­tul de ură împotriva semenului imediat cunoscut și, deci, concu­rent. D. Arghezi pătrunde, în a­­ceastă privință, în vieață întoc­mai ca ariciul în gaura soboru­lui. Această­ observație, firește, nu se referă nici întrun fel la persoana autorului, ci este o concluzie pur literară a operii d-sale. D. Arghezi batjocorește exact după aceleași norme mi­nimale după care iubește sau după care îi este milă. Categorii întregi de oameni îi sunt cu gră­mada simpatici sau antipatici, așa după cum ar putea să îi placă sau să îi displacă, în serie, curcubiaceele toate, pentru că sunt curcubitacee. Imaginea, în aceste privințe, a d-lui Arghezi în raporturile sale cu viața, este acela de solitudine atentă și fericită a greerului, toamna, în pragul căsuței lui de pământ galben de pe coasta u­­nui deal, cu minima dar sigura lui experiență căpătată și trans­misibilă din generație în genera­ție de curgerea vieței molecu­lare prin specie. La aceasta nu mai adaugă de­cât fantezia cir­­circumstanțială a jocului său per­sonal cu bucuria de a se fi năs­cut și de a fi trăit. Aceasta mul­tiplică expresia dar nu amplifi­că substanța, fondul, și nici nu modifică pasta materialului său înăscut. Suntem în strălucirea, buimăcitoare une­ori a mijloa­celor de a catifela felurit ace­iași materie, și nici­odată din­colo de acest polen de fluture, până la membrana care îl poar­tă prin aer și îl mută de pe o floare pe alta. Dumnezeu însuși, de altfel, nu este o noțiune ab­stractă, metafizică, ci, când pe rând perceput exclusiv cu sim­țurile, este când sonor, când co­lorat, când tangibil, într’un fel sau într altul pentru ca „pășind apropiat să-i vezi lăsată umbra printre boi”, să-l întâlnim loca­lizat până la a spune „piscurilor înalte și molifților din dreptul lui Dumnezeu” ceea ce, ca senza­ție, poate să fie și frumos și just, dar nu spune, intelectualicește, nimic. Nevoia de a percepe cu simțurile, direct, merite, răstur­nând legile normale de cunoaș­tere, care duc de la concret la abstract, până la a proceda de la abstract la concret, „piaza bună ca un inel sticlind în mâ­na ta”. Desigur că toate imagi­nile și comparațiile așa sunt, dar la d. Arghezi lucrul are caracte­rul unui proces de cunoaștere sau această ciudată materiali­zare a celui mai abstract concept omenesc: „timpul trecu pe lângă oră". Ideea de infinit ia aspecte imediate, tangibile, cu determi­nante categorice: „Infinit, infi­nit, adună-ți bolțile deodată în șuer prelungit... și a pieptu-mi aiurit te 'nfige drept ca o săgea­tă". Exemplele se pot înmulți în voe, de acest fel de a parcurge abstracția cu pipăitul simțurilor și care însemnează neputința de a intra de-a-dreptul în lumea ideilor, a noțiunilor: „cerul la gust r ajunge ca un blid cu lapte amar și agurid”. Sau: „Noap­tea întinde scoarțe plecate și co­voare urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt”. Lucrul acesta implică o reducere a noțiunei co­vârșitoare a nopței la experiența personală a visului asociată, nu conceptului în sine, ci cuvântu­lui. Mai categoric în această pri­vință e următorul rând: „Șosea­ua ‘n vergi cu plopii s’a căptușit cu țoale din Jíi și Mehedinți”. Ideea, în sfârșit, de moarte, în jurul căreia întreg geniul ome­nesc a adunat gigantice sforțări de idei, de conjecturi, de deduc­ții, de reverie, de groază, sau de nedumeriri, ia, la d. Arghezi formele simple pe care trebue că le încearcă furnicile în fața se­m­enelor lor din mușuroaie, moar­te: „ Mai mult tu nu vei mai ve­dea nimic, nici cer, nici flori". Și: „De-acum străină mâna ta îți va ședea deoparte, ca un con­dei pe undeva, alăturea de-o carte". Comparați această infan­tilă constatare a morței cu viziu­nea, de pildă, a lui Hamlet din monologul: „a fi sau a nu fi»­" Starea aceasta migăloasă de spirit, incapabilă de a ridica ex­­n oriența imediată a simțurilor până la concept, bucuros mărgi­nită la obiect și la atributele lui cât mai concrete, copilărește și prompt asociativă de atribute disparate, în sensul mutării atri­butului unui obiect pe altul, pen­tru efecte de culoare și de pito­resc, a fost înregistrată pe sea­ma unui personaj al său, și sub­liniată de chiar d. Arghezi : „Spărgând silabele ca bolovanii, rupându le cu unghia hășchiile, desfăcând literele ghimpate, el ajunse să le facă loc, să le ur­zească din nou, să le reîmple­­tească, rănit și sângerat în podul palmelor cu cerneală. Ca să poa­tă plini un pas, trebuia oprit în­tâi alunecușul potecei, pe care scapă talpa, cade genunchiul și se împleticește, semănat cu sca­mă de piatră și de fier. El nu pu­tea să înceapă priceperea lucru­rilor dintr'o dată, și ochiul lui era tot atât de greu de alungat din natură, și de îndreptat pe câmpiile artificiale de hârtie, ca o mâță sau ca un pelican su­puși instinctului virgin de igno­ranță". Este poate, în rândurile de mai sus, cea mai fundamen­tală trăsătură a d-lui Tudor Ar­ghezi. Nu numai ochiul d-sale însă nu poate fi scos din natural, ci și pipăitul, mirosul, auzul, gus­tul, și prezența lor constantă, și activă, și covârșitoare, alungă stările sufletești care duc la deș­­tep­tarea cuget­ăr­ii, și la maturi­tate, pentru a ține necontenit treaz, în schimb, copilul și can­doarea lui. De aici și lipsa de selecțiune, de gust, de măsură și de arhitectură a unei opere cu strălucite frumuseți despărechia­­te, și tot de aici așa zisa porno­grafie care i se impută până la un punct, pe nedrept. D. Arghe­zi e prea primitiv pentru a fi pornograf. Conformația d sale este însă de așa natură încât se aplică obiectelor de sub simțurile d-sale ca o ventuză și­ emina­mente senzorial, nu le poate în­registra decât în integritatea lor de materie revelată prin gust, miros, pipăit, sunet și formă, din­colo de orice noțiune de bine sau de rău, de frumos sau de urît, de necesar sau de zadarnic, de moral sau de imoral. Operația aceasta echivalează cu jocul copiilor în mijlocul o­­dăii, dea-valma, cu păpușa, câr­pe colorate, pisica și cățelul, și face din d. Tudor Arghezi un poet minor. Numai mijloacele d-sale sunt de poet de seamă. Un Vigny, de pildă, e un poet mare, prin ansamblul preocupă­rilor lui de toate problemele su­fletului și minței omenești, pe un plan de generalitate în cadrul că­reia experiența de fie­ce clipă a simțirilor lui, ca simplu punct în­depărtat de pornire, dispare cu desăvârșire. Mijloacele lui de re­dare sunt însă reduse la mini­mum, ca vocabular, ca sinteză, ca putere asociativă de cuvinte. Un Corbiére sau un Rimbaud sunt­­în schimb, poate minori prin lip­sa oricărei etici generale în o­­pera lor, deși mijloacele lor ver­bale, capacitatea lor de a înscri în margini orbitoare, uneori, sen­­sațiile, sentimentele sau gându­rile, sunt covârșitoare până la zădărnicie în raport cu numai cât au de spus. D. Arghezi e, în acest sens, un categoric poet minor și, întoc­mai ca „Mitică Lăutarul“ din „Poarta Neagră” asociat cu ade­vărat lăutărește de autor cu Leo­­nardo Da Vinci, „își construește singur uneltele, cu briceagul, din câteva scândurele. De obiceiu, o cutie de țigări de foi dăruită de un fumător și o ramură de salcie îi ajung să înjghebeze vioara și arcușul. In buzele lor el orân­­­duește firele unei șuvițe de păr, din coada calului palid, bolnav, care trage, din spital, căruța morților la morgă. Vioara lui de două șchioape, arcușul lui de o palmă, sunt proporționate pe sta­tura unei pisici“. Tot de această psicologie mi­noră ține și afectivitatea aproape femenină care fulgeră în fiecare din paginile d-lui Arghezi: în­treaga operă a d-lui Arghezi nu este astfel decât un repertoriu, cu uluitoare uneori, mijloace de redare, a ceea ce d-sale, perso­nal, ca autor, firește îi place, sau îi displace, a ceea ce d-sa urăște sau iubește, fără nicio e­­tică, fără urmări, în planul inte­lectual al lucrurilor, ca un copil care aleargă, sbiază, plânge, ca­de sau se scoală, sau ca un mânz într'o livadă cu fân. Cântecul d-sale e astfel lipsit și de cauza­litate și de finalitate și, dacă ac­cente din el găsesc uneori pro­funde ecouri omenești în cetitor, cu aparențe de etică, sunt numai aparențe datorite nu substanței cântecului, și nici vioarei din ca­re pleacă, ci cutiei în care e prins și înregistrat, și care joacă ast­fel rolul de amplificator al lui și, evident, acelui minimum ome­nesc animal, în care vorbesc, ți­pă, sau cântă instinctele prima­re ale rasei, pentru care d. Ar­ghezi găsește pregnantă formă de exprimare. Valoarea minoră a unui scrii­tor este astfel încadrată între mijloacele lui verbale, indepen­dente de conținutul pus în ele, și între un minimum de omenesc biologic. Valoarea lui majoră în­cepe numai aici și se rezolvă în puterea cu care a izbutit să o­­glindească în scrisul său psico­logia, tendințele, obiceiurile a­­dânci, ordinea morală, într’un cuvânt, a societăței timpului său, sau să premeargă pe cea viitoa­re, Voltaire, sau Rousseau, au fost, la începutul veacului XVIII pedagogii lumei de la începutul veacului următor, de fapt. Lu­crul acesta nu se face insă cu simplul talent de lăutar al ver­bului înstrunat pe cobza comodă a sensibilității individuale ră­mase, ca un vierme încolăcit cu nasul în coadă, încercuită în pro­pria ei existență. Scriitorii majori sunt, în același timp, și mora­liști Scriitorii minori sunt numai estetizanți. Deosebirea dintre ei este de substanță și, deci, biolo­gică. Unii au prerogative iar cei­lalți îndatoriri. Și unele și al­tele sunt, pentru societate, care are dreptul să se ghicească sau să se refuze într’un scriitor, sensibile numai, sau și analizabile. D. Ar­ghezi nu poate reprezintă socie­tatea românească de azi, care a depășit încă de la primii cronicari stadiul arghezian al cunoașterei, lăutăresc, în acte de complexă cerebralitate, indiferent de for­ma verbală mai puțin, pe alocuri numai, pregnantă în care s’a ex­primat, și este, ca atare, eșit din prerogative pentru a fi ținut la obligațiile regimului în care vie­­țuește. * N. DAVIDESCU De ziua cărții: FAPT DIVERS ROMAN de IOANA PETRESCU Concertul Soc. colaje Gavril Musicescu Corul Soc. Gavriil Musicescu, con­dus cu multă măestrie de D-l Ștefan Stoicescu și-a desfășurat pe scena Operei române programul selecționat cu o rară îngrijire, în fața unui pu­blic ales și numeros, care, s-a arătat entusiasmat de la cel dintâi până la ultimul acord vocal. Corul acesta cunoscut ca o veche organizație de propagandă a dovedit cu prisosință progresele realizate, gra­ție perseverenței, disciplinei și a unor voci generoase, ample și însuflețite. D-l Stoicescu re-a redat efecte ar­monice, reliefate cu conștiințiozitate, într'un stil lipsit de prețiozități, un stil curat, sincer, ca o destăinuire izbuc­nită spontan din sufletul umanității. In prima parte a programului, pa­tru piese religioase: Kiriac, Musicescu, Costescu și Lvow. „Fericirile“, mult inspirata piesă a regretatului profesor Ion Costescu, compoziție pe cât de măiastră ca concepțiune tehnică și in­spirație muzicală, pe atât de corect executată și tot astfel în Doamne Mi­­luește de 100 ani de Lwow, D-l Stoi­cescu a reușit să redea în chipul cel mai fericit, efecte minunate, trecând de la pianissime imperceptibile la for­­tissime impresionante de cea mai no­bilă calitate. In partea doua, am remarcat în­deosebi un cor de femei de Brahms, executat cu tact și finețe, remarcând frumoase și alese voci femenine. D-nii Lupescu și Ștefanovici sofiști de la Opera română, au excelat în lie­duri și cântece populare românești, acompaniați la pian de iscusitul maestru I. Rosenstock de la pera română, contribuind în bună măsură la succesul serii. Partea treia, rezervată muzicei po­pulare românești, ne-a desvăluit fru­moase compoziții de Timotei Popo­­vici, Baston, Vidu,­Monția și Movilă. Aceiași interpretare credincioasă în întregime adevărului artistic, ne-au redat odată mai mult, valoarea lor de inspirație și emotivitate. Dirigintele, soliștii și întregul cor, au fost nenumărate ori chemați și aplaudați frenetic la scena deschisă. Concertul corului Gavriil Musice­scu, a fost o audiție din cele mai gus­tate, și mai mult de­cât atât, un prilej de sincere și simțite emoții estetice.

Next