Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)
1937-05-23 / nr. 488
VREMEA Duminică 23 Main 1937.v 1 jj i„ tudor mivim ca poses mm Natura talentului d-lui Tudor Arghezi este cel puțin ciudată, iar noutatea ei la noi rămâne excesivă; noutatea insă nu este decât un atribut și nu o calitate implicită. Poezia, în genere, însumează, în alcătuirea unui talent, o concepție a lumei meiită pe gândire abstractă înseși pe sensibilitate muzicală; imaginile se resfrâng din afară în interiorul poetului ca o noapte înstelată în apa adâncă a unui lac limpede de munte, cu fundul vulcanic și sunt, prin aceasta, consubstanțial imateriale. Asocierea și disocierea lor se face în planurile simetrice și abstracte ale gândirei și ale sensibilității ca într-un filtru interior de decantare a lor. Contactul d-lui Arghezi cu lumea este însă direct și organic, și percepțiile d-sale sunt riguros și exclusiv întemeiate prin atingerea simțurilor cu obiectul, ca la gândaci, fără nici o deducție, în planul mintal, logică. Universul dlui Arghezi este astfel o dozare incidentală de tactil, auditiv, olfactiv, gustual și vizual, a materiei și asocierea, apoi, indiferentă, a atributelor astfel și numai astfel descoperite în imagin implicit concrete și, ca atare, plastice. Iată de pildă iscălitura unui pârlit fără nici un interes real, uman sau intelectual, sau de minim asemenea interes, calculată și parcursă, în toate meandrele ei, de atenția vizuală a d-lui Arghezi, ca un fir capricios de sârmă pe care un gândac ar fi silit să umble ca să nu cadă în apă sau în foc, dedesubt: „Linia literei finale trece prin arabescuri studiate, se întoarce asupră și de câteva ori, descrescând spre stânga, și construiește sub numele solicitatorului un brandemburg întortochiat, ca la cheotoarea paltonului sau la buzunarele decorate cu arnici ale unui cojoc sau cioarec de gală“ Mitică țiganul, de pildă, e înzestrat „cu o gură puturoasă de usturoi, gătită cu mărgăritare“. O asociație, prin urmare, directă, de senzație olfactivă cu una vizuală. Exemplele se pot multiplica la nesfârșit. Noțiunile abstracte însăși se descompun după aceiași metodă pipăibilă, ca să zicem așa, cu unul sau mai multe, asociate, din cele cinci simțuri ale omului: „Sabina primordiale trebuia să iasă înaintea confuziilor și nedumeririlor lui Vintilă, cu o metodă pe măsura lui. Arătând un covrig, ea zise: O. — „Mușc din covrig odată și rămâne C. Scot îmbucătura mușcată, i-o lipesc covrigului pe buza de jos. G. Am rupt tot un covrig în două și am pus cap în cap bucățile de-andoasele. S. Am luat o jumătate de covrig rupt în două: U“. Evident că aici s-ar putea obiecta o substituire nedreaptă a eroului unui roman cu autorul lui. In realitate însă eroul acestui roman este totdeauna identic cu autorul lui. Așa cum aici d. Arghezi își poate îngădui să spună, în numele unui copil incapabil să facă o atare asociere de idei, literară „buza de jos a covrigului mușcat", stilul d-lui Arghezi este plin de seva primitivă a „agatelor textile", „vatei de aur", care, ca imagini, nu pot fi decât rezultatul asocierei unor senzații tactile cu neputință de ridicat, de la picioare sau elitre, la o abstractizare a lor cerebrală. D sa însăși de altfel, analizând, pe declară, seama unui atare personagiu al său, această stare specifică de a fi, că „lucrurile pe care le-a trăit rămân intacte în cuget, dar se pulverizează îndată ce apropii ca niște lingurițe cuvintele de ele“. Disparatul de altfel, cu surprizele inerente experimentării directe prin simțuri, este consubstanțial felului acesta de percepție, pe lângă care scorul reprezintă, față de același obiect, un procedeu de sinteză, și echivalează cu o înțelegere abstractă și deductivă. Procedeul acesta își are etica lui hindică cu exclusivitate și implicit, morală. Natura presupune normele ei minimale de a exprima vieața în serii și specii, fără de care însăși această viață devine cu neputință. D. Tudor Arghezi, adoptând procedeul de cunoaștere primară a gândului, a adoptat, în ordinea omenească a lucrurilor, și datele elementare necesare existentei vieți constituite a omului. Dragostea, în primul rând, cu cea ce are în ea reversibil asupra generației următoare, ca de pui, în cadrul sentimentului de cuib, cămin, familie, și, în sfârșit, mila. Acestor trei sentimente a închinat pagini de prețioasă și florală frumusețe în literatura românească. întreg romanul „Ochii Maicii Domnului", cu grave greșeli de compoziție, în primul și al doilea mai ales capitol, este un hînml neîntrerupt, atât în durere cât și în bucurie, al dragostei dintre mamă și Eu, pe care doar o ciocârlie cu puii ei, într’un cuib proaspăt, îl poate cânta, iar „Poarta Neagră“ poate da pagini de milă omenească și de înțelegere a suferinței, în stare să figureze alături de unele, în acest sens, ale lui Dostoevsky sau Tolstoi; deopotrivă, găsește în Dragostea, poeziile d-lui Arghezi pagini de adevărată sfințire a ei. Lucrurile iau, in cadrul acestor sentimente, candoarea inferioară a menajurilor de animale. „Măicuța lua atunci întrun ciurceaf, îl tăîl vălea prin pat ca o cocă de cozonaci, îl făcea învârtit și dezvârtit, îl îngrămădea întro perină, îl întindea, îl dădea tava și îl făcea scăpat, când fătul nemaiputându-se ține de râs, se da bătut, zicând: „lasă-mă mamă căci vine pisuca". Este, în rândurile acestea, ocolul de melc dealungul unei plante, riguros material, tactil și vizual, al unui act care se refuză oricărei reprezintări cerebrale a lui, întro ordine omenească de judecăți, și recapătă, prin menținerea lui în primar, candoarea deplină a jocului de mânz în poiană, până și incartada, ca să zicem așa, de la urmă pierde acest caracter al ei pentru a se integra unei serii naturale de observație măruntă. Amănuntul însă este caracteristica felului acesta primar de a lua cunoștință de vieață. Toate lucrurile însă rămân aici, pe loc, în integritatea lor tangibilă, și se reduc la ele înșile. Dragostea dintre mamă și fiu, de pildă, din romanul „Ochii Maicii Domnului" se rezolvă fără luptă, fără tragedie, în tragedia de mine, la inaptitudinei pentru vieață și duce pe apele ei curate la mănăstire de-a dreptul. Mila se distribuie direct suferințelor fizice isvorâte din nedreptatea elementară, și simbolizate în bătie, foame, nesomn, și apoi iar bătaie, iar nesomn, iar foame. Rezolvarea lor mai departe și mai sus într-un ansamblu de intelectuală asociație omenească este incompatibilă aici cu experiența imediată și sensorială: prima operație e sintetică, iar a doua pur analitică. Caracterul omenesc al unui sentiment inițial însă, ca și al unui act de cunoaștere de ori-ce natură, constă în asocierea lui la vieață, la amplificarea lui în actele cele mai variate ale visului și ale societăței, la transfigurarea lui prin aceasta până la înalte abstracții. Psicologia aceasta de cunoaștere tibuită a lumei cu ajutorul exclusiv al unora din cele cinci simțuri, și cu excluderea hipotezei și a deducției, formează obiectul unei solicitudini multiplicate a dlui Arghezi: „Parcă din limbajul sufletesc al Sabinei lipsea un verb, care să facă vorbele active și să le poarte cu cârdul. Ea făcea înconjurul lucrurilor șchiopătând. După un rând de pași se intercala o pauză. Urmărea compoziția nedeslușitului ca într’o zugrăveală de biserică figurile măcinate de tencuială". Este, în aceste câteva rânduri, o precisă anatomie a fazei care ia cunoștiință despre lume cu pipăitul picioarelor și a echivalentului ei omenesc care, pe bicicletă fiind, învață ce este pământul după hopurile percepute prin șeaua pe care stă, ale șoselei. O reacțiune, în auditivă de idei, față de ordine cele notate până acum, mai mult vizuale, de gâză, mai mult decât caracteristică, poate fi următoarea: „Zgomotul apei din lighean 11 sperie, și toată pielea lui îngheță brobonată. Pocnetul săpunului alunecat pe scânduri, i se părea odată ca o detunătură de pușcă și a doua oară ca unghiile unui țap ce sar fi pus să sară prin odaie. In tăcerea de după leac, trecură prin capul lui Gureșoiu toate nălucirile câte se puteau naște din împreunarea variată a întunericului cu lumina și mintea lui înțelese că e la mijloc o diavolie înspăimântătoare". Zgomotul apei din lighean nu poate, omenește și normal vorbind, să producă atare efecte auditive; in cadrul însă al altui soi de organe auditive de percepție, care încearcă pentru prima dată un asemenea zgomot, lucrul poate să fie deplin cu putință. D. Arghezi pipăe cu urechia sunetul cu aceiași lipsă de experiență ancestrală omenească cu care și-a plimbat până acum văzul peste obiectele întâlnite. Omul are în el un minimum de experiență înăscută care exclude inerent atare asociații capricioase, chiar când sunt veridice, în ultima suculente, ca expresie analiză, și literară, de substanță, dar care sunt implicate de primele experiențe auditive, în sensul de mai sus, ale unei lumi în care se pătrunde pentru prima dată. Procedeul, sau experiența, este identică și pentru celelalte simțuri. O senzație, de pildă, de experimentare auditivă a unei circumstanțe: „pe nopțile de urale, de gemete și ecouri, în care temnița flueră ca o țiteră vastă" etc. sau: „focurile simt stinse de zăpadă, în țevi și gloanțele sunt rupte din gura puștii de vijelie și vifor“. O alta olfactivă: „ploșnița cu târtița arderată de-o putoare groasă". Experimentarea aceasta senzorială a lumei, ruptă de orice altă experimentare ancestrală, acceptată, în planul intelectului, poate duce la cele mai surprinzătoare asociații de disparate, și îngădui poetului să nimerească cu ușurința musculițelor în zig-zagurile lor capricioase în fluturi licărind „din crâmpee de mătase de bucuriile florilor pestrițe", în „așternuturile de bălării", în „odaia cu mucegai a mirosit toată noaptea a Rai“, sau în „cine scobește zidul cu carnea lui, cu degetul lui ca un cui, de răspunde’n rănile lui omenesc al mele". Datactecunoașterei stă însă în tendințele lui spre regiuni metafizice, de etică, de gândire, de acțiune. Prin aceasta capătă diversitate și, în actele atâtora inși, tot atâtea rezonanțe felurite, după cum, în ale unuia și aceluiași individ, de la clipă la clipă, poate îmbrăca toate culorile din aceeași, unitară, totuși, fascie de curcubeu Operația aceasta însă implică intervenția activă și permanentă a gândirei, a deducției, a logicei, și, până la urmă, și a fanteziei și, deci, ruperea totală în sboruri de vultur a deprinderilor de înțelegere prin pipăit. D. Tudor Arghezi însă se menține la tribuire cu cele cinci simțuri asociate sau numai parțial folosite, iar care le face sunt și asociațiile pe ele, astfel, numai senzoriale și, ca atare, nu depășesc acel minimum primar de umanitate conținut inițial în caracterul tot primar al omenescului său redus la biologie. Avem a face iarăși cu dragoste pură, și iar cu milă, sau, cel mult ca fundul vopsit cu negru al aceluiași talger alb, cu simțământul de ură împotriva semenului imediat cunoscut și, deci, concurent. D. Arghezi pătrunde, în această privință, în vieață întocmai ca ariciul în gaura soborului. Această observație, firește, nu se referă nici întrun fel la persoana autorului, ci este o concluzie pur literară a operii d-sale. D. Arghezi batjocorește exact după aceleași norme minimale după care iubește sau după care îi este milă. Categorii întregi de oameni îi sunt cu grămada simpatici sau antipatici, așa după cum ar putea să îi placă sau să îi displacă, în serie, curcubiaceele toate, pentru că sunt curcubitacee. Imaginea, în aceste privințe, a d-lui Arghezi în raporturile sale cu viața, este acela de solitudine atentă și fericită a greerului, toamna, în pragul căsuței lui de pământ galben de pe coasta unui deal, cu minima dar sigura lui experiență căpătată și transmisibilă din generație în generație de curgerea vieței moleculare prin specie. La aceasta nu mai adaugă decât fantezia circircumstanțială a jocului său personal cu bucuria de a se fi născut și de a fi trăit. Aceasta multiplică expresia dar nu amplifică substanța, fondul, și nici nu modifică pasta materialului său înăscut. Suntem în strălucirea, buimăcitoare uneori a mijloacelor de a catifela felurit aceiași materie, și niciodată dincolo de acest polen de fluture, până la membrana care îl poartă prin aer și îl mută de pe o floare pe alta. Dumnezeu însuși, de altfel, nu este o noțiune abstractă, metafizică, ci, când pe rând perceput exclusiv cu simțurile, este când sonor, când colorat, când tangibil, într’un fel sau într altul pentru ca „pășind apropiat să-i vezi lăsată umbra printre boi”, să-l întâlnim localizat până la a spune „piscurilor înalte și molifților din dreptul lui Dumnezeu” ceea ce, ca senzație, poate să fie și frumos și just, dar nu spune, intelectualicește, nimic. Nevoia de a percepe cu simțurile, direct, merite, răsturnând legile normale de cunoaștere, care duc de la concret la abstract, până la a proceda de la abstract la concret, „piaza bună ca un inel sticlind în mâna ta”. Desigur că toate imaginile și comparațiile așa sunt, dar la d. Arghezi lucrul are caracterul unui proces de cunoaștere sau această ciudată materializare a celui mai abstract concept omenesc: „timpul trecu pe lângă oră". Ideea de infinit ia aspecte imediate, tangibile, cu determinante categorice: „Infinit, infinit, adună-ți bolțile deodată în șuer prelungit... și a pieptu-mi aiurit te 'nfige drept ca o săgeată". Exemplele se pot înmulți în voe, de acest fel de a parcurge abstracția cu pipăitul simțurilor și care însemnează neputința de a intra de-a-dreptul în lumea ideilor, a noțiunilor: „cerul la gust r ajunge ca un blid cu lapte amar și agurid”. Sau: „Noaptea întinde scoarțe plecate și covoare urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt”. Lucrul acesta implică o reducere a noțiunei covârșitoare a nopței la experiența personală a visului asociată, nu conceptului în sine, ci cuvântului. Mai categoric în această privință e următorul rând: „Șoseaua ‘n vergi cu plopii s’a căptușit cu țoale din Jíi și Mehedinți”. Ideea, în sfârșit, de moarte, în jurul căreia întreg geniul omenesc a adunat gigantice sforțări de idei, de conjecturi, de deducții, de reverie, de groază, sau de nedumeriri, ia, la d. Arghezi formele simple pe care trebue că le încearcă furnicile în fața semenelor lor din mușuroaie, moarte: „ Mai mult tu nu vei mai vedea nimic, nici cer, nici flori". Și: „De-acum străină mâna ta îți va ședea deoparte, ca un condei pe undeva, alăturea de-o carte". Comparați această infantilă constatare a morței cu viziunea, de pildă, a lui Hamlet din monologul: „a fi sau a nu fi»" Starea aceasta migăloasă de spirit, incapabilă de a ridica exn oriența imediată a simțurilor până la concept, bucuros mărginită la obiect și la atributele lui cât mai concrete, copilărește și prompt asociativă de atribute disparate, în sensul mutării atributului unui obiect pe altul, pentru efecte de culoare și de pitoresc, a fost înregistrată pe seama unui personaj al său, și subliniată de chiar d. Arghezi : „Spărgând silabele ca bolovanii, rupându le cu unghia hășchiile, desfăcând literele ghimpate, el ajunse să le facă loc, să le urzească din nou, să le reîmpletească, rănit și sângerat în podul palmelor cu cerneală. Ca să poată plini un pas, trebuia oprit întâi alunecușul potecei, pe care scapă talpa, cade genunchiul și se împleticește, semănat cu scamă de piatră și de fier. El nu putea să înceapă priceperea lucrurilor dintr'o dată, și ochiul lui era tot atât de greu de alungat din natură, și de îndreptat pe câmpiile artificiale de hârtie, ca o mâță sau ca un pelican supuși instinctului virgin de ignoranță". Este poate, în rândurile de mai sus, cea mai fundamentală trăsătură a d-lui Tudor Arghezi. Nu numai ochiul d-sale însă nu poate fi scos din natural, ci și pipăitul, mirosul, auzul, gustul, și prezența lor constantă, și activă, și covârșitoare, alungă stările sufletești care duc la deșteptarea cugetării, și la maturitate, pentru a ține necontenit treaz, în schimb, copilul și candoarea lui. De aici și lipsa de selecțiune, de gust, de măsură și de arhitectură a unei opere cu strălucite frumuseți despărechiate, și tot de aici așa zisa pornografie care i se impută până la un punct, pe nedrept. D. Arghezi e prea primitiv pentru a fi pornograf. Conformația d sale este însă de așa natură încât se aplică obiectelor de sub simțurile d-sale ca o ventuză și eminamente senzorial, nu le poate înregistra decât în integritatea lor de materie revelată prin gust, miros, pipăit, sunet și formă, dincolo de orice noțiune de bine sau de rău, de frumos sau de urît, de necesar sau de zadarnic, de moral sau de imoral. Operația aceasta echivalează cu jocul copiilor în mijlocul odăii, dea-valma, cu păpușa, cârpe colorate, pisica și cățelul, și face din d. Tudor Arghezi un poet minor. Numai mijloacele d-sale sunt de poet de seamă. Un Vigny, de pildă, e un poet mare, prin ansamblul preocupărilor lui de toate problemele sufletului și minței omenești, pe un plan de generalitate în cadrul căreia experiența de fiece clipă a simțirilor lui, ca simplu punct îndepărtat de pornire, dispare cu desăvârșire. Mijloacele lui de redare sunt însă reduse la minimum, ca vocabular, ca sinteză, ca putere asociativă de cuvinte. Un Corbiére sau un Rimbaud suntîn schimb, poate minori prin lipsa oricărei etici generale în opera lor, deși mijloacele lor verbale, capacitatea lor de a înscri în margini orbitoare, uneori, sensațiile, sentimentele sau gândurile, sunt covârșitoare până la zădărnicie în raport cu numai cât au de spus. D. Arghezi e, în acest sens, un categoric poet minor și, întocmai ca „Mitică Lăutarul“ din „Poarta Neagră” asociat cu adevărat lăutărește de autor cu Leonardo Da Vinci, „își construește singur uneltele, cu briceagul, din câteva scândurele. De obiceiu, o cutie de țigări de foi dăruită de un fumător și o ramură de salcie îi ajung să înjghebeze vioara și arcușul. In buzele lor el orânduește firele unei șuvițe de păr, din coada calului palid, bolnav, care trage, din spital, căruța morților la morgă. Vioara lui de două șchioape, arcușul lui de o palmă, sunt proporționate pe statura unei pisici“. Tot de această psicologie minoră ține și afectivitatea aproape femenină care fulgeră în fiecare din paginile d-lui Arghezi: întreaga operă a d-lui Arghezi nu este astfel decât un repertoriu, cu uluitoare uneori, mijloace de redare, a ceea ce d-sale, personal, ca autor, firește îi place, sau îi displace, a ceea ce d-sa urăște sau iubește, fără nicio etică, fără urmări, în planul intelectual al lucrurilor, ca un copil care aleargă, sbiază, plânge, cade sau se scoală, sau ca un mânz într'o livadă cu fân. Cântecul d-sale e astfel lipsit și de cauzalitate și de finalitate și, dacă accente din el găsesc uneori profunde ecouri omenești în cetitor, cu aparențe de etică, sunt numai aparențe datorite nu substanței cântecului, și nici vioarei din care pleacă, ci cutiei în care e prins și înregistrat, și care joacă astfel rolul de amplificator al lui și, evident, acelui minimum omenesc animal, în care vorbesc, țipă, sau cântă instinctele primare ale rasei, pentru care d. Arghezi găsește pregnantă formă de exprimare. Valoarea minoră a unui scriitor este astfel încadrată între mijloacele lui verbale, independente de conținutul pus în ele, și între un minimum de omenesc biologic. Valoarea lui majoră începe numai aici și se rezolvă în puterea cu care a izbutit să oglindească în scrisul său psicologia, tendințele, obiceiurile adânci, ordinea morală, într’un cuvânt, a societăței timpului său, sau să premeargă pe cea viitoare, Voltaire, sau Rousseau, au fost, la începutul veacului XVIII pedagogii lumei de la începutul veacului următor, de fapt. Lucrul acesta nu se face insă cu simplul talent de lăutar al verbului înstrunat pe cobza comodă a sensibilității individuale rămase, ca un vierme încolăcit cu nasul în coadă, încercuită în propria ei existență. Scriitorii majori sunt, în același timp, și moraliști Scriitorii minori sunt numai estetizanți. Deosebirea dintre ei este de substanță și, deci, biologică. Unii au prerogative iar ceilalți îndatoriri. Și unele și altele sunt, pentru societate, care are dreptul să se ghicească sau să se refuze într’un scriitor, sensibile numai, sau și analizabile. D. Arghezi nu poate reprezintă societatea românească de azi, care a depășit încă de la primii cronicari stadiul arghezian al cunoașterei, lăutăresc, în acte de complexă cerebralitate, indiferent de forma verbală mai puțin, pe alocuri numai, pregnantă în care s’a exprimat, și este, ca atare, eșit din prerogative pentru a fi ținut la obligațiile regimului în care viețuește. * N. DAVIDESCU De ziua cărții: FAPT DIVERS ROMAN de IOANA PETRESCU Concertul Soc. colaje Gavril Musicescu Corul Soc. Gavriil Musicescu, condus cu multă măestrie de D-l Ștefan Stoicescu și-a desfășurat pe scena Operei române programul selecționat cu o rară îngrijire, în fața unui public ales și numeros, care, s-a arătat entusiasmat de la cel dintâi până la ultimul acord vocal. Corul acesta cunoscut ca o veche organizație de propagandă a dovedit cu prisosință progresele realizate, grație perseverenței, disciplinei și a unor voci generoase, ample și însuflețite. D-l Stoicescu re-a redat efecte armonice, reliefate cu conștiințiozitate, într'un stil lipsit de prețiozități, un stil curat, sincer, ca o destăinuire izbucnită spontan din sufletul umanității. In prima parte a programului, patru piese religioase: Kiriac, Musicescu, Costescu și Lvow. „Fericirile“, mult inspirata piesă a regretatului profesor Ion Costescu, compoziție pe cât de măiastră ca concepțiune tehnică și inspirație muzicală, pe atât de corect executată și tot astfel în Doamne Miluește de 100 ani de Lwow, D-l Stoicescu a reușit să redea în chipul cel mai fericit, efecte minunate, trecând de la pianissime imperceptibile la fortissime impresionante de cea mai nobilă calitate. In partea doua, am remarcat îndeosebi un cor de femei de Brahms, executat cu tact și finețe, remarcând frumoase și alese voci femenine. D-nii Lupescu și Ștefanovici sofiști de la Opera română, au excelat în lieduri și cântece populare românești, acompaniați la pian de iscusitul maestru I. Rosenstock de la pera română, contribuind în bună măsură la succesul serii. Partea treia, rezervată muzicei populare românești, ne-a desvăluit frumoase compoziții de Timotei Popovici, Baston, Vidu,Monția și Movilă. Aceiași interpretare credincioasă în întregime adevărului artistic, ne-au redat odată mai mult, valoarea lor de inspirație și emotivitate. Dirigintele, soliștii și întregul cor, au fost nenumărate ori chemați și aplaudați frenetic la scena deschisă. Concertul corului Gavriil Musicescu, a fost o audiție din cele mai gustate, și mai mult decât atât, un prilej de sincere și simțite emoții estetice.