Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)
1937-06-06 / nr. 490
VREMEA 10—Duminecă * Iunie 1937 TURNUL OARBEI Nuvelă inedită de ALEE GABRIELELUI „...muncă și bani! Numai încordarea pentru muncă și bani durează. Dragoste, fericire, petrecere, sunt oaze în viață, clipe, nimic...”. Gândind, umfla pieptul cu răsuflări adânci, se înțepenea cu picioarele pe covorul gros. Avocatul Vasile Preda avea întocmai înfățișarea omului așa cum el îl concepea, muncind, împingând, adunând , umeri lați și drepți de deschizător de drumuri, gâtul gros presupunând jugul muncii ușor de îndurat, palmele pătrate, încăpătoare și puternice, mușchii tari, împliniți cu începutul de obezitate care mărește importanța omului matur, ca o mărturie a belșugului adunat. Fără secerișul bogăției, el nu s ar fi socotit ajuns, deși din bani profita prea puțin peste confortul strict necesar. Ii era mai necesar faptul bogăției. Și lui și lumii. Chiar un geniu care-și primește admiratorii într-o cocioabă, pierde jumătate din osanalele și umilirea pregătite să-l întâmpine. Geniul sau talentul, puse mai ales într o profesiune de paradă, au nevoe de decor, de un mic palat ca acela pe care și-l clădise Preda în parcul Bonaparte, de mobila grea și scumpă dinăuntru, de sculpturile și tablourile de maeștri pe care plimba ochi distrați în clipe de odihnă, ochi mici cu o privire neagră și ascuțită, făcută să vadă mai departe decât pânza și peretele, să străbată secrete de oameni vii, direct din suflete, nu după expresia servită îndemânatic cu penelul. Bustul lui, de pildă, care trona în colțul dinspre fereastră, modelat de cel mai sărbătorit sculptor al țării, egala oare în valoare pe omul viu ? Era acelaș cap, pătrat sub fruntea enormă fără chelie, drept demarcată de părul pieptănat pe spate, și tot așa drept tăiată jos de linia ochilor așezați sub ea, ca în adăposturi scobite, protejați și de strașina lăsată a sprâncenelor. Erau aceleași trăsături, nasul lung, bombat vulturește, gura mare, bună, însă cu buze subțiri, ironice, fălcile mari care trădau sub carnea netedă a obrazului dantura intactă și puternică. Bustul reproducea pe „maestrul”, așa cum era, masiv, deștept, bonom și neînduplecat, om de povară și de cultură. .— dar toată arta, toată iscusința ce trebue pentru a reda înfățișarea unui om complex nu egala pentru Preda o singură bătaie a arterelor lui, o singură mișcare a unui deget spre bustul de marmoră.— Domnu, vă rog... Intrase servitoarea, pe papuci de stofă. . .— La masă ? E ora ? .— întreabă cineva de dumneavoastră, un client. Zicea cucoana că-i târziu să mai primiți. Preda se uită la ceasul din perete. Opt, și nu mâncau niciodată devreme decât dacă mergeau la teatru. Voia desigur Natalia să meargă la teatru... — Poftește-1, Mario. Sigur că-1 primesc. Simpla anunțare a clientului curma gândul distracției. Preda reintra în muncă așa cum reintră în subterane, cârtița, fericită în elementul ei. — Vă rog să mă scuzați. Vin târziu. Clientul era un tânăr simpatic, iute în mișcări, blond, cu ochii albaștri limpezi care dădeau figurii aspectul franc și curat al nordicilor. Ochi copilărești care contrariau cu trupul înalt, spătos, de uriaș. — Am venit de pe drum, cu trenul de șapte, adineauri, și mâine plec înapoi. Vin să vă expun ceva important, altfel nu o aș deranja. Și fiindcă am mai avut plăcerea să vă întâlnesc, dacă vă amintiți. Eugen Sorescu. Ochii lui Preda sondau în memoria care-i servea totdeauna. ,— Mi-amintesc. Erai la doamna Hanu, acum două săptămâni, la petrecerea de sfântul Ioan. Dacă nu mă înșel, mi - a spus că ești logodit cu domnișoara Coriade, o mică zână. Felicitările mele. Sorescu se înclină fără să mulțumească, abia dominând o crispare a feței care-i schingiui zâmbetul forțat. — Vă rog să mă ascultați. — Ai un proces? — O consultație deocamdată. Dar trebue să mă ascultați mai mult. Repetarea displăcu lui Preda Ca și cum nu-i erau de ajuns totdeauna câteva fraze ca să descurce chestiunile cele mai grele, să le presimtă, să le pipăie. In acel moment, ar fi voit totuși să se înșele. Avea impresia scăpărătoare că pe scaunul din fața lui stă un vinovat, un făptaș pentru jurați, nu un tânăr moșier care probabil avea să-i ceară sfatul în vreo plicticoasă neînțelegere cu vecinii. — Scuzați-mă că încep așa greu. E o chestiune dureroasă la extrem. V’ați amintit de logodnica mea. De ea vă vorbesc, pierd. Am pierdut-o. Nu, logodna nu s’a stricat, departe de asta... Vedeți... e foarte greu să vă spun deodată, își dădu seama că se agită pe scaun și rămase brusc imobil. Apoi începu și se aruncă asupra vorbelor, aplecat înainte. Vă închipuiți, domnule avocat, ce înseamnă zilele unui om care trăește și-i scos din viață ? Un ciumat care n’ar muri ani întregi ? Un om zvârlit într’o groapă unde i se dă de mâncare, un... ce comparații să vă mai dau ? Glasul tremura dar sunase în biurou limpede și aprins. Răsunase până dincolo în sufragerie, unde Natalia Preda, trecând prin fața ușii biuroului, se oprise, cu auzul izbit. Misterele care se tratau zilnic acolo și rămâneau mistere până le desvăluia ziua ședinței de judecată, îi exasperau uneori curiozitatea. Spuse femeii care așeza masa și pocnea farfuriile. — Mario, du-te. O să mâncăm târziu. Să lase focul moale și nu veni până nu te chem. înțeleg, rosti vocea de bas a lui Preda după ce privise un moment cu ochi străpungători figura exaltată a tânărului. Domnișoara Cariade sa îmbolnăvit ? Acum două săptămâni era înfloritoare. — Arată la fel și acum. Ea nici nu se știe bolnavă. Eu am aflat ieri, de la medicul curant de la țară, odată cu mama ei, care vă închipuiți în ce disperare se află. Mi-am petrecut toată noaptea frământându-mă. Ce este de făcut ? E ceva îngrozitor, iremediabilul. — Ce-mi spui dumneata ? Ați consultat un doctoraș de țară. Dar bine, omule, sunt doctori mari în București. Duceți-vă și mai departe, Viena, Paris. Sunt remedii, sunt sanatorii pentru orice boală. Ce are ? In sfârșit, ce vrei de la mine ? Sunt avocat, nu medic. Natalia, dincolo de ușă, asculta cu respirația gâtuită. Pe Eugen Sorescu și logodnica lui și-i amintise cu impunsătura de regret ce-o fulgerase în seara de la doamna Hanu, la vederea perechii îndrăgostite, „o fericire cum mi-am dorit...”. N’o mai deslipeau de ușă scrupulele obișnuite. Urmarea, urmarea. — Să vă numesc boala, zise Eugen cu glasul coborît. Natalia nu distinse șoapta care urmă, dar auzi strigătul rupt a lui Preda „a !" ca sub junghetura unei surprize cumplite. — O să vă spun pe scurt împrejurările și pe urmă veți ști ce cer de la dumneavoastră. Preda, amețit ca în urma unei lovituri în creștet, își desprinse în sfârșit ochii de pe figura asudată de efort a tânărului și rotindu-i prin odaie văzu că nu era închisă și a doua ușă, cea grea de stejar, care dubla și separarea biuroului de restul casei și sanctitatea lui profesională. Se sculă și împreună canaturile. Natalia nu mai auzi decât clăpăitul clanței împinse și pe urmă zvâcnirea sângelui întâmple în avalanșa de curiozitate deslănțuită și oprită. m — Așa s’a întâmplat, domnule Preda. Aproape nimic. Sin cerșetor bolnav și zdrențăros trece într’o după amiază pe la poarta unui conac boeresc și fetița dinnăuntru are bunătatea să-i pună în palmă câțiva lei și curiozitatea să atingă cu degețelul ei trandafiriu, probabil zgâriat, degetul bubos al cerșetorului, deslipit de mână ca la o paiață de petici. După asta, vin jandarmii și se află că hidosul vagabond fugise de la leprozeria din Dobrogea cu câteva zile înainte. Ce-a urmat ? Nimic în aparență. Fetița se juca și creștea normal. Groaza și așteptarea chinuită a mamei ei, nimeni n’a știut-o. Lepra e o boală care-și clocește grozăvia într'o găoace ascunsă din trup ani de-a rândul, pe obraz, pe gât și pe mâini. Au trecut cinci ani. Petele au apărut ieri. Asta e tot, își șterse fruntea cu batista de două - trei ori, gâfâind scurt, parcă ar fi suit un deal și Preda, fără să-și dea seama, îi imita mișcările, își ștergea și el fruntea și gâfâia, fără se găsească de spus o vorbă potrivită. Eugen se simți pătruns de tăcerea avocatului mai mângâietor decât de revărsarea în vorbe a unei emoții. — Trebue să mă ajutați sincer, zise el repede, intim, ca unui frate de a cărui inimă ești sigur. Ce este de făcut, spuneți-mi. Doctorul Vlădescu, un bun prieten al meu, care o cunoaște pe Liza și ține la ea, nu găsește totuși altă soluție decât internarea într'un sanatoriu. O leprozerie din Franța, unde îngrijirea e mai atentă și mai științifică. Dar ce înseamnă o îngrijire bună când ești ca și îngropat de viu, un mort ambulant, izolat de lume, privindu-te cum putrezești. Cea mai fioroasă chinuire care s’a iscodit vreodată a fost pedeapsa de a sili un om să moară pe încetul. Nu-i mai umană uciderea dintr’odată ? Asta ar fi soluția a doua, a mea. Preda îl ținti cu ochii lui sfredelitori cum l-ar fi fixat pe scaun cu lănci ascuțite. — Iți dai seama ce spui, tinere ? Aprinderea cu care vorbise Eugen se calmă într’o clipă, se stinse complect și tânărul lăsă capul și brațele în jos, cu toți nervii descordați. Toată încordarea lui trecuse în celalt în chip de revoltă. — Ca prieten, ca om, ți-aș vorbi altfel. Dar ai venit la avocat, nu-i așa ? „Uciderea e mai umană”, asta-i tema pe care-o dai avocatului pentru pledoaria lui viitoare. Poate aveai de gând să pronunți și faimosul cuvânt „eutanasie” și să-mi povestești un caz de la Berlin sau din romane, cu un personaj care ucide pe un bolnav incurabil și care merită nu numai iertare, dar admirație, nu ? — înțelegere, să zicem. Oricât te-aș înțelege eu, legea nu are paragraf să te înțeleagă. Omoară din gelozie, din ură, din dragoste, din sadism sau într un ceas de beție și pot să-ți dau speranțe să te scap. — Atunci, dacă ași simula... — După cum ești croit, tot vei mărturisi, mă tem. ’ Lăsați, nici gând n’am să simulez. Să primesc o rușine ca să acopăr o faptă bună ? Frumos sună legea dumneavoastră. Se ridică, cu o mișcare greoaie de bătrân anchilozat, întinse o mână moale, galbenă. Preda o lită, o strânse viguros și cu palma stângă îi cuprinse umărul. ‘— Domnule Sorescu, vocea nu-i întărea însă gestul, era slabă și împiedicată de pauze — sunt împrejurări când supunerea la faptul iremediabil e lucrul cel mai cuminte.—Făcu o pauză mai lungă.—Fiecare să-și îndure soarta lui. Fiecare avem o cruce proprie de purtat. Uită pe... (să mai pronunțe numele unei moarte?). Și dumneata trăește după soarta dumitale. Uită ! Cu ochii la Preda, Eugen clătina din cap după fiecare sfârșit de frază, în aparență aprobativ și docil, dar expresia ochilor era de milă pentru omul la care apelase ca la un atotputernic și acel atotputernic nu-i putea da decât un sfat convențional, îndemnul slabului la slăbiciune. Mâna lui în a lui Preda abia izbuti o mică presiune după care se retrase. — îmi promiți ? întrebă mai autoritar avocatul, pe când clientul depunea în grabă pe biurou bancnota obligatorie a consultației. — Nu, fiindcă am și a treia soluție, răspunse tânărul ieșind și trăgând ușa iute ca o barieră pentru acela care-i înșelase așteptările. ” Peste trei săptămâni, Natalia Preda citea informația apărută la rubrica mondenă a unui ziar de seară. „In cerc strict intim s’a celebrat aseară căsătoria domnișoarei Eliza Cariade cu domnul Eugen Sorescu. Tinerii se vor stabili pentru un timp mai lung în străinătate". Ziarul căzu pe genunchii Nataliei. Chipul ei sidefiu — nu se hotăra să-l uniformizeze cu roșul celorlalte femei se sgârci și se îngălbeai sub junghiul de uimire. Bine, dar căsătoria părea exclusă din câte auzise atunci seara. Părea să fie o piedică grozavă la mijloc. Atunci ? Ii era necaz pe bărbatul său de care rigidul secret profesional o despărțea uneori mai mult decât de un străin. Și nu i se putea plânge ca altele: „tu nu-mi spui nimic...” fiindcă pe el meseria îl obliga la asta. Meserie de care ea era mândră numai în lume. Acasă o ura. Se hotărî totuși să întrebe de data asta. Mai bine zis nu putu să reziste. Eugen o interesase din primul moment, de la serata doamnei Hanu, înfățișarea lui de uriaș blajin o înduioșa. Ochii aceia albaștri priveau sau numai la logodnică sau împrejur în gol, pare că nu vedeau nimic și pe nimeni. Natalia citise în ei nelămurit pregătirea unui lucru măreț, ce era? pentru cine? — și acum iată, prăbușirea. Totuși presimțirile ei n’au înșelat-o niciodată. Un lucru măreț... Seara. Preda citi informația pusă sub ochi. O sorbi cu o sguduire vizibilă; întrebat îndemânatic, ce dă. Povesti, se mărturisi. Ca un vinovat, mai bine să moară N’ar fi fost nenorocita ? Acum se sinucid amândoi pe încetul. Cum s’a putut hotărî Sorescu la asemenea grozăvie ? Un om în plină tinerețe și sănătate să ia o leproasă care-i va transmite boala. Pentru ce ? pentru că și-a dat cuvântul ? Pentru că-i e milă de ea ? — Pentru că o iubește , întrerupse strigat, Natalia. .—— Ce ! Ai iubi un om care începe să putrezească ? Ai fugi de el. Natalia îl privi cu o tristețe amară. ” " Nu știu. Sunt oameni care putrezesc sufletește sub ochii tăi și nu fugi. Te deprinzi și asta-i mai rău decât dacă te depărtezi. Târziu noaptea abia. Preda simți arsura vorbelor. Sentința Nataliei. Un om care nu mai înțelege iubirea ca o jertfire, n’o mai înțelege deloc. Poate că așa și era. Din sentimentul acela dulce pe care-1 trăise de câteva ori, pe care-1 trăise intens și la începutul căsniciei, mai exista ceva în inima lui decât urme șterse, descompuse, inutile ? Și veniră în minte vorbele cu care țintuise de câteva ori sâcâelile soției neglijate: „Muncă și bani. In asta se cuprinde viața. Celelalte sunt accesorii, pot lipsi”. Iată că un om s'a lipsit de esențial și a ales accesoriul, dragostea, cu prețul celei mai îngrozitoare morți, și Natalia îl admira. Dar rațiunea, bunul simț, instinctul vieții, se revoltau. Preda respingea evidența. Poate diagnosticul fusese pus greșit. Voia neapărat să cerceteze, să afle. Din ziua aceea, o înfrigurare de om vinovat puse stăpânire pe Vasile Preda. Căută pe doctorul Vlădescu, prietenul de care-i vorbise Eugen. Găsi un pretext ca să-i vorbească, întrebuință subterfugii de avocat,ca să afle urmarea, la drama din care un act se jucase în cabinetul lui. Doctorul îl crezu un prieten al familiei, pus în curent cu toate secretele și nu băga de seama ce adăuga nou. Tinerii Plecasera in Sudul Franței, într-o localitate recomandată d. a. Acolo, era mai calda și se afla și da. marelui Garnier, medic celebru prin studii asupra leprei. Deci, Eugen se hotârîse sa se devoteze, să taie din viața lui de om atâția ani cât boala va îngădui Lizei să trăiască. Dar ea ? In fața tinerei mirese, nu se pronunțase cuvântul teribil. Lepra devenise un soiu misterios de eczemă contagioasă care cerea un tratament în străinătate. Până la vindecare vor locui împreună, ca soți, dar în camere deosebite, ca frații. Vor trebui să nu se sărute, nici să se atingă chiar, căci în doi boala va fi nevindecabilă. O copilă îndrăgostită ia drept sfânt tot ce-i spune iubitul. Deci, Eugen își cruța sănătatea, își ține însă hotărîrea ? Cu siguranța aceasta, și numai cu ea, ar înfunda Preda remușcările care se ridicau mereu, ca niște gâturi de șerpi flămânzi „a ta e vina, a ta e vina...”. O nervozitate neobișnuită pusese stăpânire pe el și Natalia i-o mărea cu propria ei enervare, cu întrebări sâcâitoare și cu tratatele de medicină pe care le consulta. N căina : „Arăți rău, muncești prea mult, ai nevoe de un repaoz, o lună de vacanță...”. A doua zi : „Dacă am pleca pe Coasta de Azur ? Frigul nu-ți priește și devii nervos de nesuferit....”. Cu surmenajul lui Vasile, masca și față de ea însăși interesul care o țâra spre Eugen. O lună de vacanță în plin sezon judecătoresc i se păru lui Preda o nebunie. Dar sămânța ideei lucra. Veni în ajutor și un februarie morocănos, cu ceață, geruri și lapoviți alternate, ca niște pedepse pentru trup și nervi. Căzu și o serie de procese stupide sau nedrepte în care Preda trebui să pledeze clamând contrariul de ceea ce gândea. De altfel, toate procesele i se păreau neînsemnate față de cel refuzat, care ar fi salvat un om întreg, nu pe detracații în slujba cărora se punea. Banii îl sileau ? Dar banul, norocoșii îl atrag de oriunde. La Montecarlo ar putea să adune milionul anual într'o singură noapte. Un mijloc ca oricare altul. Preda cedă. Dar de la Nissa nu ajunge numaidecât la Montecarlo. Pe Natalia o apucase un gust ciudat de escursii prin împrejurimi. Nu la Montecarlo, localitățile cu plajă unde nu în foiau mondenii. Colțurile retrase, pitorescul descoperit fără prospecte, iată ce-o atrăgea. Departe de dosarele și de clienții săi, Preda își pierdea voința și devenea un tovarăș docil. Scurtele ei perioade de fericire, de dominare, Natalia le trăise pe drumuri, de aceea acasă nu mai regăsea din ele nimic. Acasă, Natalia nu era decât elementul femee care scutește pe un bărbat de amănuntele plictisitoare ale traiului. Din viața lui plină în afară de casă, ea nu avea decât banii. Și puțină deșărtăciune, când prezida mesele ei celebre și ghicea șoaptele invidioase ale musafirilor : „Preda câștigă enorm. Ce noroc a avut și Natalia asta, o mică funcționară... . Numai în voiaje era și ea fericită. O viață fără procese, fără clienți și fără musafiri. Dar acum nu avea timp să fie fericită. După ce-și purtă bărbatul prin douătrei localități cu viile răzlețe atârnate deasupra mării ca niște ghiocuri de verdeață și flori, desciiseră a patra zi într’un sătuc ceva mai depărtat de mare și parcă de tot restul lumii. O clădire albă cu etajele înconjurate de terase le izbi privirile. Un localnic lămuri cu emfază : clinica doctorului Garnier. — C est un grand médecin, m’sieur. II guérit la lepre. Amândoi tresăriră. Preda de uimire și bucurie, Natalia numai de bucurie. Uimirea o mimă însă. —■ Nu-l chema Garnier pe medicul recomandat din București pentru... — Ce coincidență. Aici, vasăzică ? — Am putea întreba. —— N’au să spuie. — Atunci cerem undeva registrul vizitatorilor ? Asta e permis. — E bine oare să cercetăm? făcu Preda cu un rest de discreție. — Desigur. Pentru liniștea noastră. Poate că într’adevăr Garnier a descoperit leacul. — S’ar fi scris în ziare. — Citim noi tot ? Cu o teamă de profanator, Preda consultă registrul. Nume puține. Eugene Soresco avec Madame” erau sosiți de trei săptămâni și locuiau la Vila Zeiței „tout au fond, dans la vallé”, explică funcționarul, fără să dea atenție emoției lor. Merseră într'acolo, ocolind cu o plimbare pe coastă pentru admirat priveliștea, într'adevăr magnifică, deoparte marea, colosul de apă în mișcare, cu dungi pastelizate sub soare, de alta grădinile, verdeața, trandafirii rampanți, cotropind căsuțele albe, stânga, drumul se afunda. Spre nici murmurul mării, nici șfichiul vântului, nu răzbăteau. Era un loc închis, ferit, cu soarele mai ferbinte, casele mai rare fără oameni nicăeri. O groapă care încânta ochiul și strecura apoi tăcerea în privitor, ca o durere ascunsă a firii. — Colo... Casa cea mai învăluită în verdeață. O împrejura un loc întins nesemănat decât cu iarbă. De la poartă până la ușa casei, un drum de o sută de pași descuraja anticipat pe vizitatori ca un șanț de cetate. Preda și Natalia aruncară numai o ochire pe tăblița din poartă scrisă cu litere înflorite de mână „Villa de la Déesse” și în altă ochire cuprinseră locul. „E îngrozitor”, murmură Natalia, fără să-și dea seama ce era îngrozitor, tăcerea și afundarea văii, izolarea casei sau numai gândul la cele două vieți care-și zbăteau flacăra tânără într'o groapă din altă lume. — Nu putem intra. Haidem la clinică. Preda se lăsa târît cu o împotrivire vagă. Dar Natalia avea răbdare. La clinică, doctorul Garnier tocmai ieșea de la ora pansamentelor. Era un om scund, spătos în halatul alb, cu mănuși de cauciuc, cu obrazul tăiat de riduri, cu aspectul figurii tânăr însă, și jovial când lăsa deoparte preocupările. Buna creștere și politețea neamului îl sileau să le lase deoparte când întâmpina o față de străin. Intră alături, într’o cameră de faianță albă și reveni în sacou, cu mâinile goale, roșii și împrăștiind un miros sănătos de acid dezinfectant. (Continuare în norul viitor) DUDU ALEXANDRESCU Domnișoara Cristina