Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)

1937-06-06 / nr. 490

VREMEA 10—Duminecă * Iunie 1937 TURNUL OARBEI Nuvelă inedită de ALEE GABRIELELUI „...muncă și bani! Numai în­cordarea pentru muncă și bani durează. Dragoste, fericire, pe­trecere, sunt oaze în viață, clipe, nimic...”. Gândind, umfla pieptul cu ră­suflări adânci, se înțepenea cu picioarele pe covorul gros. Avo­catul Vasile Preda avea întoc­mai înfățișarea omului așa cum el îl concepea, muncind, împin­gând, adunând , umeri lați și drepți de deschizător de drumuri, gâtul gros presupunând jugul muncii ușor de îndurat, palmele pătrate, încăpătoare și puternice, mușchii tari, împliniți cu începu­tul de obezitate care mărește im­portanța omului matur, ca o măr­turie a belșugului adunat. Fără secerișul bogăției, el nu s ar fi socotit ajuns, deși din bani profita prea puțin peste confor­tul strict necesar. Ii era mai ne­cesar faptul bogăției. Și lui și lu­mii. Chiar un geniu care-și pri­mește admiratorii într-o cocioabă, pierde jumătate din osanalele și umilirea pregătite să-l întâmpine. Geniul sau talentul, puse mai a­­les într o profesiune de paradă, au nevoe de decor, de un mic pa­lat ca acela pe care și-l clădise Preda în parcul Bonaparte, de mobila grea și scumpă dinăuntru, de sculpturile și tablourile de maeștri pe care plimba ochi dis­trați în clipe de odihnă, ochi mici cu o privire neagră și ascuțită, făcută să vadă mai departe decât pânza și peretele, să străbată se­crete de oameni vii, direct din suflete, nu după expresia servită îndemânatic cu penelul. Bustul lui, de pildă, care tro­na în colțul dinspre fereastră, modelat de cel mai sărbătorit sculptor al țării, egala oare în va­loare pe omul viu ? Era acelaș cap, pătrat sub fruntea enormă fără chelie, drept demarcată de părul pieptănat pe spate, și tot așa drept tăiată jos de linia o­­chilor așezați sub ea, ca în adă­posturi scobite, protejați și de strașina lăsată a sprâncenelor. E­­rau aceleași trăsături, nasul lung, bombat vulturește, gura mare, bună, însă cu buze subțiri, iro­nice, fălcile mari care trădau sub carnea netedă a obrazului dan­tura intactă și puternică. Bustul reproducea pe „maestrul”, așa cum era, masiv, deștept, bonom și neînduplecat, om de povară și de cultură. .— dar toată arta, toată iscusința ce trebue pentru a reda înfățișarea unui om complex nu egala pentru Preda o singură bă­taie a arterelor lui, o singură mișcare a unui deget spre bustul de marmoră.­­­­— Domnu, vă rog... Intrase servitoarea, pe papuci de stofă. . .— La masă ? E ora ? .— întreabă cineva de dumnea­voastră, un client. Zicea cucoa­na că-i târziu să mai primiți. Preda se uită la ceasul din perete. Opt, și nu mâncau nicio­dată devreme decât dacă mer­geau la teatru. Voia desigur Na­talia să meargă la teatru... — Poftește-1, Mario. Sigur că-1 primesc. Simpla anunțare a clientului curma gândul distracției. Preda reintra în muncă așa cum rein­tră în subterane, cârtița, fericită în elementul ei. — Vă rog să mă scuzați. Vin târziu. Clientul era un tânăr simpatic, iute în mișcări, blond, cu ochii albaștri­ limpezi care dădeau fi­gurii aspectul franc și curat al nordicilor. Ochi copilărești care contrariau cu trupul înalt, spătos, de uriaș. — Am venit de pe drum, cu trenul de șapte, adineauri, și mâi­ne plec înapoi. Vin să vă expun ceva important, altfel nu o aș de­ranja. Și fiindcă am mai avut plăcerea să vă întâlnesc, dacă vă amintiți. Eugen Sorescu. Ochii lui Preda sondau în me­moria care-i servea totdeauna. ,— Mi-amintesc. Erai la doam­na Hanu, acum două săptămâni, la petrecerea de sfântul Ioan. Dacă nu mă înșel, mi - a spus că ești logodit cu domnișoara Coria­de, o mică zână. Felicitările mele. Sorescu se înclină fără să mul­țumească, abia dominând o cris­pare a feței care-i schingiui zâm­betul forțat. — Vă rog să mă ascultați. — Ai un proces? — O consultație deocamdată. Dar trebue să mă ascultați mai mult. Repetarea displăcu lui Preda Ca și cum nu-i erau de ajuns tot­deauna câteva fraze ca să des­curce chestiunile cele mai grele, să le presimtă, să le pipăie. In acel moment, ar fi voit totuși să se înșele. Avea impresia scă­părătoare că pe scaunul din fața lui stă un vinovat, un făptaș pen­tru jurați, nu un tânăr moșier care probabil avea să-i ceară sfa­tul în vreo plicticoasă neînțelege­re cu vecinii. — Scuzați-mă că încep așa greu. E o chestiune dureroasă la extrem. V’ați amintit de logodni­ca mea. De ea vă vorbesc, pierd. Am pierdut-o. Nu, logod­­­na nu s’a stricat, departe de as­ta... Vedeți... e foarte greu să vă spun deodată, își dădu seama că se agită pe scaun și rămase brusc imobil. A­­poi începu și se aruncă asupra vorbelor, aplecat înainte.­­ Vă închipuiți, domnule a­­vocat, ce înseamnă zilele unui om care trăește și-i scos din viață ? Un ciumat care n’ar muri ani în­tregi ? Un om zvârlit într’o groa­pă unde i se dă de mâncare, un... ce comparații să vă mai dau ? Glasul tremura dar sunase în biurou limpede și aprins. Răsuna­se până dincolo în sufragerie, unde Natalia Preda, trecând prin fața ușii biuroului, se opri­se, cu auzul izbit. Misterele care se tratau zilnic acolo și rămâ­neau mistere până le desvăluia ziua ședinței de judecată, îi exas­perau uneori curiozitatea. Spuse femeii care așeza masa și pocnea farfuriile. — Mario, du-te. O să mân­căm târziu. Să lase focul moale și nu veni până nu te chem.­­ înțeleg, rosti vocea de bas a lui Preda după ce privise un moment cu ochi străpungători figura exaltată a tânărului. Dom­nișoara Cariade s­a îmbolnăvit ? Acum două săptămâni era înflo­ritoare. — Arată la fel și acum. Ea nici nu se știe bolnavă. Eu am a­­flat ieri, de la medicul curant de la țară, odată cu mama ei, care vă închipuiți în ce disperare se află. Mi-am petrecut toată noap­tea frământându-mă. Ce este de făcut ? E ceva îngrozitor, ireme­diabilul. — Ce-mi spui dumneata ? Ați consultat un doctoraș de țară. Dar bine, omule, sunt doctori mari în București. Duceți-vă și mai departe, Viena, Paris. Sunt remedii, sunt sanatorii pentru orice boală. Ce are ? In sfârșit, ce vrei de la mine ? Sunt avocat, nu medic. Natalia, dincolo de ușă, ascul­ta cu respirația gâtuită. Pe Eu­gen Sorescu și logodnica lui și-i amintise cu impunsătura de re­gret ce-o fulgerase în seara de la doamna Hanu, la vederea pere­chii îndrăgostite, „o fericire cum mi-am dorit...”. N’o mai desli­­peau de ușă scrupulele obișnui­te. Urmarea, urmarea. — Să vă numesc boala, zise Eugen cu glasul coborît. Natalia nu distinse șoapta care urmă, dar auzi strigătul rupt a l­ui Preda „a !" ca sub junghetu­­ra unei surprize cumplite. —­ O să vă spun pe scurt îm­prejurările și pe urmă veți ști ce cer de la dumneavoastră. Preda, amețit ca în urma unei lovituri în creștet, își desprinse în sfârșit ochii de pe figura asuda­tă de efort a tânărului și rotin­­du-i prin odaie văzu că nu era închisă și a doua ușă, cea grea de stejar, care dubla și separa­rea biuroului de restul casei și sanctitatea lui profesională. Se sculă și împreună canaturile. Na­talia nu mai auzi decât clăpăitul clanței împinse și pe urmă zvâc­nirea sângelui în­tâmple în ava­lanșa de curiozitate deslănțuită și oprită. m — Așa s’a întâmplat, domnule Preda. Aproape nimic. Sin cerșe­tor bolnav și zdrențăros trece în­tr’o după amiază pe la poarta unui conac boeresc și fetița din­­năuntru are bunătatea să-i pună în palmă câțiva lei și curiozita­tea să atingă cu degețelul ei trandafiriu, probabil zgâriat, de­getul bubos al cerșetorului, desli­­pit de mână ca la o paiață de pe­tici. După asta, vin jandarmii și se află că hidosul vagabond fu­gise de la leprozeria din Dobro­­gea cu câteva zile înainte. Ce-a urmat ? Nimic în aparență. Feti­ța se juca și creștea normal. Groaza și așteptarea chinuită a mame­i ei, nimeni n’a știut-o. Le­pra e o boală care-și clocește grozăvia într'o găoace ascunsă din trup ani de-a rândul, pe obraz, pe gât și pe mâini. Au trecut cinci ani. Petele au apărut ieri. Asta e tot, își șterse fruntea cu batista de două - trei ori, gâfâind scurt, par­că ar fi suit un deal și Pre­da, fără să-și dea seama, îi imi­ta mișcările, își ștergea și el frun­tea și gâfâia, fără se găsească de spus o vorbă potrivită. Eugen se simți pătruns de tăcerea avocatu­lui mai mângâietor decât de re­vărsarea în vorbe a unei emoții. — Trebue să mă ajutați sin­cer, zise el repede, intim, ca u­­nui frate de a cărui inimă ești sigur. Ce este de făcut, spuneți-mi. Doctorul Vlădescu, un bun prie­ten al meu, care o cunoaște pe Liza și ține la ea, nu găsește totuși altă soluție decât internarea în­­tr'un sanatoriu. O leprozerie din Franța, unde îngrijirea e mai a­­tentă și mai științifică. Dar ce înseamnă o îngrijire bună când ești ca și îngropat de viu, un mort ambulant, izolat de lume, privin­­du-te cum putrezești. Cea mai fioroasă chinuire care s’a iscodit vreodată a fost pedeapsa de a sili un om să moară pe încetul. Nu-i mai umană uciderea dintr’o­­dată ? Asta ar fi soluția a doua, a mea. Preda îl ținti cu ochii lui sfre­delitori cum l-ar fi fixat pe scaun cu lănci ascuțite. — Iți dai seama ce spui, ti­nere ? Aprinderea cu care vorbise Eu­gen se calmă într’o clipă, se stin­se complect și tânărul lăsă capul și brațele în jos, cu toți nervii descordați. Toată încordarea lui trecuse în celalt în chip de revoltă. — Ca prieten, ca om, ți-aș vorbi altfel. Dar ai venit la avo­cat, nu-i așa ? „Uciderea e mai umană”, asta-i tema pe care-o dai avocatului pentru pledoa­ria lui viitoare. Poate aveai de gând să pronunți și faimosul cu­vânt „eutanasie” și să-mi poves­tești un caz de la Berlin sau din romane, cu un personaj care u­­cide pe un bolnav incurabil și care merită nu numai iertare, dar admirație, nu ? — înțelegere, să zicem. Oricât te-aș înțelege eu, le­gea nu are paragraf să te înțelea­gă. Omoară din gelozie, din ură, din dragoste, din sadism sau în­tr un ceas de beție și pot să-ți dau speranțe să te scap. — Atunci, dacă ași simula... — După cum ești croit, tot vei mărturisi, mă tem. ’ Lăsați, nici gând n’am să simulez. Să primesc o rușine ca să acopăr o faptă bună ? Frumos sună legea dumneavoastră. Se ridică, cu o mișcare greoaie de bătrân anchilozat, întinse o mână moale, galbenă. Preda o lită, o strânse viguros și cu pal­ma stângă îi cuprinse umărul. ‘— Domnule Sorescu, vo­cea nu-i întărea însă gestul, era slabă și împiedicată de pauze — sunt împrejurări când supunerea la faptul iremediabil e lucrul cel mai cuminte.—Făcu o pauză mai lungă.—Fiecare să-și îndure soar­ta lui. Fiecare avem o cruce pro­prie de purtat. Uită pe... (să mai pronunțe numele unei moarte?). Și dumneata trăește după soarta dumitale. Uită ! Cu ochii la Preda, Eugen clă­tina din cap după fiecare sfârșit de frază, în aparență aprobativ și docil, dar expresia ochilor era de milă pentru omul la care ape­lase ca la un atotputernic și acel atotputernic nu-i putea da decât un sfat convențional, îndemnul slabului la slăbiciune. Mâna lui în a lui Preda abia izbuti o mică presiune după care se retrase. — îmi promiți ? întrebă mai autoritar avocatul, pe când clien­tul depunea în grabă pe biurou bancnota obligatorie a consulta­ției. — Nu, fiindcă am și a treia so­luție, răspunse tânărul ieșind și trăgând ușa iute ca o barieră pen­tru acela care-i înșelase așteptări­­le. ” Peste trei săptămâni, Natalia Preda citea informația apărută la rubrica mondenă a unui ziar de seară. „In cerc strict intim s’a cele­brat aseară căsătoria domnișoa­rei Eliza Cariade cu domnul Eu­gen Sorescu. Tinerii se vor stabili pentru un timp mai lung în străi­nătate". Ziarul căzu pe genunchii Na­­taliei. Chipul ei sidefiu — nu se hotăra să-l uniformizeze cu ro­șul celorlalte femei se sgârci și se îngălbeai sub junghiul de uimire. Bine, dar căsătoria pă­rea exclusă din câte auzise atunci seara. Părea să fie o piedică gro­zavă la mijloc. Atunci ? Ii era necaz pe bărbatul său de care rigidul secret profesional o despărțea uneori mai mult decât de un străin. Și nu i se putea plânge ca altele: „tu nu-mi spui nimic...” fiindcă pe el meseria îl obliga la asta. Meserie de care ea era mândră numai în lume. Acasă o ura. Se hotărî totuși să întrebe de data asta. Mai bine zis nu putu să reziste. Eugen o interesase din primul moment, de la serata doamnei Hanu, înfățișarea lui de uriaș blajin o înduioșa. Ochii a­­ceia albaștri priveau sau numai la logodnică sau împrejur în gol, pare că nu vedeau nimic și pe ni­meni. Natalia citise în ei nelămu­rit pregătirea unui lucru măreț, ce era? pentru cine? — și a­­cum iată, prăbușirea. Totuși pre­simțirile ei n’au înșelat-o nicioda­tă. Un lucru măreț... Seara. Preda citi informația pusă sub ochi. O sorbi cu o sgu­­duire vizibilă; întrebat îndemâ­natic, ce dă. Povesti, se mărturi­si. Ca un vinovat, mai bine să moară N’ar fi fost nenorocita ? Acum se sinucid amândoi pe în­cetul. Cum s’a putut hotărî So­rescu la asemenea grozăvie ? Un om în plină tinerețe și sănătate să ia o leproasă care-i va trans­mite boala. Pentru ce ? pentru că și-a dat cuvântul ? Pentru că-i e milă de ea ? — Pentru că o iubește , între­rupse strigat, Natalia. .—— Ce ! Ai iubi un om care în­cepe să putrezească ? Ai fugi de el. Natalia îl privi cu o tristețe a­­mară. ” " Nu știu. Sunt oameni care putrezesc sufletește sub ochii tăi și nu fugi. Te deprinzi și asta-i mai rău decât dacă te depărtezi. Târziu noaptea abia. Preda simți arsura vorbelor. Sentința Nataliei. Un om care nu mai în­țelege iubirea ca o jertfire, n’o mai înțelege deloc. Poate că așa și era. Din sentimentul acela dul­ce pe care-1 trăise de câteva ori, pe care-1 trăise intens și la înce­putul căsniciei, mai exista ceva în inima lui decât urme șterse, des­compuse, inutile ? Și veniră în min­te vorbele cu care țintuise de câ­teva ori sâcâelile soției neglijate: „Muncă și bani. In asta se cu­prinde viața. Celelalte sunt acce­sorii, pot lipsi”. Iată că un om s'a lipsit de esențial și a ales acceso­riul, dragostea, cu prețul celei mai îngrozitoare morți, și Natalia îl admira. Dar rațiunea, bunul simț, ins­tinctul vieții, se revoltau. Preda respingea evidența. Poate diag­nosticul fusese pus greșit. Voia neapărat să cerceteze, să afle. Din ziua aceea, o înfrigurare de om vinovat puse stăpânire pe Vasile Preda. Căută pe doctorul Vlădescu, prietenul de care-i vor­bise Eugen. Găsi un pretext ca să-i vorbească, întrebuință subter­fugii de avocat,ca să afle urma­rea, la drama din care un act se jucase în cabinetul lui. Doctorul îl crezu un prieten al familiei, pus în curent cu toate secretele și nu băga de seama ce adăuga nou. Tinerii Plecasera in Sudul Franței, într-o localitate re­­comandată d. a­. Acolo, era mai calda și se afla și d­a. marelui Garnier, medic celebru prin studii asupra leprei. Deci, Eugen se hotârîse sa se devoteze, să taie din viața lui de om atâția ani cât boala va îngă­dui Lizei să trăiască. Dar ea ? In fața tinerei mirese, nu se pronun­țase cuvântul teribil. Lepra deve­nise un soiu misterios de eczemă contagioasă care cerea un trata­ment în străinătate. Până la vin­decare vor locui împreună, ca soți, dar în camere deosebite, ca frații. Vor trebui să nu se să­rute, nici să se atingă chiar, căci în doi boala va fi nevindecabilă. O copilă îndrăgostită ia drept sfânt tot ce-i spune iubitul. Deci, Eugen își cruța sănăta­tea, își ține însă hotărîrea ? Cu siguranța aceasta, și numai cu ea, ar înfunda Preda remușcă­­rile care se ridicau mereu, ca niște gâturi de șerpi flămânzi „a ta e vina, a ta e vina...”. O nervozitate neobișnuită pu­sese stăpânire pe el și Natalia i-o mărea cu propria ei enervare, cu întrebări sâcâitoare și cu trata­tele de medicină pe care le con­sulta. N­ căina : „Arăți rău, mun­cești prea mult, ai nevoe de un repaoz, o lună de vacanță...”. A doua zi : „Dacă am pleca pe Coasta de Azur ? Frigul nu-ți priește și devii nervos de nesufe­rit....”. Cu surmenajul lui Vasile, mas­ca și față de ea însăși interesul care o țâra spre Eugen. O lună de vacanță în plin se­zon judecătoresc i se păru lui Pre­da o nebunie. Dar sămânța ideei lucra. Veni în ajutor și un f­e­­bruarie morocănos, cu ceață, ge­ruri și lapoviți alternate, ca niș­te pedepse pentru trup și nervi. Căzu și o serie de procese stupi­de sau nedrepte în care Preda trebui să pledeze clamând contra­riul de ceea ce gândea. De altfel, toate procesele i se păreau neîn­semnate față de cel refuzat, care ar fi salvat un om întreg, nu pe detracații în slujba cărora se pu­nea. Banii îl sileau ? Dar banul, norocoșii îl atrag de oriunde. La Montecarlo ar putea să adune mi­lionul anual într'o singură noap­te. Un mijloc ca oricare altul. Preda cedă. Dar de la Nissa nu ajunge numaidecât la Montecar­lo. Pe Natalia o apucase un gust ciudat de escursii prin împreju­rimi. Nu la Montecarlo, localitățile cu plajă unde nu în foiau mondenii. Colțurile retrase, pito­rescul descoperit fără prospecte, iată ce-o atrăgea. Departe de dosarele și de cli­enții săi, Preda își pierdea voin­ța și devenea un tovarăș docil. Scurtele ei perioade de fericire, de dominare, Natalia le trăise pe drumuri, de aceea acasă nu mai regăsea din ele nimic. Acasă, Na­talia nu era decât elementul fe­­mee care scutește pe un bărbat de amănuntele plictisitoare ale traiului. Din viața lui plină în a­­fară de casă, ea nu avea decât ba­nii. Și puțină deșărtăciune, când prezida mesele ei celebre și ghi­cea șoaptele invidioase ale musa­firilor : „Preda câștigă enorm. Ce noroc a avut și Natalia asta, o mică funcționară... . Numai în voia­je era și ea fe­ricită. O viață fără procese, fără clienți și fără musafiri. Dar acum nu avea timp să fie fericită. După ce-și purtă bărbatul prin două­­trei localități cu viile răzlețe atâr­nate deasupra mării ca niște ghiocuri de verdeață și flori, des­ciiseră a patra zi într’un sătuc ceva mai depărtat de mare și par­că de tot restul lumii. O clă­dire albă cu etajele înconjurate de terase le izbi privirile. Un lo­calnic lămuri cu emfază : clinica doctorului Garnier. — C est un grand médecin, m’sieur. II guérit la lepre. Amândoi tresăriră. Preda de uimire și bucurie, Natalia numai de bucurie. Uimirea o mimă însă. —■ Nu-l chema Garnier pe medicul recomandat din Bucu­rești pentru... — Ce coincidență. Aici, vasă­­zică ? — Am putea întreba. —— N’au să spuie. — Atunci cerem undeva regis­trul vizitatorilor ? Asta e permis. — E bine oare să cercetăm? fă­cu Preda cu un rest de discre­ție. — Desigur. Pentru liniștea noastră. Poate că într’adevăr Gar­nier a descoperit leacul. — S’ar fi scris în ziare. — Citim noi tot ? Cu o teamă de profanator, Pre­da consultă registrul. Nume pu­ține. Eugene Soresco avec Ma­dame” erau sosiți de trei săptă­mâni și locuiau la Vila Zeiței „tout au fond, dans la vallé”, ex­plică funcționarul, fără să dea a­­tenție emoției lor. Merseră într'acolo, ocolind cu o plimbare pe coastă pentru ad­mirat priveliștea, într'adevăr mag­nifică, deoparte marea, colosul de apă în mișcare, cu dungi paste­­lizate sub soare, de alta grădinile, verdeața, trandafirii rampanți, cotropind căsuțele albe, stânga, drumul se afunda. Spre nici murmurul mării, nici șfichiul vân­tului, nu răzbăteau. Era un loc închis, ferit, cu soarele mai fer­­binte, casele mai rare fără oa­meni nicăeri. O groapă care în­cânta ochiul și strecura apoi tăcerea în privitor, ca o durere ascunsă a firii. — Colo... Casa cea mai învăluită în ver­deață. O împrejura un loc întins nesemănat decât cu iarbă. De la poartă până la ușa casei, un drum de o sută de pași descu­raja anticipat pe vizitatori ca un șanț de cetate. Preda și Natalia aruncară nu­mai o ochire pe tăblița din poartă scrisă cu litere înflorite de mână „Villa de la Déesse” și în altă ochire cuprinseră locul. „E îngro­zitor”, murmură Natalia, fără să-și dea seama ce era îngrozi­tor, tăcerea și afundarea văii, izolarea casei sau numai gândul la cele două vieți care-și zbăteau flacăra tânără într'o groapă din altă lume. — Nu putem intra. Haidem la clinică. Preda se lăsa târît cu o împo­trivire vagă. Dar Natalia avea răbdare. La clinică, doctorul Gar­nier tocmai ieșea de la ora pan­samentelor. Era un om scund, spă­tos în halatul alb, cu mănuși de cauciuc, cu obrazul tăiat de ri­duri, cu aspectul figurii tânăr însă, și jovial când lăsa deoparte preocupările. Buna creștere și po­litețea neamului îl sileau să le lase deoparte când întâmpina o față de străin. Intră alături, în­tr’o cameră de faianță albă și reveni în sacou, cu mâinile goa­le, roșii și împrăștiind un miros sănătos de acid dezinfectant. (Continuare în norul viitor) DUDU ALEXANDRESCU Domnișoara Cristina

Next