Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)

1937-01-17 / nr. 471

VREMEA in toate librăriile: VALJAN generația DE SACRificII! Comedie în trei acte Vremea Lei 40 Unamuno și Bătrânul și neistovitul rector din Salamanca, Miguel de Unamuno, moare în mijlocul celui mai cumplit război civil spaniol. Moare certat și cu guvernul de la Burgos — după ce se certase, pe rând, cu Monarhia, cu Republica democrată și cu regimul comunist. Nu știm, încă, ce cuvinte profetice a rostit salt a scris Unamuno pe patul său de moarte. Dar războiul civil, dacă l-a făcut să sufere, ca om, — nu-l putea mira prea mult, ca spaniol. „Dreptul de a contrazice este cel mai important drept intim pe care trebuie să-l cucerească omul, nu de la legi, ci dela obiceiuri" ■— scria Unamuno în 1900, in celebrul lui esseu La Ideocracia (republicat în al doilea volum de Ensayos, Madrid 1916, p. 201—218). Să contrazică •—■ a idea să-și afirme ,,arbitrarietatea", „rațiunea inimei", împotriva oricui, și cu orice riscuri. .Maestru al controversei, tehnician al paradoxului, poet îndrăgostit de lirică și humor deopotrivă — Unamuno a iubit întotdeauna războiul civil. Nu trebuie să uităm că primul său roman, Paz en la guerra (1897), reînvie tocmai drama carlistă și ultimul războiu civil (1872-1876). Nu trebuie să uităm, mai ales, că un comentator al lui Don Quichotte atât de entuziast și de profund ca Unamunos— înțelesese de mult semnificația luptelor cu giganții și morile de vânt. In viața socială și politică, hidra revolucionaria sau ola negra de la reaccion, erau nouii zei ai Spaniei, sau, mai precis, era noua față a manihheismului iberic. O spune chiar Unamuno, în esseul mai sus citat: „Orice spaniol este un manihheist inconștient; creiază o Divinitate cu două persoane: una bună, alta rea". (op. cit. p. 216). In Spania, adaogă Unamuno, unde Inchiziția e imanentă și intimă, și socială — ideocrația a creiat ideofobia, pentru că întotdeauna anarhia a creiat regimul absolut. Față de acest dualism originar al spiritului iberic, ce poți face altceva mai bun decât să militezi pentru „dreptul de a protesta", pentru polemică, pentru războiul civil? Nici un alt scriitor spaniol modern nu intuit mai precis drama și gloria spiritului iberic: destinul de ,,a muri pentru că nu poate să moară". Nicăieri paradoxul nu e mai organic, și nu apare mai firesc, ca în opera lui Unamuno Un paradox care nu e, totuși, nici facilitate, nici scepticism. Luptând pentru dreptul de a protesta Unamuno nu înțelege să lupte pentru o nouă specie de protestantism politic, pentru o legiferare și o sterilizare a acestui imbold dramatic, specific Spaniei. Protestez, întâi, pentru că există și apoi, în al doilea rând, protestez pentru că ideile mele nu se potrivesc cu ale D.tale. Nu protestez contra acestui guvern — ca să apăr un alt guvern. Protestez, pur și simplu pentru că sunt viu. Și, pentru că cea mai abjectă dintre tiranii este ideocrația — Unamuno justifică dreptul de a avea alte idei, mereu altele, dreptul de a contrazice, și de a te contrazice. „Fericit acela care schimbă ideile așa cum schimbă cămășile!", exclamă Unamuno în acelaș eseu (op. cit. 213). Căci singurul lucru important e să gândească, să fie el, să se simtă viu, y pensar con todo el cu. crpo y sus sentdos, y sus entranas, etc., adaugă Unamuno, referindu-se incă odată la acea „fiziologie pneumatică" așa de cunoscută cetitorilor Sentimentului tragic al existenței. Cel care gândește organic, își supune ideile, și se liberează astfel de degradanta lor tiranie. Ideile și doctrinele nu sunt izvorul actelor noastre, ci justificarea acestor acte față de noi înșine și de aproapele nostru — crede Unamuno (op. cit. p. 206). „Mă interesează persoanele, mai mult decât doctrinele; și acestea din urmă, numai întrucât îmi relevează omul!" (ibid. p. 207). Ideile sunt inevitabile și necesare, așa cum sunt ochii și mâinile unui om (p. 204). Ideile bune și adevărate sunt cele care amplifică și intensifică viața, ideile false, acelea cue o deprimă. Numai ideia pe care o trăiești taie adevărată. „Idea que se realiza es verdadera, y solo so es en cuanto se realiza, la realización, que la hace vivir, le da verdad" (op. cit. p. 210). bă Dar ce este adevărul?, se întrea. Unamuno într’un splendid esseu (Que es verdad ?, Martie 1906; republicat în al șaselea volum din Ensayas, Madrid 1918, p. 219—244): „Adevărul este ce ia ce se creiază cu toată inima și tot sufletul" (p. 243). Omul are un singur drum de urmat: să lucreze conform cu sufletul și cu inima sa. Un singur drum—■ care de fapt înseamnă un milion de drumuri, un miliard de drumuri. Fiecare om nu-și poate găsi decât adevărul său, mântuirea sa personală. „Mai mult valorează eroarea în care se crede, decât realitatea în care nu se crede" (p. 222). Singurul lucru care contează, este să ajungi la tine însuți, să-ți cunoști patimele tale și tiraniile sale. Omul sincer, ca și omul gol, este întotdeauna frumos. „După cum păgânismul a culminat în desgolirea trupului, creștinismul trebuie să triumfe în desvelirea sufletului" (p. 225). In fond, controversa, protestarea, lupta —■ nu sunt decât mijloace de a ajunge la sinceritate, de a preciza contururile proprii ale unui om, de a-l scoate din formule sau dogme; căci acestea din urmă se aplică altor realități, dar in nici un caz nu se aplică omului. Toată pasiunea pe care a pus-o Unamuno în controverse, polemici și esseuri — are numai acest scop: să invite la sinceritate, să „deștepte pe oameni" silindu-i să se aplece asupra propriilor lor suflete. Ca și Giordano Brunno, Unamuno se voia un deșteptător al sufletelor adormite, dormitontium anmorum excubtor; și citatul acesta din Bruno îl găsiți chiar, comentat, la sfârșitul Sentimentului tragic al existenței. Unamuno opune totuși acestui dormitaritum animorum exorbitor, idealul lui Don Quichotte, care nu credea în triumful ideilor sale, știind că ele nu sunt din această lume. Nici Unamuno nu crede în triumful „ideilor" sale: care idei? din ce epocă? din ce pasiune? din ce carte? Unamuno nu are idei de profetizat; nu are decât pasiuni, pe care le opune pasiunilor semenilor săi; nu are decât o tehnică: sinceritatea cu sine însuți, până la moarte. Căci, în viață, nu există altă soluție a paradoxului; poate, numai după moarte, când sufletul își va găsi odihna... In amintirile sale din copilărie și din prima tinerețe, Unamuno povestește pasiunea cu care a descoperit cărțile și ideile: „Mă îndrăgosteam de ultimul lucru pe care îl citeam, stimând astăzi ce face ieri credeam absurd; mă copleșise o poftă vorace de a limpezi problemele eterne... Dar în loc de a deveni un deznădăjduit sceptic, credința mea în inteligența umană creștea, și de asemenea nădejdea că odată am să atingă o rază a adevărului. In loc să-mi spun, ca cei mai mulți, că „nimic sigur nu se poate ști", început a crede că toți au dreptate și că e mare păcat dacă nu izbutim să ne înțelegem” (Il fiore dei miei ricordi, trad. italiană, Vallecchi, ed. II, 1931, p. 132-135). Toți au dreptate — acesta este un leit,motiv, subiacent, în opera lui Unamuno. Toți au dreptate — când sunt sinceri, când „se desvelesc", când ies din automatisme și dogme. Controversa are, deci, ca scop ultim — verificarea propriilor poziții, regăsirea adevărului personal. Discuți, ca să.ți convingi adversarul la propriile sale idei, polemizezi cu el, ca să.l ajuți să se cunoască pe sine. Lupta este, așadar, și pentru folosul meu — dar și pentru folosul adversarului. Căci, luptând, redevenind singur în fața morții, el își regăsește adevăratele rădăcini ale ființei sale; lupta este o invitație la Sinceritate.Toți au dreptate când sunt sinceri; un razbou civil, în Spania, este numai un moment sângeros în eterna dramă a regăsirii de sine... ...Creștinismul trebuie să triumfe în desvelirea sufletului. Dar care creștinism? se întreabă Unamuno, pasionat cetitor al S-tului Augustin, al lui Tertulian, al sfinților spanioli, și al lui Seren Kierkegaard. Evident, nu creștinismul „rațional" și scolastic, promovat de profesori de teologie ca nefericitul Frey Zeferino Conzález, autor la modă prin seminariile secolului trecut, și împotriva căruia scrie Unamuno câteva pagini incisive la începutul eseului său Qué es verdad? Biserica raționalistă este, după opinia lui Unamuno, o adevărată nenorocire. Creștinii care se cred „raționaliști" sunt de fapt materialiști fără voie — nu pentru că ar crede că materia stă la temelia ființei, ci pentru că vor să probeze lucrurile sfinte cu dovezi și argumente filozofice (Ensayos, vol. VI, p. 232). A crede în Dumnezeu înseamnă un singur lucru, pentru un creștin: să dorești din tot sufletul tău ca Dumnezeu să existe (ibid. p. 231). Să dorești —■ și să o spui. Căci cuvântul e creiator; Iisus a făcut minuni cu cuvântul, uneori fără nici o acțiune. Evident, creștinismul lui Unamuno nu este creștinismul occidental, și nici cel nordic. Izvoarele sale sunt în „marii Africani", Augustin și Tertulian, sfinți pasionați, arzători, paradoxali, gongorici. Vorbind despre Sf. Augustin, Unamuno mărturisește că „retorismul și gongorismul sunt formele cele mai firești ale pasiunii și ale vehemenții" (Ensayos, volumul 7, Madrid 1918, p. 160. 161) . Și pe această cale,a credință, Unamuno se simte legat de Spania. In esseul Sobre la europeización, din 1906 (republicat în vol. 7 din Ensayos), Unamuno se împotrivește cu ferocitate Europei, spiritului său îi repugnă ideile directoare ale spiritului european modern, ortodoxia științifică. „Se vorbește mult astăzi de două drumuri: știință și viață. Și amândouă îmi sunt antipatice" (op. cit. p. 162) . Idealul Europei este un om liberat de mirajul Sfinxului, liberat de eterna și paradoxala neliniște — adică un om care nu mai este om! (ibid. p. 164). Europa caută fericirea. Dar trebuie să alegi, ori fericirea, ori dragostea; una nu merge cu cealaltă (p. 165). Pasiunea și sensibilitatea. Spania și Franța, sunt incompatibile. Pasiunea e arbitrară, sensualitatea e logică; de fapt, se poate spune că logica este o formă a sensualității. Franța e râzătoare și senzuală .—■ Spania este aspră și tristă. Nu ai altceva mai bun de făcut în Spania decât să te gândești la moarte. In Franța, totul te îndeamnă la superficialitate. Niciodată nu voi uita efectul dezagreabil, desgustul adânc, pe care mi -au provocat bulevardele Parisului" (op. cit. p. 171). Toată acea tinerețe care cântă, bea, vorbește și face dragoste — i se pare lui Unamuno lipsită de conștiință de sine, puramente aparenciales (ibid.). Acolo, în Parisul râzător, centru al Europei , Unamuno se simțea singur. Pio Bamia se plângea în celebrul lui articol Triste paise că incapacitatea Spaniolilor de a fi frivoli și joviali i se pare unul din cele mai deprimante lucruri din lume. Unamuno îi răspunde că, dimpotrivă, deprimantă ar fi o Spanie frivolă și jovială. Nu ar mai fi Spanioli — și nu vor fi devenit, prin aceasta, Europeni. In această tristă și aspră Spanie s'au născut un Cervantes, un Velasquez, un Goya — și alți asemenea lor se vor naște, dacă Spania nu se va europeniza. Un iberic se simte singur și prost în Europa. Există totuși o soluție: crede Unamuno, să se hispanizeze Europa!... Adică, să se popularizeze tehnica sincerității, a paradisului (arbitrariedades), a polemicei și controversei. Unamuno creiază, astfel, un imperialism spiritual iberic, fundat pe un mare mit spaniol: Dom Quichotte. Se cunoaște succesul mondial pe care La obținut Comentariul lui Don Quichotte al lui Unamuno. Cartea aceasta substanțială și arzătoare este în acelașiri... și cheia de boltă a o peri. hă Unamuno, fundamentul Munai Spaniol, soluția ,,paradoxului” care l-a obsedat toată viața pe marele Rector de la Salamanca. Don Quichotte își face lumea, și o creiază, din ideile și sentimentele sale. Dar este o lume vie, reală, efectivă; nu o lume de vis, abstractă. Conform lumii sale, Don Quichotte acționează, trăiește și moare, nu cade în „realitatea" celorlalți, gata făcută, „automată", globală. Unamuno găsește în acțiunea conformă visului (sau idealului, credinței, imaginației, dragostei, etc.) <— singurul mijloc de a nu te lăsa sterilizat de paradox, de neant. Ești sincer, ești tu însuți, trăiești în lumea ta «— dar trebuie să te conformezi acestei lumi creiate de sinceritatea ta, trebuie să fii viu în ea; să acționezi, așadar, în conformitate cu această lume ideală, nu s’o păstrezi în minte, bună pentru solitudinea ta, pentru melancoliile tale. Acțiunea conformă cu paradoxul ■—> este singura salvare din neant; căci creezi încontinuu viață, creezi sinceritate. In drama sa Sfinxul (trad. italiană, Lanciano, R. Carabba, 1921), Unamuno justifică această interpretare pe care încercăm noi s'o dăm operei Rectorului dela Salamanca. Angelo, eroul principal, un leader revoluționar care obține repezi și fulgerătoare succese politice, se îndoiește odată de semnificația vieții, cade adică din „realitatea" vieții sale personale în cealaltă realitate, a oamenilor. In acea clipă, este scos din viață, este un învins, s’a îndoit de propria sa acțiune, adică de propriul său instrument de salvare. Căci acțiunea lui Angelo era numai aparent o luptă politică. Adevărata sa semnificație este interioară: Angelo realizează idealul său, crede în el și deci îl creiază, ca și Don Quichotte. Singura salvare este, deci, pentru toți oamenii: trăiți propria voastră nebunie, și atunci veți vedea că ea nu mai este nebunie, ci viață. Unamuno este singurul spaniol care a izbutit să dea o nouă interpretare, iberică, idealismului — și să transforme o filozofie într’un Mit. MIRCEA ELIADE L ' - ' - - v ' d.p. N'vVfe' .‘V ' I. Steurer lamă MüUiukie’ßi: Duminică 17 Ianuarie 1937 —9 In toate librăriile? OCTAV ȘULUȚIU An si OEM roman Gravuri de 1. ANESTIN Vremea Lei 65 PROFESORUL NAE IONESCU acest izvor nesecat de adevăruri vii, e pentru lumea românească de după răsboiul de întregire o apariție providențială. Acest om care se plimbă în imperiul esențelor ca într-un climat obișnuit și căruia nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin, are darul de a da expresie absolută gândurilor noastre și de a dezlega probleme ce parcă ne sunt date ca să ne chinuim. Cursurile, studiile, conferințele și articolele profesorului Nae Ionescu au deschis și deschid căi de lumină în viața noastră, au fecundat minți și sufl ’ riscau să rătăcească sterp, fără sens, fără vlagă, au constituit și constitue mărturia cea mai cuprinzătoare a realităților și năzuințelor românești. Cuvântul lui a îndemnat spre mântuire cea mai bună parte din tineretul cărturar al acestei țări, eliberând pe cât se poate o generația întreagă de confuzia în care n‘ar fi fost imposibil să se înmormânteze și încercând să o trezească la conștiința unei misiuni. De aceea, ori de câte ori ne este dat să-l ascultăm sau să-l citim, bucuria pe care o realizăm ne exaltă. Nu e la mijloc doar farmecul unei personalități, magia tulburătoare verbului, a unei prezențe. Nu sunt tem prea sensibili la așa ceva și atunci când cineva ne fură în acest chip atenția, uităm ușor. Nae Ionescu însă slujește anumite valori absolute, se sprijină cu o tărie și o luciditate, ce nu ne sunt date la toți în aceeași măsură, pe realități întru cari ne mărturisim laolaltă: tineri și bătrâni, țărani sau orășeni, cărturari sau necărturari, deștepți sau proști. Iată: Dumineca trecută profesorul Nae Ionescu a vorbit la Biserica Sf. Anton despre Ortodoxie și Naționalism. Nu a fost conferința unui profesor de logică și metafizică, a fost o adevărată predică, ascultată de mulțimea drept credincioșilor adunați acolo cu aceeași religioasă reculegere și cu acelaș sentiment de luminare cu care se ascultase sfânta liturghie. Problema era aceasta: ortodoxia și naționalismul — așa cum afirmă unii — se exclud oare? Ortodoxia înseamnă comunitate de iubire, a spus profesorul Nae Ionescu, așa cum — în chip analog — nație înseamnă comunitate de jertfă și destin, comunitate din care fac parte toți cei ce mărturisesc un anumit crez, toți cei ce sunt români și nu toți cei cari trăiesc între hotarele acestei țări și se numesc cetățeni români. Un român drept credincios face parte totodată din comunitatea de iubire și din comunitatea de jertfă și destin. Este el prada unui conflict? Nicidecum, pentru că românul există și respiră prin nație, care nație e ortodoxă. Românul nu este decât prin aceste comunități și nu se mântuie decât prin ele. Veți fi auzit desigur, ascultând slujba, aceste cuvinte: „Mântuește, Doamne, poporul tău și binecuvântează moștenirea ta“. Sunt însă mai multe feluri de a trăi creștinește. In Germania, de pildă, ideia totalitară impusă de Hitler a venit în conflict cu cele două religii dominante acolo. Din chiar această cauză, stăpânirea germană de azi a făcut separație între naționalismul german și problemele religioase pe care indivizii sunt liberi să le pună și să le rezolve așa cum cred ei mai bine. A r'as'a, pentru că, pe de o parte, protestantismul reduce problema mântuirii la o chestiune între om și Dumnezeu, ignorând faptul unei comunități de iubire iar catolicismul este universalist, deci supranațional. Ortodoxia care nu exclude ideia de ecumenicitate, afirmă o mântuire de comunități de iubire. In timp ce catolicii ascultă slujba intr‘o limbă pe cari cei mai mulți n‘o cunosc și li se asigură mântuirea dacă fac anumite gesturi sau spun anumite cuvinte, românul ortodox nu participă efectiv la o slujbă religioasă decât când e făcută în românește. Românul se încadrează perfect în nația sa care nu poate fi decât ortodoxă și nu tolerează nici o piedică, căutând sa elimine tot ceea ce-i spurcă puritatea și-i tulbură, îi întârzie mântuirea. De aci ar deriva — după profesorul Nae Ionescu — misiunea României, mărindu-se puterea de afirmație a nației până la limitele ființei ei. Nu știm întrucât misionarul acesta ortodox își poate găsi o solidă întemeiere în realitățile de viață românească, în firea românului ortodox, dar ceea ce nu trebuie să scape nimănui sunt elementele esențiale de care se servește profesorul Nae Ionescu în viziunea sa pătrunzătoare și profetică •* unei noui Românii, elemente caunt pe punctul de a se contopi prin înflăcărarea și suflul de credință al tuturor oamenilor curați sufletește și inimoși ai acestei țări. AR. A. IN CURÂND va apare editura : Cartea Românească lucrarea d-lui Prof. Gh. N. Deon . CUM SE SCRIE O CARTE. IN CURÂND APARE: Presa și problemele ei în România.— Câteva considerațiuni asupra viitoarei reforme a Presei de ARTHUR S. BUCHHALTER, cu o Prefață de d-nul EUG. HEROVANU, și o convorbire cu : d-nu 3. GRANIȘTEANU, directorul ziarelor: „Adevărul“ și „Dimineața“.