Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)
1937-09-19 / nr. 505
y~ Duminecă 19 Septembrie j VREMEA Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deține „puterea“ politică dela 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s’a jurat ca în codru, că s’a distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s’a năpăstuit țărănimea, că s’a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s’au desnaționalizat profesiunile libere — toate aceste crime împotriva siguranței Statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea — după marea victorie finală — să fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916— 1918 — lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat Unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată , acești aproape 20 de ani care sau scurs de la Unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace, atât de îndelungată ?!) — dar i-am folosit cu satanică voluptate la surparea lentă a Statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s’a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică, în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc : oamenii care ne-au condus și ne conduc încă, nu mai văd. Intr’una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă — luntrea statului nostru e condusă de niște piloți orbi. Acum când se pregătește marea luptă, după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob— elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea — toate acestea sunt zădarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice — instinctul statal — s’a stins. Istoria cunoaște multe exemple tragice, de state înfloritoare și puternice, care au pierit în mai puțin de o sută de ani, fără ca nimeni să înțeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s’a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. In câteva sute de ani după aceia, cetățenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile — și sunt înghițiți de popoare vecine. Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n’a înțeles ce se întâmplă. Dregătorii făceau politică, negustorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor. Timpul părea că se scurge cu aceiaș monotonie. După primăvară urma vara, și așa mai departe. Numai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui stâlv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile afară de cea capitală : instinctul statal. Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență, în încăpățânarea cu care își apără „puterea" Au fost elite românești care s’au sacrificat de bunăvoie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces — numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Vă amintiți cum clasa latifundiarilor români — care nu erau toți niște asupritori — a acceptat fără să crâcnească reforma agrară, care îi scotea pur și simplu din istorie. Clasa conducătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii — fac tot ce le stă în putință ca să-și prelungească „puterea“. Ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise, stă marea lor crimă. Ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze... Să amintim numai câteva fapte, și vom înțelege lesne de când ne conduc piloții orbi. Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după războiu, a fost să colonizeze Banatul românesc, aducând în masă dealungul frontierei, cele mai pure elemente sârbești. Jugoslavii, atunci ca și acum, erau departe de a avea liniștea și coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi; problema croată izbucnise cu violență. Cu toate acestea, știind că adevărata graniță nu e cea însemnată pe hartă, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) , au făcut tot ce le-a stat cu putință ca să desnaționalizeze județele românești. Și se pare că au reușit. In orice caz, acum la granița Banatului stau masive colonizări sârbești, sate care nu existau la conferința Păcii... La „plebiscitul" din 1918— 1919, toate satele șvăbești au votat alipirea la România Mare. S’a obținut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n’a făcut însă nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la Unire încoace Sașii și Șvabii, au fost necontenit umiliți — iar ungurii favorizați.Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de Unguri !). In 1918, Sașii nu se înțelegeau cu Șvabii. Am fi putut profita de aceste neînțelegeri. N’am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce"ne-a stat cu putință ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Și astăzi, Sașii și Șvabii sunt uniți — și sunt împotriva noastră. Ungurii au colonizat granița încă din 1920, deși și astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu știu câte sute de mii de români. Noi nu aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românești. In schimb, am stat cu mâinile în sân, și am privit cum se întărește elementul evreesc în orașele din Transilvania, cum Deva s’a maghiarizat complet, cum Țara Oașului s’a părăginit, cum s’au făcut colonizări de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pădurile din Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor, etc., etc. Cei 1000 de țărani români veniți din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sute de români din Banat și am colonizat Cadrilaterul — în loc să păstrăm pe bănățeni acolo unde sunt, și să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuțit cu toporul, și la o insultă, cu carabina. Astăzi, româncele bănățene cerșesc în Balcic... Dintre toate minoritățile noastre, în afară de armeni, numai Turcii erau cei mai inofensivi. I-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-și cumpere și să cultive pământul până la Gurile Dunării. Piloții orbi s’au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva ființei Statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre deltă și Basarabia. Nu a fost un singur om politic român care să înțeleagă că ultima noastră nădejde, așa cum suntem înconjurați de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. In loc să stârpim, cu cruzime, elementul bulgăresc din întreaga Dobroge — noi am colonizat pur și simplu gurile Dunării cu grădinari bulgari. In acelaș timp, piloții orbi au deschis largi porțile Bucovinei și Basarabiei. De la războiu încoace, evreii au cotropit satele Maramureșului și ale Bucovinei, și au obținut majoritatea absolută în toate orașele Basarabiei. ceva mai grav , Rutenii s’au coborît dealungul Basarabiei, și astăzi mai au foarte puțin ca să-și dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire al celor două popoare slave — pe pământ românesc. Imediat după războiu, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populație. Astăzi, după statistici oficiale, sunt numai 51 la sută... Elitele politice românești, în loc să se intereseze îndeaproape de problema Ukrainei, prin încurajarea agitațiilor separatiste — așa cum au făcut guvernele austriace până la războiu, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români și poloni—s-au mulțumit să tolereze întinderea ukrainienilor nu numai în Bucovina dar și în Basarabia. In anul 1848, rutenii din Galiția revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiția), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au știut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsk). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neașteptat aliat în piloții orbi ai României. Cari, în loc să lupte pentru revendicările ukrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ukraina) și-au arătat prietenia față de acești slavi lăsându-i să se înmulțească peste măsură în Bucovina și să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant Ukrainian de la Universitatea din Varșovia, refugiat politic, expune la Seminarul de Geografie din Berlin, hărți ale viitorului Stat Ukrainian, în care se găsesc înglobate Bucovina și Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când scriu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenția asupra hărților profesorului Ukrainian (profesor la Universitatea din Varșovia), a izbutit să le fotografieze pe toate — pentru că să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie... « Inutil să mai continui. Și am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilității în tot timpul cât am scris paginile de față. Știu foarte bine că ele nu vor avea nicio urmare. .Știu foarte bine că evreii vor țipa că sunt antisemit, iar democrații că sunt huligan sau fascist- Știu foarte bine că unii îmi vor spune că „administrația“ e proastă — iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităților.Ca și când aceleași tratate au putut împiedeca pe Kemal Pașa să rezolve problema minorităților măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când iugoslavii și Bulgarii s-au gândit la tratate, când au închis școlile și bisericile românești, desnaționalizând câte zece sate pe an. Ca și când Ungurii nu și-au permis să persecute fățiș, cu închisoare, chiar satele germane, ca să nu mai vorbim de celelalte. Ca și când Cehii au șovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!) Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minorităților, încurajând orice cucerire de-a lor, promovându-le cultura și ajutându-i să-și creieze un Stat în Stat. Și asta, nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur și simplu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un Stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără când aud evreii țipând; „antisemitism“, „fascism“, „hitlerism“! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clar-văzători, își apără primatul economic și politic, pe care l-au dobândit cu atâta trudă, risipind atâta inteligență și atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aștepți ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații — după ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-și mențină deocamdată pozițiile, în așteptarea unor viitoare ofensive — și, în ceia ce mă privește, eu le înțeleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristețea și spaima mea își au însă izvorul într'altă parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puțin românească, politicianizată până în măduva oaselor — care așteaptă pur și simplu să treacă ziua, să înceapă noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi.. Același acelaș lucru, ca și când am trăi într'o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbește idiș, că pier satele românești, că se schimbă fața orașelor — ei te socotesc în slujba Nemților, sau te asigură că au făcut legi de protecția muncii naționale. Sunt unii, buni „patrioți“, care se bat cu pumnul în piept și-ți amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare, etc., etc. Uitând, sărmanii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu și pește, și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârșitul evului mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții, care au introdus porumbul, slăbind considerabil rezistența țăranilor. Blestemele s’au ținut apoi lanț. Mălaiul a adus pelagra; evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea, până în sec. XVI, bere); austriacă în Ardeal și „cultura“ în Principate au adus sifilisul- Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensa lor putere politică și administrativă. Toată Muntenia și Moldova de jos, se hrănea iarna cu pește sărat; căruțele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul. Și peștele acela, sărat, uscat, cum era — alcătuia totuși o hrană substanțială. Piloții orbi au creiat însă trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60—100 lei chilogramul de pește (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu pește ca să nu scată prețul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei, se recoltează numai cinci vagoane, și se vinde numai unul (restul putrezește). Grav este că țăranul nu mai mănâncă de vreo zece ani pește sărat. Și acum, când populația de pe malul Dunării e secerată de malarie — guvernul cheltuiește (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină și aspirină, ci printr'o hrană substanțială. Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român luptă ca să-și păstreze măcar o inimă obosită, care bate tot mai rar și tot mai stins Adevărul e acesta, neamul românesc nu mai are rezistența sa legendară de acum câteva veacuri. In Moldova și Basarabia, cade chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, pește, fructe, și care bea vin în loc de țuică. Noi n'am înțeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul, bunăoară. Ne lăudăm că „ținem la băutură“, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaș timp falsă. Alcoolismul sterilizează regiuni întregi, și ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să dea de gândit. ...Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s'ar întâmpla. Și acești oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt uneori cumsecade, sunt uneori oameni de bună credință și cu bunăvoință, numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care contează în ceasul de față — instinctul statal — nu văd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaetele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri, nu simt că s'au schimbat unele lucruri în această țară, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun că n'are importanță numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori și inteligenți, și dacă fac avere, averile lor rămân tot în țară. Dacă așa stau lucrurile, nu văd de ce n'am coloniza țara cu englezi, căci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândește astfel, și-ți vorbește despre calitățile unor oameni străini — nu mai are mult de trăit. S’ar putea schimba într'o federație bine gospodărită. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria... Dacă o idee bună a avut cândva un rezultat ucigător pentru o națiune — apoi, în cazul României, această idee bună a fost democrația. Prin democrație a început statul românesc modern, printr'o democrație care era atunci violent naționalistă. „Dreapta“ din 1848—1880 reprezenta ultima rezistență a streinilor (fanarioți); „stânga“ era în primul rând naționalistă, chiar șovină. Să ne amintim că pe la 1870, reprezentantul extremei-stângi era Hasdeu, și că atunci a scris el cele mai violente articole antisemite și șovine. Democrația, de la războiu încoace, a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeșteptare națională. Prin piloții orbi, de la cârma țării, democrația ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Democrația a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noștri. Că s'au făcut sau nu unelte în mâna streinilor, puțin interesează, deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român dela 1918 încoace n'a știut și nu știe ce înseamnă un Stat. Și asta e destul, ca să începi să plângi... MIRCEA ELIADE de MIRCEA ELIADE Mișcare in guvern, mișcare in diplomadc De câtva timp, cotidianele au readus în discuție chestiunea remanierii și a unei foarte importante mișcări în diplomație care să o înlesnească pe prima. Ministeriabilii, subministeriabilii și amatorii de misiuni permanente în străinătate — mai ales că opoziția se apropie și e bine ca înțeleptul să iși cumpere sanse de cu vară — și-au lipit din nou pe buze un surâs permanent ca în fața aparatului fotografic. Dacă ar fi să credem știrile, — deformate, evident, de amatorii cari ațin calea gazetarilor dându-se pe ei înșiși drept asigurați la... năruire, — ar fii vorba aproape de un guvern nou. D. Mihalache, huligan iar grăit-a d. Mihalache. Cuminte și blând de s‘a speriat d. Maniu care-l vrea țepos și constituțional, știind că astfel s'ar putea să vină la guvern și dumnealui, d. Maniu, să rămână cu rămășagul pierdut, adică fără șefia partidului. S‘a speriat d. Maniu mai ales din pricina problemelor către cari gravitează nouile preocupări ale d-lui Mihalache. Actualul șef al național-țărăniștilor a devenit, în adevăr, un huligan neașteptat de dârz și de crunt. Vorbește despre „primatul muncii românești", despre nevoia ,sprijiniri naționale și internaționale a exodului evreilor din România" și despre „închiderea ermetică a granițelor spre a se preveni noui infiltrațiuni evreești“ de pare că și-ar fi făcut, ucenicia la d. A. C. Cuza. Cum să nu se sperie d. Maniu? Dar dacă adăugăm că dintre lozincile naționaliste, d. Mihalache a adoptat-o pe a d-lui Vaida, vorbind insistent despre nevoia ,,încetării privilegiilor pe care minoritarii le-au moștenit dela fostele stăpâniri" așa cum strigă de ani șeful Frontului românesc? D. Maniu știe prea bine, că împreună cu d. Vaida, d. Mihalache ar avea succesiunea asigurată. Singur însă!... Chiar dacă e sigur, așa cum a mărturisit,e cu toată nevinovăția (abia ulterior suprimând mărturisirea din stenogramele pentru presă), „primul ministru însuși mi-a declarat că voi veni la putere!“ Bietul domn Mihalache girat de d. Tătărăscu! Dar și d. Mihalache s-a speriat. In apropiere de Topoloveni, 40 legionari țineau adunare obișnuită. Disciplinați și pașnici. Și exact la ora când la București, căpitanul recomanda „raporturi bune cu toate partidele, nici o insultă, nici o violență"”. Până la auzul d-lui Mihalache, cei 40 s-au transformat în 1000, înarmați și porniți pe hartă. D. Mihalache a crezut că fusese aflată convertirea d-sale la huliganism și începuseră represaliile... concurenței. S’a răstit și a amenințat. Pentru că întreaga furtună să se încheie în paharul cu vin de la masă, deși începuse într'unul cu apă. Memoriile luie Conu Costica înapoiat de curând de la Nauheim, dezintoxicat și... scăzut la cântar, Conu Costica Argetoianu și-a reluat la Breasla, firul șuetelor, sforile combinațiilor politice și redactarea memoriilor. In această din urmă privință, președintele partidului agrar a folosit prilejul unui interview solicitat de Curentul spre a pomeni și despre memorii „cari vor apare când va da Dumnezeu“. Afirmația aceasta a stârnit nedumeriri. Cei mai mulți au interpretat-o în sensul că nu-i dă prea multă atenție. Adevărul e însă cu totul altul. Conducerea partidului agrar și eventualitatea venirei la guvern nesechestrăndu-i prea multe dintre preocupările d-sale, d. Argetoianu își dăruește aproape întreaga activitate redactării memoriilor. Acestea sunt împărțite în cinci capitole privind cinci epoci diferite din istoria politică modernă. Fostul ministru de interne și de finanțe și fostul diplomat a luat parte la cele mai importante evenimente din ultimii 30 ani. D-sa le relatează cu toată cruzimea, cu toată brutalitatea și trebue adăugat, cu toată verva, de care Conu Costica nu duce lipsă. Personagiile cari se perindă dealungul celor cinci capitole nu se bucură de menajamente. Dimpotrivă, autorul îi zugrăvește în apă tare. In astfel de condiții, nu-i decât firesc ca memoriile să nu poată apărea decât târziu, foarte târziu, „când o da Dumnezeu", cum a spus d. Argetoianu însuși. ■ ' - -