Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)

1937-09-19 / nr. 505

y~ Duminecă 19 Septembrie j VREMEA Imoralitatea clasei conducătoa­re românești, care deține „pute­rea“ politică dela 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s’a jurat ca în codru, că s’a distrus burghezia națională în fo­losul elementelor alogene, că s’a năpăstuit țărănimea, că s’a intro­dus politicianismul în administra­ție și învățământ, că s’au desna­­ționalizat profesiunile libere — toate aceste crime împotriva si­guranței Statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea — după marea victorie finală — să fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916— 1918­ — lăsând să se aștearnă ui­tarea asupra întunecatei epoci care a urmat Unirii tuturor ro­mânilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată , acești aproape 20 de ani care s­au scurs de la Unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace, atât de îndelungată ?!) — dar i-am folosit cu satanică voluptate la surparea lentă a Statului ro­mânesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frâ­nele destinului românesc de la în­tregire încoace, s’a făcut vinova­tă de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică, în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politi­că. Nu e vorba de o simplă găi­nărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului ro­mânesc : oamenii care ne-au con­dus și ne conduc încă, nu mai văd. Intr’una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdi­oase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă — luntrea statului nostru e condusă de niște piloți orbi. Acum când se pregăteș­te marea luptă, după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob— elita noastră conducătoare își con­tinuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electora­le, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cu­vinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea — toate acestea sunt zădarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpe­tenie al elitelor politice — instinc­tul statal — s’a stins. Istoria cunoaște multe exemple tragice, de state înfloritoare și puternice, care au pierit în mai puțin de o sută de ani, fără ca nimeni să înțeleagă de ce. Oa­menii erau tot atât de cumseca­de, soldații tot atât de viteji, fe­meile tot atât de roditoare, hol­dele tot atât de bogate. Nu s’a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. In câte­va sute de ani după aceia, cetă­țenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiu­rile — și sunt înghițiți de po­poare vecine. Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n’a înțeles ce se întâmplă. Dregătorii făceau poli­tică, negustorii își vedeau de a­­faceri, tinerii de dragoste și ță­ranii de ogorul lor. Timpul pă­rea că se scurge cu aceiaș mo­notonie. După primăvară urma vara, și așa mai departe. Numai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui stâlv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile afară de cea capitală : instinctul statal. Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea a­­cestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență, în încăpățâ­narea cu care își apără „puterea" Au fost elite românești care s’au sacrificat de bunăvoie, și-au sem­nat cu mâna lor actul de deces — numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pu­ne în calea destinului acestui neam. Vă amintiți cum clasa la­tifundiarilor români — care nu erau toți niște asupritori — a ac­ceptat fără să crâcnească refor­ma agrară, care îi scotea pur și simplu din istorie. Clasa condu­cătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare într-un ceas atât de tragic pen­tru istoria lumii — fac tot ce le stă în putință ca să-și prelun­gească „puterea“. Ei nu se gân­desc la altceva decât la milioa­nele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise, stă marea lor crimă. Ci în faptul că măcar a­­cum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze... Să amintim numai câteva fap­te, și vom înțelege lesne de când ne conduc piloții orbi. Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugosla­­vii după războiu, a fost să co­lonizeze Banatul românesc, adu­când în masă dealungul frontie­rei, cele mai pure elemente sâr­bești. Jugoslavii, atunci ca și a­­cum, erau departe de a avea li­niștea și coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi; pro­blema croată izbucnise cu vio­lență. Cu toate acestea, știind că adevărata graniță nu e cea însem­nată pe hartă, ci limita până un­de se poate întinde un neam (Nae Ionescu) , au făcut tot ce le-a stat cu putință ca să desnaționa­­lizeze județele românești. Și se pare că au reușit. In orice caz, acum la granița Banatului stau masive colonizări sârbești, sate care nu existau la conferința Păcii... La „plebiscitul" din 1918— 1919, toate satele șvăbești au votat alipirea la România Mare. S’a obținut astfel o impresionan­tă majoritate. Nici un guvern ro­mân n’a făcut însă nimic pentru aceste elemente germanice, sin­gurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalan­săm elementele maghiare. Dim­potrivă, de la Unire încoace Sa­șii și Șvabii, au fost necontenit umiliți — iar ungurii favorizați.­­Ce imbecil complex de inferio­ritate am dovedit, fiindu-ne tea­mă de Unguri !). In 1918, Sașii nu se înțelegeau cu Șvabii. Am fi putut profita de aceste neînțele­geri. N’am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot­­ ce"ne-a stat cu pu­tință ca să accelerăm unirea tu­turor elementelor germanice. Și astăzi, Sașii și Șvabii sunt uniți — și sunt împotriva noastră. Ungurii au colonizat granița încă din 1920, deși și astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu știu câte sute de mii de români. Noi nu aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românești. In schimb, am stat cu mâinile în sân, și am privit cum se întărește elementul evreesc în orașele din Transilvania, cum Deva s’a ma­ghiarizat complet, cum Țara Oa­șului s’a părăginit, cum s’au fă­cut colonizări de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pădu­rile din Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor, etc., etc. Cei 10­00 de țărani ro­mâni veniți din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sute de români din Banat și am colo­nizat Cadrilaterul — în loc să păstrăm pe bănățeni acolo unde sunt, și să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, sin­gurii care răspund la cuțit cu to­porul, și la o insultă, cu carabina. Astăzi, româncele bănățene cer­șesc în Balcic... Dintre toate minoritățile noas­tre, în afară de armeni, numai Turcii erau cei mai inofensivi. I-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-și cumpere și să cultive pă­mântul până la Gurile Dunării. Piloții orbi s’au făcut unealta ce­lei mai înspăimântătoare crime îm­potriva ființei Statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre deltă și Basa­rabia. Nu a fost un singur om po­litic român care să înțeleagă că ultima noastră nădejde, așa cum­ suntem înconjurați de ocean­ul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dună­reni cu slavii din Basarabia. In loc să stârpim,­­ cu cruzime, e­­lementul bulgăresc din întreaga Dobroge — noi am colonizat pur și simplu gurile Dunării cu gră­dinari bulgari. In acelaș timp, piloții orbi au deschis largi porțile Bucovinei și Basarabiei. De la războiu încoace, evreii au cotropit satele Mara­mureșului și ale Bucovinei, și au obținut majoritatea absolută în toate orașele Basarabiei. ceva mai grav , Rutenii s’au coborît dealungul Basarabiei, și astăzi mai au foarte puțin ca să-și dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de u­­nire al celor două popoare sla­ve — pe pământ românesc. Ime­diat după războiu, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populație. Astăzi, după statis­tici oficiale, sunt numai 51 la sută... Elitele politice românești, în loc să se intereseze îndeaproape de problema Ukrainei, prin încu­rajarea agitațiilor separatiste — așa cum au făcut guvernele aus­­triace până la războiu, încurajând sistematic pe ruteni ca să loveas­că în români și poloni—s-au mul­țumit să tolereze întinderea ukrai­­nienilor nu numai în Bucovina dar și în Basarabia. In anul 1848, rutenii din Galiția revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiția), care ar fi trebuit să de­vină semi-autonomă în reorgani­zarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii buco­vineni de atunci au știut să se a­­pere (în Constituanta austriacă de la Kremsk­). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neașteptat aliat în piloții orbi ai României. Cari, în loc să lupte pentru revendicările ukrainiene dincolo de Nistru (cre­area statu­­lui-tampon Ukraina) și-au arătat prietenia față de acești slavi lă­­sându-i să se înmulțească peste măsură în Bucovina și să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant Ukrainian de la Universi­tatea din Varșovia, refugiat po­litic, expune la Seminarul de Geo­grafie din Berlin, hărți ale viito­rului Stat Ukrainian, în care se găsesc înglobate Bucovina și Ba­sarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când scriu lucrurile acestea, prie­tenul care mi-a atras atenția asu­pra hărților profesorului Ukrai­nian (profesor la Universitatea din Varșovia), a izbutit să le fo­tografieze pe toate — pentru că să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie... « Inutil să mai continui. Și am fost stăpânit de acest înspăimân­tător sentiment al inutilității în tot timpul cât am scris paginile de față. Știu foarte bine că ele nu vor avea nicio urmare. .Știu foarte bine că evreii vor țipa că sunt antisemit, iar demo­crații că sunt huligan sau fascist- Știu foarte bine că unii îmi vor spune că „administrația“ e proas­tă — iar alții îmi vor aminti trata­tele de pace, clauzele minorități­lor.­­Ca și când aceleași tratate au putut împiedeca pe Kemal Pa­șa să rezolve problema minorită­ților măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când iugoslavii și Bulgarii s-au gândit la tratate, când au închis școlile și bisericile românești, desnaționalizând câte zece sate pe an. Ca și când Un­gurii nu și-au permis să persecute fățiș, cu închisoare, chiar satele germane, ca să nu mai vorbim de celelalte. Ca și când Cehii au șo­văit să paralizeze, până la sugru­mare, minoritatea germană!) Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minorități­lor, încurajând orice cucerire de-a lor, promovându-le cultura și aju­­tându-i să-și creieze un Stat în Stat. Și asta, nu numai din bu­nătate sau prostie. Ci pur și sim­plu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un Stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără când aud evreii țipând; „antisemitism“, „fascism“, „hitlerism“! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clar-văzători, își apără primatul economic și politic, pe care l-au dobândit cu atâta trudă, risipind atâta inteligență și atâtea miliar­de. Ar fi absurd să te aștepți ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații — du­pă ce au gustat din mierea pute­rii și au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-și mențină deocamdată pozițiile, în așteptarea unor viitoare ofensive — și, în ceia ce mă privește, eu le înțeleg lupta și le admir vitalita­tea, tenacitatea, geniul. Tristețea și spaima mea își au însă izvorul într'altă parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puțin româ­nească, politicianizată până în măduva oaselor — care așteaptă pur și simplu să treacă ziua, să înceapă noaptea, să audă un cân­tec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi.­. Acelaș­­i acelaș lucru, ca și când am trăi într'o societate pe acțiuni, ca și când am avea îna­intea noastră o sută de ani de pa­ce, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacă le spui că pe Bu­­cegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina și Basara­bia se vorbește idiș, că pier satele românești, că se schimbă fața o­­rașelor — ei te socotesc în slujba Nemților, sau te asigură că au fă­cut legi de protecția muncii națio­nale. Sunt unii, buni „patrioți“, care se bat cu­ pumnul în piept și-ți a­­mintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici nea­muri barbare, etc., etc. Uitând, sărmanii, că în Evul Mediu ro­mânii se hrăneau cu grâu și pește, și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introdu­cerea secarei (la sfârșitul evului mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fa­narioții, care au introdus porum­bul, slăbind considerabil rezisten­ța țăranilor. Blestemele s’au ținut apoi lanț. Mălaiul a adus pelagra; evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea, până în sec. XVI, bere); austriacă în Ardeal și „cultura“ în Principate au adus sifilisul- Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensa lor putere po­litică și administrativă. Toată Muntenia și Moldova de jos, se hrănea iarna cu pește să­rat; căruțele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul. Și peștele acela, sărat, uscat, cum era — alcătuia totuși o hrană substanțială. Piloții orbi au creiat însă trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60—100 lei chilogramul de pește (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peș­te ca să nu scată prețul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei, se recoltează numai cinci vagoa­ne, și se vinde numai unul (restul putrezește). Grav este că țăranul nu mai mănâncă de vreo zece ani pește sărat. Și acum, când popu­lația de pe malul Dunării e sece­rată de malarie — guvernul chel­­tuiește (vorba vine) zeci de mili­oane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină și aspirină, ci printr'o hra­nă substanțială. Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român luptă ca să-și păstreze măcar o inimă obosită, care bate tot mai rar și tot mai stins Adevărul e a­­cesta, neamul românesc nu mai are rezistența sa legendară de acum câteva veacuri. In Moldova și Basarabia, cade chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, pește, fructe, și care bea vin în loc de țuică. Noi n'am înțeles nici astăzi că românul nu rezistă bău­turilor alcoolice, ca francezul sau rusul, bunăoară. Ne lăudăm că „ținem la băutu­ră“, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaș timp falsă. Alcoolismul sterilizează re­giuni întregi, și ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să dea de gândit. ...Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s'ar întâmpla. Și acești oameni, con­ducători ai unui popor glorios, sunt uneori cumsecade, sunt une­ori oameni de bună credință și cu bunăvoință, numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul ins­tinct care contează în ceasul de față — instinctul statal — nu văd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaetele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri, nu simt că s'au schimbat unele lu­cruri în această țară, care pe a­­locuri nici nu mai pare româ­nească. Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun că n'are importanță nu­mărul evreilor, căci sunt oameni muncitori și inteligenți, și dacă fac avere, averile lor rămân tot în țară. Dacă așa stau lucrurile, nu văd de ce n'am coloniza țara cu englezi, căci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândește astfel, și-ți vorbește despre calită­țile unor oameni străini — nu mai are mult de trăit. S’ar putea schimba într'o federație bine gos­podărită. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu is­toria... Dacă o idee bună a avut când­va un rezultat ucigător pentru o națiune — apoi, în cazul Româ­niei, această idee bună a fost de­mocrația. Prin democrație a în­ceput statul românesc modern, printr'o democrație care era atunci violent naționalistă. „Dreapta“ din 1848—1880 re­prezenta ultima rezistență a stre­inilor (fanarioți); „stânga“ era în primul rând naționalistă, chiar șo­vină. Să ne amintim că pe la 1870, reprezentantul extremei-stângi era Hasdeu, și că atunci a scris el cele mai violente articole antisemite și șovine. Democrația, de la războiu în­coace, a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeșteptare națională. Prin piloții orbi, de la cârma țării, democrația ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Demo­crația a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noștri. Că s'au făcut sau nu unelte în mâna streinilor, puțin interesează, deo­camdată. Singurul lucru care inte­resează este faptul că nici un om­ politic român dela 1918 încoace n'a știut și nu știe ce înseamnă un Stat. Și asta e destul, ca să începi să plângi... MIRCEA ELIADE de MIRCEA ELIADE Mișcare in guvern, mișcare in diplomadc De câtva timp, cotidianele au readus în discuție chestiunea re­manierii și a unei foarte impor­tante mișcări în diplomație care să o înlesnească pe prima. Ministeriabilii, subministeriabilii și amatorii de misiuni permanente în străinătate — mai ales că opo­ziția se apropie și e bine ca înțelep­tul să iși cumpere sanse de­ cu­ vară­ — și-au lipit din nou pe buze un surâs permanent­ ca în fața apara­tului fotografic. Dacă ar fi să credem știrile, — deformate, evident, de amatorii cari ațin calea gazetarilor dându-se pe ei înșiși drept asigurați la... nă­ruire, — ar fii vorba aproape de un guvern nou. D. Mih­alache, huligan iar grăit-a d. Mihalache. Cuminte și blând de s‘a speriat d. Maniu care-l vrea țepos și­ con­stituțional, știind că astfel s'ar pu­tea să vină la guvern și dumnea­lui, d. Maniu, să rămână cu ră­mășagul pierdut, adică fără șefia partidului. S‘a speriat d. Maniu mai ales din pricina problemelor către cari gravitează nouile preocupări ale d-lui Mihalache. Actualul șef al național-țărăniș­­tilor a devenit, în adevăr, un huli­gan neașteptat de dârz și de crunt. Vorbește despre „primatul muncii românești",­ despre nevoia ,­spriji­niri naționale și internaționale a exodului evreilor din România" și despre „închiderea ermetică a gra­nițelor spre a se preveni noui in­­filtrațiuni evreești“ de pare că și-ar fi făcut, ucenicia la d. A. C. Cuza. Cum să nu se sperie d. Maniu? Dar dacă adăugăm că dintre lo­zincile naționaliste, d. Mihalache a adoptat-o pe a d-lui Vaida, vorbind insistent despre nevoia ,,încetării privilegiilor pe care minoritarii le-au moștenit dela fostele stăpâ­niri" așa cum strigă de ani șeful Frontului românesc? D. Maniu știe prea bine, că împreună cu d. Vai­da, d. Mihalache ar avea succesiu­nea asigurată. Singur însă!... Chiar dacă e sigur, așa cum a mărturi­­sit,e cu toată nevinovăția (abia ulterior suprimând mărturisirea din stenogramele pentru presă), „primul ministru însuși mi-a de­clarat că voi veni la putere!“ Bietul domn Mihalache girat de d. Tătărăscu! Dar și d. Mihalache s-a speriat. In apropiere de Topoloveni, 40 legionari țineau adunare obișnui­tă. Disciplinați și pașnici. Și exact la ora când la București, căpitanul recomanda „raporturi bune cu toate partidele, nici o insultă, nici o violență"”. Până la auzul d-lui Mihalache, cei 40 s-au transformat în 1000, înarmați și porniți pe hartă. D. Mihalache a crezut că fusese aflată convertirea d-sale la huli­ganism și începuseră represaliile... concurenței. S’a răstit și a ame­nințat. Pentru că întreaga furtună să se încheie în paharul cu vin de la ma­să, deși începuse într'unul cu apă. Memoriile lui­e Conu Costica înapoiat de curând de la Nauheim, dezintoxicat și... scăzut la cântar, Co­nu Costica Argetoianu și-a reluat la Breasla, firul șuetelor, sforile combi­națiilor politice și redactarea memo­riilor. In această din urmă privință, pre­ședintele partidului agrar a folosit prilejul unui interview solicitat de Cu­rentul spre a pomeni și despre me­morii „cari vor apare când va da Dumnezeu“. Afirmația aceasta a stârnit nedume­riri. Cei mai mulți au interpretat-o în sensul că nu-i dă prea multă atenție. Adevărul e însă cu totul altul. Con­ducerea partidului agrar și eventuali­tatea venirei la guvern nesechestrăn­­du-i prea multe dintre preocupările d-sale, d. Argetoianu își dăruește a­­proape întreaga activitate redactării memoriilor. Acestea sunt împărțite în cinci capitole privind cinci epoci di­ferite din istoria politică modernă. Fostul ministru de interne și de fi­nanțe și fostul diplomat a luat parte la cele mai importante evenimente din ultimii 30 ani. D-sa le relatează cu toată cruzimea, cu toată brutalitatea și trebue adăugat, cu toată verva, de care Conu Costica nu duce lipsă. Per­­sonagiile cari se perindă dealungul celor cinci capitole nu se bucură de menajamente. Dimpotrivă, autorul îi zugrăvește în apă tare. In astfel de condiții, nu-i decât fi­resc ca memoriile să nu poată apă­rea decât târziu, foarte târziu, „când o da Dumnezeu", cum a spus d. Ar­getoianu însuși. ■ ' - -

Next