Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)
1937-11-21 / nr. 514
VREMEA dotație, de cuprinzătoare înțelegere indică sensul adevărat al istoriei unui neam, configurează o lume nouă și luminează viziunea adevărată a lucrurilor. Se aduc acuzații, se pun bețe în roate unui tineret care înțelege prin sângerare să se purifice. Insultele pe cari le primesc, suferința pe care o acceptă cu bună voie tinerii porniți la luptă pentru izbăvirea neamului lor, nu fac decât să călească energiile, să mărească avântul și să pregătească acea biruință reală, binecuvântată de Dumnezeu. Fără insulte, fără piedici, fără de rezistența celor întunecați la suflet și a celor ce vor cu orice preț să rămână în beția rătăcirii, acțiunea tineretului s'ar sfârși fără rod, în beznă. Numai prin trudă și pătimire se deschid posibilități de mântuire. Violența Voastră nu-i a bună, afirmă unii. Ei bine, nu e o violență demonică aceasta ci o violență din înflăcărată dragoste după adevăr și dreptate. Violență pentru a stârni virtuți și a stârpi cusururi, scrie d. Alexandru Cantaru-Zilio. . .am suntem“ distinge adevăratul raționalism românesc de toate celelalte naționalisme. Autorul acestei mărturisiri nu scapă nici un moment din conștiința conciV. Vorbea d. Eliade despre urgența descoperirii scriitorului Hașdeu, pentru marele public, necunoscut, poetul nu câștigă nimic, fiind reactualizat atât de generos; bănuit a fi rău înțeles sau numai depreciat, dramaturgul nu se poate totuși bucura de o prețuire mai mare decât, pe drept și neîntrerupt, i se acordă de critică. Descoperirea d-lui Eliade, este valabilă pentru gazetarul Hașdeu, într-adevăr necunoscut astăzi, e un fapt istoric cu deosebire isbitor că mai toată cultura noastră modernă este opera unor gazetari. Gazetar, în înțelesul de popularizator, a fost bătrânul Asachi, începătorul unui spirit mai larg și mai nou de cultură, în Moldova; gazetar, prin temperament, prin ușurință de asimilare, prin mobilitate și menținerea la suprafață, în varii domenii, este Heliade, inițiatorul atâtor bune intenții culturale și animatorul reprezentativ al unei epoci întregi de europenizare a spiritului public românesc. Enciclopedismul de care se vorbește, referitor la atâția scriitori naționali, are un sens cu totul local ; i-aș zice mai curând culturalism, desfășurare orizontală, a unor cunoștiințe variate, a unor poziții de moment istoric, deschizătoare de drumuri, vaste preliminarii într o cultură care se face, se puneu curent cu ideile și orientările veacului, uneori imitând, alteori colportând o sprintenă informație. Enciclopedismul e structural numai în culturile de veche tradiție umanistă; un Bayle, un Rémy de Gourmont, nu sunt simpli informatori și necesități de moment, in cultura timpului; structural ei reprezintă o poziție a spiritului uman, o sinteză a cunoștințelor și o disociere a ideilor, într'o etapă de civilizație. Enciclopedismul național nu are un caracter universal; mai curând el este o revărsare de universalism peste spiritul autohton, o acordare, o punere în raport cu problemele vremii; enciclopedismul englez, francez, german sau italian rezumă, într-un unghi particular de vedere, un fond universalist, găsindu-și alimentul organic în însăși tradiția culturilor respective ; enciclopediștii noștri sunt europeni, în urma Europei , mai mult agenți de legătură decât spirite creatoare, ei joacă rolul unor sensibile aspiratoare, injectând aer unei culturi care s‘ar anemia în propriul fel de păcat, pe care comuniștii, de pildă, nu o au asemuindu-se din cauza aceasta cu animalele cec de tot proaste. D. Alexandru Cantacuzino face unele considerații pe cari le socotesc esențiale despre sfințenie, care nu e singura cale de mântuire, căci mai e și eroismul. TREBUE ca isteria unei țări să se desfășoare în sensul ei major iar ispita de„miurgiei să fie călcată, după ce ne va fi muncit, pentru a nădăjdui mântuirea neamului. D. Alexandru Cantacuzino scrie în „Cum suntem“: „O națiune spre a se salva în timp, nu poate prelevi, de pildă, o existență lesnicioasă, făcând tranzacție asupra rațiunilor ei de a fi, sacrificând poruncile vocației sale și părăsind faptele glorioase și poate chinuitoare prin cari se va mântui. Pentru oamenii individuali, ca pentru nații, rămân valabile, în credința noastră, cuvintele Mântuitorului. „Ce ar folosi omului (sau nației) să câștige lumea dacă și-ar pierde sufletul“. O nație are și ea dreptul să se jertfească pentru credința ei. Să-și simtă însă în inima și în sângele și chemarea vocației sale. Să aibă inei aer local. Poligrafii noștri, de la Dimitrie Cantemir la d. Iorga, nu s-au impus spiritului european decât în domeniul erudiției; istoria otomană a celui dintâi a fost izvorul principal al învățaților multă vreme ca să fie înlocuit cu opera celui din urmă, înseamnă oare că acești enciclopediști au schimbat cumva și perspectiva cunoașterii, sinteza ei universalistă, dacă au informat ? Informația înspăimântătoare nu duce niciodată la enciclopedism, neînsoțită de o mare inteligență critică, în stare să sintetizeze valorile spiritului uman, într-un moment dat. Cu mult mai drept trebue dar să vorbim despre poligrafii români, despre erudiții noștri, dintre care unii de valoare europeană, putând rivaliza cu cei mai de vază cărturari, și nu despre enciclopediști. Mare erudit și neobosit poligraf, Hașdeu nu este nici el un enciclopedist, fiindcă sintezele lui sunt parțiale, în istorie, în filologie și folclor, sunt poziții teoretice, în cadrul unor specialități, și fecunde sau eronate ipoteze. Temperamental, Hasdeu exprimă o noutate organică, în varietatea scrisului său intelectual, critic, disociativ nu se ridică pe un plan de universalism, ca un Voltaire, un Bayle sau un Gourmont; cultura lui, aportul creator, perspectivele, intuițiile și ipotezele lui — depășesc momentul Asachi, ridicând nivelul culturii naționale. Poligrafismul este o ridicare de nivel, fără îndoială, dar nu și implicit o precizare de structură. D. Eliade, caracterizând romantismul haldeian, face o sumă de raportări, înlăuntrul spiritului său, după ce, mai întâi îl compară, prin vastitatea și varietatea domeniilor în care se avântă cu Pico della Mirandola , dincolo de erudiție și de diversitatea ei,L Eliade presimte unitatea spirituală a lui Hasdeu, iar geniul lui romantic exprimă un stil intuitiv al lumii : „Geniu romantic, Hașdeu rămâne înainte de toate unul dintre cele mai uluitoare genii pe care le-a zămislit neamul românesc. Hasdeu este de altfel singurul care a trăit un romantism românesc și a realizat o viziune magică românească. Valorificarea istoriei, înțeleasă ca un izvor de fenomene originale , valorificarea morții, înțeleasă ca pragul de unde încep un nesfârșit număr de „forme“ fnirea și bucuria atribuțiunilor sale în opera Dumnezeiască a lumii“. FRANCIS DE CROISSET mort de curând, a fost unul din cei mai aplaudați autori dramatici, cu deosebire prețuiți de publicul francez în primele două decenii ale secolului nostru. Reprezentant al spiritului bulevardier în teatru, fabricant de comedii ușoare, tincturate cu o superficială tristețe, cu o libertină îndrăzneață, cu o poezie de admirat causeur, de tip salonard, faima lui Francis de Croisset a pătruns și la noi alături de aceea a colaboratorului său mai glorios dar tot atât de ușuratec, Robert de Flers. Au fost aceștia scriitori cari au scris enorm și au avut un zgomotos succes, dar de pe urma cărora nu rămâne mai mic in lupta ce trebuie sa ducă după moarte, cu uitarea, print de operă ca glorie tot atât de efemeră ca un spectacol obișnuit de teatru bucureștean. AL. ANTEMIREANU a scris la vârsta de 21 de ani, în anul 1898 când se împliniseră 50 de ani de la revoluția pentru „libertate, Frăție, Egalitate“ (revoluție după model dar fără suflu francez), un roman istoric intitulat Din vremea lui Căpitan Costache. Editura „Universul s-a retipărit recent. E actualizarea unor zile de frământări sociale fără rezultat fmecare duc, una prin alta, la ultima perfecțiune : Dumnezeu — concepția aceasta magică a existenții și a omului nu a realizat-o niciun român <iin secolul! >CÎ>C* Structura magică a gândirii lui Hasdeu se manifestă în toată opera sa : orgoliu și acțiune în viața și în lupta politică, elogiul eroismului și al ambiției imperiale (Răsvan și Vidra), încredere în geniul său și în misiunea neamului său, optimism. Restaurând viziunea romantică pe adevăratele sale axe — magia — Hasdeu nu e numai cel mai profund romantic al nostru, dar și unul (sic) din cele mai însemnate figuri ale romantismului european. După Novalis este singurul care a avut o intuiție magică a lumii atât de perfectă și de coherentă. Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu și-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinț, un romantic și un erou ca el și-o poate îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe șantiere, și foarte puține monumente. Dar planul acestor șantiere sunt (sic) suficiente să acorde semnificație istorică unei întregi epoci“. Sunt însă și concluziile, sintetizate, ale Introducerii sale, cu care am fi de acord, dacă scoțând în evidență unitatea spiritului hasdeean, cum și face de altfel, ar fi potrivită și caracterizarea acestei unități. Poligraf, istoric, filolog, folclorist (acestea sunt planurile majore ale creației lui) . Hasdeu este un romantic ce depășește cadrele pașoptismului, în știință , in literatură, cuprinzând și Rázván și Vidra, nu a ieșit din localismul pașoptiștilor, cu toată generozitatea pe care d. Eliade o svârle și asupra acestui lot din activitatea hasdeeană. Dar unde credem că d-sa e imprecis în însăși caracterizarea „geniului romantic“, pe bază de magie, pe analogii improbabile ca aceea dintre Hașdeu și Novalis. In literatură, romantismul hasdeean e un amestec de romantism francez, pus la nivel autohton, pașoptist, și de romantism aventuros de reminiscență rusească, în știință, istorie, filologie, folclor. Hașdeu care asimilase mai tot ce se crease în știința europeană, este mai aproape de unii germani, dar nu de poetismul magic al lui Novalis, ci de Herder, de biologismul lui Taine (a cărui cultură germană e notorie, deși e trecută prin sensualiștii chiar, de agitație caraghioasă, neserioasă pentru idealuri cu totul neînțelese pentru că străine momentului istoric românesc, fără de rezonanță adâncă în sufletele unui popor cu griji, cu nevoi ce se cereau altfel satisfăcute. Al. Antemireanu a reînviat din documente, din amintirile scrise ale celor în cauză, din mărturii ale celor mai bătrâni din vremea sa, o epocă, o lume cu oamenii răi cu ambițioșii și clănțăii deveniți mari revoluționari de adevărată comedie, cu oameni buni, clarvăzători, voitori de bine dar neputincioși să îndrepte lucruri ce ar fi cerut o altă înțelegere, altă energie și autoritate decât ale unor oameni de treabă sau ale unor tineri franțuziți cu formule gata învățate. Al. Antemireanu a reușit să redea de minune atmosfera unui timp, a unor locuri, spiritul unei populații pe cari nu ni le închipuiam altfel. Greșelile revoluției din 1848 sunt puse în evidență cu luciditate. Multe învățăminte se pot din cartea aceasta scrisă de trage un tânăr care după o activitate rodnică și curagioasă în ale scrisului va prefera singurătatea, tăcerea oricăror deșertăciuni pentru a muri la vârsta de numai 32 de ani, francezi și pozitivismul englez) și de italianul Vico, pentru care manifestă un entuziasm liric. In conferința Noi în 1892, Hasdeu scrie, vorbind de faza copilăriei în care se află cultura română, dar în a cărei maturizare crede fanatic: ,,Crist, Vico și Darwin, la aceste trei nume se rezumă știința vieții. Poate fi vorba deci de magie, un cuvânt magic dar foarte imprecis, în definiția și caracterizarea d-lui Eliache ? Hașdeu a avut o viziune filozofică a istoriei, manifestată în istoria politică, în limba și folclorul poporului român; ea este o sinteză cu elemente din Herder și din Vico. Problema originilor, a civilizațiilor primitive, a miturilor, de care e obsedat în Istora critică, în Cuvente den Bătrâni și în Magnum Etismologicum e salvată din raționalismului școalei ardelene (la drept vorbind pe ardeleni i-a preocupat exclusiv problema originei rasiale, pe care au revelat-o teologic, prin ideea purismului) și nu are nimic din magie și nicio legătură cu Novalis. Caracterizarea și interpretarea „geniului romantic“ hasdeean este ea însăși romantică, substituind lui Hasdeu preocupările sale. Fiind de acord asupra unității spirituale a marelui filosof, nu suntem de acord însă cu definirea ei; d. Eliade s-a căutat pe sine în Hasdeu și unde nu s-a găsit s'a condus de câteva obsesii personale scumpe. In absolutul, în monumentalul, In totalitarismul spiritului sunt tot atâtea poziții câte ne indică istoria și critica; d. Eliade abhoră și pe una și pe cealaltă și iubește cu ochii închiși, fără luciditate, ca un amor abstract, în care imaginea se egocentrică și imaginea obiectivă a lui Hașdeu se suprapun și se confundă. Nu sunt sigur deloc a fi descoperit spiritul hasdeean în Introducerea sa , ceea ce e mai probabil e că am descoperit entuziasmul său, cultul său subiectiv neînfrânat, iar între texte numai pe gazetarul, pe polemistul, pe vizionarul Hasdeu. Adică puntea de legătură între publicist și erudit,“ între temperament și memorie, între scriitor și ritmul lui lăuntric , abia acum am ajuns la marele, la autenticul spirit hasdeean, palidă fantasmă în produsele fanteziei pure, schemă descărnată, în fabricatele fără intuiție. POMFILIU CONSTANTINESCU Nu știu cine a spus și în ce împrejurare, că nu există boli — ci numai bolnavi. Formula aceasta în orice caz exprimă atât de bine o anumită concepție medicală — cea a timpurilor moderne — încât am auzit-o adesea rostită de doctori. Unul din prietenii mei — non ignobilis medicus — o socotește chiar drept ultimul cuvânt al științei medicale. E greu de precizat dacă aceste e ultimul cuvânt al științei medicale, sau neohippocratismul, neohumorismul modern, cum i se mai spune, care integrează din nou pe om în mijlocul întregei vieți organice. De un lucru putem fi siguri, de succesul și actualitatea formulei ,,nu există boli, ci numai bolnavi“. Dacă ne gândim puțin, nu e nimic surprinzător, pentru vremurile noastre în această formulă, într'o epocă a individualismului absolut (1880—1938) era fatal să nu mai existe categorii (boli) ci numai indivizi (bolnavi). Când accentul cade pe individ, iar nu pe tip nici pe clasă, chiar și fenomenele dezordinea organice se „individualizează“, încep a exista numai „bolnavii“. Maladiile devin scheme prea vagi, cărora nu le corespunde aproape nimic în realitatea clinică. De altfel, când oamenii se deosebesc prea mult între ei din punctul de vedere „psihologic“, încep să se deosibească și din punct de vedere biologic. Epocile ,,clasice" nu cunoșteau bolnavi — ci numai boli. Un istoric celebru al medicinei, Karl Sudhof, a demonstrat că fiecărei epoci istorice îi corespunde o maladie specifică, o boală „structurală“. Bunăoară, lepra în antichitate, ciuma în Evul Mediu, Sifilisul in Renaștere, tuberculoza în Romantism, cancerul în epoca modernă. Fiecare dintre aceste maladii exprimă (sau corespunde) concepția fundamentală despre existență a epocii respective. Lepra, in antichitate, corespundea Destinului (individual, se înțelege); ciuma exprimă de minune concepția tragică și sumbră a existenții, care domină în Evul Mediu (mulțimi omenești nimicite deodată,, ca printr'un blestem sau o pedeapsă divină); sifilisul nu se putea întinde decât intr'un sprt că în farc libertinajul era posibil, femeia curtezană juca rol de frunte și „călătoria“ era un stil de existență; tuberculoza corespunde pe deoparte pateticului clorotic al romantismului, iar pe de altă parte el ajunge „boală socială“ în urna mizeriei urbane produsă de o revoluție industrială; însfârșit, cancerul ar exprima într'un anumit fel întâlnirea epocii moderne cu „iraționalul“ (fie în fizică, fie in filozofiile vitaliste). Nu știm în ce măsură am rezumat precis rezultatele obținute de eruditul profesor Sudhof. Schița aceastea am scris-o de altfel de-9 » cât numai pentru a mă întreba dacă n‘ar corespunde mai bine epocii noastre bolnavul, pur și simplu. Dacă nu cumva ceea ce e mai caracteristic in epoca modernă nu este o maladie, ci dezorganizarea corpului uman, anarhia vitală, pulverizarea simptomelor — în bun cuvânt, apariția bolnavului, el însuși un element ireductibil la categorii precise, comportânduse față de formele clinice ca un „irațional“, un etern „necuoscut". Este firesc ca anarhiei metafizice (pozitivismul și vitalismul) să i corespundă o anarhie psihologică (individualismul) și o anarhie biologică („bolnavii“). Maladia înseamnă un eveniment patogen, cu sindrome precise, aceleași pentru toți pacienții. Intervenția „bolnavului“ în lume și in istoria medicinii, pulverizează sindromele; pacientul nu mai aparține unui tip, ci devine de cele mai multe ori un caz. Fiecare individ își are boala lui. Exasperat de atâtea varietăți și atâtea nuanțe, de atâtea Symptome „personale“, medicul epocii noastre recunoaște că știința lui e neputincioasă să intervină în aceste crize anarhice. El se mulțumește, după propria sa expresie, „să anune natura“. Asta înseamnă că, in fața „ireductibilului“ și „iraionelului“, el face apel la forțele de ordine, câre au mai rămas, ale bolnavului Medicul încearcă să restaureze ordinea și armonia organică, înăbușind anarhia printr-un fel de „polițism“, strecurând adică pe sub mână „întăriri“ în organism. Și el, omul de știință, nu mai crede decât la „viață“, la „puterea naturii“. Anarhia este latentă in orice om, și împotriva acestei anarhii medical știe că nu poate face nimic. Singura cură este voința de însănătoșire a bolnavului, adică voința lui de ordine și armonie... Epoca noastră cunoaște tehnici curative „personale“, cum e bunăoară, psihanaliza. Tehnica aceasta variază de la om la om. Nu există categorii, sindrome, tipuri clinice. Există o infinitate de nuanțe, de variații, de „personalități“. De altfel psihanaliza exprimă perfect concepția modernă asupra omului și maladiilor: toți oamenii sunt bolnavi. Există tot atâtea maladii câți oameni există. Limita precisă intre sănătate și boală a dispărut. Orice individ este o revoluție permanente. Și in această „revoluție“, medicul nu mai ia partea „poliției“, ci trece cu arme și bagaje în tabăra insurecțională. Medicul psihanalist, conștient de universalitatea anarhiei, nu mai poate crede într'o restaurare totală a ordinei. El se mulțumește cu un armistițiu organic și subliminal. El ar fi fericit să-și scape pacientul de nebunie furioasă, de anarhia absolută. Nu e nimic dacă face din el un nebun rezervat, căci într-un anumit sens toți suntem nebuni. Important este ca starea aceasta de armistițiu să dureze... Cred că psihanaliza exprimă limita ultimă a individualismului. Tehnica aceasta corespunde momentului de totală dezagregare a „categoriilor“ clinice. „Bolnavul“ intrase mai de mult in istoria medicinei, încă de la a doua jumătate a secolului XIX, dar niciodată „bolnavul“ nu a dominat mai despotic gândirea medicală ca in deceniul de supremație a psihanalizei. In psihanaliză, „bolnavul“ și-a găsit tehnica ideală : un medic care să se ocupe de el vreme îndelungată, o știință care îi crede tot, îi scuză tot îi iartă tot. O știință, mai ales, care ține seama de tot ceea ce e personal și intim în maladia lui, care nu îl confundă cu o clasă întreag de pacienți, ci îi respectă autonomia... Mărturiseam, la începutul acestor note, că nu știu dacă astăzi diri’toraul „nu există boli, ci nu-i mai bolnavi“, mai este tot atât de valabil ca acum vreo zece ani. S-ar zice că medicina se îndreaptă astăzi către un neo-humorism, către vechile dogme climatice și or.‘ uanica ala lui Hippocrat. Acest Hippocrat insă, nu cunoștea „bolnavii" și recunoaștea foarte puține „boli“. In schimb, însă, el împărțea lumea organică în „clime“, și tipurile umane in „humori“. Intre zonele siderale, climele terestre și humorile umane, există o secretă armonie. Toate la un loc alcătuesc un „cosmos“, un întreg viu și armonios. Tipurile humorale sunt categorii la care participă organic oamenii, „bolnavi“ și recunoștea foartatea, elementul acela ireductibil și irațional pe care-l exaltase medicina până mai acum câțiva ani. Bolnavii se integrează in tipuri humorale, iar aceste tipuri humorale nu sunt nici ele autonome, ci se găsesc în strânsă legătură cu „climele** și chiar cu „as’xels“. Bolnavul este acum, prin neo -iumorism, integrat în Cosmos, solidarizat cu realitățile organice și climaterice care îl preced și îl depășesc: întoarcerea la Viața ritmică, armonică, a unui Cosmos considerat ca un întreg ca o totalitate, — întoarcere pe care o putem descifra in actuala orientare a științelor și a filozofiilor — se recunoaște și in concepțiile ultime ale medicinei. Asta ar trebui să ne dea de gândit. S'ar putea totuși ca semnul epocii noastre să fie totalitarismul... MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA BOGDAN PETRICEICU-HAȘDEU: Scrieri literare, morale și politice (editate de Mircea Eliade) Duminică 21 Noembrie— 9 U rKolă despre „bolnavi A APARUT UT. G. Delayen CLEOPATRA Cea mai celebră curtezană a lumii și cea care a întunecat prin fast și cuceriri de popoare toate reginele istoriei, e Cleopatra, regina egipteană născută în anul 69 înainte de Cristos. Prin frumusețea și farmecele ei de femeie ea a reușit să cucerească și pe Cezar și pe Antoniu, împărații romani, mărindu-și astfel împărăția. Autorul ne descrie mediul din vremea când trăia Cleopatra, războaiele purtate de ea și ne zugrăvește cu plasticitate aventurile ei de dragoste, deasemeni ne dă date și tablouri instructive ale epocii de luxură de pe vremea faraoanei Cleopatra și a împăraților romani Cezar și Antoniu. Editura Alcalay Stei 68