Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)

1937-11-21 / nr. 514

VREMEA dotație, de cuprinzătoare înțelegere indică sensul adevărat al istoriei unui neam, configurează o lume nouă și luminează viziunea adevă­rată a lucrurilor. Se aduc acuzații, se pun bețe în roate unui tineret care înțelege prin sângerare să se purifice. Insultele pe cari l­e primesc, su­ferința pe care o acceptă cu bu­nă voie tinerii porniți la luptă pen­tru izbăvirea neamului lor, nu fac decât să călească energiile, să mă­rească avântul și să pregătească acea biruință reală, binecuvântată de Dumnezeu. Fără insulte, fără piedici, fără­ de rezistența celor în­tunecați la suflet și a celor ce vor cu orice preț să rămână în beția rătăcirii, acțiunea tineretului s'ar sfârși fără rod, în beznă. Numai prin trudă și pătimire se deschid posibilități de mântuire. Violența Voastră nu-i a bună, a­­firm­ă unii. Ei bine, nu e o violen­ță demonică aceasta ci o violență din înflăcărată dragoste după a­­devăr și dreptate. Violență pentru a st­ârni virtuți și a stârpi cusu­ruri, scrie d. Alexandru Cantaru-Zilio. . .am­­ suntem“ distinge adevă­ratul raționalism românesc de toa­te celelalte naț­ion­al­isme. Autorul acestei mărturisiri nu scapă nici un moment din conștiința conci­V. Vorbea d. Eliade despre ur­gența descoperirii scriitorului Hașdeu, pentru marele public, necunoscut, poetul nu câștigă ni­mic, fiind reactualizat atât de generos; bănuit a fi rău înțeles sau numai depreciat, dramatur­gul nu se poate totuși bucura de o prețuire mai mare decât, pe drept și neîntrerupt, i se acordă de critică. Descoperirea d-lui Eliade, este valabilă pentru gazetarul Haș­deu, într-adevăr necunoscut as­tăzi, e un fapt istoric cu deose­bire isbitor că mai toată cultura noastră modernă este opera u­­nor gazetari. Gazetar, în înțele­sul de popularizator, a fost bă­trânul Asachi, începătorul unui spirit mai larg și mai nou de cul­tură, în Moldova; gazetar, prin temperament, prin ușurință de a­­similare, prin mobilitate și men­ținerea la suprafață, în varii do­menii, este Heliade, inițiatorul a­­tâtor bune intenții culturale și a­­nimatorul reprezentativ al unei epoci întregi de europenizare a spiritului public românesc. Enci­­clopedismul de care se vorbește, referitor la atâția scriitori națio­nali, are un sens cu totul local ; i-aș zice mai curând culturalism, desfășurare orizontală, a unor cu­­noștiințe variate, a unor poziții de moment istoric, deschizătoare de drumuri, vaste preliminarii într o cultură care se face, se pune­­u curent cu ideile și orientările vea­cului, uneori imitând, alteori col­portând o sprintenă informație. Enciclopedismul e structural nu­mai în culturile de veche tradiție umanistă; un Bayle, un Rémy de Gourmont, nu sunt simpli infor­matori și necesități de moment, in cultura timpului; structural ei re­prezintă o poziție a spiritului u­­man, o sinteză a cunoștințelor și o disociere a ideilor, într'o etapă de civilizație. Enciclopedismul na­țional nu are un caracter universal; mai curând el este o revărsare de universalism peste spiritul au­tohton, o acordare, o punere în raport cu problemele vremii; enci­clopedismul englez, francez, ger­man sau italian rezumă, într-un unghi particular de vedere, un fond universalist, găsindu-și ali­mentul organic în însăși tradiția culturilor respective ; enciclope­dișt­ii noștri sunt europeni, în ur­ma Europei , mai mult agenți de legătură decât spirite creatoare, ei joacă rolul unor sen­sibile aspi­ratoare, injectând aer unei cul­turi care s‘ar anemia în propriul f­el de păcat, pe care comuniștii, de pildă, nu o au asemuindu-se din cauza aceasta cu animalele cec de tot proaste. D. Alexandru Cantacuzino face unele considerații pe cari le soco­tesc esențiale despre sfințenie, ca­re nu e singura cale de mântuire, căci mai e și eroismul. TREBUE ca isteria unei țări să se desfășoare în sensul ei major iar ispita de„­miurgiei să fie călcată, după ce ne va fi muncit, pentru a nădăj­dui mântuirea neamului. D. Alexandru Cantacuzino scrie în „Cum suntem“: „O națiune spre a se salva în timp, nu poate prelevi, de pildă, o existență lesnicioasă, făcând tran­zacție asupra rațiunilor ei de a fi, sacrificând poruncile vocației sale și părăsind faptele glorioase și poate chinuitoare prin cari se va mântui. Pentru oamenii individuali, ca pentru nații, rămân valabile, în credința noastră, cuvintele Mântui­torului. „Ce ar folosi omului (sau nației) să câștige lumea dacă și-ar pierde sufletul“. O nație are și ea dreptul să se jertfească pentru credința ei. Să-și simtă însă în inima și în sângele și chemarea vocației sale. Să aibă in­ei aer local. Poligrafii noștri, de la Dimitrie Cantemir la d. Iorga, nu s-au impus spiritului european de­cât în domeniul erudiției; istoria otomană a celui dintâi a fost iz­vorul principal al învățaților multă vreme ca să fie înlocuit cu opera celui din urmă, înseamnă oare că acești enciclopediști au schimbat cumva și perspectiva cu­noașterii, sinteza ei universalistă, dacă au informat ? Informația înspăimântătoare nu duce niciodată la enciclope­dism, neînsoțită de o mare inte­ligență critică, în stare să sinteti­zeze valorile spiritului uman, în­­tr-un moment dat. Cu mult mai drept trebue dar să vorbim des­pre poligrafii români, despre eru­diții noștri, dintre care unii de valoare europeană, putând riva­liza cu cei mai de vază cărturari, și nu despre enciclopediști. Mare erudit și neobosit poligraf, Haș­deu nu este nici el un enciclo­pedist, fiindcă sintezele lui sunt parțiale, în istorie, în filologie și folclor, sunt poziții teoretice, în cadrul unor specialități, și fecunde sau eronate ipoteze. Tempera­mental, Hasdeu exprimă o nou­tate organică, în varietatea scri­sului său­ intelectual, critic, di­sociativ nu se ridică pe un plan de universalism, ca un Voltaire, un Bayle sau un Gourmont; cul­tura lui, aportul creator, perspec­tivele, intuițiile și ipotezele lui — depășesc momentul Asachi, ridi­când nivelul culturii naționale. Poligrafismul este o ridicare de nivel, fără îndoială, dar nu și im­plicit o precizare de structură. D. Eliade, caracterizând roman­tismul haldeian, face o sumă de raportări, înlăuntrul spiritului său, după ce, mai întâi îl compară, prin vastitatea și varietatea dome­niilor în care se avântă cu Pico della Mirandola , dincolo de eru­diție și de diversitatea ei,­­L Elia­de presimte unitatea spirituală a lui Hasdeu, iar geniul lui roman­tic exprimă un stil intuitiv al lu­mii : „Geniu romantic, Hașdeu ră­mâne înainte de toate unul din­tre cele mai uluitoare genii pe care le-a zămislit neamul româ­nesc. Hasdeu este de altfel sin­gurul care a trăit un romantism românesc și a realizat o viziune magică românească. Valorificarea istoriei, înțelea­să ca un izvor de fenomene ori­ginale , valorificarea morții, în­țeleasă ca pragul de unde încep un nesfârșit număr de „forme“ fnirea și bucuria atribuțiunilor sale în opera Dumnezeiască a lumii“. FRANCIS DE CROISSET mort de curând, a fost unul din cei mai aplaudați autori dramatici, cu deosebire prețuiți de publicul francez în primele două decenii ale secolului nostru. Reprezentant al spiritului bu­levardier în teatru, fabricant de co­medii ușoare, tincturate cu o superfi­cială tristețe, cu o libertină îndrăz­neață, cu o poezie de admirat causeur, de tip salonard, faima lui Francis de Croisset a pătruns și la noi alături de aceea a colaboratorului său mai glo­rios dar tot atât de ușuratec, Robert de Flers. Au fost aceștia scriitori cari au scris enorm și au avut un zgomotos succes, dar de pe urma cărora nu rămâne mai m­ic in lupta ce trebuie sa ducă după moarte, cu uitarea, print de operă ca glorie tot atât de efemeră ca un spec­tacol obișnuit de teatru bucureștean. AL. ANTEMIREANU a scris la vârsta de 21 de ani, în anul 1898 când se împliniseră 50 de ani de la revoluția pentru „li­bertate, Frăție, Egalitate“ (revo­luție după model dar fără suflu francez), un roman istoric intitu­­lat Din vremea lui Căpitan Cos­­tache. Editura „Universul s-a reti­părit recent. E actualizarea unor zile de fră­mântări sociale fără rezultat fme­care duc, una prin alta, la ulti­ma perfecțiune : Dumnezeu — concepția aceasta magică a exis­tenții și a omului nu a realizat-o niciun român <iin secolul! >CÎ>C* Structura magică a gândirii lui Hasdeu se manifestă în toată o­­pera sa : orgoliu și acțiune în via­ța și în lupta politică, elogiul erois­mului și al ambiției imperiale (Răsvan și Vidra), încredere în geniul său și în misiunea neamu­lui său, optimism. Restaurând vi­ziunea romantică pe adevăratele sale axe — magia — Hasdeu nu e numai cel mai profund roman­tic al nostru, dar și unul (sic) din cele mai însemnate figuri ale romantismului european. După Novalis este singurul care a avut o intuiție magică a lumii atât de perfectă și de coherentă. Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu și-a cheltuit pu­terile sale creatoare cu o nepăsa­re pe care numai un prinț, un ro­mantic și un erou ca el și-o poate îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe șantiere, și foarte puține monumente. Dar planul acestor șantiere sunt (sic) suficiente să acorde semnificație istorică unei întregi epoci“. Sunt însă și concluziile, sinte­tizate, ale Introducerii sale, cu care am fi de acord, dacă sco­țând în evidență unitatea spiritu­lui hasdeean, cum și face de alt­fel, ar fi potrivită și caracteri­zarea acestei unități. Poligraf, is­toric, filolog, folclorist (acestea sunt planurile majore ale creației lui) . Hasdeu este un romantic ce depășește cadrele pașoptismu­lui, în știință , in literatură, cu­prinzând și Rázván și Vidra, nu a ieșit din localismul pașoptiștilor, cu toată generozitatea pe care d. Eliade o svârle și asupra aces­tui lot din activitatea hasdeeană. Dar unde credem că d-sa e im­precis în însăși caracterizarea „geniului romantic“, pe bază de magie, pe analogii improbabile ca aceea dintre Hașdeu și No­valis. In literatură, romantismul has­deean e un amestec de romantism francez, pus la nivel autohton, pașoptist, și de romantism aven­turos de reminiscență rusească, în știință, istorie, filologie, fol­clor. Hașdeu care asimilase mai tot ce se crease în știința euro­peană, este mai aproape de unii germani, dar nu de poetismul magic al lui Novalis, ci de Her­der, de biologismul lui Taine (a cărui cultură germană e notorie, deși e trecută prin sensualiștii chiar, de agitație caraghioasă, ne­serioasă pentru idealuri cu totul neînțelese pentru că străine mo­mentului istoric românesc, fără de rezonanță adâncă în sufletele u­­nui popor cu griji, cu nevoi ce se cereau altfel satisfăcute. Al. Antemireanu a reînviat din documente, din amintirile scrise ale celor în cauză, din mărturii ale celor mai bătrâni din vremea sa, o epocă, o lume cu oamenii răi cu ambițioșii și clănțăii deveniți mari revoluționari de adevărată comedie, cu oameni buni, clarvă­zători, voitori de bine dar nepu­tincioși să îndrepte lucruri ce ar fi cerut o altă înțelegere, altă e­­nergie și autoritate decât ale unor oameni de treabă sau ale unor ti­neri franțuziți cu formule gata în­vățate. Al. Antemireanu a reușit să re­dea de minune atmosfera unui timp, a unor locuri, spiritul unei populații pe cari nu ni le închi­puiam altfel. Greșelile revoluției din 1848 sunt puse în evidență cu luciditate. Multe învățăminte se pot din cart­ea aceasta scrisă de trage un tânăr care după o activitate rod­nică și curagioasă în ale scrisului va prefera singurătatea, tăcerea oricăror deșertăciuni pentru a muri la vârsta de numai 32 de ani, francezi și pozitivismul englez) și de italianul Vico, pentru care manifestă un entuziasm liric. In conferința Noi în 1892, Hasdeu scrie, vorbind de faza co­pilăriei în care se află cultura ro­mână, dar în a cărei maturizare crede fanatic: ,,Crist, Vico și Darwin, la aceste trei nume se re­zumă știința vieții­. Poate fi vor­ba deci de magie, un cuvânt ma­gic dar foarte imprecis, în defi­niția și caracterizarea d-lui Eli­­ache ? Hașdeu a avut o viziune filo­zofică a istoriei, manifestată în is­toria politică, în limba și folclo­rul poporului român; ea este o sinteză cu elemente din Herder și din Vico. Problema originilor, a civiliza­țiilor primitive, a miturilor, de ca­re e obsedat în Istora critică, în Cuvente den Bătrâni și în Mag­­num Etismologicum e salvată din raționalismului școalei ardelene (la drept vorbind pe ardeleni i-a preocupat exclusiv problema ori­­ginei rasiale, pe care au revelat-o teologic, prin ideea purismului) și nu are nimic din magie și nicio legătură cu Novalis. Caracteriza­rea și interpretarea „geniului ro­mantic“ hasdeean este ea însăși romantică, substituind lui Hasdeu preocupările sale. Fiind de acord asupra unității spirituale a mare­lui filosof, nu suntem de acord însă cu definirea ei; d. Eliade s-a cău­tat pe sine în Hasdeu și unde nu s-a găsit s'a condus de câteva obsesii personale scumpe. In ab­solutul, în monumentalul, In tota­litarismul spiritului sunt tot atâ­tea poziții câte ne indică istoria și critica; d. Eliade abhoră și pe una și pe cealaltă și iubește cu o­­chii închiși, fără luciditate, ca un amor abstract, în care imaginea se egocentrică și imaginea obiec­tivă a lui Hașdeu se suprapun și se confundă. Nu sunt sigur deloc a fi descoperit spiritul hasdeean în Introducerea sa , ceea ce e mai probabil e că am descoperit en­tuziasmul său, cultul său subiec­tiv neînfrânat, iar între texte nu­mai pe gazetarul, pe polemistul, pe vizionarul Hasdeu. Adică puntea de legătură între publicist și eru­dit,“ între temperament și memo­rie, între scriitor și ritmul lui lă­untric , abia acum am ajuns la marele, la autenticul spirit has­deean, palidă fantasmă în produ­sele fanteziei pure, schemă des­cărnată, în fabricatele fără in­tuiție. POMFILIU CONSTANTINES­CU Nu știu cine a spus și în ce îm­prejurare, că nu există boli — ci numai bolnavi. Formula aceasta în orice caz­ exprimă atât de bine o anumită concepție medicală — cea a timpurilor moderne — încât am auzit-o adesea rostită de doctori. Unul din prietenii mei — non ig­­nobilis medicus — o socotește chiar drept ultimul cuvânt al științei medicale. E greu de precizat dacă aceste e ultimul cuvânt al științei medi­cale, sau neo­hippocratismul, neo­­humorismul modern, cum i se mai spune, care integrează din nou pe om în mijlocul întregei vieți orga­nice. De un lucru putem fi siguri, de succesul și actualitatea formu­lei ,,nu există boli, ci numai bol­navi“. Dacă ne gândim puțin, nu e nimic surprinzător, pentru vre­murile noastre în această formu­lă, într'o epocă a individualismu­lui absolut (1880—1938) era fatal să nu mai existe categorii (boli) ci nu­mai indivizi (bolnavi). Când ac­centul cade pe individ, iar nu pe tip nici pe clasă, chiar și fenomenele dezordinea organice se „individua­lizează“, încep a exista numai „bolnavii“. Maladiile devin scheme prea vagi, cărora nu le corespunde aproape nimic în realitatea clini­că. De altfel, când oamenii se de­­osebesc prea mult între ei din punc­tul de vedere „psihologic“, încep să se deosibească și din punct de vedere biologic. Epocile ,,clasice" nu cunoșteau bolnavi — ci numai boli. Un istoric celebru al medicinei, Karl Sudhof, a demonstrat că fie­cărei epoci istorice îi corespunde o maladie specifică, o boală „struc­turală“. Bunăoară, lepra în anti­chitate, ciuma în Evul Mediu, Si­filisul in Renaștere, tuberculoza în Romantism, cancerul în epoca mo­dernă. Fiecare dintre aceste mala­dii exprimă (sau corespunde) con­cepția fundamentală despre exis­tență a epocii respective. Lepra, in antichitate, corespundea Destinu­lui (individual, se înțelege); ciuma exprimă de minune concepția tra­gică și sumbră a existenții, care domină în Evul Mediu (mulțimi omenești nimicite deodată,, ca prin­tr'un blestem sau o pedeapsă di­vină); sifilisul nu se putea întinde decât intr'un sprt că în f­­a­rc liberti­najul era posibil, femeia curtezană juca rol de frunte și „călătoria“ era un stil de existență; tubercu­loza corespunde pe deoparte pate­ticului clorotic al romantismului, iar pe de altă parte el ajunge „boală socială“ în urna mizeriei urbane produsă de o revoluție industrială; însfârșit, cancerul ar exprima în­­tr'un anumit fel întâlnirea epocii moderne cu „iraționalul“ (fie în fizică, fie in filozofiile vitaliste). Nu știm în ce măsură am rezu­mat precis rezultatele obținute de eruditul profesor Sudhof. Schița ace­aste­a am scris-o de altfel de-9 » cât numai pentru a mă întreba dacă n‘ar corespunde mai bine epo­cii noastre bolnavul, pur și simplu. Dacă nu cumva ceea ce e mai ca­racteristic in epoca modernă nu este o maladie, ci dezorganizarea corpului uman­, anarhia vitală, pulverizarea simptomelor — în­­­ bun cuvânt, apariția bolnavului, el însuși un element ireductibil la categorii precise, comport­ânduse față de formele clinice ca un „irațional“, un etern „necuoscut". Este firesc ca anarhiei metafi­zice (pozitivismul și vitalismul) să i corespundă o anarhie psiholo­gică (individualismul) și o anarhie biologică („bolnavii“). Maladia în­seamnă un eveniment patogen, cu sindrome precise, aceleași pentru toți pacienții. Intervenția „bolna­vului“ în lume și in istoria medi­cinii, pulverizează sin­dromele; pa­cientul nu mai aparține unui tip, ci devine de cele mai multe ori un caz. Fiecare individ își are boa­la lui. Exasperat de atâtea varie­tăți și atâtea nuanțe, de atâtea Symptome „personale“, medicul epocii noastre recunoaște că știința lui e neputincioasă să intervină în aceste cri­ze anarhice. El se mul­țumește, după propria sa expresie, „să anune natura“. Asta înseamnă că, in fața „ireductibilului“ și „ira­­­ionelului“, el face apel la forțele de ordine, câre au mai rămas, ale bolnavului Medicul încearcă să restaureze ordinea și armonia or­ganică, înăbușind anarhia prin­­tr-un fel de „polițism“, strecurând adică pe sub mână „întăriri“ în organism. Și el, omul de știință, nu mai crede decât la „viață“, la „puterea naturii“. Anarhia este la­tentă in orice om, și împotriva a­­cestei anarhii medical știe că nu poate face nimic. Singura cură este voința de însănătoșire a bolnavu­lui, adică voința lui de ordine și armonie... Epoca noastră cunoaște tehnici curative „personale“, cum e bună­oară, psihanaliza. Tehnica aceasta variază de la om la om. Nu există categorii, sindrome, tipuri clinice. Există o infinitate de nuanțe, de variații, de „personalități“. De alt­fel psihanaliza exprimă perfect con­cepția modernă asupra omului și maladiilor: toți oamenii sunt bol­navi. Există tot atâtea maladii câți oameni există. Limita precisă in­tre sănătate și boală a dispărut. Orice individ este o revoluție per­manente. Și in această „revoluție“, medicul nu mai ia partea „poliți­ei“, ci trece cu arme și bagaje în tabăra insurecțională. Medicul psi­hanalist, conștient de universalita­tea anarhiei, nu mai poate crede într'o restaurare totală a ordinei. El se mulțumește cu un armistițiu organic și subliminal. El ar fi fe­ricit să-și scape pacientul de ne­bunie furioasă, de anarhia abso­lută. Nu e nimic dacă face din el un nebun rezervat, căci într-un a­­numit sens toți suntem nebuni. Important este ca starea aceasta de armistițiu să dureze... Cred că psihanaliza exprimă li­mita ultimă a individualismului. Tehnica aceasta corespunde mo­­mentului de totală dezagregare a „categoriilor“ clinice. „Bol­navul“ intrase mai de mult in istoria medicinei, încă de la a doua jumătate a secolului XIX, dar niciodată „bolnavul“ nu a domi­nat mai despotic gândirea me­­­dicală ca in deceniul de suprema­ție a psihanalizei. In psihanaliză, „bolnavul“ și-a găsit tehnica idea­lă : un medic care să se ocupe de el vreme îndelungată, o știință care îi crede tot, îi scuză tot îi iartă tot. O știință, mai ales, care ține seama de tot ceea ce e per­sonal și intim în maladia lui, ca­re nu îl confundă cu o clasă în­­treag de pacienți, ci îi respectă au­tonomia... Mărturiseam, la începutul aces­tor note, că nu știu dacă astăzi diri’toraul „nu există boli, ci nu-i mai bolnavi“, mai este tot atât de valabil ca acum vreo zece ani. S-ar zice că medicina se îndreaptă astăzi către un neo-humorism, că­tre vechile dogme climatice și or.‘ uanica ala lui Hippocrat. Acest Hippocrat insă, nu cunoștea „bolnavii" și recunoaștea foar­te puține „boli“. In schimb, însă, el împărțea lumea organică în „clime“, și tipurile umane in „humori“. Intre zonele siderale, climele terestre și humorile uma­ne, există o secretă armonie. Toate la un loc alcătuesc un „cosmos“, un întreg viu și armonios. Tipu­rile humorale sunt categorii la care participă organic oamenii, „bolnavi“ și recunoștea foar­­tatea, elementul acela ireductibil și irațional pe care-l exaltase medi­­cina până mai acum câțiva ani. Bolnavii se integrează in tipuri humorale, iar aceste tipuri humo­rale nu sunt nici ele autonome, ci se găsesc în strânsă legătură cu „climele** și chiar cu „as’xels“. Bolnavul este acum, prin neo -iu­­morism, integrat în Cosmos, soli­darizat cu realitățile organice și climaterice care îl preced și îl de­pășesc: întoarcerea la Viața ritmi­că, armonică, a unui Cosmos con­siderat ca un întreg ca o totali­tate, — întoarcere pe care o putem descifra in actuala orientare a ști­­ințelor și a filozofiilor — se recu­noaște și in concepțiile ultime ale medicinei. Asta ar trebui să ne dea de gândit. S'ar putea totuși ca semnul epocii noastre să fie to­talitarismul... MIRCEA ELIADE C­RONICA LITERARA BOGDAN PETRICEICU­-HAȘDEU­: Scrieri literare, morale și politice (editate de Mircea Eliade) Duminică 21 Noembrie— 9 U rKolă despre „bolnavi A APARUT UT. G. Delayen CLEOPATRA Cea mai celebră curtezană a lumii și cea care a întunecat prin fast și cuceriri de popoare toate reginele istoriei, e Cleopa­tra, regina egipteană născută în anul 69 înainte de Cristos. Prin frumusețea și farmecel­e ei de femeie ea a reușit să cu­cerească și pe Cezar și pe An­ton­iu, împărații romani, mărin­­du-și astfel împărăția. Autorul ne descrie mediul din vremea când trăia Cleopatra, războaiele purtate de ea și ne zugrăvește cu plasticitate aven­turile ei de dr­agoste, deasemeni ne dă date și tablouri instruc­tive ale epocii de luxură de pe vremea faraoanei Cleopatra și a împăraților romani Cezar și Antoni­u. Editura Alcalay Stei 68

Next