Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)

1937-12-12 / nr. 517

VREMEA are Ap Vîa^a si • 9 opera lui Shakespeare de Haig Acterian Edit. Fundațiilor Regale Valorificări ale Evului Mediu Observați cum judecau și, mai ales, ce vedeau oamenii din se­colul XVIII și XIX, in Evul Me­diu : orori și întunerec (sec. XVIII) și arta gotică (sec. XIX). Tot secolul al XVIII este domi­nat de „romanul negru“ engle­zesc, și de polemica voltairiană contra monahismului și valorilor creștine. Cărțile cu cel mai co­pleșitor și mai statornic succes au fost, în secolul XVIII, romanele care aveau ca personaj principal un călugăr scelerat și a căror ac­țiune se petrecea, în genere, în „Evul întunecat“ (Dark Age). De abia acum istoricii literari au explorat influențele pe care roma­ne ca The Monk (1795) al lui M. G. Lewis, sau The Italian, or The Confessional of the Black Penitent (1797) al Annei Rad­­cliffe, — le-au exercitat asupra întregei literaturi europene din sec. XIX. Hoffmann, Walter Scott, Victor Hugo, George Sand,, etc. — toți au scris sub influența acestor romane ne­gre, cu mănăstiri tenebroase, cu călugări scelerați, cu fecioare vic­time nevinovate ale sadismului monahal, cu crime și orori nes­fârșite. Recomand cetitorului cu­rios o monografie admirabil documentată asupra acestor roma­ne frenetice anti-catolice și, ca spirit, anti-medievale . La carne, la morte e il diavolo nella lette­­ratura romantica (Milano-Roma, 1931) a lui Mario Praz. Pasiunea cu care erau cetite pe atunci a­­ceste romane nu este egalată de­cât de frenezia polemicei anti­­medievale și anti-catolice pur­tată de Voltaire o generație în urmă. Evul Mediu se rezuma, pentru spiritul secolului XVIII, la oroare, turpitudine, peisaj lugu­bru, crimă și sadism. Un adevă­rat „Ev întunecat"... Romanticii secolului XIX au descoperit, în Evul Mediu, arta gotică. Sensibilitatea ro­mantică a valorificat idealul și viața me­dievală pentru că descoperise arta gotică ; descoperise ruinele caste­lelor, umbrele catedralelor, pictu­rile mănăstirilor. Numai după a­­ceastă vrajă vizuală, romantismul a început să găsească în Evul Mediu câteva din propriile lui idealuri : simplicitatea vieții, pa­­thosul erotic, „autenticitatea", ,,fe­nomenul originar", etc. Dar este ușor de observat că și în această valorificare simpatică Evului Mediu, pe care a realiza­­­t-o romantismul, se păstrează e­­lemente din atitudinea negativă și polemică a secolului XVIII. Se păstrează, înainte de toate, „pa­teticul", „straniul", „lugubrul" din romanele lui Lewis și Rad­­cliffe. Latent, în romantism ră­mâne neschimbată atitudinea critică a unui Voltaire, bună­oară, față de scolastică. Misti­ca medievală, „diabolismul” „magia” medievală este o des­­s­coperire a romantismului — dar Sf. Thoma și scolastica, în genere, rămân tot atât de inasimilabile geniului roman­tic pe cât erau în timpul en­­ciclopediștilor. Thomismul este o descoperire recentă în Eu- Summa theolo­giae a fost repusă în circulație în seminariile catolice deabia în a doua jumătate a secolu­lui XIX (până atunci se studi­au mai cu seamă comentarii­le și rezumatele thomiste). Iar „actualitatea” Summei în cul­tura europeană profană se da­­torește, în bună parte, lui Maritain și Grabmann, adică, ultimelor două decade. Giotto a fost descoperit de romantici, ca și poezia trubadu­­rică. Dar Divina Commedie și franciscanismul — două mari culmi ale Evului Mediu — au rămas nefructificate, s-ar putea chiar spune de către romantici, neasimilate, Dante era prea teolog, prea „simbolic”, și de o profunzime pe care roman­tismul nu o iubea: profunzimea dogmatică. Era prea puțină „tărie” în Dante. Beatrice se­măna prea mult cu virtuțile teologale, aproape că nu avea biografie. Și romantismul care a exaltat pe Abelard și Heloi­­sa (existențe patetice) și pe Laura lui Petrarca (fluviu al lacrimilor) — a trecut respectuos pe lângă Beatrice. Sfântul Francisc a fost „descoperit” de către protestantism (Reuss, Sabatier) și de laicii senti­mentali (Renan),­ în a doua parte a secolului XIX. Pentru romantici, Sf. Francisc era prea simplu și patetismul său prea puțin biografic. Nu erau întâmplări tragice în viața S-tului Francisc. De aceia romanticii, când au voit să găsească emoții tari și „trăiri mistice” frenetice, au căutat în alte sectoare ale cre­știnismului. Au descoperit pe Swedenborg, pe Paracelsius, pe Nostradamus. Generațiile ilu­ministe, care precedaseră cu puțin apariția romantismului, aveau gusturi și mai Cagliostro. Martinismul, impure, „mag­­netizorii”, rosicrucianismul și alte mistere degradate alcătu­iau hrana spirituală a elitelor anterioare și contemporane re­voluției franceze. Secolul XVIII savura The Monk al lui Lewis pentru că monahismul catolic era descris în acest roman ca un a­­devărat izvor al ororilor — dar în acelaș timp „secolul lumini­lor" se cufunda într’un ocean de pseudomistere și mistagogis­­me de cumplită mediocritate. Am scris mai de mult un arti­colaș („Luminile” secolului XVIII, în „Cuvântul"), comen­tând în grabă volumele lui Auguste Viatte, Les sources occultes du romantisme (Paris, 1928), și n are rost să mai re­vin acum asupra acestei pro­bleme. In nenumărate rân­duri, mene și ocupându-mă de feno­felurite, am arătat că într'o epocă în care mistica și metafizica e atacată, triumfă mistagogia și pseudo-ocultis­­mul. Cine nu mai crede în Tre­ime, crede în mesmerism și francmasonerie; cine nu mai crede în Paradis, crede în spi­ritism... Comparată cu „valorificarea" Evului Mediu de către seco­lul XVIII și XIX, cât de deo­sebită este concepția secolului nostru! Mă gândesc mai ales la gânditorii care sunt încă în viață, și cari au scris în ulti­mii douăzeci de ani. Epoca noastră vede cu totul altceva în Evul Mediu. In primul rând, vede și începe să înțeleagă sim­bolul (Dante, arhitectura sa­cră, Fedeli d'Amore cu limba­jele lor „secrete”) și primatul transcendenții (metafizica și mistica). In al doilea rând, descoperă în Evul Mediu ceea ce s’a numit continuitate tra­dițională: bresle. State feudale, papalitate. Nici peisagiul mo­nastic, nici cântecul trubaduru­lui, nici pateticul idilei unui cavaler, sufletească nu mai fructifică viața a modernului. El vede altceva în Evul Mediu decât ceia ce vedea omul se­colului XVIII, care citea pe Lewis, sau romanticul XIX, care citea pe Victor secol Hu­go. Dacă ne gândim la un Ma­ritain, René Guénon, Evola, Ananda Coomaraswamy, etc. — putem spune fără teamă de a pastișa versul d-lui Camil Petrescu, că astăzi elitele văd în Evul Mediu ideile. Ceea ce ne uimește și ne interesează, în primul rând, în Evul Mediu, este imensa sa capacitate ra­țională și simbolică. Astăzi, când este atât de greu mai ales, era atât de greu (și, cu zece ani în urmă) să convingi pe cineva de „autonomia” ide­­ei și de eficiența spirituală simbolului — privim cu admira­­­ție la Evul Mediu dogmă, de alegorie, însetat de de simbo­lism. Epoca modernă isbutește să depășească viziunea istorică Evului Mediu (cf. articolul nos­­­tru, „Preistorie și Evul Me­diu”). Dar descoperă, în a­celaș timp, valorile trans-istori­ce ale acestui Ev totalitar, tra­dițional și spiritual. Izbutim să ne desprindem de istoria medievală, după ce­­ stingându-se romantismul) ne­am desprins de peisajul medie­val. Descoperim, cu mirare, că specificitatea Evului Mediu stă mai puțin în „istoria” sa, în „devenirea” sa — cât în ceea ce are el supra-istoric, tradițional, universal, în simbolismul și în metafizica sa. MIRCEA ELIADE Cil ÎNCEPERE de la 1 HOEMBRIE VREMEA acordă d-lor învățători­­ abonamente cu preț redus . Astfel, de la această dată, d-nii învățători, cari se vor abona la VREMEA vor plăti abonamentul numai 200 lei pe an în loc de 250 lei. S'asfâcșă cu ținntele de cerneală] de pe degete! Hacul EVERSHARP NU CuRGE! Degete pătate... hârtii, portofoliul, haine pă­tate cu cerneală... sunt o dovadă că un toc rezervor obișnuit curge oricât de bine l-ați în­chide. Totul Eversharp, grație sistemului special de a închide cerneala, a îndepărtat acest neajuns. Când ați pus capacul, cerneala este închisă în rezervor... la fel cum dopul astupă o sticlă ! Și Eversharp mai posedă avantajul de a se potrivi oricărui scris. Dintr’o singură apăsare rezervorul vizibil se umple cu o mare cantitate de cerneală. Forma lui dorică este grațioasă, aerodinamică. TOCURI REZERVOARE ȘI CREIOANE JZVERSHARV THE WAHL COMPANY Chicago, U. S. A. D’POZIl GENFTAL la Librăria SO CEC & Co., S. A, ți de vinzare a toate librăriile din țară Duminică 12 Decembrie —­ £» D-nii ABONAȚI rămași în restanță cu plata abonamentului,­­ sunt rugați să-l achite fie prin mandat poștal, fie adresându-se direct administrației în strada Carol No. 10, fie la prezentarea încasatorului la domiciliu. Achitările la domiciliu se vor face contra ciitanță semnată și ștam­pilată de încasatorul nostru care va prezenta delegația de încasare. Domnii abonați cari nu vor achita abo­namentul până la 15 cor., nu vor primi numărul festiv «le Crăciun Care Va fi însoțit de m­­omîntul Vremea pe 1938 CRONICA LITERARA E IOVINESCU Mii. (roman) edil. „Adevărul” Psihologia în contra­timp a familiarului erou Bizu servise, în Diana, unui savuros vode­vil, din care abulicul persona­giu a ieșit cu o deziluzie mai mult, dar și cu naivitatea lui inalterabilă. Spuneam tomalui Anton Klentze, că fan­­definit din primul roman al ciclului, nu ne-ar mai putea oferi vreo surpriză de structură morală. Impresia noastră se verifică și în Mili, cu precizie matematică. Bizu e un pretext de memoria­listică romanțată, un fel de scenariu interior, fără putință de a fi modificat și cu reacți­­uni mai dinainte cunoscute. Ce-am mai putea adăuga despre impermeabilitatea lui spirituală, la realitatea necontenit mobilă, decât atitudinea lui de veșnic spectator? Actele de voință ne­gativă îl caracterizează inva­riabil, iar destinul de a fi do­minat de alții și de împreju­rări îl fixează într’o mare imobilitate psihologică. Riza e alcătuit din pasta a­­celor eroi care pot fi radiogra­fiați într’o carte unică; plimbat dealungul a patru romane, asis­tăm la întâmplările unui su­flet facsimilat. Romanul psiho­logic este însă un act de cu­noaștere morală a omului, nu o serie de recunoașteri; pe Bizu îl cunoaștem necontenit și-l i­­dentificăm asemeni unui peisa­giu automatizat. Subconștien­tul lui s’a cristalizat în con­știent ; asupra lui el însuși și mandatarul lui, romancierul, su­prapun numai o serie de reflec­ții intelectuale, în variante sti­listice. De aceea, d. E. Lovinescu își schimbă tehnica la fiecare nouă confesie romanțată, trecând pe primul plan al atenției alte per­sonagii. Desvăluită în turpitudini­le ei erotice, Diana a dispărut din câmpul vizual al narațiunii, respinsă în dragostea ei ocrotitoa­re și confortabilă, fiindcă s’a a­­mestecat în hotărârile lui. Rozina acest deus ex machina, trece și ea pe linie moartă, însuși­­,că Scum­pu, impresarul cinic al voinței lui Bizu, se pare secătuit de posibi­lități epice, împreună cu tot me­diul lui interlop. Scoasă din um­bră, Mili, soția lui sacrificată și din aceeaș substanță morală cu a lui Bizu, se prezintă să-și consu­me tragedia sub ochii noștri și ai impasibilului erou .Pentru varia­ție și ilustrarea lui temperamenta­lă intră în scenă silueta vioaie, grațioasă și de sensibilitate con­­temporană a Silviei Dușescu, dac­tilografă la ministerul de unde Kientze și-a dat demisia, îndră­gostită de el, căruia i se oferă cu spontaneitate și, cel puțin până acum, dezinteresare totală. In a­­ceste condiții nu e ușor de pre­văzut că al cincilea roman, din ci­clul întreprins, se va numi Sil­via? Certitudinea noastră e în­­tărită și de sinuciderea neferici­tei Mili, divorțată de Lică Scum­­pu, în­­ speranța refacerii vieții cu Bizu. Dar să revenim la ceea ce ni se oferă și să nu anticipăm prea mult, de teama de a nu fi profeți mincinoși. Cam jumătate din ro­manul Mili, ca tehnică, e o pre­­lungire a Dianei, fiind alcătuit într un ritm de confruntări, susți­nut dialogate, purtându-ne din lo­vitură de teatru în lovitură, până când eroina, desțelenită din abu­lie și animată de o dragoste mis­tuitoare pentru Bizu se va deza­grega sufletește, terminând prin sinucidere. După plecarea de la minister a dezamăgitului agro­nom, în acelaș univers­ al Cișmi­­giului (romanele d-lui E. Lovines­cu se petrec într’un cartier moral și geografic pe o rază scurtă) in­tră în vorbă printr’un procedeu imprevizibil, cu Silvia, fată volu­­bilă, îndrăsneață, care-l invită la o partidă de patinaj; o primă sce­nă, urmată, precipitat de altele. Rozina, îngerul păzitor al lui Bi­zu, imploră pe sufili să-l oprească de­ a pleca în străinătate; ivfili, în­tr-o scenă patetică și sentimenta­lă, îl imploră pe Bizu, la hotel, unde se refugiase, să rămâe, tot m­­ili­are, acasă, o explicație cu Lică și-i aruncă în față toate mi­­șeri­le lui de crai, anunțându-i că divorțează. Bizu are o aventură uluitoare cu Silvia, care i se oferă, la hotel, deși era fecioară, o pa­uză, cu un rezumat al psihologiei active, de data asta, a m­­in­ei. Ivnli are o întrevedere cu Moș Alecu, avocat și rudă, încredințându-i divorțul, apoi cu Rozina, punând la cale mutatul lui Rizu, ca două zâne tutelare, în continuare soli­­cită un post într'un laborator, profesorului Corbescu, îl pe Lică, reconfirmându-i repede voința de a divorța și, în sfârșit, pe Bizu. O nouă pauză, narativă și evo­cativă. Mili pleacă, cu mamă­ sa, la Balomirești unde pune la cale o sumă de prefaceri; urmează un portret amplu al bătrânei, istovi­tă de vârstă, cu memoria slăbită și cu presentimentul morții apro­piate; acest capitol are numeroa­se interferențe, de material inspi­rator și observații cu nuvela Bu­nica se pregătește să moară, a lui Anton Hulban, amănuntul manșetelor murdare, lăsate pe masă ,de bărbatul coanei Raluca este identic. Mili face câteva vizi­te la moșia lui Bizu, ne întreține cu topografia ei ,cu arhitectonica și istoricul casei și pe deasupra, cu drept tolerat de proprietate literară, ne intercalează și un în­treg foileton, recent publicat în Adevărul, al d-lui Lovinescu, des­pre prolifica familie a Voichiței, părăsită de bărbat, din cauza fe­cundității în serie. Renăscută su­fletește, deși contrariată de faptul că Bizu nu s-a ținut de cuvânt să vie la moșie, Mili se reîntoarce în București, de data asta la Moș A­­lecu, unde se mutase. Intre timp, Bizu revede pe Silvia, tot mai a­­fectuoasă, mai feminină, fac o plimbare la Constanța (cu remi­niscențe din vizita cu Diana), din nou Mili se întâlnește cu Bizu, își reîmprospătează amintirile locului natal, cu nostalgie și similitudine sufletească. O nouă pauză: Mili își recapitulează, într'un lung mo­nolog interior, toată viața, într-un nou rezumat psihologic: ultimă confruntare între Mili și Lică, lovitură de teatru; bărbatul a spionat-o, îi cunoaște toate miș­cările, o amenință, caută o împă­­care, îi revelă dragostea pentru Bizu, dar ea rămâne hotărîtă, cu atât mai mult, încă o pauză și în­că un rezumat introspectiv al stă­rii de îndrăgostită a Miliei. Ulti­ma întrevedere dramatică între Bizu și Mili, cu explicația inter­venției la Corbescu (Lică folosi­se și el o anonimă, trimisă lui Bi­zu), brusca mlădiere a protejatu­lui, confirmarea divorțului de Li­că, de care auzise de la Silvia și foștii lui colegi de la Agricultură, scurtă împăcare, speranțe de dra­goste la Mili și impermeabilitate totală la Bizu. Și, pentru înche­­ere, încă două lovituri de teatru, revenind în Cișmigiu, după ce se despărțise de Bizu, îl surprinde cu Silvia; desamăgită, Mili se arun­­că sub roțile unui tramvai. Am rezumat cât mai d­es momentele romanului credin­d-lui E. Lovinescu, construit cu o teh­­nică mixtă, alternând între scene dramatice și analiză psihologică, dacă Diana era mai unitar, în compoziție, și deci mai viu ca ritm, în schimb Mili­neriiânr! între două procedee (deși cu prevalarea celui teatral) isbutește să fixeze două portrete feminine: acela mai amplu al sentimentalei soții lui Lică și mai sumar al proaspetei, grațioasei Silvia Du­șescu, prietena lui Rizu. Drama se petrece sub ochii lui impasibili, sub impermeabilitatea lui naivă, în dosul fericirii lui, poate numai o iluzie și ea, se desbate tragedia unei vieți și i se angajează răs­punderea, fără voe. Putem bănui ce cazuistică de conștiință ne re­zervă Anton Klentze, când va a­­fla de moartea Miliei și mobilul ei și ce destin o așteaptă pe ne­vinovata Silvia, dar ideea impene­trabilității sufletelor, pusă din faza copilăriei și adolescenții lui Bizu, agravată de aventura inte­rioară a Firului în patru, soluțio­nată odată prin descoperirile din Diana, repetată fără conștiința lui, în Mili nu riscă care să devie o tragedie în serie și o demonstrație tehnică? Atâtea întrebări pe care le iscă romanele ciclice ale d-lui Lovinescu și tot pe atâtea capca­ne întinse de romanul-monografie spirituală. Inteligența lucidă a scriitorului se află într’un corp la corp cu instinctul creator; d. Lo­­vinescu are prea multă experiență literară, ca să nu afle o ieșire din dificultățile pur tehnice, așa cum necontenit ne-a dat dovada, dar și-a asumat și răspunderi mari, în ordinea epică. Soluția nu poa­­te veni decât de la continuarea ci­clului, al cărui sfârșit e greu să-l prevedem. Pompiliu CONSTANTINESCU Calendarul Ifiemea pe 1938 ■n VREMEA de Crăciun Rețineți ele pe a­­cum acest număr

Next