Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)
1937-12-12 / nr. 517
VREMEA are Ap Vîa^a si • 9 opera lui Shakespeare de Haig Acterian Edit. Fundațiilor Regale Valorificări ale Evului Mediu Observați cum judecau și, mai ales, ce vedeau oamenii din secolul XVIII și XIX, in Evul Mediu : orori și întunerec (sec. XVIII) și arta gotică (sec. XIX). Tot secolul al XVIII este dominat de „romanul negru“ englezesc, și de polemica voltairiană contra monahismului și valorilor creștine. Cărțile cu cel mai copleșitor și mai statornic succes au fost, în secolul XVIII, romanele care aveau ca personaj principal un călugăr scelerat și a căror acțiune se petrecea, în genere, în „Evul întunecat“ (Dark Age). De abia acum istoricii literari au explorat influențele pe care romane ca The Monk (1795) al lui M. G. Lewis, sau The Italian, or The Confessional of the Black Penitent (1797) al Annei Radcliffe, — le-au exercitat asupra întregei literaturi europene din sec. XIX. Hoffmann, Walter Scott, Victor Hugo, George Sand,, etc. — toți au scris sub influența acestor romane negre, cu mănăstiri tenebroase, cu călugări scelerați, cu fecioare victime nevinovate ale sadismului monahal, cu crime și orori nesfârșite. Recomand cetitorului curios o monografie admirabil documentată asupra acestor romane frenetice anti-catolice și, ca spirit, anti-medievale . La carne, la morte e il diavolo nella letteratura romantica (Milano-Roma, 1931) a lui Mario Praz. Pasiunea cu care erau cetite pe atunci aceste romane nu este egalată decât de frenezia polemicei antimedievale și anti-catolice purtată de Voltaire o generație în urmă. Evul Mediu se rezuma, pentru spiritul secolului XVIII, la oroare, turpitudine, peisaj lugubru, crimă și sadism. Un adevărat „Ev întunecat"... Romanticii secolului XIX au descoperit, în Evul Mediu, arta gotică. Sensibilitatea romantică a valorificat idealul și viața medievală pentru că descoperise arta gotică ; descoperise ruinele castelelor, umbrele catedralelor, picturile mănăstirilor. Numai după această vrajă vizuală, romantismul a început să găsească în Evul Mediu câteva din propriile lui idealuri : simplicitatea vieții, pathosul erotic, „autenticitatea", ,,fenomenul originar", etc. Dar este ușor de observat că și în această valorificare simpatică Evului Mediu, pe care a realizat-o romantismul, se păstrează elemente din atitudinea negativă și polemică a secolului XVIII. Se păstrează, înainte de toate, „pateticul", „straniul", „lugubrul" din romanele lui Lewis și Radcliffe. Latent, în romantism rămâne neschimbată atitudinea critică a unui Voltaire, bunăoară, față de scolastică. Mistica medievală, „diabolismul” „magia” medievală este o desscoperire a romantismului — dar Sf. Thoma și scolastica, în genere, rămân tot atât de inasimilabile geniului romantic pe cât erau în timpul enciclopediștilor. Thomismul este o descoperire recentă în Eu- Summa theologiae a fost repusă în circulație în seminariile catolice deabia în a doua jumătate a secolului XIX (până atunci se studiau mai cu seamă comentariile și rezumatele thomiste). Iar „actualitatea” Summei în cultura europeană profană se datorește, în bună parte, lui Maritain și Grabmann, adică, ultimelor două decade. Giotto a fost descoperit de romantici, ca și poezia trubadurică. Dar Divina Commedie și franciscanismul — două mari culmi ale Evului Mediu — au rămas nefructificate, s-ar putea chiar spune de către romantici, neasimilate, Dante era prea teolog, prea „simbolic”, și de o profunzime pe care romantismul nu o iubea: profunzimea dogmatică. Era prea puțină „tărie” în Dante. Beatrice semăna prea mult cu virtuțile teologale, aproape că nu avea biografie. Și romantismul care a exaltat pe Abelard și Heloisa (existențe patetice) și pe Laura lui Petrarca (fluviu al lacrimilor) — a trecut respectuos pe lângă Beatrice. Sfântul Francisc a fost „descoperit” de către protestantism (Reuss, Sabatier) și de laicii sentimentali (Renan), în a doua parte a secolului XIX. Pentru romantici, Sf. Francisc era prea simplu și patetismul său prea puțin biografic. Nu erau întâmplări tragice în viața S-tului Francisc. De aceia romanticii, când au voit să găsească emoții tari și „trăiri mistice” frenetice, au căutat în alte sectoare ale creștinismului. Au descoperit pe Swedenborg, pe Paracelsius, pe Nostradamus. Generațiile iluministe, care precedaseră cu puțin apariția romantismului, aveau gusturi și mai Cagliostro. Martinismul, impure, „magnetizorii”, rosicrucianismul și alte mistere degradate alcătuiau hrana spirituală a elitelor anterioare și contemporane revoluției franceze. Secolul XVIII savura The Monk al lui Lewis pentru că monahismul catolic era descris în acest roman ca un adevărat izvor al ororilor — dar în acelaș timp „secolul luminilor" se cufunda într’un ocean de pseudomistere și mistagogisme de cumplită mediocritate. Am scris mai de mult un articolaș („Luminile” secolului XVIII, în „Cuvântul"), comentând în grabă volumele lui Auguste Viatte, Les sources occultes du romantisme (Paris, 1928), și n are rost să mai revin acum asupra acestei probleme. In nenumărate rânduri, mene și ocupându-mă de fenofelurite, am arătat că într'o epocă în care mistica și metafizica e atacată, triumfă mistagogia și pseudo-ocultismul. Cine nu mai crede în Treime, crede în mesmerism și francmasonerie; cine nu mai crede în Paradis, crede în spiritism... Comparată cu „valorificarea" Evului Mediu de către secolul XVIII și XIX, cât de deosebită este concepția secolului nostru! Mă gândesc mai ales la gânditorii care sunt încă în viață, și cari au scris în ultimii douăzeci de ani. Epoca noastră vede cu totul altceva în Evul Mediu. In primul rând, vede și începe să înțeleagă simbolul (Dante, arhitectura sacră, Fedeli d'Amore cu limbajele lor „secrete”) și primatul transcendenții (metafizica și mistica). In al doilea rând, descoperă în Evul Mediu ceea ce s’a numit continuitate tradițională: bresle. State feudale, papalitate. Nici peisagiul monastic, nici cântecul trubadurului, nici pateticul idilei unui cavaler, sufletească nu mai fructifică viața a modernului. El vede altceva în Evul Mediu decât ceia ce vedea omul secolului XVIII, care citea pe Lewis, sau romanticul XIX, care citea pe Victor secol Hugo. Dacă ne gândim la un Maritain, René Guénon, Evola, Ananda Coomaraswamy, etc. — putem spune fără teamă de a pastișa versul d-lui Camil Petrescu, că astăzi elitele văd în Evul Mediu ideile. Ceea ce ne uimește și ne interesează, în primul rând, în Evul Mediu, este imensa sa capacitate rațională și simbolică. Astăzi, când este atât de greu mai ales, era atât de greu (și, cu zece ani în urmă) să convingi pe cineva de „autonomia” ideei și de eficiența spirituală simbolului — privim cu admirație la Evul Mediu dogmă, de alegorie, însetat de de simbolism. Epoca modernă isbutește să depășească viziunea istorică Evului Mediu (cf. articolul nostru, „Preistorie și Evul Mediu”). Dar descoperă, în acelaș timp, valorile trans-istorice ale acestui Ev totalitar, tradițional și spiritual. Izbutim să ne desprindem de istoria medievală, după ce stingându-se romantismul) neam desprins de peisajul medieval. Descoperim, cu mirare, că specificitatea Evului Mediu stă mai puțin în „istoria” sa, în „devenirea” sa — cât în ceea ce are el supra-istoric, tradițional, universal, în simbolismul și în metafizica sa. MIRCEA ELIADE Cil ÎNCEPERE de la 1 HOEMBRIE VREMEA acordă d-lor învățători abonamente cu preț redus . Astfel, de la această dată, d-nii învățători, cari se vor abona la VREMEA vor plăti abonamentul numai 200 lei pe an în loc de 250 lei. S'asfâcșă cu ținntele de cerneală] de pe degete! Hacul EVERSHARP NU CuRGE! Degete pătate... hârtii, portofoliul, haine pătate cu cerneală... sunt o dovadă că un toc rezervor obișnuit curge oricât de bine l-ați închide. Totul Eversharp, grație sistemului special de a închide cerneala, a îndepărtat acest neajuns. Când ați pus capacul, cerneala este închisă în rezervor... la fel cum dopul astupă o sticlă ! Și Eversharp mai posedă avantajul de a se potrivi oricărui scris. Dintr’o singură apăsare rezervorul vizibil se umple cu o mare cantitate de cerneală. Forma lui dorică este grațioasă, aerodinamică. TOCURI REZERVOARE ȘI CREIOANE JZVERSHARV THE WAHL COMPANY Chicago, U. S. A. D’POZIl GENFTAL la Librăria SO CEC & Co., S. A, ți de vinzare a toate librăriile din țară Duminică 12 Decembrie — £» D-nii ABONAȚI rămași în restanță cu plata abonamentului, sunt rugați să-l achite fie prin mandat poștal, fie adresându-se direct administrației în strada Carol No. 10, fie la prezentarea încasatorului la domiciliu. Achitările la domiciliu se vor face contra ciitanță semnată și ștampilată de încasatorul nostru care va prezenta delegația de încasare. Domnii abonați cari nu vor achita abonamentul până la 15 cor., nu vor primi numărul festiv «le Crăciun Care Va fi însoțit de momîntul Vremea pe 1938 CRONICA LITERARA E IOVINESCU Mii. (roman) edil. „Adevărul” Psihologia în contratimp a familiarului erou Bizu servise, în Diana, unui savuros vodevil, din care abulicul personagiu a ieșit cu o deziluzie mai mult, dar și cu naivitatea lui inalterabilă. Spuneam tomalui Anton Klentze, că fandefinit din primul roman al ciclului, nu ne-ar mai putea oferi vreo surpriză de structură morală. Impresia noastră se verifică și în Mili, cu precizie matematică. Bizu e un pretext de memorialistică romanțată, un fel de scenariu interior, fără putință de a fi modificat și cu reacțiuni mai dinainte cunoscute. Ce-am mai putea adăuga despre impermeabilitatea lui spirituală, la realitatea necontenit mobilă, decât atitudinea lui de veșnic spectator? Actele de voință negativă îl caracterizează invariabil, iar destinul de a fi dominat de alții și de împrejurări îl fixează într’o mare imobilitate psihologică. Riza e alcătuit din pasta acelor eroi care pot fi radiografiați într’o carte unică; plimbat dealungul a patru romane, asistăm la întâmplările unui suflet facsimilat. Romanul psihologic este însă un act de cunoaștere morală a omului, nu o serie de recunoașteri; pe Bizu îl cunoaștem necontenit și-l identificăm asemeni unui peisagiu automatizat. Subconștientul lui s’a cristalizat în conștient ; asupra lui el însuși și mandatarul lui, romancierul, suprapun numai o serie de reflecții intelectuale, în variante stilistice. De aceea, d. E. Lovinescu își schimbă tehnica la fiecare nouă confesie romanțată, trecând pe primul plan al atenției alte personagii. Desvăluită în turpitudinile ei erotice, Diana a dispărut din câmpul vizual al narațiunii, respinsă în dragostea ei ocrotitoare și confortabilă, fiindcă s’a amestecat în hotărârile lui. Rozina acest deus ex machina, trece și ea pe linie moartă, însuși,că Scumpu, impresarul cinic al voinței lui Bizu, se pare secătuit de posibilități epice, împreună cu tot mediul lui interlop. Scoasă din umbră, Mili, soția lui sacrificată și din aceeaș substanță morală cu a lui Bizu, se prezintă să-și consume tragedia sub ochii noștri și ai impasibilului erou .Pentru variație și ilustrarea lui temperamentală intră în scenă silueta vioaie, grațioasă și de sensibilitate contemporană a Silviei Dușescu, dactilografă la ministerul de unde Kientze și-a dat demisia, îndrăgostită de el, căruia i se oferă cu spontaneitate și, cel puțin până acum, dezinteresare totală. In aceste condiții nu e ușor de prevăzut că al cincilea roman, din ciclul întreprins, se va numi Silvia? Certitudinea noastră e întărită și de sinuciderea nefericitei Mili, divorțată de Lică Scumpu, în speranța refacerii vieții cu Bizu. Dar să revenim la ceea ce ni se oferă și să nu anticipăm prea mult, de teama de a nu fi profeți mincinoși. Cam jumătate din romanul Mili, ca tehnică, e o prelungire a Dianei, fiind alcătuit într un ritm de confruntări, susținut dialogate, purtându-ne din lovitură de teatru în lovitură, până când eroina, desțelenită din abulie și animată de o dragoste mistuitoare pentru Bizu se va dezagrega sufletește, terminând prin sinucidere. După plecarea de la minister a dezamăgitului agronom, în acelaș univers al Cișmigiului (romanele d-lui E. Lovinescu se petrec într’un cartier moral și geografic pe o rază scurtă) intră în vorbă printr’un procedeu imprevizibil, cu Silvia, fată volubilă, îndrăsneață, care-l invită la o partidă de patinaj; o primă scenă, urmată, precipitat de altele. Rozina, îngerul păzitor al lui Bizu, imploră pe sufili să-l oprească de a pleca în străinătate; ivfili, într-o scenă patetică și sentimentală, îl imploră pe Bizu, la hotel, unde se refugiase, să rămâe, tot miliare, acasă, o explicație cu Lică și-i aruncă în față toate mișerile lui de crai, anunțându-i că divorțează. Bizu are o aventură uluitoare cu Silvia, care i se oferă, la hotel, deși era fecioară, o pauză, cu un rezumat al psihologiei active, de data asta, a minei. Ivnli are o întrevedere cu Moș Alecu, avocat și rudă, încredințându-i divorțul, apoi cu Rozina, punând la cale mutatul lui Rizu, ca două zâne tutelare, în continuare solicită un post într'un laborator, profesorului Corbescu, îl pe Lică, reconfirmându-i repede voința de a divorța și, în sfârșit, pe Bizu. O nouă pauză, narativă și evocativă. Mili pleacă, cu mamă sa, la Balomirești unde pune la cale o sumă de prefaceri; urmează un portret amplu al bătrânei, istovită de vârstă, cu memoria slăbită și cu presentimentul morții apropiate; acest capitol are numeroase interferențe, de material inspirator și observații cu nuvela Bunica se pregătește să moară, a lui Anton Hulban, amănuntul manșetelor murdare, lăsate pe masă ,de bărbatul coanei Raluca este identic. Mili face câteva vizite la moșia lui Bizu, ne întreține cu topografia ei ,cu arhitectonica și istoricul casei și pe deasupra, cu drept tolerat de proprietate literară, ne intercalează și un întreg foileton, recent publicat în Adevărul, al d-lui Lovinescu, despre prolifica familie a Voichiței, părăsită de bărbat, din cauza fecundității în serie. Renăscută sufletește, deși contrariată de faptul că Bizu nu s-a ținut de cuvânt să vie la moșie, Mili se reîntoarce în București, de data asta la Moș Alecu, unde se mutase. Intre timp, Bizu revede pe Silvia, tot mai afectuoasă, mai feminină, fac o plimbare la Constanța (cu reminiscențe din vizita cu Diana), din nou Mili se întâlnește cu Bizu, își reîmprospătează amintirile locului natal, cu nostalgie și similitudine sufletească. O nouă pauză: Mili își recapitulează, într'un lung monolog interior, toată viața, într-un nou rezumat psihologic: ultimă confruntare între Mili și Lică, lovitură de teatru; bărbatul a spionat-o, îi cunoaște toate mișcările, o amenință, caută o împăcare, îi revelă dragostea pentru Bizu, dar ea rămâne hotărîtă, cu atât mai mult, încă o pauză și încă un rezumat introspectiv al stării de îndrăgostită a Miliei. Ultima întrevedere dramatică între Bizu și Mili, cu explicația intervenției la Corbescu (Lică folosise și el o anonimă, trimisă lui Bizu), brusca mlădiere a protejatului, confirmarea divorțului de Lică, de care auzise de la Silvia și foștii lui colegi de la Agricultură, scurtă împăcare, speranțe de dragoste la Mili și impermeabilitate totală la Bizu. Și, pentru încheere, încă două lovituri de teatru, revenind în Cișmigiu, după ce se despărțise de Bizu, îl surprinde cu Silvia; desamăgită, Mili se aruncă sub roțile unui tramvai. Am rezumat cât mai des momentele romanului credind-lui E. Lovinescu, construit cu o tehnică mixtă, alternând între scene dramatice și analiză psihologică, dacă Diana era mai unitar, în compoziție, și deci mai viu ca ritm, în schimb Milineriiânr! între două procedee (deși cu prevalarea celui teatral) isbutește să fixeze două portrete feminine: acela mai amplu al sentimentalei soții lui Lică și mai sumar al proaspetei, grațioasei Silvia Dușescu, prietena lui Rizu. Drama se petrece sub ochii lui impasibili, sub impermeabilitatea lui naivă, în dosul fericirii lui, poate numai o iluzie și ea, se desbate tragedia unei vieți și i se angajează răspunderea, fără voe. Putem bănui ce cazuistică de conștiință ne rezervă Anton Klentze, când va afla de moartea Miliei și mobilul ei și ce destin o așteaptă pe nevinovata Silvia, dar ideea impenetrabilității sufletelor, pusă din faza copilăriei și adolescenții lui Bizu, agravată de aventura interioară a Firului în patru, soluționată odată prin descoperirile din Diana, repetată fără conștiința lui, în Mili nu riscă care să devie o tragedie în serie și o demonstrație tehnică? Atâtea întrebări pe care le iscă romanele ciclice ale d-lui Lovinescu și tot pe atâtea capcane întinse de romanul-monografie spirituală. Inteligența lucidă a scriitorului se află într’un corp la corp cu instinctul creator; d. Lovinescu are prea multă experiență literară, ca să nu afle o ieșire din dificultățile pur tehnice, așa cum necontenit ne-a dat dovada, dar și-a asumat și răspunderi mari, în ordinea epică. Soluția nu poate veni decât de la continuarea ciclului, al cărui sfârșit e greu să-l prevedem. Pompiliu CONSTANTINESCU Calendarul Ifiemea pe 1938 ■n VREMEA de Crăciun Rețineți ele pe acum acest număr