Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-03-20 / nr. 530
Castelanul de la Vittoriale iVRREMEA Duminică 20 Martie—9 Nori de doliu au împânzit din nou cerul latinității; din înălțimi s-a prăbușit năpraznic un vultur: Gabriele D'Annunzio. Moartea lui a cutremurat întreaga lume latină , acela care a fost unul dintre cele mai vii spirite ale timpurilor noastre, acela care întrupa tot neastâmpărul și geniul latin, s'a odihnit pe un catafalc, pentru eternitate... Lumea italiană în zăbranic de doliu s'a închinat și s'a recules, în mersul ei triumfal spre glorie, în clipa despărțirii de acela care îi urmărise în veghe recentele etape ale acestui marș de istorie romană. Soldatul-poet, cum i se spunea lui D'Annunzio, a primit ultimul onor al Regelui, al Ducelui și al Italiei, al voluntarilor cu care a înscris la Fiume una din paginile cele mai virile ale istoriei contemporane. In rândurile acestea însă, vreau să subliniez o altă trăsătură care definește spiritul genial al castelanului de la Vittoriale. Este optimismul său robust, credința în el și în Italia, credința în progres și umanitate, privirea clar-văzătoare care străpungea viitorul și care îl făcea pe D'Annunzio să premeargă totdeauna evenimentelor. Acestui optimism ca și credinței în forțele sale îi datorește D'Annunzio salvarea sa din mrejele satanice ale cenaclului „Cronicei Bizantine". Voluptatea și senzualitatea — singurele în adevăr bizantine — pe care strania figură a lui Angiolo Sommaruga le adusese în mediul roman chiar dacă au acaparat și cucerit o clipă pe tânărul D'Annunzio, nu i-au putut altera puritatea optimismului său. Dezastruosul sfârșit al cercului „Cronicei Bizantine” va aduce cu el lespede de mormânt peste cariera literară a tuturor scriitorilor aici grupați. Numai doi scapă: Giosuè Carduci și Gabriel D'Annunzio. Primul nu era a,ci mult legat de atmosfera viciată a „Cronicei", iar al doilea este salvat de nesdruncinata sa credință în destinul său poetic. Este primul mare examen la care este supus optimismul d'anr u.-.-îan. Poetul se reculege imediat și-și urmează drumul nezdruncinat de scepticismul căruia îi slujise, poate fără să creadă în el. 1900. Este anul marilor sguduiri italiene. Bunul și cumpătatul Humbert I a scăpat frânele. Politica colonială, începută la 1881, nu dusese la niciun rezultat. Finanțele — pe care Victor Emanuel III căutase să le cimenteze și de care însuși Humbert se îngrijise la începutul domniei — sunt distruse de nefericita campanie colonială. Guvernele se schimbă mereu și cad mereu, pe aceiași temă a finanțelor, când Humbert I cade și el asasinat de un fanatic-anarhist, Monza. In atmosfera sufocantă care plutește, un glas de poet întruchipează visele sfinte ale Italiei. In versurile lui, italienii văd prin neguri raza de lumină către care toți năzuiau, fără a îndrăzni să spere. Poetul este Gabriele D'Annunzio, care are viziunea unei Italii pacificate: „Non dormimo noi nella nőtte solenne, quando passö per l'ombra d’Italia il funereo convoglio che portava il buono infranto cuore. Non dormimo. Ascoltamo gl* eroi favellare nella nőtte ingombra Ascoltamo il fragore dei carrl nel vento d'estate Tremamono. Piü del cordaglio poterono le speranze alate. Sentimmo nei polsi robusti ardere la febbre civile. Sentimmo nel suolo profondo rivivere gli iddii vetusti. E dicemmo : „O Italia, Italia sonnolenta alfine ti svegli tu dal tuo sonno vile ?" a) Și Italia va fi în adevăr redresată. Tânărul rege, Victor Emanuel III aduce o înțelepciune care adie un vânt de pace peste țărmurile Italiei. 1914—1915. Liniștea internă durează numai până în acest an. Este epoca marilor frământări europene. Războiul a isbucnit și Europa moare la lumina focurilor de tun. Italia și România, două țări a căror unitate nu era prea veche, stau în rezervă. Conducerile respective sunt atașate puterilor centrale sau înclină spre neutralitate, dar sufletele popoarelor sunt în altă parte, alături de Franța latină. In Italia lupta între „neutralitate" și „acțiune" este cel puțin tot atât de valentă ca și la noi. Giolitti și Salandra sunt în luptă pe viață și pe moarte. Atunci vine din Franța lui Roland prinț de baladă, Gabriele D'Annunzio. Pribegia din Franța și cuvântarea din Quarto, aprinde Italia întreagă care își pregătește intrarea în focul războiului și al istoriei moderne. 1919. In Septembrie, urgia războiului s'a trecut. La masa păcii, marile puteri au uitat și ele de angajamentele luate. Italia și Resacrificate și la pace. Nouă ni se răpesc ținuturile bănățene. Lor li se fură Fiume. Dar la destinul Italiei veghează un mare suflet: G. D'Annunzio. El vede clar situația, el râde în sinea lui de teoriile lui Wilson, Clemenceau și ceilalți. Condotierul coborît din Renașterea italiană știe că oamenii sunt aceiași: lași. In fruntea unui grup de voluntari, el se pregătește să ocupe Fiume. In ajunul zilei decisive, D'Annunzio vede cu cine se poate vorbi în Italia și telegrafiază lui Benitto Mussolini, care era la începutul carierii sale politice: „Scumpul meu camarad. Totul e aranjat. Plec acuma. Mâine dimineață sau Fiume cu armele. Dumnezeul Italiei fie cu noi“. „Mâine", la 12 Septembrie 1919 el ia în adevăr Fiume și poate vorbi Italiei și lumii în limbagiul în care se va vorbi de-acum înainte : „Eu soldat, eu voluntar, eu mutilat de război, cred că interpretez voința întregului popor sănătos al Italiei proclamând anexiunea orașului Fiume". Primul care și-a dat seama de utopia „intervenției colective”, care atunci își făcea trâmbițata intrare în lume, a fost D’Annunzio. Omenirea a vorbit, dar nu s’a mișcat. D’Annunzio nu a vorbit, dar s’a mișcat. Fiume era al Italiei. 1921. Italia este din nou în prada unor convulsiuni interne. Comunismul și socialismul împing pe fiii Tibrului spre prăpastia roșie. La Milano, Dumnezeu hărăzește Italiei un om: Benitto Mussolini. La Fiume veghea D’Annunzio. Amândoi se ghiciseră și se apreciaseră. Ducele fusese acela care spusese: „Oamenii sunt astăzi la Fiume, nu la Roma". D’Annunzio retrăgându-se din viața publică trece făclia Italiei eterne lui Mussolini. Din nou, Gabriele D’Annunzio premerge evenimentelor, premerge istoriei. In Octombrie 1922, Mussolini va fi stăpânul Italiei, iar D'Annunzio va fi profetul firecteîteri Iată de ce Arturo Marpiati putea să afirme deunăzi în „Corriere della Sera" : „Mussolini și D’Annunzio semnifică pentru noi, Italia nouă". 1936. Italia lui Benitto Mussolini a cucerit Etiopia. Imperiul italian este realizat. La baza lui stă geniul lui „Il Duce", dar la concepția acestui imperiu stă viziunea Michelangelească a lui Gabriele D'Annunzio. „Credința sa, curajul său, patriotismul său se găsesc la baza sensibilității fasciste" (Gentizon). Amestec de condotier și vizionar, D'Annunzio și-a împletit firul anilor săi cu istoria Italiei moderne. De la începutul domniei lui Victor Emanuel III până la alcătuirea imperiului, sufletul lui D'Annunzio a bătut mereu în acelaș ritm cu sufletul Patriei. Aspirațiile sale au fost aspirațiile patriei, luptele și bucuriile sale au fost luptele și bucuriile patriei. Prin dublul său aspect de poet și soldat, Castelanul della Vittoriale s'a integrat spiritului modern, a dat formula artistului coborât în mediul națiunii sale pe care caută s'o înalțe, slujind-o. Prin opera sa poetică și romantică, D'Annunzio se integrează marilor poeți ai Italiei profasciste, alături de Carducci și Giovanni Pascali. Dar, în sufletul său — așa cum afirmă Antonio Brueri și Guido Piovenne — el iubea „Trecento", pe Boccacio, pe Dante, pe Petrarca; iubea mult „Cinquecento“ în frunte cu Machiavel. Și dragostea sa scădea pe măsură ce se apropia de timpul său, pentru a nu simți nimic în fața operei lui Leopardi sau Manzoni. In politică, atitudinea sa realistă și hotărâtă este specifică actualului moment politic european, dar temperamentul său și „epopeia dela Fiume“ ni-l înfățișează ca pe un veritabil condotier. . Artist și soldat, D'Annunzio face legătura între Renaștere și Fascism, între Italia eroică a evului mediu și Italia care și-a făcut botezul eroic la Vittorio Veneto și în munții Abisiniei. El leagă, peste veacuri, firul rupt al geniului eroic italian. Vizionarul D'Annunzio a avut norocul să moară în primăvara de istorie a unui popor în al cărui viitor crezuse, însăși moartea lui însă, fulgerătoare, a fost simbol ce trebue semnalat. Ziua de 1 Martie, ziua în care lumea latină s'a despărțit de D'Annunzio, a reunit de la Buenos Aires până la București, conștiința latină. In mijlocul unei lumi intrată în panică și sguduită de frământări prerăzboinice, moartea lui D'Annunzio creează blocul durerii sufletești latine. Să fie oare destinul lui D'Annunzio ca însăși moartea sa, să fie o viziune a unității blocului latin, pentru salvarea omenirii ? Răspunsul e greu. Tot ce putem spune este să repetăm ceea ce scria „Wieczor Warszawski“: „A murit un om de legendă“ și putem adăuga. S’a frânt spada și condeiul cel mai valoros al Italiei moderne. COSTIN I. MURGESCU Oscar Wilde spunea că și a pus tot geniul în viață și că în operă nu și-a pus decât talentul. Cu Gabriele D'Annunzio s'a petrecut acelaș lucru, deși marele poet italian s'a muncit ca un posedat — valorificându-și viața moment cu moment prin literatură — pentru a creia o operă genială. Omul acesta a fost dăruit cu o putere de muncă uluitoare, cu sete nesecată de viață exaltată, cu o un entuziasm și o febră de adevărat romantic. Trepidant, retoric, cu pasiuni mistuitoare și acțiuni fulgerătoare, avid de glorie, incandescent, D'Annunzio și-a trăit viața într'o înaltă tensiune. A fost un răsfățat al societății în mijlocul căreia evolua zgomotos, cuceritor, permițându-și orice capricii, victorios mai totdeaarzătoare voință victorii pământești. A scris enorm și a trăit fantastic acest om care voia să știe totul, să facă totul. Lector pasionat, cel mai glorios poet italian după Carducei se lăsa ușor fecundat de spiritul cărților citite. Scriitorul se resimțea de entuziasmul lectorului, influențele sunt de netăgăduit în opera lui D'Annunzio și totuși motivele, temele, chiar și formele străine erau trecute prin ciurul unui temperament ce-și avea o notă caracteristică, personală, distinctivă. D'Annunzio scria sub inspirația scriitorilor francezi, germani, ruși, italieni, norvegieni, etc., dar rămânea nu mai puțin el, ușor de recunoscut cu toate elementele de împrumut ce intrau în procesul creației. In toată opera acestui poet și condottiere găsești acel lirism verbal specific d'annunzian. Vom trece în revistă aoi cărțile de poezie, de proză, piesele lui D'Annunzio. N'avem ambiția să amintim tot ce a scris acest om care s'a vrut demiurg. Vom înșira însă în ordine cronologică tot ce a dat reprezentantiv. In 1879, la vârsta de 16 ani, D'Annunzio publică la Chieti primul său volum de versuri Primovere, în acelaș an în care tipărește la Prato, Odo are Umberto. La 1880 apare la Pistoia o plachetă de poezii sub titlul In memoriam, poezii cari stau sub influența lui Steechell și Carducci. Cantonovo (Roma 1882) este expresia întregei frenezii dannunziene : febrilă comuniune cu marea, cu pământul, cu cerul. Acel pathos specific italian capătă aci o vibrație intensă. Sentimentele cele mai contradictorii se prefac în versuri, în care nu încetează parcă de a vibra transmițând cititorului emoția autorului. Tot în anul 1882 apare și o carte de proză Terra vergine iar în 1884 Il libro delle vergini, în care autorul îmbrățișează realitatea într'o viziune lirică, lirismul revărsând-use ca o cascadă. E o adevărată panică sensuală ce-și caută Liniștea în cuvinte. Așa cum poetul nostru vădea anumite influențe pe cari criticii timpului le-au denunțat, prozatorul luase de model pe nuvelistul Giovanni Verga care zugrăvea de preferință naturile tumultuoase, pasiunile mari, suferințele populației siciliene. nunzio era Le vergini în care ni se arată violența dragostei unui tânăr, sensualismul dezlănțuit al eroului și acea formă de interioritate corespunzătoare. Cartea însă care face un „pendant‘‘ al lui Cantonovo în proză este pentru epoca aceasta de tinerețe a poetului volumul de nuvele San Pantaleone (Florența 1886), apărut mai târziu în 1902 la Milano sub titlul Le novelle della Pescara. Inspirația continuă să fie sensuală dar de o sensualitate tristă, exprimând o experiență personală și dând prilej autorului să-și desfășure cu varii efecte artistice virtuozități de tânăr scriitor cu simțurile exacerbate de tot ceea ce vede. Cu Intermezzo di rime (1883), poetul deviază din propriul său făgaș, încercând o eliberare din chingile unui sensualism ce caracteriza toată poezia de până acum. Isotteo și Chimera (1885—1888) reprezintă fructul unor experiențe tehnice, exerciții, studii, jocuri. Geniul verbal d'annunzian e în vulcanică dezlănțuire. E o paradă, o beție de cuvinte, de forme fără conținut. La 1889 I Filacere aduce o autobiografie spirituală dacă se poate spune, mai bine zis o confesiune a unui om care cu sinceritate încearcă să surprindă și să dea expresie caracterelor vii ale palatelor, fântânilor, grădinilor, vieții din Roma. Frenezia estetică și sensuală nu-l mai mulțumește însă pe D’Annunzio și sub influența literaturii rusești caută să ridice anumite probleme, creând anumite tipuri cu structuri deosebite. Din această preocupare ies cărțile Giovanni Episcopo (1892) și Innocenti (1892). Calea aceasta însă nu prea îi era dragă poetului al cărui romantism se împacă mai repede cu egoismul și astfel în H trionfo della morte (1894) acest individualist impenitent redă drama voinței contemplative care duce pe om, prin diferite conflicte, la sinucidere. Urmează Le Vergini delle rocce (1896), apoi Il Fuoco (1900) în care pe lângă relatarea unor experiențe de viață personală autorul încearcă să descrie o viziune estetică a lumii. Poetul se plasează pe un plan de dramă cu Citta morta (1898), Gocoada (1899), Gloria (1899). Inspirațiunea sa panică, sensuală își face loc în Francesca da Rimini (1901), Le Laudi (1903—1904), Figlia di Iorio (1904) iar sub înrâu, Vita di Cola di Rienzo (1905), pentru a da apoi expresie unei criza pur lirice în Piu ehe l'amore (1907). In Forse ehhe și forse eche no 1910) supraomul vine în conflict cu morala istorică, de unde atmosfera irespirabilă în care frenezia simțurilor face loc unei înfiorări muzicale și unei tristeți sfâșietoare. Tot în perioada 1890—1910 D'Annunzio publică Elege romana (1891 ; Poema paradisiaco (1893); Odi navali (1892—1893); Fiaocolo sotlo il moggio (1905) care e o re uare a temelor din „Figlia di Iorio“; Nave (1908); Fédra (1909). In limba franceză D'Annunzio scrie la Pisanella, le Chévrefenüle, Le Martyre de Saint Sébastian. In 1913 poetul sensualismului și romantismului italian scrie Contemplazone della morte; între 1911—1914 Faville del Maglio ; între 1916—1918 Leda senza cigno ; în 1921 Notturno. D'Annunzio care-și orientase activitatea și în alte sensuri decât numai cele ale scrisului devine mai discret, mai simplu, mai puțin frenetic și convulsiv. Se produce astfel o fericită decantare a sentimentelor cari erau înainte prea de tot vii, năvalnice și terorizările pentru a constitui un material artistic. Nu știu dacă adevărat că trebuie să lucrezi la e rece în artă și literatură pentru a da opere de mare valoare. Cred că s’au scris multe capodopere arzând la alb, în plină combustie spirituală pentru ca această cerință să nu fie luată ca general imperativă. Temperamentele clocotitoare, vulcanice nu se pot însă realiza desăvârșit în literatură, fără frâu, fără control, fără corectări. Nu e desigur aceasta o afirmație care nu poate fi strălucit infirmată. In cazul lui d'Annunzio însă acțiunea febrilă din vremea războiului, exaltarea omului de faptă consumată cu intensitate în superbe unit „„ a lua OUI—mn liniște în apele, altădată bătute de furtună, ale sufletului scriitorului. Lirismul a devenit mai reținut, stilul mai sobru. Râvna creatoare a rămas însă aceiași și până în prag de moarte D'Annunzio nu a încetat de a scrie cu o pasiune tinerească pe care vârsta de 75 de ani n'a putut-o suporta. Gabriele D'Annunzio s-a sfârșit așa cum a trăit fără odihnă, în tensiune. A. GHEORGHE Ce a scris și cum a scris Cea mai recentă fotografie a lui D'Annunzio Mussolini și Gabriele D'Annunzio D'Annunzio, ținând memorabilul discurs din Genova, care a fost de o importanță covârșitoare pentru intrarea Italiei în războiul mondial. 1) Citat după „Italia moderna" a lui Ramiro Ortiz.