Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-03-20 / nr. 530

Castelanul de la Vittoriale iVRREMEA Duminică 20 Martie—9 Nori de doliu au împânzit din nou cerul latinității; din înălțimi s-a prăbușit năpraznic un vultur: Gabriele D'Annunzio. Moartea lui a cutremurat întreaga lume lati­nă , acela care a fost unul dintre cele mai vii spirite ale timpurilor noastre, acela care întrupa tot neastâmpărul și geniul latin, s'a odihnit pe­ un catafalc, pentru eternitate... Lumea italiană în zăbranic de doliu s'a închinat și s'a recules, în mersul ei triumfal spre glorie, în clipa despărțirii de acela care îi urmărise în veghe recentele etape ale acestui marș de istorie ro­mană. Soldatul-poet, cum i se spunea lui D'Annunzio, a primit ultimul onor al Regelui, al Ducelui și al Italiei, al voluntarilor cu care a înscris la Fiume una din paginile cele mai virile ale istoriei con­temporane. In rândurile acestea însă, vreau să subliniez o altă trăsătură care definește spiritul genial al caste­lanului de la Vittoriale. Este opti­mismul său robust, credința în el și în Italia, credința în progres și umanitate, privirea clar-văzătoare care străpungea viitorul și care îl făcea pe D'Annunzio să premear­gă totdeauna evenimentelor. Acestui optimism ca și credinței în forțele sale îi datorește D'A­nnunzio salvarea sa din mrejele satanice ale cenaclului „Cronicei Bizantine". Voluptatea și senzua­litatea — singurele în adevăr bi­zantine — pe care strania figură a lui Angiolo Sommaruga le adu­sese în mediul roman chiar dacă au acaparat și cucerit o clipă pe tânărul D'Annunzio, nu i-au pu­tut altera puritatea optimismului său. Dezastruosul­­ sfârșit al cercu­lui „Cronicei Bizantine” va aduce cu el lespede de mormânt peste cariera literară a tuturor scriitori­lor aici grupați. Numai doi scapă: Giosuè Carduci și Gabriel D'An­nunzio. Primul nu era a,c­­i mult legat de atmosfera viciată a „Cro­nicei", iar al doilea este salvat de nesdruncinata sa credință în des­tinul său poetic. Este primul mare examen la care este supus opti­mismul d'anr u.-.-îan. Poetul se re­culege imediat și-și urmează dru­mul nezdruncinat de scepticismul căruia îi slujise, poate fără să creadă în el. 1900. Este anul marilor sgudu­­iri italiene. Bunul și cumpătatul Humbert I a scăpat frânele. Poli­tica colonială, începută la 1881, nu dusese la niciun rezultat. Fi­nanțele — pe care Victor Ema­nuel III căutase să le cimenteze și de care însuși Humbert se în­grijise la începutul domniei — sunt distruse de nefericita cam­panie colonială. Guvernele se schimbă mereu și cad mereu, pe­­ aceiași temă a finanțelor, când Humbert I cade și el asasinat de­ un fanatic-anarhist, Monza. In atmosfera sufocantă care plutește, un glas de poet întruchipează vi­sele sfinte ale Italiei. In versurile lui, italienii văd prin neguri raza de lumină către care toți năzuiau, fără a îndrăzni să spere. Poetul este Gabriele D'Annunzio, care are viziunea unei Italii pacificate: „Non dormimo noi nella nőtte solenne, quando passö per l'ombra d’Italia il funereo convoglio che portava il buono infranto cuore. Non dormimo. Ascoltamo gl* eroi favellare nella nőtte ingombra Ascoltamo il fragore dei carrl nel vento d'estate Tremamono. Piü del cordaglio poterono le speranze alate. Sentimmo nei polsi robusti ardere la febbre civile. Sentimmo nel suolo profondo rivivere gli iddii vetusti. E dicemmo : „O Italia, Italia sonnolenta alfine ti svegli tu dal tuo sonno vile ?" a) Și Italia va fi în adevăr redre­sată. Tânărul rege, Victor Ema­nuel III aduce o înțelepciune care adie un vânt de pace peste țăr­murile Italiei. 1914—1915. Liniștea internă durează numai până în acest an. Este epoca marilor frământări europene. Războiul a isbucnit și Europa moare la lumina focurilor de tun. Italia și România, două țări a căror unitate nu era prea veche, stau în rezervă. Conduce­rile respective sunt atașate pute­rilor centrale sau înclină spre ne­utralitate, dar sufletele pop­oarelor sunt în altă parte, alături de Franța latină. In Italia lupta între „neutralitate" și „acțiune" este cel puțin tot atât de valentă ca și la noi. Giolitti și Salandra sunt în luptă pe viață și pe moarte. Atunci vine din Franța lui Ro­land prinț de baladă, Gabriele D'Annunzio. Pribegia din Franța și cuvântarea din Quarto, aprin­de Italia întreagă care își pregă­tește intrarea în focul războiului și­ al istoriei moderne. 1919. In Septembrie, urgia răz­boiului s'a trecut. La masa păcii, marile puteri au uitat și ele de angajamentele luate. Italia și Re­­sacrificate și la pace. Nouă ni se răpesc ținuturile bănățene. Lor li se fură Fiume. Dar la destinul Italiei veghează un mare suflet: G. D'Annunzio. El vede clar si­tuația, el râde în sinea lui de teo­riile lui Wilson, Clemenceau și ceilalți. Condotierul coborît din Renașterea italiană știe că oame­nii sunt aceiași: lași. In fruntea unui grup de voluntari, el se pre­gătește să ocupe Fiume. In aju­nul zilei decisive, D'Annunzio vede cu cine se poate vorbi în Italia și telegrafiază lui Benitto Mussolini, care era la începutul carierii sale politice: „Scumpul meu camarad. Totul e aranjat. Plec acuma. Mâine di­mineață sau Fiume cu armele. Dumnezeul Italiei fie cu noi“. „Mâine", la 12 Septembrie 1919 el ia în adevăr Fiume și poate vorbi Italiei și lumii în lim­­bagiul în care se va vorbi de-a­­cum înainte : „Eu soldat, eu voluntar, eu mu­tilat de război, cred că interpre­tez voința întregului popor sănă­tos al Italiei proclamând anexiu­nea orașului Fiume". Primul care și-a dat seama de utopia „intervenției colective”, ca­re atunci își făcea trâmbițata intrare în lume, a fost D’Annun­zio. Omenirea a vorbit, dar nu s’a mișcat. D’Annunzio nu a vorbit, dar s’a mișcat. Fiume era al Ita­liei. 1921. Italia este din nou în pra­da unor convulsiuni interne. Co­munismul și socialismul împing pe fiii Tibrului spre prăpastia ro­șie. La Milano, Dumnezeu hărăze­ște Italiei un om: Benitto Musso­lini. La Fiume veghea D’Annun­zio. Amândoi se ghiciseră și se a­­preciaseră. Ducele fusese acela care spusese: „Oamenii sunt astă­zi la Fiume, nu la Roma". D’An­nunzio retrăgându-se din viața publică trece făclia Italiei eterne lui Mussolini. Din nou, Gabriele D’Annunzio premerge evenimen­telor, premerge istoriei. In Oc­tombrie 1922, Mussolini va fi stă­pânul Italiei, iar D'Annunzio va fi profetul firecteî­teri Iată de ce Arturo Marpi­ati pu­tea să afirme deunăzi în „Corrie­­re della Sera" : „Mussolini și D’Annunzio semnifică pentru noi, Italia nouă". 1936. Italia lui Benitto Musso­lini a cucerit Etiopia. Imperiul italian este realizat. La baza lui stă geniul lui „Il Duce", dar la concepția acestui imperiu stă vi­ziunea Michelangelească a lui Gabriele D'Annunzio. „Credința sa, curajul său, patriotismul său se găsesc la baza sensibilității fas­ciste" (Gentizon). Amestec de condotier și vi­zionar, D'Annunzio și-a împletit firul anilor săi cu istoria Italiei moderne. De la începutul domniei lui Victor Emanuel III până la al­cătuirea imperiului, sufletul lui D'Annunzio a bătut mereu în a­­celaș ritm cu sufletul Patriei. As­pirațiile sale au fost aspirațiile patriei, luptele și bucuriile sale au fost luptele și bucuriile patriei. Prin dublul său aspect de poet și soldat, Castelanul della Vitto­­riale s'a integrat spiritului mo­dern, a dat formula artistului co­borât în mediul națiunii sale pe care caută s'o înalțe, slujind-o. Prin opera sa poetică și roman­tică, D'Annunzio se integrează marilor poeți ai Italiei profas­ciste, alături de Carducci și Gio­vanni Pascali. Dar, în sufletul său — așa cum afirmă Antonio Brueri și Guido Piovenne — el iubea „Trecento", pe Boccacio, pe Dante, pe Petrarca; iubea mult „Cinquecento“ în frunte cu Ma­­chiavel. Și dragostea sa scădea pe măsură ce se apropia de tim­pul său, pentru a nu simți nimic în fața operei lui Leopardi sau Manzoni. In politică, atitudinea sa rea­listă și hotărâtă este specifică actualului moment politic euro­pean, dar temperamentul său și „epopeia dela Fiume“ ni-l înfă­țișează ca pe un veritabil con­dotier. . Artist și soldat, D'Annunzio face legătura între Renaștere și Fascism, între Italia eroică a evu­lui mediu și Italia care și-a fă­cut botezul eroic la Vittorio­ Ve­­neto și în munții Abisiniei. El lea­gă, peste veacuri, firul rupt al geniului eroic italian. Vizionarul D'Annunzio a avut norocul să moară în primăvara de istorie a unui popor în al cărui viitor cre­zuse, însăși moartea lui însă, fulge­rătoare, a fost simbol ce trebue semnalat. Ziua de 1 Martie, ziua în care lumea latină s'a despărțit de D'Annunzio, a reunit de la Buenos Aires până la București, conștiința latină. In mijlocul unei lumi intrată în panică și sguduită de frământări prerăzboinice, moartea lui D'Annunzio creează blocul durerii sufletești latine. Să fie oare destinul lui D'Annunzio ca însăși moartea sa, să fie o vi­ziune­ a unității blocului latin, pentru salvarea omenirii ? Răspunsul e greu. Tot ce putem spune este să re­petăm ceea ce scria „Wieczor Warszawski“: „A murit un om de legendă“ și putem adăuga. S’a frânt spada și condeiul cel mai valoros al Italiei moderne. COSTIN I. MURGESCU Oscar Wilde spunea că și a pus tot geniul în viață și că în operă nu și-a pus decât talentul. Cu Gabriele D'Annunzio s'a pe­trecut acelaș lucru, deși marele poet italian s'a muncit ca un po­sedat — valorificându-și viața mo­ment cu moment prin literatură — pentru a creia o operă genială. Omul acesta a fost dăruit cu o putere de muncă uluitoare, cu sete nesecată de viață exaltată, cu o un entuziasm și o febră de adevă­rat romantic. Trepidant, retoric, cu pasiuni mistuitoare și acțiuni fulgerătoare, avid de glorie, incandescent, D'An­nunzio și-a trăit viața într'o înaltă tensiune. A fost un răsfățat al societății în mijlocul căreia evolua zgomotos, cuceritor, permițându-și orice capricii, victorios mai totdea­arzătoare voință victorii pămân­tești. A scris enorm și a trăit fantastic acest om care voia să știe totul, să facă totul. Lector pasionat, cel mai glorios poet italian după Car­­ducei se lăsa ușor fecundat de spi­ritul cărților citite. Scriitorul se resimțea de entuziasmul lectoru­lui, influențele sunt de netăgăduit în opera lui D'Annunzio și totuși motivele, temele, chiar și formel­e străine erau trecute prin ciurul u­­nui temperament ce-și avea o notă caracteristică, personală, distincti­vă. D'Annunzio scria sub inspirația scriitorilor francezi, germani, ruși, italieni, norvegieni, etc., dar rămâ­nea nu mai puțin el, ușor de recu­noscut cu toate elementele de îm­prumut ce intrau în procesul crea­ției. In toată opera acestui poet și condottiere găsești acel lirism ver­bal specific d'annunzian. Vom trece în revistă aoi cărțile de poezie, de proză, piesele lui D'Annunzio. N'avem­ ambiția să amintim tot ce a scris acest om care s'a vrut demiurg. Vom înșira însă în ordine cronologică tot ce a dat reprezentantiv. In 1879, la vârsta de 16 ani, D'Annunzio publică la Chieti pri­mul său volum de versuri Primo­vere, în acelaș an în care tipărește la Prato, Odo a­re Umberto. La 1880 apare la Pistoia o plachetă de poezii sub titlul In memoriam, poe­zii cari stau sub influența lui Stee­­chell și Carducci. Canto­novo (Roma 1882) este ex­presia întregei frenezii d­annunzie­­ne : febrilă comuniune cu marea, cu pământul, cu cerul. Acel pa­thos specific italian capătă aci o vibrație intensă. Sentimentele cele mai contradictorii se prefac în ver­suri, în care nu încetează parcă de a vibra transmițând cititorului e­­moția autorului. Tot în anul 1882 apare și o carte de proză Terra vergine iar în 1884 Il libro delle vergini, în care auto­rul îmbrățișează realitatea într'o viziune lirică, lirismul revărsând-u­­se ca o cascadă. E o adevărată pa­nică sensuală ce-și caută Liniștea în cuvinte. Așa cum poetul nostru vădea a­­numite influențe pe cari criticii timpului le-au denunțat, prozatorul luase de model pe nuvelistul Gio­vanni Verga care zugrăvea de pre­ferință naturile tumultuoase, pa­siunile mari, suferințele populației siciliene. nunzio era Le vergini în care ni se arată violența dragostei unui tâ­năr, sensualismul dezlănțuit al eroului și acea formă de interiori­­tate corespunzătoare. Cartea însă care face un „pen­­dant‘‘ al lui Canto­novo în proză este pentru epoca aceasta de tine­rețe a poetului volumul de nuvele San Pantaleone (Florența 1886), a­­părut mai târziu în 1902 la Milano sub titlul Le novelle della Pescara. Inspirația continuă să fie sensuală dar de o sensualitate tristă, expri­mând­ o experiență personală și dând prilej autorului să-și desfășu­­re cu varii efecte artistice virtuo­zități de tânăr scriitor cu simțurile exacerbate de tot ceea ce vede. Cu Intermezzo di rime (1883), po­etul deviază din propriul său făgaș, încer­când o eliberare din chingile unui sensualism ce caracteriza toată poezia de până acum. Isotteo și Chimera (1885—1888) reprezintă fructul unor experiențe tehnice, exerciții, studii, jocuri. Geniul verbal d'annunzian e în vulcanică dezlănțuire. E o paradă, o beție de­ cuvinte, de forme fără conținut. La 1889 I­ Fil­acere aduce o auto­biografie spirituală dacă se poate spune, mai bine zis o confesiune a unui om care cu sinceritate încear­că să surprindă și să dea expresie caracterelor vii ale palatelor, fân­tânilor, grădinilor, vieții din Ro­ma. Frenezia estetică și sensuală nu-l mai mulțumește însă pe D’Annun­zio și sub influența­­ literaturii ru­sești caută să ridice anumite pro­bleme, creând anumite tipuri cu structuri deosebite. Din această preocupare ies cărțile Giovanni E­­piscopo (1892) și Innocenti (1892). Cale­a aceasta însă nu prea îi era dragă poetului al cărui romantism se împacă mai repede cu egoismul și astfel în H trionfo della morte (1894) acest individualist impenitent redă drama voinței contemplative care duce pe om, prin diferite con­flicte, la sinucidere. Urmează Le Vergini delle rocce (1896), apoi Il Fuoco (1900) în care pe lângă re­latarea unor experiențe de viață personală autorul încearcă să des­crie o viziun­e estetică a lumii. Poetul se plasează pe un plan­ de dramă cu Citta morta (1898), Gocoada (1899), Gloria (1899). Inspirațiunea sa panică, sensua­­lă își face loc în Francesca da Ri­mini (1901), Le Laudi (1903—1904), Figlia di Iorio (1904) iar sub înrâu, Vita di Cola di Rienzo (1905), pen­tru a da apoi expresie unei criza pur lirice în Piu ehe l'amore (1907). In Forse ehhe și forse eche no 1910)­ supraomul vine în conflict cu mo­rala istorică, de unde atmosfera irespirabilă în care frenezia simțu­rilor face loc unei înfiorări muzi­cale și unei tristeți sfâșietoare. Tot în perioada 1890—1910 D'An­nunzio publică Elege romana (1891 ; Poema paradisiaco (1893); Odi navali (1892—1893); Fiaocolo sotlo il moggio (1905) care e o re u­­are a temelor din „Figlia di Iorio“; Nave (1908); Fédra (1909). In limba franceză D'Annunzio scrie la Pisanella, le Chévrefenüle, Le Martyre de Saint Sébastian. In 1913 poetul sensualismului și romantismului italian scrie Con­­templaz­one della morte; între 1911—1914 Faville del Maglio ; în­tre 1916—1918 Leda senza cigno ; în 1921 Notturno. D'Annunzio care-și orientase ac­tivitatea și în alte sensuri decât numai cele ale scrisului devine mai discret, mai simplu, mai puțin fre­netic și convulsiv. Se produce astfel o fericită de­cantare a sentimentelor cari erau înainte prea de tot vii, năvalnice și terorizările pentru a constitui un material artistic. Nu știu dacă adevărat că trebuie să lucrezi la e rece în artă și literatură pentru a da opere de mare valoare. Cred că s’au scris multe capodopere arzând la alb, în plină combustie spiritua­lă pentru ca această cerință să nu fie luată ca general imperativă. Temperamentele clocotitoare, vul­canice nu se pot însă realiza desă­vârșit în literatură, fără frâu, fără control, fără corectări. Nu e desi­gur aceasta o afirmație care nu poate fi strălucit infirmată. In cazul lui d'Annunzio însă ac­țiunea febrilă din vremea războiu­lui, exaltarea omului de faptă con­sumată cu intensitate în superbe un­i­t „„ a lua OUI—m­n liniște în apele, altădată bătute de furtună, ale sufletului scriitorului. Lirismul a devenit mai reținut, sti­lul mai sobru. Râvna creatoare a rămas însă a­­ceiași și până în prag de moarte D'Annunzio nu a încetat de a scrie cu o pasiune tinerească pe ca­re vârsta de 75 de ani n'a putut-o su­porta. Gabriele D'Annunzio s-a sfârșit așa cum a trăit fără odihnă, în tensiune. A. GHEORGHE Ce a scris și cum a scris Cea mai recentă foto­grafie a lui D'Annunzio Mussolini și Gabriele D'Annunzio D'Annunzio, ținând memorabilul discurs din Genova, care a fost de o importanță covârșitoare pen­tru intrarea Italiei în războiul mondial. 1) Citat după „Italia moderna" a lui Ramiro Ortiz.

Next