Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-05-08 / nr. 536

VREME­A Ol­i­m­­pulul tot" Racine rămâne cea mai bogată sursă de sbuciu­m al ființei umane, tot­ de la Descartes se pleacă în filo­sofie (congresul trecut al filosofilor a probat-o suficient). Pentru ce? Pen­tru că nebunia grotescului materiei nu a stat niciodată atât de deasupra sublimității sufletului ca acum, pen­­tru că societatea modernă a părăsit cultu­l Olimpului. Citadelele izolate, care rezistă acestei nebunii, par niște paradoxe, lucrătorii nu spumă niște inși­ ridi culi, iar creațiile sporadice ale acestora, încercări copilărești de clădiri abstracte pe nisip. Istoria a înregistrat forme de viață multiple care au luat ființă, au trăit, agonizat și murit sub imperiul spiri­tului etern. Ele au avut, rând pe rând, culm­­­ spiritului. Vremea noastră nu-l are. E o vre­me de beneficiari. Și totuși, toți po­tentații zilelor noastre ale căror nu­me străbat mai departe decât ale îm­păraților, toți deținătorii aurului, șefi ai industriilor, presidenți ai în­treprinderilor de comerț, toată cara­vana­ de teh­nicieni fabricați în insti­tute și academii de puterea cărora tremură globul, toți anonimii care-și­­ duc viața în mine, în fabrici și uzine și-au scos existența din torturile ma­rilor cugetători, ale acelor pas­onați a de lumea nu totdeauna seducătoare sp­ritului în care se frământă a­­luatul înoirilor, la scânteile frânturei ce deținem de la Dumnezeu, mai Nu știu să fi existat vreo epocă negatoare a sufletului și deci mai anticreștină, mai antirelig­oasă ca a noastră. M-am întrebat adesea cății dintre conducătorii de popoare nu vor fi tolerând Biserica numai pentru­, trecutul măreț al acestei in­stituțiii divine. La aceasta m’a împins spectacolul luptei fățișă a unor regi­muri politice cu­ Biserica (luptă care are alt substrat decât a aceleia de altă dată dintre Papi și împărați ?> care luptă nu a existat sau a fost re­dusă în ortodoxie), indiferentismul,­­disprețul ținerii în anonimat a prin­ților bisericești în atâtea țări și ten­dințele dacă nu chiar practicele răs­­boinice ale unor popoare. Lipsa de religiozitate e semnul dis­prețului spiritului. Epocile cele mai înfloritoare ale omenirii au fost cele de înflorire spirituală, tră­ir­e dintre acestea. Epoca noas­tă mare gânditor ca Paul Valéry o spune lu­mii de douăzeci de ani. Și totuși... S-a­udat că fundamentul oricărei așezări omenești durabile, fiind și trebuind să rămână gândirea sub toate man­festările (în știință, în fi­losofie, în politică, în artă) spre im­periul ei, mai bogat decât toate bo­gățiile Universului, trebuesc îndrep­tate elitele. Pentru că ea constitue O­ timpul omenirii. Toate timpurile și-au avut Olimpul către care au Uns. Și prin Ol­ip în­țeleg Regatul însorit al sferelor de sus; Astrul nevăzut, răspănditor de lumină; Isvorul sacru și etern hrăni­tor de râușoare, râuri și fluvii pe care se poartă corăbiile și plutele a tot ce-l existență pe pământ; Ființa fără formă, fiică a Dumnezeiri că­reia i-au slujit, secole și milenii, prinți și împărați, crai și filosofi, poeți și simpli muritori. Prin Olimp mai înțe­leg „micul Univers“ pe care fiece om îl poartă cu sine, merge către el, O mărește continuu și rupe din bogă­ția lui ca să dea fie lumii întregi, fie numai sieși. Prea empirică, vremea noastră ig­norează acest Olimp. Silită să lupte adesea ca să-și evite paralizia, ea își mărginește efortul la a trage maxi­mul din ce s-a creat până azi. Nu vrea să mai adauge. Nu se ști­e că­tre cer. Este antiolimpiană. Având cultul lui Prometeu, ea a înlănțuit în locul lui pe marele Zeu și, bătându-l cu bice, l-a condamnat la moarte prin dispreț în piețele publice. De aceea asistăm la desconsiderarea valorilor, la cinstirea de nonvalori etc. , E n­evoi e de o restaurare a Olim­pului. A unui Olimp străjuit de semi­zei, din care să nu lipsească muzele purtătoare ale strălucirii divinei gân­diri. E necesară o restaurare grabnică, pentru că dacă popoarelor cu vechi culturi, cu vaste câmpuri de creații în domeniile purei gândiri, întârzierea ei nu le dăunează adânc — bogăția lor olimpică fiind inepu sabilă — ce­lor tinere, ca al nostru, un singur de­ceniu de rămânere în urmă le poate sdruncina temelia. GHEORGHE I. GHIDU Rânduiala a intrat in pragul celui­­ de al treilea an de existentă, promițând să apară la trei luni odată sub formă de carte. Această „arhivă de gând și faptă românească“ cum e subintitulată „Rânduiala“ constitue o frumoasă, substanțială, cea mai închegată și serioasă publicație trimestrială de acest fel ce apare actualmente în București. In numărul pe Aprilie 1938, aflam un documentar Petr'uca despre studiu al d-lui Petre Colonizarea Români­lor de peste hotare, un alt studiu al d-lui Ernest Bernea despre Bradul la înmormântare, o poezie Cântecul Zo­rilor, semnată Tudor Codreanu, o Cuprinzătoare și lămuritoare cerce­tare­­ asupra Muzicii românești de d. Nicolae N. Brânzeu­, precum și alte colaborări ale d-lor Dim­trie Cuclin, Dr. Lange Kowal, Constantin Flo­ru, Ion Veverca, Dinu Buzdugan, Gheor­­ghe Neculoiu, Ioan Botaș, Dorin Po­­pescu, Gib. Economu, etc. Ne vom opri astăzi asupra unei cronici a d-lui Ernest Bernea „Etica Suferinței“, din care transcriem a­­ceste considerații: „Un­i oameni n­u pot indura nici o suferință, alții în­dură cu fețele întunecate, oglindă a chinului­­ lor lăuntric, iar o a tre­a categorie pot purta bucuroși povara celor mai mari încercări. Stările acestea deosebite se des­prind din atitudinile deosebite pe cari le au în fața vieții și a suferin­ței. Interesul adânc al lucrurilor și sen­sul faptei rodnice, soarta omului și legile firii sale, nu le-au pătruns de­cât aceștia din urmă. Credința lumi­nată, dragostea pentru înțelesuri și frumuseți superioare, legătura cu aces­te realități pure, setea de absolut care le stăpânește sufletul, le da tă­ria de a"îndura cu ușurință dure­rile cele mai grele". Suferința e un subiect d­espre că­tre se pot cpre biblioteci întregi, așa cum dealtfel s-a și scris fără ca isvorul să sece. Căci suferința derivă dintr'un blestem de care nu se des­fac decât cei ce merg pe drumul cru­cii până la înțelegerea actului Învie­rii. Suferința este o necesitate pentru mulți dacă nu pentru toți; este o cale de mântuire. Pe cei ce fug de suferință ii cu­noști după vorba lor ușoară, după gesturile lor dezordonate, nesusținu­­te, după nervozitatea și agitația lor ETERNITATE ‘mânească, acea eternitate de care vorbiam mai sus, pe plan național, a poporului romînesc. Em­inescu este un punct de inter­secție al însușirilor noastre paralele. Nu-i paradoxal în ceiace spun, decât sensul geometric , adică paralele și aici și la infinit își păstrează ace­aș depărtare. Totuș se pot întruni — un­deva — în perspectivă, așa cum se unesc liniile drumului de fier în geo­metria anarhică a razelor vizuale. Originalitatea eminesciană (nu căști­gată ci împl­nită) a fost creată de o trăire spiritualizată. Lumea poetului este o multiplăcare mattusiană de e­­couri. Un cosmos, dar unul românesc. Alexandri durează numai prin Mio­rița și baladele — în fond zestrea poeziei populare — și fixarea aceia grigoresciartă a peisagiului românesc din cele 40 de pasteluri, deci în plan didact­c. Actul eminescian, chiar frînt, a învins o anumită ordine naturală, (în alt sens, ca Prometeu, Oedip, Ant­gona) mediocritatea. Eminescu este pe undeva pe drumul care urcă la înțelesul dumnezeirii. Și totuși doc­torii i-au luat opera în consult între­buințând Wasserman,. Când viața ră­­mîne contemporaneității și intrigei, iar opera nu mai »aapurile decit fata rațiunei, boreala de felul ei. Căci Eminescu purta în sînge cu totul alt­ceva, conștiința perimetrică a țării. Drama cultură — tradiție nu s-a produs (cazul Ana Brâncoveanu I— contesa de Noailles este un caz de izolat orgoliu femenin). El merge pe linia neamului. Oarecum fals­ficat de vis­diozitatea etică a tmpului, E­­minescu a depășit-o ușor ca pe un pretext, așa cum pentru actul între­girii naț­onale, Cuza a fost pretextul. Eminescu a trăit extatic istoria, ceea ce nu-i totuna cu paseismul lui Gri­­gore Alecsandrescu, care este o sim­plă profeție socialistă. Dacă ar f stu­diat dreptul internațional ar fi dat un „brou­llon“ de Ligă a Națiunilor. La el iub­ite și umbra v­rev­odată sunt mode, nicidecum treziri de vulcani. Trăirea extatică a lui Eminescu este beție d­on­siacă (de la „Sărmanul Dio­­nis“ — nu de la cultul bachic) este reculegere, rugăciune, metemps­hoză, gauth­erism realizat. Iar naționalismul lui a crescut, cum crește tuberculoza, în plămâni. Con­sumat fizic, poetul s-a înălțat sufle­tește. Accentul lui poate fi năpras­nic ca al Hecubei ,a cărei materni­tate s'a răscolit toată când i-a dorit ficații lui Ach­le. Din urg­a de simți­­minte autentic românești, ale „Doinei” s'a născut blestemul lui Arghezi, ca tonalitate. Mă gândesc așa, că Eminescu ar fi cea mai utilă propagandă pentru Ofi­ciul de Turism. Mai ales că englezii, ca să vadă cerul, trebue să treacă Marea Mânecii. Peisag­ul nostru nu e somnoros ca al lor, ci variat, solemn și șăgala­c, sglobiu și trist. Englezul care l-ar citi pe Eminescu, ar lua pr­­mul vapor, sau avionul și ar descinde ni minta iiuaoția de basm. Și Basmul e însăș Realitatea, nu fotografiată ca în Alexandri, ci transfigurată ca la Eminescu. Vaerul vîntului prin codru poate fi rugăciune, durere sau bles­tem. Totuș­i-a imputat cineva operii emi­nesciene, un iconoclast, sensul filo­sofic determinat de confluenta cul­turii germamo-franceze la obîrșia u­­nei prim­iive gîndi­ri romînești. Dar tocmai acest fapt ia un aspect mag­nific dînd gîndirii eminesciene un ine­dit sens martiric. Ceiace Ion Creangă, răsadul Hu­­muleștilor, a rezolvat fără dramă, el reprez­ntînd stratul primitiv românesc neeuropenizat și rămas cruce pe veacuri. Viață și scris în stilul arhitectonic al bojdeucei lui Bojdeuca lui ■— o figură de stil. Prietenia lui Creangă cu Eminescu, datorită aceluiaș imens suflet româ­nesc al amândurora, este plătit pentru reacția citadină răspuns împo­triva lor. Timiditatea isteață a țăra­nului, cu humor corcăresc și duhul moldovenesc a creiat cea mai mare capodoperă a lui Creangă , priezen­a cu Eminescu, isvorîtă din rezistenta lor comună în fața citadinismului di­zolvant. Cronicarii i-au blagoslovit, poezia populară le-a îndumneze­t cu­getul și natura i-a înfrățit în policro­mia ei. Pe drumul spre cronici, Creangă, a­­cest strănepot direct al lui Neculce, s-a întîlnit cu sărmanul Dionis care coborîse pînă -n inima vremii lui A­­lexandru cel Bun. De acolo s-au în­tors pe tărîmul de unde plecaseră, cu sufletul doldora de slovă veche și si­m­­! Drumul l-au făcut arn codru, au poposit la nunta gîzelor și le-au povestit și lor basmul cu Harap Alb... is Dest'n unic, Creangă și Eminescu au dat deja eternitate spiritualității ro­mînești. Eternitatea căreia, Caragiale i-a adus girul pe altă cale, cu toate că i-a fost îndeobște contestată ade­renta la spiritul românesc. Dar despre aste, altădată. ION BALEANU CARII NOU! Cârji franțuzești A CILIGA AII PAYS Dl GRAND HENSONGE Probleme« et Documents Edit. N. R. F.-Libr. Gallimard bbbks de suprafață, după furiile lor cara­ghioase. Cei ce suferă au o gravitate, o adâncime, o vigoare pe cari le verifici în gest, în vorbă, în privire. AR. A. VITRINA D. G. M. Cantacuzino se numără printre primii călători scriitori de la noi și, în orice caz, este cel dintâi care dă călătoriei povestite o semnificație spirituală adâncă. Du­pă primele două volume („Arcade, f­unde și lespezi“ și „Isvoare și zăga­­zuri“) unde d. G. M. Cantacuzino, traversând spațiul românesc, caută în manifestările artistice ale arhitecturii noastre sensul unor simboluri mai adânci, în „Pătrar de veghe“, ultima sa carte, ne poartă prin spat­ul lumii orientale, căutând să deslege nu atât complex­ tufde artei de acolo, cât spi­ritualitat­ea intensă, tradiț­ile și su­perstițiile ce au contribuit la crea­rea ei. Pătrar de veghe e o delicda­­să carte de voiaj în Orient, însă un vo­aj deasupra căruia planează mereu misterul și feeria b'zarq a lumii pe care J. G. M. Cantacuzino a .. qq­., treerat-o în calitate de arhitect, de artist și unp om veșnic însetat de cău­tarea unei relații între el și univers. (Editura „Cartea românească“). Friedrich Sieburg autorul acelei cărți de răsunător suc­ces „Dieu est­ il Francais?“ a publicat o carte despre Noua Portugalie. Scr­ilorul german prezintă, într-o primă parte a acestei țări, istoria acestei țărișoare din vestul Spaniei și apoi înfățișează prezentul așa cum îl realizează regimul dictatorului Oliveira Salazar. Acest profesor universitar care a fost convins cu mare greutate să ia condu­cerea țării a pus ordi­ne în lucrur­ie răvășite ale Portugal­ei, uimind până și sale­ pe cei mai sceptici cu înfăptuirile Orizonturi e o revistă a Asociației profesorilor secundari din Galati d­e care se stre­­văd preocupările și preferințele lite­rare ale unor oameni ce și-au în­chinat viata învățământului. Tradu­ceri din Sergio Corazzini, din Ga­briele D'Annunzio, cu Knut Hamsun stau alături de studii competente și vii despre Arnold Bennett, Vittorio Alfieri, Rainer Maria R­lke, Paul Valéry. Deasemeni afli articole despre Hogaș, E. Gârleanu, Veronica Micle precum și cercetări despre criza nu­velei, despre Despot Vodă, recenzii, etc. ; Colaborează la această revistă „O­­r­zonturi“ (No. 3 pe Aprilie) d-nii Ion M. Gane, Pi­men­ Constantinescu, I. Hanganu, Mir­cea Râșcanu, Gh. Di­­mofte, Fernando Capecchi, Gh. Ursu, Gh. Popescu, Tom­a Vrabie, I. Ar­­gintescu, Augustin Pop, Lucian Schneider, A. Negură, N. Diaconescu, etc. Botticelli și Giotto sunt prezentat, cu operele lor aproa­pe întregi, în două volume datorite d­m Carlo Gamba (Botticelli) și Emi­­lio Cecchi (Giotto). In studiul ce întovărășește repro­ducerile din Botticelli, d. Carlo Gam­ba înfățșează Florența secolului XV și încearcă să determine influența pe care au avut-o mediul și atmosfera timpului asupra operei pictorului italian. D. Emilio Cecchi la rândul lui vorbind despre G­otto îl plasează în ambianța spirituală a mănăstiri din Assisi, subliniind Înrâurirea religiei asupra artei. Duminică 8 Maiu 1938 —9 Cronica Horia Bottea: Game; edit. Atât de clar văzător își întitu­lează culegerea de poeme d. Ho­ria Bottea, încât am putea lua Gamele sale ca un exercițiu de digitație poetică, de virtuozitate inteligentă la una sau două mâini, după cu­m­, modurile sale alter­nează Mire ciirea muzicală a d-lui Arghezi sau a d-lui Barbu. Intr'adevăr, este atâta vizibilă strădanie tehnică­­ în versurile sale, în care se recunosc toate subtilitățile­­ formale ale ermetis­mului,­ ca și­ toate violențele ver­bale ale unui lot din arghezian­i­sm; uneori apar însăși suavită­­țile lui, modulate cu aceeași ușu­rință, cu aceeași dezinvoltură, ca să complecteze imagina pomenită a virtuosului. Dacă s’ar limita la aceste subtile jocuri ornamentale de cuvintei Gamele d-lui Bottea n’ar depăși un anume fel de poe­zie descriptivă, de forme preți­oase, dar oricum în marginea poeților pe cari i-a urm­at. Și ca să nu pară vorbă deșartă afirma­țiile noastre, știut fiind că poeții caută și se cred stăpâni pe unici­tate, să exemplificăm. Cine nu simte tehnica barbiană din Oîe­­lia, fără a-i simți totuși și secreta poezie, strivită, între subtilități formale­ , Feștilele clipesc. Polonius, din beci, își caută la Curte balsamul de virtuți. Papucii lui tot calcă pe balele de melci, Fecioara se întinde, hieratică, spre sluți. Ar­da, fică mirată, blazon familiei bune-Va prinde moștenirea din schela u­nui vis? Prinț somnambul o duce pe spartele lui strane­ul, neștiut, în noapte, tulp­­ei de narcis. Înaltă, a slujit-o înalta lui lumină. Căzută, o ridică pecetiei lui domnești? Stiletul neadormirei despică dulcea vină. Sălcii, mormânt și aripi, elf straniu, ocolești. Tradusă în stil clar, poema nu mai”ar­e naluri "mister, dincolo"d­e cel formal- Gând d. Bottea pârâ­tă cruditatea lexicală arghezia­nă, însă atât de direct, încât îl sca­pă tocmai semnificația poeti­că. Dovadă, următorul Epitaf: Se odihnește, poate, aici un mare om, iertat în vec­­­cie de maxime și tom. El nu avu în viață decât pleacă de vorbă, își potrivi principii cu șunci, halcă și ciorbă. El doarme, de acuma și fără sforăi­ala Cu nas mâncat de carni, atent și cu migală. Rânjește cu podoabe de viermi trân­davi și creți și lasă î n cap să-i crească urzică și bureți.. Nu-l deștepta, creștine, din ultimul­­ lui bâlci. Așteaptă hoți să piară în putregai și gât­ul Să fie, pocăitul, cuminte și ursuz. Domic să se umfle în chipuri de harbuz. Să nu te ‘ndemne ruga iertării-n des­mierdări. Lasă-i cimitirul cu glas de aiurări. Să scoată din argilă, cu greu, viata lui nouă Și să întrebe noaptea, de plouă sau na plouă. Dacă ultima strofă conține o idee poetică, ea este strangulată, înțepenită și numai formulată,­ fără desfășurare interioară; poe­ma, pur descriptivă, folosește un material verbal arghezian, ca o simplă virtuozitate. Uneori, d. BotFea desvoltă teme argheziene, ca ’n Panteism monahal, luată literară „Cartea Românească“ din atmosfera Icoanelor de lemn, sau ca n Bufnița, parafrazare a poemei Graiul nopții, din Cuvine­te potrivite, după cum Poem sim­plu pentru fetița noastră, parafra­zează jocul de suavități paterne ale aceluiaș. maestru obsedant. Iar în Crăciun și Schițe de Cră­ciun avem de a face cu digitații­­ marginea poemelor religioase am­­gheziene.­­ Și totuși, d. Horia Bottea, du­­­pă atâtea „game", de tehnică ar­­­gheziană sau barbisită, a reușit să se afle și pe sine, în straturile ascunse ale sensibilității. Judecân­du-1 după indicațiile titlului gene­ral, am săvârși o nedreptate, pe care noi cei ,dintâi nu ne-am ieri­ta-o; d. Boțea e un poet, care s’a ignorat cu sau fără știință- Dator­ria noastră este să-l desprindem din masa exercițiilor­ sale și să-i indicăm drumurile care duc spre taina sa proprie. Iată dar și un exemplu, de mai puțină tehnici­ i ■Cate și de mai simțită vibrație: Voiam să Ies, Domniță, Scrisoare cu înțeles, Din stove lunecate, șoptite prea înceti, Cu glasuri mult întinse și freamăt sub nncet, Și salt din poamă ’n poamă, și gân­duri pe alei. I Dar fierul sec în arbori, pădure fără sfânt. Aici și pretutindeni acelaș pădurar, Ceata de gângănii în fosfat în hambar. Cetele de frunze căzute la pământ. ’ • * / 1­1 I Să-ți scriu că luna-i tristă, iar omul de pripas? Că hanul se întreabă de vii sau de un vii? Cum vrei să prinzi, Domniță, urze­­lele-mi pustii, Când nici nu știi prea bine pe unde­ am rămas? ! Așa vin și cuvinte din pragul părăsit. Tăcerea, vezi, se miră, ce vrei și ce mă vreau. Pisica din burlane se tângue cu u­ aa Și ploaia de pe case mă crede at pit. (Alean) care oricâte stângăcii ar avea, par­ăîște­­ îngenuătă­ți savuroase, ca și acele din poemele tot mai Insula, Truda, Lânced, Rrim’ștere, înălțare, Cântec de seara și acea­stă Rugă de dimineață pe care o reproduc întreagă, Lumina soarelui tremurată prin perdele ! Nu lăsa, Doamne, să mi se­ stingă Răsuflarea, odihnită de stele. Strigătul de izbândă Al cocoșului zor sori Doamne, nu atingă Fata plăpândă, In adierea somnului de seară, a florilor.­­■ Vorbelor mele de fiecare zi, Nevinovate și dulci, Călăuză, Doamne, să le fii, Umbre de vis, înțelept să culc­u­ve prundișul privegheatelor ape. Setea milostiveniei, cu liniște, D'n ele să se adape. Așteptărilor mele, întinde Calea lactee Fără sfârșit, a neîmplinitului. Larma din roșul amiezii De mă cuprinde* Zăvorește iureșul cirezii In tainiţa nebânuită a schitului. Boabele măruntelor clipe Tuturor, în șoapte Semenilor, clape de suflet, — risipe Să rămân* Doamne, stingher Ia nepătrunsa și nepipăita noapte. Trudelor mele și boltelor tale, dul­gher. . După numeroase Game, d. Ho­rea Bottea a atins și clapele care ascundeau o melodie; descope­­rind-o, poate va afla și principiul interior al cântecelor sale. POMPILIU CONSTANTINESCU DISCURSII SĂPTĂMÂNALE LA PARIS ORGANIZATE DE REPREZENTANȚA OFICIALĂ A CĂILOR FERATE FRANCEZE PLECĂRI IN FIECARE SÂMBĂTA LEI 6.150 — 11.300 ÎNSCRIERI ȘI IN­FORMAȚIUNI ORGANIZAȚIA NAȚIONALĂ ROMÂNĂ DE VOIAJ­ ȘI TURISM „EUROPA" Calls Victoriei 28. Tel. 4.2725. • Palatul Fundației Carol Tat 3.8083. • Str. Danst. Mil­# 5—V Tel. 4.1004. • 84. Take lenesen 0 • Calea Victoriei 10 Tel. 3.4940 • Str. Lipscani 20 Val 8.8430

Next