Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-05-08 / nr. 536
VREMEA Olimpulul tot" Racine rămâne cea mai bogată sursă de sbucium al ființei umane, tot de la Descartes se pleacă în filosofie (congresul trecut al filosofilor a probat-o suficient). Pentru ce? Pentru că nebunia grotescului materiei nu a stat niciodată atât de deasupra sublimității sufletului ca acum, pentru că societatea modernă a părăsit cultul Olimpului. Citadelele izolate, care rezistă acestei nebunii, par niște paradoxe, lucrătorii nu spumă niște inși ridi culi, iar creațiile sporadice ale acestora, încercări copilărești de clădiri abstracte pe nisip. Istoria a înregistrat forme de viață multiple care au luat ființă, au trăit, agonizat și murit sub imperiul spiritului etern. Ele au avut, rând pe rând, culm spiritului. Vremea noastră nu-l are. E o vreme de beneficiari. Și totuși, toți potentații zilelor noastre ale căror nume străbat mai departe decât ale împăraților, toți deținătorii aurului, șefi ai industriilor, presidenți ai întreprinderilor de comerț, toată caravana de tehnicieni fabricați în institute și academii de puterea cărora tremură globul, toți anonimii care-și duc viața în mine, în fabrici și uzine și-au scos existența din torturile marilor cugetători, ale acelor pasonați a de lumea nu totdeauna seducătoare spritului în care se frământă aluatul înoirilor, la scânteile frânturei ce deținem de la Dumnezeu, mai Nu știu să fi existat vreo epocă negatoare a sufletului și deci mai anticreștină, mai antireligoasă ca a noastră. M-am întrebat adesea cății dintre conducătorii de popoare nu vor fi tolerând Biserica numai pentru, trecutul măreț al acestei instituțiii divine. La aceasta m’a împins spectacolul luptei fățișă a unor regimuri politice cu Biserica (luptă care are alt substrat decât a aceleia de altă dată dintre Papi și împărați ?> care luptă nu a existat sau a fost redusă în ortodoxie), indiferentismul,disprețul ținerii în anonimat a prinților bisericești în atâtea țări și tendințele dacă nu chiar practicele răsboinice ale unor popoare. Lipsa de religiozitate e semnul disprețului spiritului. Epocile cele mai înfloritoare ale omenirii au fost cele de înflorire spirituală, trăire dintre acestea. Epoca noastă mare gânditor ca Paul Valéry o spune lumii de douăzeci de ani. Și totuși... S-audat că fundamentul oricărei așezări omenești durabile, fiind și trebuind să rămână gândirea sub toate manfestările (în știință, în filosofie, în politică, în artă) spre imperiul ei, mai bogat decât toate bogățiile Universului, trebuesc îndreptate elitele. Pentru că ea constitue O timpul omenirii. Toate timpurile și-au avut Olimpul către care au Uns. Și prin Olip înțeleg Regatul însorit al sferelor de sus; Astrul nevăzut, răspănditor de lumină; Isvorul sacru și etern hrănitor de râușoare, râuri și fluvii pe care se poartă corăbiile și plutele a tot ce-l existență pe pământ; Ființa fără formă, fiică a Dumnezeiri căreia i-au slujit, secole și milenii, prinți și împărați, crai și filosofi, poeți și simpli muritori. Prin Olimp mai înțeleg „micul Univers“ pe care fiece om îl poartă cu sine, merge către el, O mărește continuu și rupe din bogăția lui ca să dea fie lumii întregi, fie numai sieși. Prea empirică, vremea noastră ignorează acest Olimp. Silită să lupte adesea ca să-și evite paralizia, ea își mărginește efortul la a trage maximul din ce s-a creat până azi. Nu vrea să mai adauge. Nu se știe către cer. Este antiolimpiană. Având cultul lui Prometeu, ea a înlănțuit în locul lui pe marele Zeu și, bătându-l cu bice, l-a condamnat la moarte prin dispreț în piețele publice. De aceea asistăm la desconsiderarea valorilor, la cinstirea de nonvalori etc. , E nevoi e de o restaurare a Olimpului. A unui Olimp străjuit de semizei, din care să nu lipsească muzele purtătoare ale strălucirii divinei gândiri. E necesară o restaurare grabnică, pentru că dacă popoarelor cu vechi culturi, cu vaste câmpuri de creații în domeniile purei gândiri, întârzierea ei nu le dăunează adânc — bogăția lor olimpică fiind inepu sabilă — celor tinere, ca al nostru, un singur deceniu de rămânere în urmă le poate sdruncina temelia. GHEORGHE I. GHIDU Rânduiala a intrat in pragul celui de al treilea an de existentă, promițând să apară la trei luni odată sub formă de carte. Această „arhivă de gând și faptă românească“ cum e subintitulată „Rânduiala“ constitue o frumoasă, substanțială, cea mai închegată și serioasă publicație trimestrială de acest fel ce apare actualmente în București. In numărul pe Aprilie 1938, aflam un documentar Petr'uca despre studiu al d-lui Petre Colonizarea Românilor de peste hotare, un alt studiu al d-lui Ernest Bernea despre Bradul la înmormântare, o poezie Cântecul Zorilor, semnată Tudor Codreanu, o Cuprinzătoare și lămuritoare cercetare asupra Muzicii românești de d. Nicolae N. Brânzeu, precum și alte colaborări ale d-lor Dimtrie Cuclin, Dr. Lange Kowal, Constantin Floru, Ion Veverca, Dinu Buzdugan, Gheorghe Neculoiu, Ioan Botaș, Dorin Popescu, Gib. Economu, etc. Ne vom opri astăzi asupra unei cronici a d-lui Ernest Bernea „Etica Suferinței“, din care transcriem aceste considerații: „Uni oameni nu pot indura nici o suferință, alții îndură cu fețele întunecate, oglindă a chinului lor lăuntric, iar o a trea categorie pot purta bucuroși povara celor mai mari încercări. Stările acestea deosebite se desprind din atitudinile deosebite pe cari le au în fața vieții și a suferinței. Interesul adânc al lucrurilor și sensul faptei rodnice, soarta omului și legile firii sale, nu le-au pătruns decât aceștia din urmă. Credința luminată, dragostea pentru înțelesuri și frumuseți superioare, legătura cu aceste realități pure, setea de absolut care le stăpânește sufletul, le da tăria de a"îndura cu ușurință durerile cele mai grele". Suferința e un subiect despre către se pot cpre biblioteci întregi, așa cum dealtfel s-a și scris fără ca isvorul să sece. Căci suferința derivă dintr'un blestem de care nu se desfac decât cei ce merg pe drumul crucii până la înțelegerea actului Învierii. Suferința este o necesitate pentru mulți dacă nu pentru toți; este o cale de mântuire. Pe cei ce fug de suferință ii cunoști după vorba lor ușoară, după gesturile lor dezordonate, nesusținute, după nervozitatea și agitația lor ETERNITATE ‘mânească, acea eternitate de care vorbiam mai sus, pe plan național, a poporului romînesc. Eminescu este un punct de intersecție al însușirilor noastre paralele. Nu-i paradoxal în ceiace spun, decât sensul geometric , adică paralele și aici și la infinit își păstrează aceaș depărtare. Totuș se pot întruni — undeva — în perspectivă, așa cum se unesc liniile drumului de fier în geometria anarhică a razelor vizuale. Originalitatea eminesciană (nu căștigată ci împlnită) a fost creată de o trăire spiritualizată. Lumea poetului este o multiplăcare mattusiană de ecouri. Un cosmos, dar unul românesc. Alexandri durează numai prin Miorița și baladele — în fond zestrea poeziei populare — și fixarea aceia grigoresciartă a peisagiului românesc din cele 40 de pasteluri, deci în plan didactc. Actul eminescian, chiar frînt, a învins o anumită ordine naturală, (în alt sens, ca Prometeu, Oedip, Antgona) mediocritatea. Eminescu este pe undeva pe drumul care urcă la înțelesul dumnezeirii. Și totuși doctorii i-au luat opera în consult întrebuințând Wasserman,. Când viața rămîne contemporaneității și intrigei, iar opera nu mai »aapurile decit fata rațiunei, boreala de felul ei. Căci Eminescu purta în sînge cu totul altceva, conștiința perimetrică a țării. Drama cultură — tradiție nu s-a produs (cazul Ana Brâncoveanu I— contesa de Noailles este un caz de izolat orgoliu femenin). El merge pe linia neamului. Oarecum falsficat de visdiozitatea etică a tmpului, Eminescu a depășit-o ușor ca pe un pretext, așa cum pentru actul întregirii națonale, Cuza a fost pretextul. Eminescu a trăit extatic istoria, ceea ce nu-i totuna cu paseismul lui Grigore Alecsandrescu, care este o simplă profeție socialistă. Dacă ar f studiat dreptul internațional ar fi dat un „broullon“ de Ligă a Națiunilor. La el iubite și umbra vrevodată sunt mode, nicidecum treziri de vulcani. Trăirea extatică a lui Eminescu este beție donsiacă (de la „Sărmanul Dionis“ — nu de la cultul bachic) este reculegere, rugăciune, metempshoză, gautherism realizat. Iar naționalismul lui a crescut, cum crește tuberculoza, în plămâni. Consumat fizic, poetul s-a înălțat sufletește. Accentul lui poate fi năprasnic ca al Hecubei ,a cărei maternitate s'a răscolit toată când i-a dorit ficații lui Achle. Din urga de simțiminte autentic românești, ale „Doinei” s'a născut blestemul lui Arghezi, ca tonalitate. Mă gândesc așa, că Eminescu ar fi cea mai utilă propagandă pentru Oficiul de Turism. Mai ales că englezii, ca să vadă cerul, trebue să treacă Marea Mânecii. Peisagul nostru nu e somnoros ca al lor, ci variat, solemn și șăgalac, sglobiu și trist. Englezul care l-ar citi pe Eminescu, ar lua prmul vapor, sau avionul și ar descinde ni minta iiuaoția de basm. Și Basmul e însăș Realitatea, nu fotografiată ca în Alexandri, ci transfigurată ca la Eminescu. Vaerul vîntului prin codru poate fi rugăciune, durere sau blestem. Totuși-a imputat cineva operii eminesciene, un iconoclast, sensul filosofic determinat de confluenta culturii germamo-franceze la obîrșia unei primiive gîndiri romînești. Dar tocmai acest fapt ia un aspect magnific dînd gîndirii eminesciene un inedit sens martiric. Ceiace Ion Creangă, răsadul Humuleștilor, a rezolvat fără dramă, el reprezntînd stratul primitiv românesc neeuropenizat și rămas cruce pe veacuri. Viață și scris în stilul arhitectonic al bojdeucei lui Bojdeuca lui ■— o figură de stil. Prietenia lui Creangă cu Eminescu, datorită aceluiaș imens suflet românesc al amândurora, este plătit pentru reacția citadină răspuns împotriva lor. Timiditatea isteață a țăranului, cu humor corcăresc și duhul moldovenesc a creiat cea mai mare capodoperă a lui Creangă , priezena cu Eminescu, isvorîtă din rezistenta lor comună în fața citadinismului dizolvant. Cronicarii i-au blagoslovit, poezia populară le-a îndumnezet cugetul și natura i-a înfrățit în policromia ei. Pe drumul spre cronici, Creangă, acest strănepot direct al lui Neculce, s-a întîlnit cu sărmanul Dionis care coborîse pînă -n inima vremii lui Alexandru cel Bun. De acolo s-au întors pe tărîmul de unde plecaseră, cu sufletul doldora de slovă veche și sim! Drumul l-au făcut arn codru, au poposit la nunta gîzelor și le-au povestit și lor basmul cu Harap Alb... is Dest'n unic, Creangă și Eminescu au dat deja eternitate spiritualității romînești. Eternitatea căreia, Caragiale i-a adus girul pe altă cale, cu toate că i-a fost îndeobște contestată aderenta la spiritul românesc. Dar despre aste, altădată. ION BALEANU CARII NOU! Cârji franțuzești A CILIGA AII PAYS Dl GRAND HENSONGE Probleme« et Documents Edit. N. R. F.-Libr. Gallimard bbbks de suprafață, după furiile lor caraghioase. Cei ce suferă au o gravitate, o adâncime, o vigoare pe cari le verifici în gest, în vorbă, în privire. AR. A. VITRINA D. G. M. Cantacuzino se numără printre primii călători scriitori de la noi și, în orice caz, este cel dintâi care dă călătoriei povestite o semnificație spirituală adâncă. După primele două volume („Arcade, funde și lespezi“ și „Isvoare și zăgazuri“) unde d. G. M. Cantacuzino, traversând spațiul românesc, caută în manifestările artistice ale arhitecturii noastre sensul unor simboluri mai adânci, în „Pătrar de veghe“, ultima sa carte, ne poartă prin spatul lumii orientale, căutând să deslege nu atât complex tufde artei de acolo, cât spiritualitatea intensă, tradițile și superstițiile ce au contribuit la crearea ei. Pătrar de veghe e o delicdasă carte de voiaj în Orient, însă un voaj deasupra căruia planează mereu misterul și feeria b'zarq a lumii pe care J. G. M. Cantacuzino a .. qq., treerat-o în calitate de arhitect, de artist și unp om veșnic însetat de căutarea unei relații între el și univers. (Editura „Cartea românească“). Friedrich Sieburg autorul acelei cărți de răsunător succes „Dieu est il Francais?“ a publicat o carte despre Noua Portugalie. Scrilorul german prezintă, într-o primă parte a acestei țări, istoria acestei țărișoare din vestul Spaniei și apoi înfățișează prezentul așa cum îl realizează regimul dictatorului Oliveira Salazar. Acest profesor universitar care a fost convins cu mare greutate să ia conducerea țării a pus ordine în lucrurie răvășite ale Portugalei, uimind până și sale pe cei mai sceptici cu înfăptuirile Orizonturi e o revistă a Asociației profesorilor secundari din Galati de care se strevăd preocupările și preferințele literare ale unor oameni ce și-au închinat viata învățământului. Traduceri din Sergio Corazzini, din Gabriele D'Annunzio, cu Knut Hamsun stau alături de studii competente și vii despre Arnold Bennett, Vittorio Alfieri, Rainer Maria Rlke, Paul Valéry. Deasemeni afli articole despre Hogaș, E. Gârleanu, Veronica Micle precum și cercetări despre criza nuvelei, despre Despot Vodă, recenzii, etc. ; Colaborează la această revistă „Orzonturi“ (No. 3 pe Aprilie) d-nii Ion M. Gane, Pimen Constantinescu, I. Hanganu, Mircea Râșcanu, Gh. Dimofte, Fernando Capecchi, Gh. Ursu, Gh. Popescu, Toma Vrabie, I. Argintescu, Augustin Pop, Lucian Schneider, A. Negură, N. Diaconescu, etc. Botticelli și Giotto sunt prezentat, cu operele lor aproape întregi, în două volume datorite dm Carlo Gamba (Botticelli) și Emilio Cecchi (Giotto). In studiul ce întovărășește reproducerile din Botticelli, d. Carlo Gamba înfățșează Florența secolului XV și încearcă să determine influența pe care au avut-o mediul și atmosfera timpului asupra operei pictorului italian. D. Emilio Cecchi la rândul lui vorbind despre Gotto îl plasează în ambianța spirituală a mănăstiri din Assisi, subliniind Înrâurirea religiei asupra artei. Duminică 8 Maiu 1938 —9 Cronica Horia Bottea: Game; edit. Atât de clar văzător își întitulează culegerea de poeme d. Horia Bottea, încât am putea lua Gamele sale ca un exercițiu de digitație poetică, de virtuozitate inteligentă la una sau două mâini, după cum, modurile sale alternează Mire ciirea muzicală a d-lui Arghezi sau a d-lui Barbu. Intr'adevăr, este atâta vizibilă strădanie tehnică în versurile sale, în care se recunosc toate subtilitățile formale ale ermetismului, ca și toate violențele verbale ale unui lot din arghezianism; uneori apar însăși suavitățile lui, modulate cu aceeași ușurință, cu aceeași dezinvoltură, ca să complecteze imagina pomenită a virtuosului. Dacă s’ar limita la aceste subtile jocuri ornamentale de cuvintei Gamele d-lui Bottea n’ar depăși un anume fel de poezie descriptivă, de forme prețioase, dar oricum în marginea poeților pe cari i-a urmat. Și ca să nu pară vorbă deșartă afirmațiile noastre, știut fiind că poeții caută și se cred stăpâni pe unicitate, să exemplificăm. Cine nu simte tehnica barbiană din Oîelia, fără a-i simți totuși și secreta poezie, strivită, între subtilități formale , Feștilele clipesc. Polonius, din beci, își caută la Curte balsamul de virtuți. Papucii lui tot calcă pe balele de melci, Fecioara se întinde, hieratică, spre sluți. Arda, fică mirată, blazon familiei bune-Va prinde moștenirea din schela unui vis? Prinț somnambul o duce pe spartele lui straneul, neștiut, în noapte, tulpei de narcis. Înaltă, a slujit-o înalta lui lumină. Căzută, o ridică pecetiei lui domnești? Stiletul neadormirei despică dulcea vină. Sălcii, mormânt și aripi, elf straniu, ocolești. Tradusă în stil clar, poema nu mai”are naluri "mister, dincolo"de cel formal- Gând d. Bottea pârâtă cruditatea lexicală argheziană, însă atât de direct, încât îl scapă tocmai semnificația poetică. Dovadă, următorul Epitaf: Se odihnește, poate, aici un mare om, iertat în veccie de maxime și tom. El nu avu în viață decât pleacă de vorbă, își potrivi principii cu șunci, halcă și ciorbă. El doarme, de acuma și fără sforăiala Cu nas mâncat de carni, atent și cu migală. Rânjește cu podoabe de viermi trândavi și creți și lasă î n cap să-i crească urzică și bureți.. Nu-l deștepta, creștine, din ultimul lui bâlci. Așteaptă hoți să piară în putregai și gâtul Să fie, pocăitul, cuminte și ursuz. Domic să se umfle în chipuri de harbuz. Să nu te ‘ndemne ruga iertării-n desmierdări. Lasă-i cimitirul cu glas de aiurări. Să scoată din argilă, cu greu, viata lui nouă Și să întrebe noaptea, de plouă sau na plouă. Dacă ultima strofă conține o idee poetică, ea este strangulată, înțepenită și numai formulată, fără desfășurare interioară; poema, pur descriptivă, folosește un material verbal arghezian, ca o simplă virtuozitate. Uneori, d. BotFea desvoltă teme argheziene, ca ’n Panteism monahal, luată literară „Cartea Românească“ din atmosfera Icoanelor de lemn, sau ca n Bufnița, parafrazare a poemei Graiul nopții, din Cuvinete potrivite, după cum Poem simplu pentru fetița noastră, parafrazează jocul de suavități paterne ale aceluiaș. maestru obsedant. Iar în Crăciun și Schițe de Crăciun avem de a face cu digitații marginea poemelor religioase amgheziene. Și totuși, d. Horia Bottea, după atâtea „game", de tehnică argheziană sau barbisită, a reușit să se afle și pe sine, în straturile ascunse ale sensibilității. Judecându-1 după indicațiile titlului general, am săvârși o nedreptate, pe care noi cei ,dintâi nu ne-am ierita-o; d. Boțea e un poet, care s’a ignorat cu sau fără știință- Datorria noastră este să-l desprindem din masa exercițiilor sale și să-i indicăm drumurile care duc spre taina sa proprie. Iată dar și un exemplu, de mai puțină tehnici i ■Cate și de mai simțită vibrație: Voiam să Ies, Domniță, Scrisoare cu înțeles, Din stove lunecate, șoptite prea înceti, Cu glasuri mult întinse și freamăt sub nncet, Și salt din poamă ’n poamă, și gânduri pe alei. I Dar fierul sec în arbori, pădure fără sfânt. Aici și pretutindeni acelaș pădurar, Ceata de gângănii în fosfat în hambar. Cetele de frunze căzute la pământ. ’ • * / 11 I Să-ți scriu că luna-i tristă, iar omul de pripas? Că hanul se întreabă de vii sau de un vii? Cum vrei să prinzi, Domniță, urzelele-mi pustii, Când nici nu știi prea bine pe unde am rămas? ! Așa vin și cuvinte din pragul părăsit. Tăcerea, vezi, se miră, ce vrei și ce mă vreau. Pisica din burlane se tângue cu u aa Și ploaia de pe case mă crede at pit. (Alean) care oricâte stângăcii ar avea, parăîște îngenuătăți savuroase, ca și acele din poemele tot mai Insula, Truda, Lânced, Rrim’ștere, înălțare, Cântec de seara și această Rugă de dimineață pe care o reproduc întreagă, Lumina soarelui tremurată prin perdele ! Nu lăsa, Doamne, să mi se stingă Răsuflarea, odihnită de stele. Strigătul de izbândă Al cocoșului zor sori Doamne, nu atingă Fata plăpândă, In adierea somnului de seară, a florilor.■ Vorbelor mele de fiecare zi, Nevinovate și dulci, Călăuză, Doamne, să le fii, Umbre de vis, înțelept să culcuve prundișul privegheatelor ape. Setea milostiveniei, cu liniște, D'n ele să se adape. Așteptărilor mele, întinde Calea lactee Fără sfârșit, a neîmplinitului. Larma din roșul amiezii De mă cuprinde* Zăvorește iureșul cirezii In tainiţa nebânuită a schitului. Boabele măruntelor clipe Tuturor, în șoapte Semenilor, clape de suflet, — risipe Să rămân* Doamne, stingher Ia nepătrunsa și nepipăita noapte. Trudelor mele și boltelor tale, dulgher. . După numeroase Game, d. Horea Bottea a atins și clapele care ascundeau o melodie; descoperind-o, poate va afla și principiul interior al cântecelor sale. POMPILIU CONSTANTINESCU DISCURSII SĂPTĂMÂNALE LA PARIS ORGANIZATE DE REPREZENTANȚA OFICIALĂ A CĂILOR FERATE FRANCEZE PLECĂRI IN FIECARE SÂMBĂTA LEI 6.150 — 11.300 ÎNSCRIERI ȘI INFORMAȚIUNI ORGANIZAȚIA NAȚIONALĂ ROMÂNĂ DE VOIAJ ȘI TURISM „EUROPA" Calls Victoriei 28. Tel. 4.2725. • Palatul Fundației Carol Tat 3.8083. • Str. Danst. Mil# 5—V Tel. 4.1004. • 84. Take lenesen 0 • Calea Victoriei 10 Tel. 3.4940 • Str. Lipscani 20 Val 8.8430