Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-06-12 / nr. 541

Duminică, 12 Iunie 1938 5 VREMEA JAPONIA,CHINA, AMERICA O prezicere chineza din 1934 O telegramă din Nanking, din 10 Martie 1934, anunța urmă­toarele : „Dr. W. W. Wen, ambasa­dorul chinez la Moscova, a pre­zis într'un interview că, în vii­torul apropiat, va izbucni un răz­­boiu în Extremul­ Orient între Japonia de o parte, și Rusia, a­­liată cu Anglia și Statele­ Unite de altă parte. Dr. Yen, care se găsea la Nanking pentru a sus­ține o politică externă sănătoasă, a lăsat să se înțeleagă că dacă China vrea să evite o catastro­fă, va trebui să accepte colabora­rea puterilor occidentale în loc de colaborarea japoneză. Alți șesi chinezi, ca Dr. W. K. Wellington Koo, ministrul Chi­nei la Paris, Dr. Alfred ministru la Washington, și Lue, oa­menii politici din provinciile Chi­nei de Sud-Est, Tang Yi, Eugen Chen și Wa La, sunt de aceiași părere și prevăd războiul pentru anul 1936, an în care Rusia va sfârși al doilea său plan cinque­­mal și vor expira tratatele navale. Părerea generală este că o Japo­nie slăbită va mări șansele Chi­nei de a-și redobândi provincii­le pierdute, Manciuria și Jehol, în timp ce o Japonie victorioasă, chiar dacă ar fi aliată și ajutată de China, își va întări stăpânirea sa în provinciile pierdute“ (citat de Taraknath Das, La questione del Pacifico vista da un Orien­­tale, Roma, 1934, p. 22-23). Credința într’o alianță anglo­­chino - rusă - americană împotriva Japoniei a fost multă vreme, și mai este și astăzi, nădejdea cea mare a naționaliștilor chinezi din Sud, așa numita „Școală din Canton”. Credința aceasta se în­temeiază pe două elemente prin­cipale: 1) norocul diplomației­­chineze împotriva Japoniei, noroc verificat necontenit de la sfârșitul veacului trecut până în zilele noastre; 2) fatalitatea conflictu­lui dintre Japonia și Rusia, și Ja­ponia și Statele­ Unite. Să le cer­cetăm pe rând. China a fost într’adevăr noro­coasă în diplomație, nu prin me­ritele excepționale ale reprezen­tanților ei, ci datorită intereselor Puterilor occidentale. De fapt, marile „succese di­plomatice" ale Chinei coincid cu epoca cea mai coborâtă din istoria Chinei imperiale și cu mo­mentele de anarhie ale Republi­­cei chineze. Dar marile Puteri au veghiat întotdeauna ca securita­tea Chinei să nu fie compromisă­­ definitiv. (O Chină slăbită și în­fometată convenea de minune ma­rilor Puteri occidentale — dar nu o Chină subjugată economicește și politicește Japoniei). Succesele diplo­mației chineze Să amintim numai câteva din aceste „succese diplomatice”. De­și înfrântă în războiul chino-japo­­nez din 1894-1895, China obține prin intervenția Rusiei, a Germa­niei și a Franței — înapoierea tuturor teritoriilor cucerite de ja­ponezi. De altfel, o bună bucată de vreme, japonezii aveau obiceiul să câștige războaiele prin luptă și să le piardă prin diplomație. Toate victoriile lor împotriva Rușilor, în 1904-1905, au fost,­­din acest punct de vedere zadar­nice. Zadarnic au distrus flota rusească la Port Arthur; zadar­nică sfărâmarea trupelor rusești la Yalu, în Coreea; zadarnice victoriile de la Telissu, Liaoyang și H­eikutai; zadarnică furioasa cucerire a Port Arthurului; za­darnică marea victorie pe uscat la Mukden, după 15 zile de lup­tă, și zadarnică splendida întâl­nire între amiralul Togo și amira­lul Rodjestvensky, comandantul flotei rusești europene, întâlnirea de la Tsushima, terminată cu to­tala distrugere a flotei rusești. Ra­reori a pierdut Rusia un războiu mai definitiv și cu sacrificii mai sângeroase. Cu toate acestea, tratatul de la Portsmouth (1905) a fost un dezastru diplomatic pentru Japonia. Poundația din To­kyo a fost cuprinsă de o atât de sălbatecă furie încât a încercat să incendieze Ministerul de Externe și a amenințat serios v­ata baro­nului Komma, prim delegat la conferința de la Portsmouth. De asemenea, tot prin „diploma­ție”, China a obligat Japonia să­­și modifice celebrele " Douăzeci și una de cereri", care îi fuseseră im­puse în 1915. Profitând de momen­tul dificil în care se găsea Europa în primul an de războiu, Japonia, după ce cucerise concesiunile ger­mane din Shantung, impu­se Chinei 21 de cereri, prin care ex­pansiunea sa pe continent era asi­gurată. Nu e locul aici să analizăm a­­ceste 21 de cereri ale Japoniei. Destul să spunem că China a fost nevoită să le semneze. Dar la con­ferința de la Washington (1921- 1922), China, ajutată de Statele­ Unite și Anglia, căpătă înapoi fos­tele concesiuni Shantung, pe care germane de la tratatul de la Versailles le acordase Japoniei, răsplată pentru participarea sa în războiul contra puterilor cen­trale, și obținu abrogarea celor 21 de cereri. In 1917, prin așa numitul Lan­­sing­ Iship Agreement, America re­cunoștea Japoniei anumite drep­turi în teritoriile învecinate pose­siunilor japoneze de pe continent. Dar după conferința de la Was­hington, Statele­ U­nite au abrogat acel Agreement. In sfârșit, acum câțiva ani, deși Japonia a biruit pretutindeni trupele chineze în Manciuria, Jehol și Shanghai — diplomații chinezi, cu ajutorul Europei și al Americii, au anihi­lat aproape toate victoriile militare japoneze, silind pe învingător să se retragă de la Shanghai. Așa că, dacă ne amintim toate acestea, e justificată încrederea chinezilor în norocul lor diplo­matic. Să vedem, acum, întrucât erau justificate și celelalte afir­mații din 1934, ale d-rului W. W. Yen și ale celorlalți șefi politici chinezi. Este inevitabil un râzbi ! Intre America și Japonia? Toți cei care au studiat pro­blemele Pacificului, prevăd ca o fatalitate un mare conflict între Japonia și America. Spuneam, La începutul unui articol din această serie, că axg Rom­a-Berlin a legat Anglia de Europa și a izolat, în acelaș timp, Statele­ Unite, care nu s’ar putea angaja singură în­­tr’un războiu cu Japonia. O bună parte din eforturile Angliei de înțelegere cu Italia se datoresc nevoei pe care o simte Marea Bri­tanie de a-și descătușa flota din Mediterană. Dar chiar dacă nu ar fi intervenit aceste noui ele­mente, care să neutralizeze pen­tru o bucată de timp Statele­ Unite — se poate vorbi de răz­boiul între Japonia și Statele­ Unite ca o fatalitate? Vicontele Ishii,­­ într-unul din interviewurile pe care le-a acor­dat prin 1933 ziarului american din Tokyo, Japan Advertiser, de­clara că un răboiu între Statele­ Unite și Japonia nu ar folosi de­cât națiunilor care doresc să pună mâna pe piețele cucerite de Japonia și Statele­ Unite în diver­se părți ale lumii și în special în Orient. (Das, op. cit. p. 26). In afară de faptul că un asemenea războiu, oricare ar fi învingăto­rul, va secătui sângeros ambele țări. Beneficiarii principali ai u­­nui asemenea războiu ar fi Anglia și Germania. China ar câștiga, de­asemenea, foarte mult. Iar dacă Japonia ar fi înfrântă, Rusia ar deveni cea dintâi putere asiatică din lume, schimbând total echili­brul din Extremul­­ Orient, lucru care n'ar conveni nici Americii, nici Angliei. Atât de mulți beneficiari ar a­­vea un asemenea războiu în Pa­cific, încât toată lumea îl așteap­tă, ca să-l fructifice. Să vedem, însă, ce cred, în această privință, așa numiții „adversari“. In 1921, un distins ofițer din marina americană spunea lui By­­water, expertul naval englez cu renume mondial: „Japonia ar pu­tea să ia insulele Filipine oricând ar vrea, fără ca cineva s-o poată împiedica. Cum stau astăzi lu­crurile, nu se poate pentru protecția lor; face nimic Dacă am face prostia să fixăm o flotă la Manila, s’ar repeta povestea de la Port­ Arthur, America jucând ro­lul Rusiei. Vapoare încărcate cu trupe, navigând cu 18 noduri și escortate de o es­cadră suficient de puternică, ar putea pleca din­­tr’un port al Japoniei Meridio­nale, ar ajunge la Manila în trei zile și ar ocupa în întregime Lu­zon înainte ca să putem trimite ajutoare din Hawai, cea mai a­­propiată bază navală a noastră, care se află la cinci mii de mile". Politica și înar­mările americane Opinia aceasta se verifică astăzi, după cum remarcă o au­­i­toritate în problemele Pacificului, ca Taraknath Das. De altfel, toc­mai pentru că au înțeles la timp ineficiența militară a insulelor Filipine, Statele­ Unite se pregă­tesc să acorde deplina autonomie a Filipinelor și, concomitent, își întăresc baza navală din Hawai. Este drept că, după 1933, Ame­rica a început formidabile con­strucții navale. Dar aceste înar­mări nu trebuesc considerate ca un preludiu al „inevitabilului" conflict din Pacific între Japonia și Statele­ Unite. Declarațiile pre­ședintelui Roosevelt, în 1933, re­lative la proectul de lege asupra marinei, sunt foarte clare. Statele Unite rămăseseră mult în urma cotei sale navale, în speranța că se va ajunge curând la o înțele­gere în privința dezarmării. Ca să nu se afle într-o gravă inferioritate la conferința navală din înainte 1936, a început cu trei ani seria de construcții pe care atâția observatori binevoi­tori le-au considerat îndreptate împotriva Japoniei. De fapt, nu există rivalitate e­­conomică între Japonia și Statele Unite. Dimpotrivă, mulți specia­liști americani și japonezi cred că în câmpul economic și comercial între cele două țări nu există in­compatibilitate, ci ele sunt com­plementare. Adevărata rivală eco­nomică a Japoniei este Anglia. Lucrurile se înțeleg tot atât de bine englezii, cât și japonezii. Produsele japoneze au cucerit pie­țele coloniilor engleze în Asia. în deosebi în timpul revoluției na­ționaliștilor indieni împotriva gu­vernului britanic, boicotul măr­­­furilor englezești se solda cu be­neficii extraodinare pentru co­merțul japonez. Vom avea prilejul să revenim asupra acestui conflict latent — și mult mai grav — între intere­sele Angliei și ale Japoniei. Adversitatea Anülieä Deocamdată să remarcăm că Japonia a înțeles de mult impor­tanța concurenței engleze în O­­rient, și încă din 3 iulie 1916 a semnat cu Rusia un tratat secret, pe cinci ani, prin care Rusia și Japonia se angajau să păstreze, ele singure, pacea în Extremul Orient. Tratatul acesta — pe ca­re l-au publicat bolșevicii după ce au cucerit puterea fusese făcut în timp ce alianța anglo-ja­­poneză era încă în vigoare. Pe de altă parte, Rusia semnase o con­venție cu Anglia, la 31 August 1907, prin care se fixa politica asiatică a ambelor țări (sferele de influență în Persia, controlul englez în Afghanistan, recunoaș­terea integrității teritoriale a Ti­betului și dependența sa de suve­ranitatea chineză). Diplomații ruși de atunci s-au justificat spu­nând că tratatul secret ruso-japo­­nez avea de scop să lege mai si­gur Japonia de Marii Aliați îm­potriva Germaniei, căci Wilhelm o oferise Japoniei în Mai 1916 pace separată. Dar explicațiile a­cestea nu sunt de­ ajuns. Adevă­rul este că ,în urma unei campa­nii de presă anti-engleză, îngă­duită de guvernul din Tokio, se prevedea în mediile diplomatice un războiu, pentru 1921, între Rusia și Japonia de o parte, An­glia și America de alta. Revolu­ția bolșeevică a făcut zadarnică această înțelegere secretă. Totuși, nu trebue uitat că An­glia se sbate într-o gravă dilemă în tot ce privește Rusia. Pe de o parte, ea e silită să folosească Sovietele împotriva Japoniei. Pe de altă parte, se teme serios de influența sovietică în India și Af­ghanistan. In sfârșit, o zdrobire definitivă a Japoniei de către So­viete, ar amenința foarte sever toate posesiunile engleze în Asia. Ca să evite comunizarea Chinei, Anglia a cheltuit sume enorme ajutând pe mareșalul Chiang- Kai-Shek în luptele sale contra ar­matelor roșii. Cum se vede, con­flictele de interese în Extremul­ Orient sunt atât de complicate și au contururi atât de evazive în­cât nu se poate vorbi niciodată cu certitudine de „alianțe" și gru­puri omogene de forțe. America față de conflictul chino-japonez După sângeroasele sale înfrân­geri diplomatice de la începutul veacului nostru, Japonia a căutat să rezolve pe cale pașnică orice conflict care i-ar amenința nu nu­mai expansiunea ei continentală, dar chiar propria ființă a Statu­lui. S’a trudit, deci, să lichideze cât mai multe din chestiunile de­licate care stăruiau în relațiile Japoniei cu Statele­ Unite. Ame­rica s’a arătat și ea dispusă să a­­jungă la o înțelegere. Hull, secre­tarul de stat american, a acceptat prin 1934 o cotă minimă pentru emigrația japoneză în Statele­ U­nite. Se știe că de mulți ani Ja­ponia fusese exclusă cu desăvâr­șire din numărul țărilor care a­­veau dreptul la emigrare. Hotă­­rîrea aceasta umilise cumplit pe japonezi, care au simțit deștep­­tându-se vechiul lor complex de inferioritate rasială. Când Hull a ridicat prohibiția aceasta umilitoare, presa niponă n’a mai contenit cu laudele. De altfel, o parte din elitele america­ne susțin și astăzi paritatea Japo­niei în cotele fixate pentru emi­grare. S’a crezut un timp că Statele­ Unite vor primi cu ostilitate făți­șă ocuparea de către japonezi a unei părți din Manciuria. Lucru­rile nu s-au întâmplat astfel. Dim­potrivă, chiar după izbucnirea recentului conflict între China și Japonia, transformat într'un răz­boiu ucigător, și după ce trupele japoneze debarcaseră la Shang­hai­­— cercurile conducătoare a­­mericane priveau cu simpatie ori­ce încercare de colaborare finan­ciară între Statele­ Unite și Ja­ponia. In Oriental Economist, care a­­pare la Tokyo, numărul pe De­cembrie 1937, Dr. Jules I. Bogen, directorul importantei reviste new-yorkeze Journal of Commer­ce și profesor de Finanțe la Uni­versitatea din New-York, scria următoarele: „Cercurile industri­ale și financiare din Statele­ Uni­te nu împărtășesc în general re­sentimentele populare împotriva ocupației japoneze a Chinei de Nord și a regiunei Shanghai.“ După propria sa mărturisire, scrie acest articol ca să convingă cer­curile din Tokyo că „trebue să pună capăt, ezitării companiilor industriale și financiare america­ne de a participa la finanțarea exploatării Chinei de Nord“ (ci­tatele sunt luate din articolul Ja­pan’s War hunger de Eliot Jane­­way, în Pacific Affairs, Martie 1938, p. 97—101). „Foamea“ Ja­poniei și petrolul american Actualul războiu chino-japonez a fost o adevărată binefacere pentru America. Japonia importa anumite materii prime și mărfuri din Statele­ Unite. Uriașa nevoie de petrol, brut și rafinat, pe care a creiat-o războiul nu poate fi satisfăcută decât de piața ameri­cană. Se poate spune că puținele luni de înflorire neobișnuită a in­dustriei americane de petrol, se datoresc numai pregătirii Japoniei de războiu și începerei ostilităților. Câteva cifre, culese din studiul lui Eliot Janeway (care este „econom­­ic analyst” pe lângă Biroul Inter­­național de statistică, la departa­mentul Asia Trade Currents), vor lămuri și mai bine interesele Sta­telor Unite în războiul chino- ja­ponez. In prima jumătate a anului 1937 s-a observat o ridicare cu 30 la sută a cumpărărilor de petrol de către Japonia în America, deși exact în acele luni, dificultățile financiare ale Japoniei erau în creștere. In 1936, cumpărările ja­poneze de petrol din Statele­ U­nite se cifrau la o medie de 55.000 cilindre pe zi. Deși în 1937 cum­părarea s-a urcat cu 30 la sută, războiul a găsit Japonia cu o sla­bă rezervă de petrol. Alarmați, ja­ponezii încep din Septembrie 1937 cumpărări fantastice. In prima săptămână a lunei Septembrie 1937 au expediat din Statele­ U­nite 25 de vapoare cu petrol și 25.000.000 bidoane cu gazolină pentru aviație. In a doua și a treia săptămână a aceleiași luni, cum­pără încă 2.500.000 cilindre (105 milioane bilioane) petrol nerafi­nat. Au vândut următoarele com­panii: Shell Oil, Tidewater Asso­ciated Oil, General Petroleum Corporation și Union Oil. In Octombrie, cumpărarea pe­trolului continuă, deși toate com­paniile urcă prețurile. S-au expe­diat : 5.350.000 bidoane petrol diesel, mai mult de 160.000.000 bidoane petrol brut și se mai ce­rea 42.000.000 bidoane petrol pen­tru vapoare. In 60 de zile (Sept. — Oct. 1937), cumpărarea petro­lului de către Japonia în Statele­ Unite totalizează 337.000.0000 bi­doane, adică 5.600.000 bidoane zilnic — aproape de două ori mai mult ca înainte de începerea osti­lităților. Comenzile încetară în Noembrie și Decembrie 1937, pâ­nă în prima săptămână a lui 1938 când s-a cerut ceva benzină die­sel și petrol pentru aviație. Expirația acestei încetări bruște e desigur simplă: pe deoparte Ja­ponia se convinse că marile Pu­teri nu-i vor aplica sancțiunile; pe de altă parte, nu voia să urce ra re­­țurile. In sfârșit — cum vom arăta poate într’un articol — Japonia a intrat în 1938 într’o grea criză fi­nanciară, și se luptă din răsputeri să găsească creditele necesare u­­nui războiu de durată. Fapt este, însă, că America — departe de a cer­e sancțiuni și boicotul economic al Japoniei — a făcut, cu prilejul începerii osti­lităților chino-japoneze, o excelen­tă afacere. Atât de mult înflorise industria petroliferă americană în toamna lui 1937 încât încetarea cumpărăturilor, după două luni, a provocat o adevărată criză peste Ocean, și companiile americane de petrol nu numai că au scăzut prețurile la aproape jumătate, dar au oferit credite și condiții ex­cepționale de plată. Cei care contau pe o înăsprire a relațiilor dintre America și Ja­ponia, au fost firește dezamăgiți. In acest timp, diplomația japone­ză face eforturi uriașe de a liniș­ti Statele­ Unite în tot ceea ce pri­vește expansiunea ei în China de Nord. Numeroasele tratate înche­iate între cele două mari puteri din Pacific, relative la întărirea insulelor și garantarea reciprocă a căilor de comunicație — asigură cel puțin pentru viitorul apropiat nu numai indiferența Americii la eventualele cuceriri japoneze în­ China, dar chiar o colaborare a capitalului american în provin­ciile din Nord. Nu de un conflict cu America se teme, acum, Japonia. Ci de în­­năsprirea relațiilor cu Anglia — marele său adversar în Pacific —­ care ar coincide cu tensiunea ma­ximă între Japonia și Rusia Sovie­tică. Dar despre acestea, în articolul viitor. MIRCEA ELIADE Porumbelul păcii (La Razon, Buenos Aires) C. A. DONESCU și R. PERETZ Legea electorală Pentru Adunarea Depu­taților și Senat Cu adnotări și jurisprudente VREMEA Lei 30

Next