Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-06-12 / nr. 541
Duminică, 12 Iunie 1938 5 VREMEA JAPONIA,CHINA, AMERICA O prezicere chineza din 1934 O telegramă din Nanking, din 10 Martie 1934, anunța următoarele : „Dr. W. W. Wen, ambasadorul chinez la Moscova, a prezis într'un interview că, în viitorul apropiat, va izbucni un războiu în Extremul Orient între Japonia de o parte, și Rusia, aliată cu Anglia și Statele Unite de altă parte. Dr. Yen, care se găsea la Nanking pentru a susține o politică externă sănătoasă, a lăsat să se înțeleagă că dacă China vrea să evite o catastrofă, va trebui să accepte colaborarea puterilor occidentale în loc de colaborarea japoneză. Alți șesi chinezi, ca Dr. W. K. Wellington Koo, ministrul Chinei la Paris, Dr. Alfred ministru la Washington, și Lue, oamenii politici din provinciile Chinei de Sud-Est, Tang Yi, Eugen Chen și Wa La, sunt de aceiași părere și prevăd războiul pentru anul 1936, an în care Rusia va sfârși al doilea său plan cinquemal și vor expira tratatele navale. Părerea generală este că o Japonie slăbită va mări șansele Chinei de a-și redobândi provinciile pierdute, Manciuria și Jehol, în timp ce o Japonie victorioasă, chiar dacă ar fi aliată și ajutată de China, își va întări stăpânirea sa în provinciile pierdute“ (citat de Taraknath Das, La questione del Pacifico vista da un Orientale, Roma, 1934, p. 22-23). Credința într’o alianță anglochino - rusă - americană împotriva Japoniei a fost multă vreme, și mai este și astăzi, nădejdea cea mare a naționaliștilor chinezi din Sud, așa numita „Școală din Canton”. Credința aceasta se întemeiază pe două elemente principale: 1) norocul diplomațieichineze împotriva Japoniei, noroc verificat necontenit de la sfârșitul veacului trecut până în zilele noastre; 2) fatalitatea conflictului dintre Japonia și Rusia, și Japonia și Statele Unite. Să le cercetăm pe rând. China a fost într’adevăr norocoasă în diplomație, nu prin meritele excepționale ale reprezentanților ei, ci datorită intereselor Puterilor occidentale. De fapt, marile „succese diplomatice" ale Chinei coincid cu epoca cea mai coborâtă din istoria Chinei imperiale și cu momentele de anarhie ale Republicei chineze. Dar marile Puteri au veghiat întotdeauna ca securitatea Chinei să nu fie compromisă definitiv. (O Chină slăbită și înfometată convenea de minune marilor Puteri occidentale — dar nu o Chină subjugată economicește și politicește Japoniei). Succesele diplomației chineze Să amintim numai câteva din aceste „succese diplomatice”. Deși înfrântă în războiul chino-japonez din 1894-1895, China obține prin intervenția Rusiei, a Germaniei și a Franței — înapoierea tuturor teritoriilor cucerite de japonezi. De altfel, o bună bucată de vreme, japonezii aveau obiceiul să câștige războaiele prin luptă și să le piardă prin diplomație. Toate victoriile lor împotriva Rușilor, în 1904-1905, au fost,din acest punct de vedere zadarnice. Zadarnic au distrus flota rusească la Port Arthur; zadarnică sfărâmarea trupelor rusești la Yalu, în Coreea; zadarnice victoriile de la Telissu, Liaoyang și Heikutai; zadarnică furioasa cucerire a Port Arthurului; zadarnică marea victorie pe uscat la Mukden, după 15 zile de luptă, și zadarnică splendida întâlnire între amiralul Togo și amiralul Rodjestvensky, comandantul flotei rusești europene, întâlnirea de la Tsushima, terminată cu totala distrugere a flotei rusești. Rareori a pierdut Rusia un războiu mai definitiv și cu sacrificii mai sângeroase. Cu toate acestea, tratatul de la Portsmouth (1905) a fost un dezastru diplomatic pentru Japonia. Poundația din Tokyo a fost cuprinsă de o atât de sălbatecă furie încât a încercat să incendieze Ministerul de Externe și a amenințat serios vata baronului Komma, prim delegat la conferința de la Portsmouth. De asemenea, tot prin „diplomație”, China a obligat Japonia săși modifice celebrele " Douăzeci și una de cereri", care îi fuseseră impuse în 1915. Profitând de momentul dificil în care se găsea Europa în primul an de războiu, Japonia, după ce cucerise concesiunile germane din Shantung, impuse Chinei 21 de cereri, prin care expansiunea sa pe continent era asigurată. Nu e locul aici să analizăm aceste 21 de cereri ale Japoniei. Destul să spunem că China a fost nevoită să le semneze. Dar la conferința de la Washington (1921- 1922), China, ajutată de Statele Unite și Anglia, căpătă înapoi fostele concesiuni Shantung, pe care germane de la tratatul de la Versailles le acordase Japoniei, răsplată pentru participarea sa în războiul contra puterilor centrale, și obținu abrogarea celor 21 de cereri. In 1917, prin așa numitul Lansing Iship Agreement, America recunoștea Japoniei anumite drepturi în teritoriile învecinate posesiunilor japoneze de pe continent. Dar după conferința de la Washington, Statele Unite au abrogat acel Agreement. In sfârșit, acum câțiva ani, deși Japonia a biruit pretutindeni trupele chineze în Manciuria, Jehol și Shanghai — diplomații chinezi, cu ajutorul Europei și al Americii, au anihilat aproape toate victoriile militare japoneze, silind pe învingător să se retragă de la Shanghai. Așa că, dacă ne amintim toate acestea, e justificată încrederea chinezilor în norocul lor diplomatic. Să vedem, acum, întrucât erau justificate și celelalte afirmații din 1934, ale d-rului W. W. Yen și ale celorlalți șefi politici chinezi. Este inevitabil un râzbi ! Intre America și Japonia? Toți cei care au studiat problemele Pacificului, prevăd ca o fatalitate un mare conflict între Japonia și America. Spuneam, La începutul unui articol din această serie, că axg Roma-Berlin a legat Anglia de Europa și a izolat, în acelaș timp, Statele Unite, care nu s’ar putea angaja singură într’un războiu cu Japonia. O bună parte din eforturile Angliei de înțelegere cu Italia se datoresc nevoei pe care o simte Marea Britanie de a-și descătușa flota din Mediterană. Dar chiar dacă nu ar fi intervenit aceste noui elemente, care să neutralizeze pentru o bucată de timp Statele Unite — se poate vorbi de războiul între Japonia și Statele Unite ca o fatalitate? Vicontele Ishii, într-unul din interviewurile pe care le-a acordat prin 1933 ziarului american din Tokyo, Japan Advertiser, declara că un răboiu între Statele Unite și Japonia nu ar folosi decât națiunilor care doresc să pună mâna pe piețele cucerite de Japonia și Statele Unite în diverse părți ale lumii și în special în Orient. (Das, op. cit. p. 26). In afară de faptul că un asemenea războiu, oricare ar fi învingătorul, va secătui sângeros ambele țări. Beneficiarii principali ai unui asemenea războiu ar fi Anglia și Germania. China ar câștiga, deasemenea, foarte mult. Iar dacă Japonia ar fi înfrântă, Rusia ar deveni cea dintâi putere asiatică din lume, schimbând total echilibrul din Extremul Orient, lucru care n'ar conveni nici Americii, nici Angliei. Atât de mulți beneficiari ar avea un asemenea războiu în Pacific, încât toată lumea îl așteaptă, ca să-l fructifice. Să vedem, însă, ce cred, în această privință, așa numiții „adversari“. In 1921, un distins ofițer din marina americană spunea lui Bywater, expertul naval englez cu renume mondial: „Japonia ar putea să ia insulele Filipine oricând ar vrea, fără ca cineva s-o poată împiedica. Cum stau astăzi lucrurile, nu se poate pentru protecția lor; face nimic Dacă am face prostia să fixăm o flotă la Manila, s’ar repeta povestea de la Port Arthur, America jucând rolul Rusiei. Vapoare încărcate cu trupe, navigând cu 18 noduri și escortate de o escadră suficient de puternică, ar putea pleca dintr’un port al Japoniei Meridionale, ar ajunge la Manila în trei zile și ar ocupa în întregime Luzon înainte ca să putem trimite ajutoare din Hawai, cea mai apropiată bază navală a noastră, care se află la cinci mii de mile". Politica și înarmările americane Opinia aceasta se verifică astăzi, după cum remarcă o auitoritate în problemele Pacificului, ca Taraknath Das. De altfel, tocmai pentru că au înțeles la timp ineficiența militară a insulelor Filipine, Statele Unite se pregătesc să acorde deplina autonomie a Filipinelor și, concomitent, își întăresc baza navală din Hawai. Este drept că, după 1933, America a început formidabile construcții navale. Dar aceste înarmări nu trebuesc considerate ca un preludiu al „inevitabilului" conflict din Pacific între Japonia și Statele Unite. Declarațiile președintelui Roosevelt, în 1933, relative la proectul de lege asupra marinei, sunt foarte clare. Statele Unite rămăseseră mult în urma cotei sale navale, în speranța că se va ajunge curând la o înțelegere în privința dezarmării. Ca să nu se afle într-o gravă inferioritate la conferința navală din înainte 1936, a început cu trei ani seria de construcții pe care atâția observatori binevoitori le-au considerat îndreptate împotriva Japoniei. De fapt, nu există rivalitate economică între Japonia și Statele Unite. Dimpotrivă, mulți specialiști americani și japonezi cred că în câmpul economic și comercial între cele două țări nu există incompatibilitate, ci ele sunt complementare. Adevărata rivală economică a Japoniei este Anglia. Lucrurile se înțeleg tot atât de bine englezii, cât și japonezii. Produsele japoneze au cucerit piețele coloniilor engleze în Asia. în deosebi în timpul revoluției naționaliștilor indieni împotriva guvernului britanic, boicotul mărfurilor englezești se solda cu beneficii extraodinare pentru comerțul japonez. Vom avea prilejul să revenim asupra acestui conflict latent — și mult mai grav — între interesele Angliei și ale Japoniei. Adversitatea Anülieä Deocamdată să remarcăm că Japonia a înțeles de mult importanța concurenței engleze în Orient, și încă din 3 iulie 1916 a semnat cu Rusia un tratat secret, pe cinci ani, prin care Rusia și Japonia se angajau să păstreze, ele singure, pacea în Extremul Orient. Tratatul acesta — pe care l-au publicat bolșevicii după ce au cucerit puterea fusese făcut în timp ce alianța anglo-japoneză era încă în vigoare. Pe de altă parte, Rusia semnase o convenție cu Anglia, la 31 August 1907, prin care se fixa politica asiatică a ambelor țări (sferele de influență în Persia, controlul englez în Afghanistan, recunoașterea integrității teritoriale a Tibetului și dependența sa de suveranitatea chineză). Diplomații ruși de atunci s-au justificat spunând că tratatul secret ruso-japonez avea de scop să lege mai sigur Japonia de Marii Aliați împotriva Germaniei, căci Wilhelm o oferise Japoniei în Mai 1916 pace separată. Dar explicațiile acestea nu sunt de ajuns. Adevărul este că ,în urma unei campanii de presă anti-engleză, îngăduită de guvernul din Tokio, se prevedea în mediile diplomatice un războiu, pentru 1921, între Rusia și Japonia de o parte, Anglia și America de alta. Revoluția bolșeevică a făcut zadarnică această înțelegere secretă. Totuși, nu trebue uitat că Anglia se sbate într-o gravă dilemă în tot ce privește Rusia. Pe de o parte, ea e silită să folosească Sovietele împotriva Japoniei. Pe de altă parte, se teme serios de influența sovietică în India și Afghanistan. In sfârșit, o zdrobire definitivă a Japoniei de către Soviete, ar amenința foarte sever toate posesiunile engleze în Asia. Ca să evite comunizarea Chinei, Anglia a cheltuit sume enorme ajutând pe mareșalul Chiang- Kai-Shek în luptele sale contra armatelor roșii. Cum se vede, conflictele de interese în Extremul Orient sunt atât de complicate și au contururi atât de evazive încât nu se poate vorbi niciodată cu certitudine de „alianțe" și grupuri omogene de forțe. America față de conflictul chino-japonez După sângeroasele sale înfrângeri diplomatice de la începutul veacului nostru, Japonia a căutat să rezolve pe cale pașnică orice conflict care i-ar amenința nu numai expansiunea ei continentală, dar chiar propria ființă a Statului. S’a trudit, deci, să lichideze cât mai multe din chestiunile delicate care stăruiau în relațiile Japoniei cu Statele Unite. America s’a arătat și ea dispusă să ajungă la o înțelegere. Hull, secretarul de stat american, a acceptat prin 1934 o cotă minimă pentru emigrația japoneză în Statele Unite. Se știe că de mulți ani Japonia fusese exclusă cu desăvârșire din numărul țărilor care aveau dreptul la emigrare. Hotărîrea aceasta umilise cumplit pe japonezi, care au simțit deșteptându-se vechiul lor complex de inferioritate rasială. Când Hull a ridicat prohibiția aceasta umilitoare, presa niponă n’a mai contenit cu laudele. De altfel, o parte din elitele americane susțin și astăzi paritatea Japoniei în cotele fixate pentru emigrare. S’a crezut un timp că Statele Unite vor primi cu ostilitate fățișă ocuparea de către japonezi a unei părți din Manciuria. Lucrurile nu s-au întâmplat astfel. Dimpotrivă, chiar după izbucnirea recentului conflict între China și Japonia, transformat într'un războiu ucigător, și după ce trupele japoneze debarcaseră la Shanghai— cercurile conducătoare americane priveau cu simpatie orice încercare de colaborare financiară între Statele Unite și Japonia. In Oriental Economist, care apare la Tokyo, numărul pe Decembrie 1937, Dr. Jules I. Bogen, directorul importantei reviste new-yorkeze Journal of Commerce și profesor de Finanțe la Universitatea din New-York, scria următoarele: „Cercurile industriale și financiare din Statele Unite nu împărtășesc în general resentimentele populare împotriva ocupației japoneze a Chinei de Nord și a regiunei Shanghai.“ După propria sa mărturisire, scrie acest articol ca să convingă cercurile din Tokyo că „trebue să pună capăt, ezitării companiilor industriale și financiare americane de a participa la finanțarea exploatării Chinei de Nord“ (citatele sunt luate din articolul Japan’s War hunger de Eliot Janeway, în Pacific Affairs, Martie 1938, p. 97—101). „Foamea“ Japoniei și petrolul american Actualul războiu chino-japonez a fost o adevărată binefacere pentru America. Japonia importa anumite materii prime și mărfuri din Statele Unite. Uriașa nevoie de petrol, brut și rafinat, pe care a creiat-o războiul nu poate fi satisfăcută decât de piața americană. Se poate spune că puținele luni de înflorire neobișnuită a industriei americane de petrol, se datoresc numai pregătirii Japoniei de războiu și începerei ostilităților. Câteva cifre, culese din studiul lui Eliot Janeway (care este „economic analyst” pe lângă Biroul Internațional de statistică, la departamentul Asia Trade Currents), vor lămuri și mai bine interesele Statelor Unite în războiul chino- japonez. In prima jumătate a anului 1937 s-a observat o ridicare cu 30 la sută a cumpărărilor de petrol de către Japonia în America, deși exact în acele luni, dificultățile financiare ale Japoniei erau în creștere. In 1936, cumpărările japoneze de petrol din Statele Unite se cifrau la o medie de 55.000 cilindre pe zi. Deși în 1937 cumpărarea s-a urcat cu 30 la sută, războiul a găsit Japonia cu o slabă rezervă de petrol. Alarmați, japonezii încep din Septembrie 1937 cumpărări fantastice. In prima săptămână a lunei Septembrie 1937 au expediat din Statele Unite 25 de vapoare cu petrol și 25.000.000 bidoane cu gazolină pentru aviație. In a doua și a treia săptămână a aceleiași luni, cumpără încă 2.500.000 cilindre (105 milioane bilioane) petrol nerafinat. Au vândut următoarele companii: Shell Oil, Tidewater Associated Oil, General Petroleum Corporation și Union Oil. In Octombrie, cumpărarea petrolului continuă, deși toate companiile urcă prețurile. S-au expediat : 5.350.000 bidoane petrol diesel, mai mult de 160.000.000 bidoane petrol brut și se mai cerea 42.000.000 bidoane petrol pentru vapoare. In 60 de zile (Sept. — Oct. 1937), cumpărarea petrolului de către Japonia în Statele Unite totalizează 337.000.0000 bidoane, adică 5.600.000 bidoane zilnic — aproape de două ori mai mult ca înainte de începerea ostilităților. Comenzile încetară în Noembrie și Decembrie 1937, până în prima săptămână a lui 1938 când s-a cerut ceva benzină diesel și petrol pentru aviație. Expirația acestei încetări bruște e desigur simplă: pe deoparte Japonia se convinse că marile Puteri nu-i vor aplica sancțiunile; pe de altă parte, nu voia să urce ra rețurile. In sfârșit — cum vom arăta poate într’un articol — Japonia a intrat în 1938 într’o grea criză financiară, și se luptă din răsputeri să găsească creditele necesare unui războiu de durată. Fapt este, însă, că America — departe de a cere sancțiuni și boicotul economic al Japoniei — a făcut, cu prilejul începerii ostilităților chino-japoneze, o excelentă afacere. Atât de mult înflorise industria petroliferă americană în toamna lui 1937 încât încetarea cumpărăturilor, după două luni, a provocat o adevărată criză peste Ocean, și companiile americane de petrol nu numai că au scăzut prețurile la aproape jumătate, dar au oferit credite și condiții excepționale de plată. Cei care contau pe o înăsprire a relațiilor dintre America și Japonia, au fost firește dezamăgiți. In acest timp, diplomația japoneză face eforturi uriașe de a liniști Statele Unite în tot ceea ce privește expansiunea ei în China de Nord. Numeroasele tratate încheiate între cele două mari puteri din Pacific, relative la întărirea insulelor și garantarea reciprocă a căilor de comunicație — asigură cel puțin pentru viitorul apropiat nu numai indiferența Americii la eventualele cuceriri japoneze în China, dar chiar o colaborare a capitalului american în provinciile din Nord. Nu de un conflict cu America se teme, acum, Japonia. Ci de înnăsprirea relațiilor cu Anglia — marele său adversar în Pacific — care ar coincide cu tensiunea maximă între Japonia și Rusia Sovietică. Dar despre acestea, în articolul viitor. MIRCEA ELIADE Porumbelul păcii (La Razon, Buenos Aires) C. A. DONESCU și R. PERETZ Legea electorală Pentru Adunarea Deputaților și Senat Cu adnotări și jurisprudente VREMEA Lei 30