Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-06-26 / nr. 543

MONGOLIA, MARUL DISCORDIEI Manciuria IN CHINA Dacă, așa cum am văzut în ar­ticolul trecut, politica de forță a Japoniei în Siberia și Provinciile Maritime rusești, n’a dus la re­zultate efective, cu toate că îm­prejurările din 1918-1921 erau optime pentru imperialismul ni­pon — infiltrația japoneză în Manciuria și China de Nord s’a efectuat cu un succes și o repeziciune considerabilă. Dela început trebuie să observăm că în acțiunea aceasta de cucerire, infiltrație și influență — Japonia n’a avut de a face decât cu Rusia. Aliate sau vrăjmașe, Rusia și Japonia și-au împărțit între ele teritoriile și zonele de influență din această parte a Asiei. Când în 1910, Statele­ Unite au voit să-și fructifice capitalurile din Manciuria cerând Chinei să-i ce­deze dreptul de arbitraj și „neu­tralizare” asupra căilor ferate manciuriene — Japonia și Rusia au semnat, în 4 iulie 1910, un tra­tat din care se înțelege voința ce­lor două imperii de a organiza nu­mai ele, de acord cu China, acea­stă vastă provincie. Vrăjmașe chiar atunci când se aliază împo­triva unui adversar mai puternic din afară — Rusia și Japonia vor să rămână singure în Asia de Nord. Pentru ca, după marea cioc­nire dintre Moscova și Tokyo, una singură din ele să stăpâneas­că în Extremul O­rient. La 22 August 1910 Japonia își anexă Coreea. Era primul pas al marșului său continental. In timpul războiului european, printre cele „21 de ce­reri" pe care Japonia le adresă Chinei, se aflau și privilegiile ni­pone în Manciuria. După cum am văzut, China a știut să anuleze în bună parte aceste „21 de cereri". Dar, după căderea regimului ța­rist, influență rusească se mini­­maliză în întreaga Manciurie. Cu sau fără voia Chinei, Japonia a­­vea mână liberă în această pro­vincie. Pentru a ne da mai bine seama de toată politica japoneză în Manciuria și Mongolia, trebuie să ne amintim că ultima dinastie care a domnit în China a fost o dinastie manciuriană (1661 — 1911). Ultimul împărat chinez, Hsuan Tang (1908—1912), răsturnat de revoluția lui Sun-Yat-Sen și de viclenia marelui sfetnic Yan-Shi- Kai, era un împărat de neam man­ciurian. Manciurienii au privit în­totdeauna cu oarecare dispreț pe chinezi. Ei se socoteau nobili, pentru că erau războinici, iar chi­nezii se mulțumeau să practice agricultura. Deși afiliată Chinei, Manciuria se credea mai mult sau mai puțin stăpâna Chinei — pen­tru că însuși împăratul era man­ciurian, și o bună parte din aris­tocrație era manciuriană. Izbuc­nirea revoluției din 1911 și trans­formarea Chinei în republică nu putea conveni manciurienilor, cari își vedeau deodată suprimată su­premația. Pe de altă parte, China se moderniza din an în an, și di­ferența de cultură între China și Manciuria devenea umilitoare pentru aceasta din urmă. De toate aceste fapte au ținut seama japonezii. Ca??, intenționau să rupă Manciuria de China și să o proclame stat independent, evident antrenând-o în zona sa de influență. S-a întâmplat însă că noul guvernator al Manciuriei, mareșalul Chang Tso Lin, a pro­clamat el autonomia provinciei și nu a mai vrut să recunoască auto­ritatea guvernului central de la Nanking. Japonezii au preferat întodeauna să lucreze prin inter­puși, nu direct. De altfel, preferau o Manciurie filo-japoneză și „in­dependentă" — decât un stat ocu­pat militărește de trupele nipone. Japonia urmărea să-și asigure cât mai multe piețe pentru desfacerea produselor ei, și o zonă de influen­ță politică întinsă dealungul fron­tierei rusești. Stăpînirea lui Chang Tso Lin, deși acesta nu era un filo-japonez sută în sută, conve­nea Japoniei. La moartea mare­șalului, însă, a urmat fiul său, Chang Hsueh Liang, care dove­dea o cu totul altă orientare po­litică. Și anume, cucerit fiind de programul naționalist al guvernu­lui din Nanking — care, între al­tele, mărturisea că nu recunoaște nici un privilegiu acordat de Chi­na imperială puterilor străine — Chang Hsueh Liang declară că renunță la autonomia Manciuriei. Asta însemna că Manciuria devi­ne din nou o provincie chineză. Lucrul nu convenea, desigur, man­ciurienilor. Dar nu convenea, mai ales, Japoniei... Man­chu Kuo In vara anului 1931, mai multe incidente au avut loc în Manciu­ria între trupele chineze și locu­itori. In urma unui atentat de cale ferată, trupele japoneze au inter­venit în Manciuria, la 18 Septem­brie 1931. La 18 Februarie 1932, un comitet de notabilități man­ciuriene a proclamat indepen­dența provinciei, Iar la 1 Martie 1932 legațiile străine au fost ru­gate să informeze guvernele res­pective că un nou Stat a luat fiin­ță, numit Man Chu Kuo. A ur­mat la 12 Martie o declarație a guvernului Man Chu Kuo-ului, prin care se arată că noul Stat în­țelege să respecte toate angaja­mentele luate de guvernele pre­cedente. Rusia Sovietică, împreună cu lumea întreagă, a asistat neputin­cioasă la această formidabilă lo­vitură de forță. Sovietele, înțele­gând că Japonia a pus definitiv piciorul în Manciuria, au propus — așa cum am arătat într-un ar­ticol precedent — răscumpărarea acțiunilor pe care le dețineau a­­supra lui Chinese Eastern Rail­way. In Manciuria se infiltrase însă o numeroasă populație chineză. Anumite elemente chinezești — fie că earu provocate de Soviete, fie că erau ațâțate de guvernul din Nanking — au protestat con­tra stăpânirei japoneze. Protestă­rile s-au transformat repede în incidente sângeroase. Profitând de acest prilej, japonezii au inter­venit militărește și au ocupat pro­vincia chineză Jehol, pe care au încorporat-o Man-Chu-Kuo-ului. Apoi, la 1 Martie 1934, au pro­clamat Man-Chu-Kuo-ul imperiu. S-a înțeles, la început, foarte puțin rațiunea transformării Man­ciuriei în imperiu. Dar împărat a fost pus Pu Yi, ex-împăratul Chi­nei, care abdicase — copil fiind — în 1911. Abdicarea lui Pu Yi a fost mai degrabă o detronare brutală. Pu Yi, cu noul său nume imperial Kante, este un om slab, fără voință, care îndeplinește punct cu punct programul Japo­niei. Guvernul de la Tokyo a în­cercat, prin ridicarea lui Pu Yi, o dublă lovitură ; pe de o parte, să câștige aderența masselor manciu­riene, care vedeau restaurată se­culara dinastie manciuriană, de­tronată atât de umilitor în China, țara foștilor lor supuși, pe de al­tă parte, să stimuleze dorința de „autonomie" a provinciilor înve­cinate, în deosebi a celor două Mongolii, interioară și exterioară. Intr’adevăr, restaurarea dinas­tiei manciuriene și crearea noului imperiu Man­chu-Kuo, a electri­zat o bună parte din populația Mongoliei. Politica japoneză a obținut, în acest sector, câteva succese strălucitoare. Intr'adevăr, Japonia a creiat, între Manciuria și cele două Mongolii, o provin­cie autonomă, sub numele Hsin­­gan. In acest ținut locuiesc două milioane de mongoli, cari sunt conduși fie de principii ereditari, fie de comisii alese prin vot. Hsin­­gan, deși încorporat Man-Chu- Kuo-ului, se bucură de o autono­mie destul de mare și e efectiv a­­jutat de capitalurile japoneze, în­florirea rapidă a acestei provin­cii, va atrage după sine simpatia celorlați mongoli, cari trăesc din­colo de granițe. Forța aceasta de iradiere a Hsinganului contează enorm în actuala politică a Japo­niei. Tokyo nădăjduiește să cre­­ieze un puternic imperiu manciu­­ro-mongol, cu centrul în Man- Chu-Kuo, care să se desvolte sub influența Japoniei, și care să se opună atât Chinei cât și Rusiei. „Memoriul Tanaka“ Planul acesta de expansiune japoneză în China de Nord și cele două Mongolii, se pare că a fost stabilit și înaintat în 1927 de către generalul Tanaka, primul ministru japonez, împăratului sub forma unui memoriu secret, cu­noscut de atunci cu numele de „memoriul Tanaka". Acest text a fost publicat în revista China Critic, apoi în broșura The Pup­pet State of Manchu­riwo („Chi­na to­day Series", Nr. 4). Gu­vernul japonez nu a recunoscut ni­ciodată autenticitatea acestui me­moriu, în care Tanaka expunea politica imperială în Manciuria. Controversa ar fi continuat și as­tăzi, dacă ultimele evenimente din China de Nord nu ar fi adus o indirectă verificare a „autentici­tății" planului Tanaka. De fapt Japonia n’a ascuns niciodată că vrea să facă din Man-chu-Kuo un imperiu încon­jurat de mici state „simpatizante". Politica niponă în Manciuria și Mongolia a fost expusă, cu pu­țini ani înainte, într’un opuscul al baronului Goto. Iar planul Tana­ka se poate recunoaște în urmă­toarele rânduri apărute într’un ziar oficios din Tokyo, prin 1936: „E foarte firesc ca Japonia să în­cerce prin orice mijloace, în inte­resul său propriu și al Man-Chu- Kuo-ului, să ridice, așa zicând, un al doilea zid chinezesc între noul stat (Man-Chu-Kuo) și teri­toriul U. R. S. S. sau supus in­fluenței Moscovei. Japonia nu nu­trește intenția de a ocupa teritorii vaste, nici de a monopoliza dife­ritele­ căi de comunicație, pentru atingerea acestui obiectiv. Prefe­ră, în acest scop, constituirea unei catene de State autonome sau in­dependente, favorabile Tokyo­­ului și dispuse s­ă colaboreze cu el. De aceia militarii japonezi pri­vesc cu simpatie mișcarea de au­tonomie din Nordul Chinei (din provinciile Chahar și Suiyuan, nota trad.) și acțiunea Principelui Ted și a altor capi mongoli în în­cercarea lor de a da viață unor guverne autonome la Sud și Sud-Vest de Man-Chu-Kuo" (ci­ta­tat de Giovanni Cesare Majoni, La Mongolia Contesa, Roma 1936, p. 9). Cele trona Mongolii In planul de expansiune japo­neză în China, Mongolia joacă rolul de frunte. Nu atât prin va­loarea economică a teritoriilor sale și numărul populației. In am­bele Mongolii — interioară și exterioară — trăiesc aproximativ vreo 5 milioane de locuitori, din­tre care însă aproape 2 milioane în Man-Chu-Kuo, în provincia Hsingan. Ceva mai mult de un milion se găsesc în Sinkiang (Turkestanul chinez — azi încor­porat, de facto, în U. R. S. S.) și pe teritoriile rusești învecinate; 1.200.000 locuitori trăiesc în Mongolia internă (provinciile Chahar, Suiyuan și Ningsia -­­astăzi ocupate de trupele japone­ze, cu prilejul războiului contra Chinei) iar restul, adică ceva mai puțin de un milion, în Mongolia externă. Cele două Mongolii se deose­besc și ca structură social-eco­­nomică, și ca psihologie. In Mon­golia externă, populația e noma­dă și se ocupă cu păstoritul și co­merțul de vite. In Mongolia in­terioară, au pătruns ma­se de ță­rani chinezi, care au introdus a­­gricultura și, cel puțin pe lângă calea ferată, oarecare civilizație citadină. Chinezii, însă, n’au iz­butit niciodată să-și câștige sim­patia mongolilor. Amintirea glo­rioasă a lui Gengizkhan și a lui Kubilai, care stăpâniseră China, sute de ani în urmă, nu dispărea din conștiința mongolilor. Când în 1688, dinastia manciuriană luă în stăpânire China, mongolii re­cunoscură suveranitatea împăra­ților manciurieni. Dar, în ultima sută de ani, imigrarea chineză în Mongolia interioară nu a fost bine văzută de băștinași. Chinezii se purtau destul de rău cu mongolii, în conformitate de altfel cu di­rectivele de la Peking, care con­siderau Mongolia o colonie ce trebue exploatată. Așa că, în 1911, când imperiul chinez fu în­locuit prin republică, Mongolia se proclamă independentă. Profitând de starea de spirit atât de ostilă chinezilor, Rusia își afirmă puterea în Mongolia exte­rioară. Un tratat ruso-japonez din 8 iulie 1912 fixa zona de in­fluență rusească în Mongolia ex­terioară. Mongolii încep să înțe­leagă că, deși scăpaseră de sub jugul Chinei, poartă acum un jug mai aspru, al Rusiei. Imediat du­pă războiu, se petrec în Mongo­lia o serie de evenimente care lasă să se întrevadă excepționala importanță a acestei provincii pen­tru cucerirea Asiei. Să le amin­tim în treacăt. Ungern-Slernbera, „Baronul Nebun“ După declararea independenței Mongoliei exterioare, capitala noului stat a fost fixată la Urga (astăzi numită Ulan Bator Khoto, „Cetatea Eroilor Roșii"). De a­­tunci, Mongolia exterioară a in­trat în orbita Rusiei, legăturile ei cu China fiind din ce în ce mai labile. Când a izbucnit revoluția bolșevică, profitând de haosul produs de prăbușirea imperiului țarist, China a încercat să-și a­­propie din nou Mongolia. In a­­cest scop, generalul Hsu, supra­numit „micul Hsu”, a plecat cu o armată chineză și a ocupat Urgia în 1919. Acesta a făcut prizonier pe „Buddha cel viu", capul su­prem al buddhismului central­asiatic, și a instaurat un regim de teroare care a înspăimântat toa­tă provincia. Unul din locotenenții lui Kol­­ceak, Baronul Ungern - Stern­berg, supranumit „Baronul ne­bun” din cauza visurilor sale cu privire la crearea Imperiului mon­gol — coboară din Siberia cu forțe rusești anti-bolșevice și cu trupe buriate, și ocupă Urga. A­­supra acestui Baron Ungern- Stemberg, care se credea descen­dentul lui Genghizkhan, cetitorii cunosc fără îndoială câteva a­­mănunte uluitoare dintr’una din cărțile lui Ossendowski. Planuri­le lui Ungern - Sternberg erau grandioase, și ele ar fi avut șan­să se realizeze dacă „Baronul ne­bun” n’ar fi întrecut în cruzime pe „micul Hiu”. Ungern - Stern­berg avea de partea lui trei mari forțe, pe care n’a știut cum să le întrebuințeze: 1) una a mongoli­lor contra Chinezilor și neîncre­derea față de Ruși; 2) ajutorul Japoniei, căreia i-ar fi convenit de minune un imperiu mongol condus de un general anti-bolșe­­vic; și în sfârșit 3) mitul secular al mongolilor și întregei Asii Cen­trale, mitul „Ghezarului”. De su­te de ani, mongolii știu că istoria se va întoarce încă odată în fa­voarea lor. Legendele eroului Ghezar din Ling sunt nu numai cele mai populare în toată Asia Centrală, dar sunt și cele mai crezute. Cu alt prilej vom povesti cât de răspândit și cât de straniu este acest mit al Ghezarului, care, spun Mongolii, se va întrupa cu­rând în inima Asiei și va cuceri toată lumea, ca să o distrugă pen­tru păcatele și ateismul ei, și va purifica întreg pământul pentru o rasă nouă, puternică și cu teama lui Dumnezeu. Sovietizarea Mongoliei Baronul Ungern-Sternberg, deși, avea la îndemână un ase­menea mit, și putea primi ajutoare efective din partea Japoniei — a căzut în păcatul tuturor șefilor anti-bolșevici: cruzimea. Exaspe­rați de crimele și jafurile bolșevi­cilor din Rusia, acești generali anti-revoluționari procedau cu a­­celeași metode , însă nu se mulțu­meau să aplice cruzimea împotriva bolșevicilor, ci se purtau sălbatec chiar față de populația teritoriilor pe care le ocupau. „Baronul ne­bun” a fost prins și ucis de tru­pele bolșevice, care au fost primi­te de mongoli ca o binefacere. Bolșevicii nu s-au atins de „Bud­dha cel Viu” , pe de o parte ca să nu cadă în greșeala generalului Hsu, pe de altă parte pentru că erau informați asupra unui amă­nunt de maximă importanță pen­tru politica mongolă, actualul „Buddha viu” se afla în ultima lui incarnație pe pământ. Asta însem­na că, la moarte, sufletul lui nu se va mai încarna în alt copil — și Mongolia nu va mai avea un șef religios suprem, un „Buddha viu". Intr’adevăr, așa s’a și întâm­plat. După moartea lui „Buddha viu", în 1924, s’a proclamat Re­publica Sovietică Mongolă. Noua Constituție, votată în Noembrie 1924 de prima Dietă (Khural­­dan), reafirma — pentru mongoli și pentru străinătate — indepe­­dența Mongoliei. In acelaș an, în tratatul încheiat între China Rusia, Sovietele recunoșteau (ar­și­ticolul 5) suveranitatea Chinei a­­supra Mongoliei. Dar asta se spunea numai de ochii, lumii. In realitate, îndată după declararea Republicei So­vietice Mongole, țara întreagă a fost comunizată. Lucrul acesta a fost observat de China — care s-a resemnat să piardă și Turkes­tanul chinezesc (Sinkiang) și Mongolia exterioară, abando­­nându-le în mâinile Sovietelor, în timp ce mareșalul Ciang-Kai- Chek lupta să extermine comunis­mul în Nordul și Centrul Chinei — și a fost observat și de misiu­nea Lytton, ultima anchetă inter­națională în aceste misterioase ți­nuturi asiatice. Intr'adevăr, Rusia a încercuit întâi Mongolia exterioară cu constelație de republici sovietice - asiatice : Buriată, Tannu Tuwa, Osiatică, Kazakhstan, Tagizkis­­tan, etc. Apoi, o rețea bogată de căi ferate, în proiect, se concen­­trează spre Mongolia. O linie ae­riană unește Urga (Ulan Bator), cu Verkne-Udinsk, în Siberia. Un serviciu de navigație pe fluviul Yenisei a fost instaurată între Minussinsk (Siberia) și orașul mongol Kizil. Alte lucrări consi­derabile, sunt în proiect, în spe­cial o linie ferată Ullan Bator— Verkne Udinsk—Ullașutai—Se­­mipalatinsk și redublarea marei artere feroviare Novosibirsk (pe trans-siberiană), Tashkent (nord Afghanistan), cu alte trei linii spre Sikiang și Mongolia exteri­oară. Toate acestea sunt, însă, numai în proiect. Ele au totuși șansă să fie urgent realizate, da­tă fiind importanța lor strategică pentru Soviete. In primii ani, însă, sovietizarea Mongoliei a fost dezastruoasă, atât pentru Moscova cât și pen­tru Mongolia. S-a aplicat integral programul comunist : naționaliza­rea comerțului și a cooperativism integral, agriculturii, detrona­rea prinților, suprimarea lamase­­riilor, educație pe principii bolșe­vice, organizarea armatei pe tip occidental, etc. Rezultatele au fost strivitoare : mizeria trecea de orice închipuire, și o parte din populația nomadă se hrănea cu supă de iarbă și fuma balegă. Explozia se anunța amenință­toare. Comuniștii au refăcut pe loc programul. Adunarea Comitetului Central Revoluționar în Septem­brie 1932 la Ullan Bator, a cons­tatat falimentul politicei și econo­miei comuniste. S-a propus forma­rea unei republici democratice de tip burghez. (Cr.­epusculul lui Majoni, p. 15). Dar mizeria con­tinua. Atunci primul ministru al Mongoliei Externe, Gendum, a plecat la Moscova să primească noui directive. S'a întors cu câte­va milioane de ruble, și alți ins­tructori sovietici. De curând, acelaș Gendum a definit astfel structura țării sale: „Țara noastră nu e încă socialis­tă, dar se pregătește să devină. Ea e antifeudală și anti-imperia­­listă. E o republică burgheză, de­mocratică, de tip nou, care pune bazele unei treceri nesimțite către un Stat nou capitalist" (citat de Maria Vismara, La Mongolia nella politica estremo-orientale, „Asiatica" vol. II, nr. 1, p. 31-38) Dar această țară misterioasă, „ca­re se pregătește să devină socia­listă”, e încă prea puțin cunos­cută. De câțiva ani, aproape ni­meni nu poate pătrunde în ea. Sovietele o pregătesc de războiu într-un ritm febril. In acelaș timp, Japonia are încă, în Mongolia exterioară, câțiva pioni de mâna întâi. Vom vedea în articolul viitor cum se desfășoară acest conflict latent între Soviete și Ja­ponia. MIRCEA ELIADE De ce l-au spânzurat pe onorabilul general Ciang-Li ? Era chinez și in operațiunile militare. m­e­rfvalitatea 8>satest»rwU*iiSe ? (Continuare din pag. 7-a) Și cu toate acestea — tot du­pă războiul mondial «— America devenind creditoarea Europei și având interes la prosperitatea a­­cesteia, intervine necontenit pen­tru asanarea economiei europene și pentru menținerea unui regim de pace, prielnic desvoltării eco­nomice. Dar numai în măsura a­­cestui interes. Asistăm — în 1928 — la semnarea chiar de către Statele­ Unite a cunoscutu­lui pact Briand-Kellog, prin care — eliminându-se războiul ca me­todă de soluționare a conflictelor — țările semnatare s­e obligă la o rezolvare a diferendelor prin mijloace pacinice. In fața acestei situațiuni, pu­tem spune — după cum declară Frank H. Simonds în Kann Ame­­rika zu Hause bleiben? — că po­litica externă a Statelor­ Unite în ultimii 14 ani „a fost condusă de dorința de a instaura pacea în Europa”, ceea ce în mod firesc a determinat o serie de interven­­țiuni americane. Dar — conform admirabilei caracterizări a d-lui Richard Hillard — problema pă­cii „este pentru americani o pro­blemă de utilitate practică". R. PERETZ

Next