Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-06-26 / nr. 543
MONGOLIA, MARUL DISCORDIEI Manciuria IN CHINA Dacă, așa cum am văzut în articolul trecut, politica de forță a Japoniei în Siberia și Provinciile Maritime rusești, n’a dus la rezultate efective, cu toate că împrejurările din 1918-1921 erau optime pentru imperialismul nipon — infiltrația japoneză în Manciuria și China de Nord s’a efectuat cu un succes și o repeziciune considerabilă. Dela început trebuie să observăm că în acțiunea aceasta de cucerire, infiltrație și influență — Japonia n’a avut de a face decât cu Rusia. Aliate sau vrăjmașe, Rusia și Japonia și-au împărțit între ele teritoriile și zonele de influență din această parte a Asiei. Când în 1910, Statele Unite au voit să-și fructifice capitalurile din Manciuria cerând Chinei să-i cedeze dreptul de arbitraj și „neutralizare” asupra căilor ferate manciuriene — Japonia și Rusia au semnat, în 4 iulie 1910, un tratat din care se înțelege voința celor două imperii de a organiza numai ele, de acord cu China, această vastă provincie. Vrăjmașe chiar atunci când se aliază împotriva unui adversar mai puternic din afară — Rusia și Japonia vor să rămână singure în Asia de Nord. Pentru ca, după marea ciocnire dintre Moscova și Tokyo, una singură din ele să stăpânească în Extremul Orient. La 22 August 1910 Japonia își anexă Coreea. Era primul pas al marșului său continental. In timpul războiului european, printre cele „21 de cereri" pe care Japonia le adresă Chinei, se aflau și privilegiile nipone în Manciuria. După cum am văzut, China a știut să anuleze în bună parte aceste „21 de cereri". Dar, după căderea regimului țarist, influență rusească se minimaliză în întreaga Manciurie. Cu sau fără voia Chinei, Japonia avea mână liberă în această provincie. Pentru a ne da mai bine seama de toată politica japoneză în Manciuria și Mongolia, trebuie să ne amintim că ultima dinastie care a domnit în China a fost o dinastie manciuriană (1661 — 1911). Ultimul împărat chinez, Hsuan Tang (1908—1912), răsturnat de revoluția lui Sun-Yat-Sen și de viclenia marelui sfetnic Yan-Shi- Kai, era un împărat de neam manciurian. Manciurienii au privit întotdeauna cu oarecare dispreț pe chinezi. Ei se socoteau nobili, pentru că erau războinici, iar chinezii se mulțumeau să practice agricultura. Deși afiliată Chinei, Manciuria se credea mai mult sau mai puțin stăpâna Chinei — pentru că însuși împăratul era manciurian, și o bună parte din aristocrație era manciuriană. Izbucnirea revoluției din 1911 și transformarea Chinei în republică nu putea conveni manciurienilor, cari își vedeau deodată suprimată supremația. Pe de altă parte, China se moderniza din an în an, și diferența de cultură între China și Manciuria devenea umilitoare pentru aceasta din urmă. De toate aceste fapte au ținut seama japonezii. Ca??, intenționau să rupă Manciuria de China și să o proclame stat independent, evident antrenând-o în zona sa de influență. S-a întâmplat însă că noul guvernator al Manciuriei, mareșalul Chang Tso Lin, a proclamat el autonomia provinciei și nu a mai vrut să recunoască autoritatea guvernului central de la Nanking. Japonezii au preferat întodeauna să lucreze prin interpuși, nu direct. De altfel, preferau o Manciurie filo-japoneză și „independentă" — decât un stat ocupat militărește de trupele nipone. Japonia urmărea să-și asigure cât mai multe piețe pentru desfacerea produselor ei, și o zonă de influență politică întinsă dealungul frontierei rusești. Stăpînirea lui Chang Tso Lin, deși acesta nu era un filo-japonez sută în sută, convenea Japoniei. La moartea mareșalului, însă, a urmat fiul său, Chang Hsueh Liang, care dovedea o cu totul altă orientare politică. Și anume, cucerit fiind de programul naționalist al guvernului din Nanking — care, între altele, mărturisea că nu recunoaște nici un privilegiu acordat de China imperială puterilor străine — Chang Hsueh Liang declară că renunță la autonomia Manciuriei. Asta însemna că Manciuria devine din nou o provincie chineză. Lucrul nu convenea, desigur, manciurienilor. Dar nu convenea, mai ales, Japoniei... Manchu Kuo In vara anului 1931, mai multe incidente au avut loc în Manciuria între trupele chineze și locuitori. In urma unui atentat de cale ferată, trupele japoneze au intervenit în Manciuria, la 18 Septembrie 1931. La 18 Februarie 1932, un comitet de notabilități manciuriene a proclamat independența provinciei, Iar la 1 Martie 1932 legațiile străine au fost rugate să informeze guvernele respective că un nou Stat a luat ființă, numit Man Chu Kuo. A urmat la 12 Martie o declarație a guvernului Man Chu Kuo-ului, prin care se arată că noul Stat înțelege să respecte toate angajamentele luate de guvernele precedente. Rusia Sovietică, împreună cu lumea întreagă, a asistat neputincioasă la această formidabilă lovitură de forță. Sovietele, înțelegând că Japonia a pus definitiv piciorul în Manciuria, au propus — așa cum am arătat într-un articol precedent — răscumpărarea acțiunilor pe care le dețineau asupra lui Chinese Eastern Railway. In Manciuria se infiltrase însă o numeroasă populație chineză. Anumite elemente chinezești — fie că earu provocate de Soviete, fie că erau ațâțate de guvernul din Nanking — au protestat contra stăpânirei japoneze. Protestările s-au transformat repede în incidente sângeroase. Profitând de acest prilej, japonezii au intervenit militărește și au ocupat provincia chineză Jehol, pe care au încorporat-o Man-Chu-Kuo-ului. Apoi, la 1 Martie 1934, au proclamat Man-Chu-Kuo-ul imperiu. S-a înțeles, la început, foarte puțin rațiunea transformării Manciuriei în imperiu. Dar împărat a fost pus Pu Yi, ex-împăratul Chinei, care abdicase — copil fiind — în 1911. Abdicarea lui Pu Yi a fost mai degrabă o detronare brutală. Pu Yi, cu noul său nume imperial Kante, este un om slab, fără voință, care îndeplinește punct cu punct programul Japoniei. Guvernul de la Tokyo a încercat, prin ridicarea lui Pu Yi, o dublă lovitură ; pe de o parte, să câștige aderența masselor manciuriene, care vedeau restaurată seculara dinastie manciuriană, detronată atât de umilitor în China, țara foștilor lor supuși, pe de altă parte, să stimuleze dorința de „autonomie" a provinciilor învecinate, în deosebi a celor două Mongolii, interioară și exterioară. Intr’adevăr, restaurarea dinastiei manciuriene și crearea noului imperiu Manchu-Kuo, a electrizat o bună parte din populația Mongoliei. Politica japoneză a obținut, în acest sector, câteva succese strălucitoare. Intr'adevăr, Japonia a creiat, între Manciuria și cele două Mongolii, o provincie autonomă, sub numele Hsingan. In acest ținut locuiesc două milioane de mongoli, cari sunt conduși fie de principii ereditari, fie de comisii alese prin vot. Hsingan, deși încorporat Man-Chu- Kuo-ului, se bucură de o autonomie destul de mare și e efectiv ajutat de capitalurile japoneze, înflorirea rapidă a acestei provincii, va atrage după sine simpatia celorlați mongoli, cari trăesc dincolo de granițe. Forța aceasta de iradiere a Hsinganului contează enorm în actuala politică a Japoniei. Tokyo nădăjduiește să creieze un puternic imperiu manciuro-mongol, cu centrul în Man- Chu-Kuo, care să se desvolte sub influența Japoniei, și care să se opună atât Chinei cât și Rusiei. „Memoriul Tanaka“ Planul acesta de expansiune japoneză în China de Nord și cele două Mongolii, se pare că a fost stabilit și înaintat în 1927 de către generalul Tanaka, primul ministru japonez, împăratului sub forma unui memoriu secret, cunoscut de atunci cu numele de „memoriul Tanaka". Acest text a fost publicat în revista China Critic, apoi în broșura The Puppet State of Manchuriwo („China today Series", Nr. 4). Guvernul japonez nu a recunoscut niciodată autenticitatea acestui memoriu, în care Tanaka expunea politica imperială în Manciuria. Controversa ar fi continuat și astăzi, dacă ultimele evenimente din China de Nord nu ar fi adus o indirectă verificare a „autenticității" planului Tanaka. De fapt Japonia n’a ascuns niciodată că vrea să facă din Man-chu-Kuo un imperiu înconjurat de mici state „simpatizante". Politica niponă în Manciuria și Mongolia a fost expusă, cu puțini ani înainte, într’un opuscul al baronului Goto. Iar planul Tanaka se poate recunoaște în următoarele rânduri apărute într’un ziar oficios din Tokyo, prin 1936: „E foarte firesc ca Japonia să încerce prin orice mijloace, în interesul său propriu și al Man-Chu- Kuo-ului, să ridice, așa zicând, un al doilea zid chinezesc între noul stat (Man-Chu-Kuo) și teritoriul U. R. S. S. sau supus influenței Moscovei. Japonia nu nutrește intenția de a ocupa teritorii vaste, nici de a monopoliza diferitele căi de comunicație, pentru atingerea acestui obiectiv. Preferă, în acest scop, constituirea unei catene de State autonome sau independente, favorabile Tokyoului și dispuse să colaboreze cu el. De aceia militarii japonezi privesc cu simpatie mișcarea de autonomie din Nordul Chinei (din provinciile Chahar și Suiyuan, nota trad.) și acțiunea Principelui Ted și a altor capi mongoli în încercarea lor de a da viață unor guverne autonome la Sud și Sud-Vest de Man-Chu-Kuo" (citatat de Giovanni Cesare Majoni, La Mongolia Contesa, Roma 1936, p. 9). Cele trona Mongolii In planul de expansiune japoneză în China, Mongolia joacă rolul de frunte. Nu atât prin valoarea economică a teritoriilor sale și numărul populației. In ambele Mongolii — interioară și exterioară — trăiesc aproximativ vreo 5 milioane de locuitori, dintre care însă aproape 2 milioane în Man-Chu-Kuo, în provincia Hsingan. Ceva mai mult de un milion se găsesc în Sinkiang (Turkestanul chinez — azi încorporat, de facto, în U. R. S. S.) și pe teritoriile rusești învecinate; 1.200.000 locuitori trăiesc în Mongolia internă (provinciile Chahar, Suiyuan și Ningsia -astăzi ocupate de trupele japoneze, cu prilejul războiului contra Chinei) iar restul, adică ceva mai puțin de un milion, în Mongolia externă. Cele două Mongolii se deosebesc și ca structură social-economică, și ca psihologie. In Mongolia externă, populația e nomadă și se ocupă cu păstoritul și comerțul de vite. In Mongolia interioară, au pătruns mase de țărani chinezi, care au introdus agricultura și, cel puțin pe lângă calea ferată, oarecare civilizație citadină. Chinezii, însă, n’au izbutit niciodată să-și câștige simpatia mongolilor. Amintirea glorioasă a lui Gengizkhan și a lui Kubilai, care stăpâniseră China, sute de ani în urmă, nu dispărea din conștiința mongolilor. Când în 1688, dinastia manciuriană luă în stăpânire China, mongolii recunoscură suveranitatea împăraților manciurieni. Dar, în ultima sută de ani, imigrarea chineză în Mongolia interioară nu a fost bine văzută de băștinași. Chinezii se purtau destul de rău cu mongolii, în conformitate de altfel cu directivele de la Peking, care considerau Mongolia o colonie ce trebue exploatată. Așa că, în 1911, când imperiul chinez fu înlocuit prin republică, Mongolia se proclamă independentă. Profitând de starea de spirit atât de ostilă chinezilor, Rusia își afirmă puterea în Mongolia exterioară. Un tratat ruso-japonez din 8 iulie 1912 fixa zona de influență rusească în Mongolia exterioară. Mongolii încep să înțeleagă că, deși scăpaseră de sub jugul Chinei, poartă acum un jug mai aspru, al Rusiei. Imediat după războiu, se petrec în Mongolia o serie de evenimente care lasă să se întrevadă excepționala importanță a acestei provincii pentru cucerirea Asiei. Să le amintim în treacăt. Ungern-Slernbera, „Baronul Nebun“ După declararea independenței Mongoliei exterioare, capitala noului stat a fost fixată la Urga (astăzi numită Ulan Bator Khoto, „Cetatea Eroilor Roșii"). De atunci, Mongolia exterioară a intrat în orbita Rusiei, legăturile ei cu China fiind din ce în ce mai labile. Când a izbucnit revoluția bolșevică, profitând de haosul produs de prăbușirea imperiului țarist, China a încercat să-și apropie din nou Mongolia. In acest scop, generalul Hsu, supranumit „micul Hsu”, a plecat cu o armată chineză și a ocupat Urgia în 1919. Acesta a făcut prizonier pe „Buddha cel viu", capul suprem al buddhismului centralasiatic, și a instaurat un regim de teroare care a înspăimântat toată provincia. Unul din locotenenții lui Kolceak, Baronul Ungern - Sternberg, supranumit „Baronul nebun” din cauza visurilor sale cu privire la crearea Imperiului mongol — coboară din Siberia cu forțe rusești anti-bolșevice și cu trupe buriate, și ocupă Urga. Asupra acestui Baron Ungern- Stemberg, care se credea descendentul lui Genghizkhan, cetitorii cunosc fără îndoială câteva amănunte uluitoare dintr’una din cărțile lui Ossendowski. Planurile lui Ungern - Sternberg erau grandioase, și ele ar fi avut șansă se realizeze dacă „Baronul nebun” n’ar fi întrecut în cruzime pe „micul Hiu”. Ungern - Sternberg avea de partea lui trei mari forțe, pe care n’a știut cum să le întrebuințeze: 1) una a mongolilor contra Chinezilor și neîncrederea față de Ruși; 2) ajutorul Japoniei, căreia i-ar fi convenit de minune un imperiu mongol condus de un general anti-bolșevic; și în sfârșit 3) mitul secular al mongolilor și întregei Asii Centrale, mitul „Ghezarului”. De sute de ani, mongolii știu că istoria se va întoarce încă odată în favoarea lor. Legendele eroului Ghezar din Ling sunt nu numai cele mai populare în toată Asia Centrală, dar sunt și cele mai crezute. Cu alt prilej vom povesti cât de răspândit și cât de straniu este acest mit al Ghezarului, care, spun Mongolii, se va întrupa curând în inima Asiei și va cuceri toată lumea, ca să o distrugă pentru păcatele și ateismul ei, și va purifica întreg pământul pentru o rasă nouă, puternică și cu teama lui Dumnezeu. Sovietizarea Mongoliei Baronul Ungern-Sternberg, deși, avea la îndemână un asemenea mit, și putea primi ajutoare efective din partea Japoniei — a căzut în păcatul tuturor șefilor anti-bolșevici: cruzimea. Exasperați de crimele și jafurile bolșevicilor din Rusia, acești generali anti-revoluționari procedau cu aceleași metode , însă nu se mulțumeau să aplice cruzimea împotriva bolșevicilor, ci se purtau sălbatec chiar față de populația teritoriilor pe care le ocupau. „Baronul nebun” a fost prins și ucis de trupele bolșevice, care au fost primite de mongoli ca o binefacere. Bolșevicii nu s-au atins de „Buddha cel Viu” , pe de o parte ca să nu cadă în greșeala generalului Hsu, pe de altă parte pentru că erau informați asupra unui amănunt de maximă importanță pentru politica mongolă, actualul „Buddha viu” se afla în ultima lui incarnație pe pământ. Asta însemna că, la moarte, sufletul lui nu se va mai încarna în alt copil — și Mongolia nu va mai avea un șef religios suprem, un „Buddha viu". Intr’adevăr, așa s’a și întâmplat. După moartea lui „Buddha viu", în 1924, s’a proclamat Republica Sovietică Mongolă. Noua Constituție, votată în Noembrie 1924 de prima Dietă (Khuraldan), reafirma — pentru mongoli și pentru străinătate — indepedența Mongoliei. In acelaș an, în tratatul încheiat între China Rusia, Sovietele recunoșteau (arșiticolul 5) suveranitatea Chinei asupra Mongoliei. Dar asta se spunea numai de ochii, lumii. In realitate, îndată după declararea Republicei Sovietice Mongole, țara întreagă a fost comunizată. Lucrul acesta a fost observat de China — care s-a resemnat să piardă și Turkestanul chinezesc (Sinkiang) și Mongolia exterioară, abandonându-le în mâinile Sovietelor, în timp ce mareșalul Ciang-Kai- Chek lupta să extermine comunismul în Nordul și Centrul Chinei — și a fost observat și de misiunea Lytton, ultima anchetă internațională în aceste misterioase ținuturi asiatice. Intr'adevăr, Rusia a încercuit întâi Mongolia exterioară cu constelație de republici sovietice - asiatice : Buriată, Tannu Tuwa, Osiatică, Kazakhstan, Tagizkistan, etc. Apoi, o rețea bogată de căi ferate, în proiect, se concentrează spre Mongolia. O linie aeriană unește Urga (Ulan Bator), cu Verkne-Udinsk, în Siberia. Un serviciu de navigație pe fluviul Yenisei a fost instaurată între Minussinsk (Siberia) și orașul mongol Kizil. Alte lucrări considerabile, sunt în proiect, în special o linie ferată Ullan Bator— Verkne Udinsk—Ullașutai—Semipalatinsk și redublarea marei artere feroviare Novosibirsk (pe trans-siberiană), Tashkent (nord Afghanistan), cu alte trei linii spre Sikiang și Mongolia exterioară. Toate acestea sunt, însă, numai în proiect. Ele au totuși șansă să fie urgent realizate, dată fiind importanța lor strategică pentru Soviete. In primii ani, însă, sovietizarea Mongoliei a fost dezastruoasă, atât pentru Moscova cât și pentru Mongolia. S-a aplicat integral programul comunist : naționalizarea comerțului și a cooperativism integral, agriculturii, detronarea prinților, suprimarea lamaseriilor, educație pe principii bolșevice, organizarea armatei pe tip occidental, etc. Rezultatele au fost strivitoare : mizeria trecea de orice închipuire, și o parte din populația nomadă se hrănea cu supă de iarbă și fuma balegă. Explozia se anunța amenințătoare. Comuniștii au refăcut pe loc programul. Adunarea Comitetului Central Revoluționar în Septembrie 1932 la Ullan Bator, a constatat falimentul politicei și economiei comuniste. S-a propus formarea unei republici democratice de tip burghez. (Cr.epusculul lui Majoni, p. 15). Dar mizeria continua. Atunci primul ministru al Mongoliei Externe, Gendum, a plecat la Moscova să primească noui directive. S'a întors cu câteva milioane de ruble, și alți instructori sovietici. De curând, acelaș Gendum a definit astfel structura țării sale: „Țara noastră nu e încă socialistă, dar se pregătește să devină. Ea e antifeudală și anti-imperialistă. E o republică burgheză, democratică, de tip nou, care pune bazele unei treceri nesimțite către un Stat nou capitalist" (citat de Maria Vismara, La Mongolia nella politica estremo-orientale, „Asiatica" vol. II, nr. 1, p. 31-38) Dar această țară misterioasă, „care se pregătește să devină socialistă”, e încă prea puțin cunoscută. De câțiva ani, aproape nimeni nu poate pătrunde în ea. Sovietele o pregătesc de războiu într-un ritm febril. In acelaș timp, Japonia are încă, în Mongolia exterioară, câțiva pioni de mâna întâi. Vom vedea în articolul viitor cum se desfășoară acest conflict latent între Soviete și Japonia. MIRCEA ELIADE De ce l-au spânzurat pe onorabilul general Ciang-Li ? Era chinez și in operațiunile militare. merfvalitatea 8>satest»rwU*iiSe ? (Continuare din pag. 7-a) Și cu toate acestea — tot după războiul mondial «— America devenind creditoarea Europei și având interes la prosperitatea acesteia, intervine necontenit pentru asanarea economiei europene și pentru menținerea unui regim de pace, prielnic desvoltării economice. Dar numai în măsura acestui interes. Asistăm — în 1928 — la semnarea chiar de către Statele Unite a cunoscutului pact Briand-Kellog, prin care — eliminându-se războiul ca metodă de soluționare a conflictelor — țările semnatare se obligă la o rezolvare a diferendelor prin mijloace pacinice. In fața acestei situațiuni, putem spune — după cum declară Frank H. Simonds în Kann Amerika zu Hause bleiben? — că politica externă a Statelor Unite în ultimii 14 ani „a fost condusă de dorința de a instaura pacea în Europa”, ceea ce în mod firesc a determinat o serie de intervențiuni americane. Dar — conform admirabilei caracterizări a d-lui Richard Hillard — problema păcii „este pentru americani o problemă de utilitate practică". R. PERETZ