Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-01-23 / nr. 522
2— Duminică 23 Ianuarie I monton Hebdomadarul „Marianne“ tipărit în franțuzește dar care deja o vreme și-ar putea prea bine schimba titlul în ,Bluhălă“, publică în recentu-i număr un desen — tare prost realizat din punct de vedere plastic — atacând politica de apropiere italo-română, pot că pe care deri revista „Ruhălă" nu ne-o admite, avem totuși îndrăsneala să o dorim în baza unor mai vechi legături cu Roma decât cu Palestina. Informată, pasă-mi-te, de galoșul intelectual umplut cu mierea dela „Luptă“, Ruhălă dă date asupra primului minstru Octavian Goga și le dă cu atâta rea credință că și filosemit să fi, și tot ți s-ar face scârbă. N‘am crezut vreodată că va veni un moment în care să fim de partea eroicului poet al desrobirei noastre, cruntul antisemitamabil d. O. Goga după cum n'am bănuit pe unii evrei nici așa de proști și nici atât de murdari. Buhălă ne-a oferit acest prilej, publicând o așa zisă biografie a d-lui Goga în care spune următoarele: ..Că acest campion al naționalismului integral român este ungur de origină, născut în Transilvania, cea mai veche dintre provinciile ungurești“. Pentru că le-a țârâit dosul — degeaba de altfel — unor târtani, iată cum imediat Transilvania devine cușer maghiară și f»ul popei din Rășinari, închisul de la Szeghedin, ungurean sadea ! Iată dar cum este suficient ca un honigman oarecare să-și pârțâie frica în redactă, ca peste noapte hanii—ăși Buhăiăi să scrie prăpăstii și insulte cu speranța că vor putea induce lumea în eroare — și mai ales vor șantaja — încercarea, atât de domoală, de despăduchere. Cât privește pe honigmanul care vrea să-și probeze spiritul polemic, credem că nu-și va arăta în țară bucile de de-asupra cravatei, fără riscul de-a simți glaspapirul care îi va procura pentru priima dată în viață ocazia de-a ioși. Avem la Paris o legație cu feți-logofeți cari măcar de data aceasta trebuie să-și dovedească micul drept de-a exista acolo. Celokum mănâncă învechitul atacat de presă al legin:i, ce legături și de câtă seriositate se bucură pseudo-bipedul, de au putut apare, — fie chiar și în „Marianne“ — măgării ca cele citate? „Viitorul“ candida fecioară adormită patru ani încheiați, s'a deșteptat din aromeală și ne dă de veste că există cenzura. Cel mai furios este un domn Guță, numit de curând secretar general al partidului. Domnul Guță se plânge, cui are gentilețea să-l asculte, de capriciile ducesei Anastasia care îl oprește să spuie marile adevăruri guvernului actual, mirându-se cum pot răbda cetățenii asemenea abuz cu atât mai mult cu cât ducesa nu-i nici constituțională. Uită Domn’ Guță că d mnealui a readus-o în soțietate dând-o pe mâna gospodinului Vania și a sergiului. Uită dom* Guță că patru ani am avut de îndurat capriturile forfecătoarei Anastasii care ne masacra articole pentru vina de-a nu fi admirat șefia acestui Girimea al politicei secondat de calfa Sergiu. Credea și Girimea și calfa, că frumoasele zile ale Aranjuezului sunt nesfârșite, iar puterea lor de-a ne închide gura de asemeni. Nu aveam voie să scriem că domn" Guță nu-i unic sau că oficiul de turism în afară de splendidul afiș al lui Miracovici, nu a realizat decât un film de actualități în care se răsboia tare mult cu cetitul d-l Sergiu. Azi amândoi au descoperit elementul dezagreabil al cenzurei. Noi, după patru ani ne-am obișnuit cu foarfecele Anastasiei, ne-am obișnuit și ne-am consolat, pentru că dacă cenzura e permanentă, cei ce o utilizează sunt trecători și când sunt trecuți în opoziție le frecăm în voie ridichea. Precum proba pentru copie conformă ION ANESTIN Cititorii .Vremii" s’au sesizat neîndoios de cele „denunțate“, ca să zicem așa, de d-l Eugen Ionescu într’un articol apărut într’unul din numerile trecute ale acestei reviste, intitulat: Profesorii sunt belferi. Referindu-se la profesorimea noastră secundară, d-sa o consideră ca „cea mai incultă, inertă, inactuală, nepregătită dintre breslele intelectuale ale societății românești". „Inconștienți de noblețea valorilor spirituale", profesorii, mai ales cei din provincie, au, spune D-sa, un aspect „rușinos". Nu cred să scape nimănui gravitatea unor afirmații de felul acesta, din partea unui publicist, al cărui scris e urmărit în beletristica noastră. Cei vizați, vor răspunde, credem, neîntârzat, cu toate că, să fim drepți, e destul de penibil ca cineva să-și ia în apărare cultura, râvna, noblețea. Din polemica ce, bănuim, se va isca în legătură cu aceasta, credem că școala va câștiga ceva : unele adormite conștiințe, scuturate, câteva energii moleșite, incitate, o unitară și conștientă manifestare de breaslă, în sens de lămurire, sunt, oricum, un câștig. Domnul E. Ionescu pare a atribui amintita stare de lucruri, situației sociale comod consolidată a profesorului. „Numit într'un post (acesta) e inamovibil și doarme" spune dânsul. Iată unde credem că faptele se explică mult prea ușurel. Când se afirmă un lucru atât de alarmant ca acel de care ne ocupăm, reducerea problemei la un singur semn, oarecum exterior, nu ne mulțumește. D-1 E. .1 ori intenționează reluarea celor enunțate, spre o mai amplă și documentată desbatere, ori cunoaște doar în parte faptele. Problema ridicată de D-sa, e de prea mare importanță, pentru ca să nu fie scormonită până la rădăcinile ei. Școala e o instituție firesc afiliată societății și în directă dependență de aceasta. Aceste două , școala și societatea se explică una prin cealaltă. In acest sens, o școală deficientă, într’o epocă de echilibru social și spiritual, cu greu putem concepe. Consecință : scăderile școalei noastre și a slujitorilor ei, pe cari, orice s’ar zice ,cu toții le știm, sunt cele ale vremii pe care o trăim. Când diriguitorii politicii noastre școlare, nelămuriți ei înșiși, experimentează într’una, fără să țină seama cu rost de învățăminte . Când, la aceștia, politicul primează totdeauna vredniciei și onestității. Când, organele de control (poate cea mai dificilă chestiune a învățământului nostru) nu sunt la înălțimea chemării lor, parte dintre inspectorii noștrii achitându-se de datoriile lor fără să-și pună în intimitatea lor problema rostului lor : acela de-a se informa cu răbdare și obiectivitate, de-a îndruma cinstit și competent, de-a sfătui cu tact și înțelegere, nu acela de-a cădea ca sultanul între cloști spărtate . Când unii profesori, activând în diverse grupări politice și, contaminați de otrava care caracterisează azi lupta de idei în societate, intoleranța și lipsa de stimă reciprocă, nu întrețin între ei relații dintre cele mai armonioase, în detrimentul, atât al școalei respective, cât și al liniștei personale, necesare unui profesor . Când elevii înțeleg că, azi, peste tot, binue mai degrabă cei cu o anumită „deșteptăciune" nu muncitorul sârguincios (câți dintre ei, nu sunt mai puțin naivi decât profesorii înșiși!!) e firesc ca școala, în ansamblul ei să nu fie așa cum am dori-o. A arunca, însă, toată vina, în spinarea unei profesorimi, care nu e măcar consultată în importante probleme privind școala, și a vedea în corpul profesoral o breaslă care ,,face figură deplorabilă", e exagerat, e nedrept. Izolarea, atât de frecventă la profesori — derivat al carierii însăși — poate fi ușor privită ca neputință. Mai ales într’o epocă de „luptători“ ca cea de azi. De câte ori, însă, tocmai cei mai buni, cei cu totul cinstiți și sinceri cu ei, în neogoiată năzuință de a se realiza dincolo de meschin, se consumă, sub controlul de foc al conștinței, în singurătate ; ba se feresc chiar de sgomotoasa afirmare în lume. Să fie, oare, aceasta „rușinoasă" fugă de lumină ? Dacă unii ca aceștia, cari înțeleg că, deseori nimic bun nu s'alege din truda de-a-ți apăra o părere în fața unor oameni cari, precum prea frumos spune Domnul C. Noica, nu caută dreptatea, ci îndreptățirea într’o atitudine, dacă, deci, unii ca aceștia, tac, din înțelepciune, să fie asta „inerție" condamnabilă ? Nu contestă nimeni bună credința exigenții d-lui E. Ionescu. Dimpotrivă, credem că l-au durut constatările d-sale personale și nu cu dragă inimă și le-a scris. Din fericire, însă, alături de inculții, râvnitorii după „galoane" (ce enormitate !), vânătorii de gradații și alături de acele „câteva excepții strălucite" sunt încă profesori, cari, e drept, nu se pierd în zadarnice ciocniri de vorbe, nu fac gesturi largi, nu trag cu urechea la „glume proaste" ci și văd, tăcuți de datorie. Nimeni nu cutează să susție că, între profesorii secundari nu sunt, poate chiar mulți, nu îndeajuns de entuziaști în îndeplinirea datoriei lor, și, unii nepregătiți. (A nu se uita, de pildă, comoda cale cum au ajuns, unii, profesori, imediat după răsboiu). Soluția de îndreptare? Domnul E. Ionescu o vede într’un nou sistem de recrutare. Ne îndoim! Char mult discutată de b ocare, credem că n’ar aduce schimbări prea mari. Fiindcă încă o dată , o epocă prea încleștată în îmbrățișarea cu zina pământului, necăutătoare de Dumnezeu, fără imperativul moral al vieții și fără conducători înfiorați de chemarea pe care și-o simt pentru neamul lor, o asemenea epocă nu poate avea școala mulțumitoare. Vindecarea rănilor școalei se va face, treptat, odată cu celelalte răni „generale". Și cât de mult dorim ca, într’o lume unde cinstea și demnitatea să fie în floare, să avem o școală, care să promoveze adevărul și noblețea atitudinii în viată! AURELANCA JINCBETEIE . YPEHll*' CU PRIVIRE LA ȘCOALA SECUNDARA Noua aristocrație Suntem contemporanii, norocoși, ai celei mai semnificative prefaceri pe care a cunoscut-o România modernă: făurirea unei noi aristocrații. Tineretul legionar, odată cu alte miracole realizate prin jertfă, elan și voință creatoare , a pus temeliile unei elite românești care e menită să schimbe sensul istoriei acestui neam. Vechea noastră aristocrație, atât de mult legată de pământ și de civilizația țărănească , a fost zdruncinată de o seamă de domnii nefericite, ca să-și găsească sfârșitul, lamentabil, sub stăpânirea fanaretă. Cele câteva neamuri într’adevăr „boierești" care supraviețuiseră, n'au mai jucat niciun rol de frunte după restaurarea de la începutul secolului XIX. O altă aristocrație a luat locul elitelor românești din epocile glorioase. Cât de dubioase ar fi fost originile acestei aristocrații, ea a dat totuși României moderne câțiva oameni și câteva lozinci. Nu i-a putut da, însă, niciodată, o tradiție și o educație aristocrată. Să privim acum ceia ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem față ’n față cu un tineret de curată obârșie rurală. Dar au pierit toate complexele de inferioritate care apăsau asupra clasei țărănești. Avem în fața noastră un fiu de țăran, sau un țăran, dârz, cu fruntea sus, nepăsător de moarte, iubitor de libertate. Un om nou, care a descoperit odată cu ascultarea, și propria sa voință, propriul său destin. Disciplina și ascultarea i-au dăruit o nouă demnitate, o nesfârșită încredere în sine, în Șef, și în destinul major al neamului său. Cel dintâi semn al unei aristocrații este indiferența față de calomnie, de atacuri, de critică și de comploturi. Priviți pe legionari, fie că sunt muncitori în fabrică, studenți sau țărani, cărturari sau „analfabeți" — legionarii au o superbă indiferență față de toate prostiile, sau calomniile scornite împotriva lor. Legionarii se simt atât de streini față de lumea aceasta putredă și ridicolă — încât nicio imbecilitate și nici un venin, pornit de aici, nu izbutește să le atragă măcar pentru o clipă, atenția. Ce magnifică formă a disprețului ! Indiferența aceasta aristocratică ucide mai rapid și mai eficient decât invectiva și sarcasmul. Bieții imbecili deștepți se simt într'adevăr zdrobiți de seninătatea aceasta bărbătească, pe care nicio armă democratică sau marxistă nu o poate tulbura.. Descoperi uneori în ochii legionarilor o întristată milă față de acești adversari neputincioși, care opun eroismului și sincerității, — lichelismul, calomnia, sforăria și complotul Al doilea semn caracteristic al aristocrației este încrederea în bărbăție, în selecția firească pe care o poate face numai lupta. Legionarismul a introdus din nou în România bucuria și pedagogia luptei cinstite, pe față. Chiar dușmanii de moarte ai Legiunii sunt siliți să recunoască schimbarea adusă de această mișcare revoluționară românească : normalizarea luptei. Conducerea mișcării legionare anunță mai dinainte când, cu cine și în ce condiții va da lupta. Au dispărut din viața politică românească strategia polițistă, serviciul secret de informațiuni, întocmai după cum Mahatma Gandhi silit să someze cei o mie de agenți secreți ai lui Intelligence Service în India, anunțând el însuși, cu o săptămână mai înainte, toate atacurile pe care intenționează să le dea guvernului englez. Acest fair-play, care a câștigat simpatia întregului popor englez, a schimbat în acelaș timp stilul tacticei și strategiei polițiste în India. Pentru orice informațiuni „secrete", agenții englezi erau invitați să se adreseze di- legionară rect conducerii Mișcării insurecționale... Promovarea bărbăției și a spiritului ofensiv — valori europene, aristocratice — a adus după sine o altă prefacere a sufletului tinerei generații românești. A creiat conștiința unei misiuni istorice, sentimentul că ne-am născut ca să împlinim o revoluție unică în istoria neamului. Legionarul nu mai trăiește la întâmplare. Viața lui are un sens precis și major: revoluția creștină, mântuirea neamului românesc. Eroismul și sfințenia sunt valorle superioare în care cred tinerii de astăzi. Am scris de mai multe ori despre spiritul revoluției creștine, așa cum începe a fi realizată, ca de mișcarea legionară — și mi-am îngăduit, acum, să mă opresc numai asupra valorilor eroice, aristocratice, pe care le cultivă Legiunea. Conștiința unei misiuni istorice a fost întotdeauna caracteristică oricărei aristocrații. Urmașii direcți ai celor care au făurit, cu spada și cu geniul, Europa — s’au simțit întotdeauna purtătorii unei misiuni.. Chiar atunci când acești urmași au ajuns biiianici, sterpi, rămăsese în sufletul degenerațialor obosit și în trupul lor vlăguit amintirea orgolioasă a unei demnități pe care niciun viciu și nicio infirmitate nu o putea stinge. In locul aristocrației de sânge, Legiunea creează o nouă aristocrație a spiritului. In locul elitelor care-și moșteneau drepturile — odată cu virtuțile și păcatele strămoșești — se naște o nouă elită care-și cucerește libertatea învățând să moară și să jertfească. . Dar în această nouă aristocrație legionară care se naște, reînvie Evul Mediu românesc , conștiința misiunii istorice, vrednicia și bărbăția, disprețul și indiferența față de neputincioși, canalii și băieții deștepți. MIRCEA ELIADE VREMEA Dómba d-lui ministru Câlinescu Faima d-lui Armand Călinescu nu s’a desmințit nici de data aceasta. Toată lumea știa că noul ministru de interne își va justifica prezența în cabinetul Goga printr’o șmecherie sau mai multe, pe seama opoziției. Nu se putea altfel admite că d. Goga a renunțat la ministerul de interne pentru ai săi, de dragul d-lui Călinescu. Era" nevoe acolo de... să le mai zicem și altfel — abilității d-sale. Prima s’a săvârșit Marți seara ,în surprinderea tuturor. Nici chiar unii din colegii de cabinet nu știau ce-a pus la cale ministrul internelor. Legionarii așteptau la tribunale de două zile, să apuce locul întâi pe listele de candidaturi. Liberalii și național-țărăniștii stăteau de veghe și ei ca măcar locul al doilea să nu le scape. Numai guvernul nu se arăta neliniștit de agitația aceasta. De la minsterul de interne știrile arătau că nu poate fi vorba de dizolvarea parlamentului decât peste 7 — 8 zile. Pe cei cari înfruntau frigul la ușile tribunalelor nu-i deranjau autoritățile cu nimic. Și dintr’o dată oamenii se trezesc că guvernul a și depus lista și că după el a venit, anunțat — partidul liberal, apoi — tot anunțat — frontul d-lui Vaida. In cabinetul d-lui Călinescu se hohotea homeric... Așteptați. Mai urmează și altele.. Eu sunt aici, prezent la datorie. D. Iuliu Maniu s’a supărat și a făcut contestație. Liberalii sunt preocupați și ei de situație. Dacă ar fi fost vorba numai de locul pe listă, n’ar fost mare lucru. Dar au schimbat și semnele și lumea alegătoare e derutată. Ce ne facem? Un singur om a zâmbit la șotia d-lui Călinescu, căpitanul. Vrea lupta d. .Călinescu? O va avea. La atitudine corectă se răspunde prin atitudine corectă. Pentru viclenie sunt alte arme. Lumea veche poate râde sau se poate întrista după cum e de haz sau nu spectacolul. Tineretul legionar are alte preocupări. Legionari ascultați apelul: Moța — prezent. Marin — prezent. Cei cari se prăbușesc în neant se amuză. Cei cari intră în istorie luptă. D. Armand Călinescu râde, dar n'a învins. Abia s’a dat semnalul.nesc adică al d-lui Maniu. Acum oamenii vor căuta, vor trebui să caute cele cinci puncte mărunte din suprafața centimetrului patrat îngăduit de lege. Mulți vor confunda cercul cu punctul listei guvernamentale, care e cel mai mare fiind singur pe locul îngăduit. Vor fi derutați desigur și lberalii, cari nu vor găsi linia de mai înainte.. Doar pentru legionari nu-i nici-o primejdie. Ei aveau două puncte și azi vor avea patru. S’au dublat, așa cum a poruncit căpitanul să se dubleze voturile. Apoi legionarul nu se ia după semn. El va ști de mai înainte unde e locul alor săi. E rușine mare pentru cel care va greși și nici o pagubă pentru legiune. Deci, pentru a deruta pe alegători, a schimbat d. Armand Călinescu vechile semne. Deaceea a dat poruncă pretutindeni în țară, până la șefii de posturi să nu se rupă nici un afiș electoral din cele vechi; ba dacă se poate — adică dacă mai au din „întâmplare" să se afișeze noaptea, ca omului să-i rămână în ochi până în ajunul alegerilor vechile semne. (Unde nu vor fi va avea grije ministerul să se găsească altele) Guvernul trebue să obțină 40 la sută. Trebue. D. Armand Călinescu nu și-a dat seama însă că semnele d-sale pot fi și mai bune elemente de propagandă. In locul celor doi ochi, legionarii vor avea patru. Și lumea a și găsit explicația, care circulă: — Vor avea patru... findcă trebue să fie cu ochii în patru. Semnele electorale Teoria semnelor d-lui Călinescu e simplă: deruta alegătorilor. In Ardeal oamenii votau de când s’au pomenit cu roata (semnul național-fără £ n ochii ’n patru n curând apare A V LUTNR