Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-01-23 / nr. 522

2— Duminică 23 Ianuarie I m­­on­ton Hebdomadarul „Marianne“ tipărit în franțuzește dar care deja o vreme și-ar putea prea bine schimba titlul în ,­Bluhălă“, publică în recentu-i număr un desen — tare prost realizat din punct de vedere plastic — atacând politica de apropiere italo-română, po­­t că pe care deri revista „Ruhălă" nu ne-o admite, avem totuși îndrăsneala să o dorim în baza unor mai vechi legături cu Roma de­cât cu Palestina. Informată, pasă-mi-te, de galoșul intelectual umplut cu mie­rea dela „Luptă“, Ruhălă dă date asupra primului min­stru Octa­­vian Goga și le dă cu atâta rea credință că și filosemit să fi, și tot ți s-ar face scârbă. N‘am crezut vreodată că va veni un moment în care să fim de partea eroicului poet al desrobirei noastre, cruntul antisemit­­amabil d. O. Goga după cum n'am bănuit pe unii evrei nici așa de proști și nici atât de murdari. Buhălă ne-a oferit acest prilej, pu­blicând o așa zisă biografie a d-lui Goga în care spune următoarele: ..Că acest campion al naționalismului integral român este un­gur de origină, născut în Transilvania, cea mai veche dintre pro­vinciile ungurești“. Pentru că le-a țârâit dosul — degeaba de altfel — unor târtani, iată cum imediat Transilvania devine cușer maghiară și f»ul popei din Rășinari, închisul de la Szeghedin, ungurean sadea ! Iată dar cum este suficient ca un honigman oarecare să-și pârțâie frica în redact­ă, ca peste noapte hanii—ăși­ Buhăiăi să scrie prăpăstii și insulte cu speranța că vor putea induce lumea în eroare — și mai ales vor șantaja — încercarea, atât de domoală, de despă­­duchere. Cât privește pe honigmanul care vrea să-și probeze spiritul polemic, credem că nu-și va arăta în țară bucile de de-asupra cra­vatei, fără riscul de-a simți glaspapirul care îi va procura pentru priima dată în viață ocazia de-a ioși. Avem la Paris o legație cu feți-logofeți cari măcar de data aceasta trebuie să-și dovedească micul drept de-a exista acolo. Ce­lokum mănâncă învechitul atacat de presă al leg­in:i, ce legături și de câtă seriositate se bucură pseudo-bipedul, de au pu­tut apare, — fie chiar și în „Ma­rianne“ — măgării ca cele citate? „Viitorul“ candida fecioară adormită patru ani încheiați, s'a deșteptat din aromeală și ne dă de veste că există cenzura. Cel mai furios este un domn Guță, numit de curând secretar general al partidului. Domnul Guță se plânge, cui are gentilețea să-l asculte, de capriciile ducesei Anastasia care îl oprește să spuie marile ade­văruri guvernului actual, mirându-se cum pot răbda cetățenii ase­menea abuz cu atât mai mult cu cât ducesa nu-i nici constituțională. Uită Domn’ Guță că d mnealui a readus-o în soțietate dând-o pe mâna gospodinului Vania și a sergiului. Uită dom* Guță că patru ani am avut de îndurat capriturile forfecătoarei Anastasii care ne masacra articole pentru vina de-a nu fi admirat șefia acestui Gi­­rimea al politicei secondat de calfa Sergiu. Credea și Girimea și calfa, că frumoasele zile ale Aranjuezului sunt nesfârșite, iar puterea lor de-a ne închide gura de asemeni. Nu aveam voie să scriem că domn" Guță nu-i unic sau că oficiul de turism în afară de splendidul afiș al lui Miracovici, nu a realizat decât un film de actualități în care se răsboia tare mult cu cetitul­­ d-l Sergiu. Azi amândoi au descoperit elementul dezagreabil al cenzurei. Noi, după patru ani ne-am obișnuit cu foarfecele Anastasiei, ne-am obișnuit și ne-am consolat, pentru că dacă cenzura e perma­nentă, cei ce o utilizează sunt trecători și când sunt trecuți în opoziție le frecăm în voie ridichea. Precum proba­ pentru copie conformă ION ANESTIN Cititorii .Vremii" s’au sesizat neîndoios de cele „denunțate“, ca să zicem așa, de d-l Eugen Io­­nescu într’un articol apărut în­­tr’unul din numerile trecute ale acestei reviste, intitulat: Profe­sorii sunt belferi. Referindu-se la profesorimea noastră secundară, d-sa o consideră ca „cea mai incultă, inertă, inactuală, nepre­gătită dintre breslele intelectua­le ale societății românești". „In­conștienți de noblețea valorilor spirituale", profesorii, mai ales cei din provincie, au, spune D-sa, un aspect „rușinos". Nu cred să scape nimănui gravitatea unor a­­firmații de felul acesta, din par­tea unui publicist, al cărui scris e urmărit în beletristica noastră. Cei vizați, vor răspunde, cre­dem, neîntârz­at, cu toate că, să fim drepți, e destul de penibil ca cineva să-și ia în apărare cultura, râvna, noblețea. Din polemica ce, bănuim, se va isca în legătură cu aceasta, cre­dem că școala va câștiga ceva : unele adormite conștiințe, scutu­rate, câteva energii moleșite, in­citate, o unitară și conștientă ma­nifestare de breaslă, în sens de lămurire, sunt, oricum, un câș­tig. Domnul E. Ionescu pare a a­­tribui amintita stare de lucruri, situației sociale comod consolida­tă a profesorului. „Numit într'un post (acesta) e inamovibil și doarme" spune dânsul. Iată unde credem că faptele se explică mult prea ușurel. Când se afirmă un lucru atât de alarmant ca acel de care ne ocupăm, redu­cerea problemei la un singur semn, oarecum exterior, nu ne mulțumește. D-1 E. .1 ori inten­ționează reluarea celor enunțate, spre o mai amplă și documentată desbatere, ori cunoaște doar în parte faptele. Problema ridicată de D-sa, e de prea mare importanță, pen­­tru ca să nu fie scormonită până la rădăcinile ei. Școala e o insti­tuție firesc afiliată societății și în directă dependență de aceasta. A­­ceste două , școala și societatea se explică una prin cealaltă. In acest sens, o școală deficientă, într’o epocă de echilibru social și spiritual, cu greu putem concepe. Consecință : scăderile școalei noastre și a slujitorilor ei, pe cari, orice s’ar zice ,cu toții le știm, sunt cele ale vremii pe care o trăim. Când diriguitorii politicii noas­tre școlare, nelămuriți ei înșiși, experimentează într’una, fără să țină seama cu rost de învăță­minte . Când, la aceștia, politicul pri­mează totdeauna vredniciei și o­­nestității. Când, organele de control (poate cea mai dificilă chestiune a învățământului nostru) nu sunt la înălțimea chemării lor, parte dintre inspectorii noștrii achitân­­du-se de datoriile lor fără să-și pună în intimitatea lor problema rostului lor : acela de-a se infor­ma cu răbdare și obiectivitate, de-a îndruma cinstit și compe­tent, de-a sfătui cu tact și înțe­legere, nu acela de-a cădea ca sultanul între cloști spărtate . Când unii profesori, activând în diverse grupări politice și, con­taminați de otrava care caracteri­­sează azi lupta de idei în socie­tate, intoleranța și lipsa de stimă reciprocă, nu întrețin între ei re­lații dintre cele mai armonioase, în detrimentul, atât al școalei res­pective, cât și al liniștei perso­nale, necesare unui profesor . Când elevii înțeleg că, azi, pes­te tot, binue mai degrabă cei cu o anumită „deșteptăciune" nu mun­­citorul sârguincios (câți dintre ei, nu sunt mai puțin naivi decât profesorii înșiși!!) e firesc ca școala, în ansamblul ei să nu fie așa cum am dori-o. A arunca, însă, toată vina, în spinarea unei profesorimi, care nu e măcar consultată în impor­tante probleme privind școala, și a vedea în corpul profesoral o breaslă care ,,face figură deplo­rabilă", e exagerat, e nedrept. Izolarea, atât de frecventă la profesori — derivat al carierii însăși — poate fi ușor privită ca neputință. Mai ales într’o epocă de „luptători“ ca cea de azi. De câte ori, însă, tocmai cei mai buni, cei cu totul cinstiți și sin­ceri cu ei, în neogoiată năzuință de­ a se realiza dincolo de mes­chin, se consumă, sub controlul de foc al conștinței, în singură­tate ; ba se feresc chiar de sgo­­motoasa afirmare în lume. Să fie, oare, aceasta „rușinoasă" fugă de lumină ? Dacă unii ca aceștia, cari înțe­leg că, deseori nimic bun nu s'a­­lege din truda de-a-ți apăra o părere în fața unor oameni cari, precum prea frumos spune Dom­nul C. Noica, nu caută dreptatea, ci îndreptățirea într’o atitudine, dacă, deci, unii ca aceștia, tac, din înțelepciune, să fie asta „inerție" condamnabilă ? Nu contestă nimeni bună cre­­dința exigenții d-lui E. Ionescu. Dimpotrivă, credem că l-au durut constatările d-sale personale și nu cu dragă inimă și le-a scris. Din fericire, însă, alături de inculții, râvnitorii după „galoane" (ce e­­normitate !), vânătorii de grada­ții și alături de acele „câteva excepții strălucite" sunt încă pro­fesori, cari, e drept, nu se pierd în zadarnice ciocniri de vorbe, nu fac gesturi largi, nu trag cu ure­chea la „glume proaste" ci­ și văd, tăcuți de datorie. Nimeni nu cu­tează să susție că, între profesorii secundari nu sunt, poate chiar mulți, nu îndeajuns de entuziaști în îndeplinirea datoriei lor, și, unii nepregătiți. (A nu se uita, de pildă, comoda cale cum au a­­juns, unii, profesori, imediat după răsboiu). Soluția de îndreptare? Domnul E. Ionescu o vede într’un nou sistem de recrutare. Ne în­doim! Char mult discutată de b o­­care, credem că n’ar aduce schimbări prea mari. Fiindcă în­­că o dată , o epocă prea încleștată în îmbrățișarea cu zina pământu­lui, necăutătoare de Dumnezeu, fără imperativul moral al vieții și fără conducători înfiorați de chemarea pe care și-o simt pen­tru neamul lor, o asemenea epocă nu poate avea școala mulțumitoare. Vindecarea răni­lor școalei se va face, treptat, odată cu celelalte răni „ge­nerale". Și cât de mult dorim ca, într’o lume unde cinstea și demnita­tea să fie în floare, să avem o școală, care să promoveze adevă­rul și noblețea atitudinii în viată! AUREL­ANCA JINCBETEIE . YPEHll*' CU PRIVIRE LA ȘCOALA SECUNDARA Noua aristocrație Suntem contemporanii, noro­coși, ai celei mai semnificative prefaceri pe care a cunoscut-o România modernă: făurirea unei noi aristocrații. Tineretul legio­nar, odată cu alte miracole reali­zate prin jertfă, elan și voință cre­atoare , a pus temeliile unei elite românești care e menită să schimbe sensul istoriei acestui neam. Vechea noastră aristocra­ție, atât de mult legată de pământ și de civilizația țărănească , a fost zdruncinată de o seamă de domnii nefericite, ca să-și găseas­că sfârșitul, lamentabil, sub stă­pânirea fanar­etă. Cele câteva neamuri într’adevăr „boierești" care supraviețuiseră, n'au mai jucat niciun rol de frunte după restaurarea de la începutul seco­lului XIX. O altă aristocrație a luat locul elitelor românești din epocile glorioase. Cât de dubioase ar fi fost originile acestei aristo­crații, ea a dat totuși României moderne câțiva oameni și câteva lozinci. Nu i-a putut da, însă, niciodată, o tradiție și o educație aristocrată. Să privim acum ceia ce se în­tâmplă în jurul nostru. Suntem față ’n față cu un tineret de cu­rată obârșie rurală. Dar au pie­rit toate complexele de inferiori­tate care apăsau asupra clasei ță­rănești. Avem în fața noastră un fiu de țăran, sau un țăran, dârz, cu fruntea sus, nepăsător de moarte, iubitor de libertate. Un om nou, care a descoperit odată cu ascultarea, și propria sa voin­ță, propriul său destin. Discipli­na și ascultarea i-au dăruit o nouă demnitate, o nesfârșită în­credere în sine, în Șef, și în des­tinul major al neamului său. Cel dintâi semn al unei aristo­crații este indiferența față de ca­lomnie, de atacuri, de critică și de comploturi. Priviți pe legio­nari, fie că sunt muncitori în fa­brică, studenți sau țărani, cărtu­rari sau „analfabeți" — legionarii au o superbă indiferență față de toate prostiile, sau calomniile scornite împotriva lor. Legiona­rii se simt atât de streini față de lumea aceasta putredă și ridicolă — încât nicio imbecilitate și nici un venin, pornit de aici, nu izbu­tește să le atragă măcar pentru o clipă, atenția. Ce magnifică for­mă a disprețului ! Indiferența a­­ceasta aristocratică ucide mai rapid și mai eficient decât invec­tiva și sarcasmul. Bieții imbe­cili deștepți se simt într'adevăr zdrobiți de seninătatea aceasta bărbătească, pe care nicio armă democratică sau marxistă nu o poate tulbura.. Descoperi uneori în ochii legionarilor o întristată milă față de acești adversari ne­putincioși, care opun eroismului și sincerității, — lichelismul, ca­lomnia, sforăria și complotul Al doilea semn caracteristic al aristocrației este încrederea în bărbăție, în selecția firească pe care o poate face numai lupta. Legionarismul a introdus din nou în România bucuria și peda­gogia luptei cinstite, pe față. Chiar dușmanii de moarte ai Le­giunii sunt siliți să recunoască schimbarea adusă de această mișcare revoluționară româneas­că : normalizarea luptei. Condu­cerea mișcării legionare anunță mai dinainte când, cu cine și în ce condiții va da lupta. Au dis­părut din viața politică românea­scă strategia polițistă, serviciul secret de informațiuni, întocmai după cum Mahatma Gandhi silit să someze cei o mie de a­­­­genți secreți ai lui Intelligence Service în India, anunțând el în­suși, cu o săptămână mai înain­te, toate atacurile pe care intențio­nează să le dea guvernului en­glez. Acest fair-play, care a câș­tigat simpatia întregului popor englez, a schimbat în acelaș timp stilul tacticei și strategiei polițis­te în India. Pentru orice infor­mațiuni „secrete", agenții englezi erau invitați să se adreseze di- legionară rect conducerii Mișcării insurec­ționale... Promovarea bărbăției și a spi­ritului ofensiv — valori europe­ne, aristocratice — a adus după sine o altă prefacere a sufletu­lui tinerei generații românești. A creiat conștiința unei misiuni is­torice, sentimentul că ne-am năs­cut ca să împlinim o revoluție u­­nică în istoria neamului. Le­gionarul nu mai trăiește la în­tâmplare. Viața lui are un sens precis și major: revoluția creș­tină, mântuirea neamului româ­nesc. Eroismul și sfințenia sunt valorle superioare în care cred ti­nerii de astăzi. Am scris de mai multe ori despre spiritul revolu­ției creștine, așa cum începe a fi realizată, ca de mișcarea legio­nară — și mi-am îngăduit, acum, să mă opresc numai asupra va­lorilor eroice, aristocratice, pe care le cultivă Legiunea. Con­știința unei misiuni istorice a fost întotdeauna caracteristică ori­cărei aristocrații. Urmașii direcți ai celor care au făurit, cu spada și cu geniul, Eu­ropa — s’au simțit întotdeauna purtătorii unei misiuni.. Chiar a­­tunci când acești urmași au ajuns biiianici, sterpi, rămăsese în sufletul degenerați­a­lor obosit și în trupul lor vlăguit amintirea orgolioasă a unei demnități pe care niciun viciu și nicio infir­mitate nu o putea stinge. In locul aristocrației de sânge, Legiunea creează o nouă aristo­crație­­ a spiritului. In locul eli­telor care-și moșteneau dreptu­rile — odată cu virtuțile și pă­catele strămoșești — se naște o nouă elită care-și cucerește li­bertatea învățând să moară și să jertfească. . Dar în această nouă aristocrație legionară care se naște, reînvie Evul Mediu românesc , conștiin­ța misiunii istorice, vrednicia și bărbăția, disprețul și indiferența față de neputincioși, canalii și băieții deștepți. MIRCEA ELIADE VREMEA Dómba d-lui ministru Câlin­escu Faima d-lui Armand Călines­­cu nu s’a desmințit nici de data aceasta. Toată lumea știa că noul ministru de interne își va justifica prezența în cabinetul Goga printr’o șmecherie sau mai multe, pe seama opoziției. Nu se putea altfel admite că d. Goga a renunțat la ministerul de interne pentru ai săi, de dragul d-lui Călinescu. Era" ne­­voe acolo de... să le mai zicem și altfel — abilității­ d-sale. Pri­ma s’a săvârșit Marți seara ,în surprinderea tuturor. Nici chiar unii din colegii de cabinet nu știau ce-a pus la cale ministrul in­ternelor. Legionarii așteptau la tribunale de două zile, să apuce locul întâi pe listele de candida­turi. Liberalii și național-țără­­niștii stăteau de veghe și ei ca măcar locul al doilea să nu le scape. Numai guvernul nu se a­­răta neliniștit de agitația acea­sta. De la minsterul de interne ști­rile arătau că nu poate fi vorba de dizolvarea parlamentului de­cât peste 7 — 8 zile. Pe cei cari înfruntau frigul la ușile tribuna­lelor nu-i deranjau autoritățile cu nimic. Și dintr’o dată oamenii se trezesc că guvernul a și de­pus lista și că după el a venit, anunțat — partidul liberal, apoi — tot anunțat — frontul d-lui Vaida. In cabinetul d-lu­i Călinescu se hohotea homeric... Așteptați. Mai urmează și altele.. Eu sunt aici, prezent la datorie. D. Iuliu Maniu s’a su­părat și a făcut contestație. Li­beralii sunt preocupați și ei de si­tuație. Dacă ar fi fost vorba nu­mai de locul pe listă, n’ar fost mare lucru. Dar au schimbat și semnele și lumea alegătoare e derutată. Ce ne facem? Un singur om a zâmbit la șotia d-lui Călinescu, căpitanul. Vrea lupta d. .Călinescu? O va avea. La atitudine corectă se răspunde prin atitudine corectă. Pentru viclenie sunt alte arme. Lumea veche poate râde sau se poate întrista după cum e de haz sau nu spectacolul. Tineretul legionar are alte preocupări. Legionari ascultați apelul: Moța — prezent. Marin — pre­zent. Cei cari se prăbușesc în neant se amuză. Cei cari intră în istorie luptă. D. Armand Călinescu râde, dar n'a învins. Abia s’a dat semnalul.­nesc adică al d-lui Maniu­. Acum oamenii vor căuta, vor trebui să caute cele cinci puncte mărunte din suprafața centi­metrului patrat îngăduit de lege. Mulți vor confunda cercul cu punctul listei guvernamentale, care e cel mai mare fiind sin­gur pe locul îngăduit. Vor fi derutați desigur și lberalii, cari nu vor găsi linia de mai îna­inte.. Doar pentru legionari nu-i nici-o primejdie. Ei aveau două puncte și azi vor avea patru. S’au dublat, așa cum a poruncit căpitanul să se dubleze voturi­le. Apoi legionarul nu se ia după semn. El va ști de mai înainte unde e locul a­lor săi. E rușine mare pentru cel care va greși și nici o pagubă pentru legiune. Deci, pentru a deruta pe ale­gători, a schimbat d. Armand Călinescu vechile semne. De­­aceea a dat poruncă pretutin­deni în țară, până la șefii de posturi să nu se rupă nici un afiș electoral din cele vechi; ba dacă se poate — adică dacă mai au din „întâmplare" să se afi­șeze noaptea, ca omului să-i rămână în ochi până în ajunul alegerilor vechile semne. (Unde nu vor fi va avea grije ministerul să se găsească altele) Guvernul trebue să obțină 40 la sută. Trebue. D. Armand Călinescu nu și-a dat seama însă că semnele d-sale pot fi și mai bune elemente de propagandă. In locul celor doi ochi, legionarii vor avea patru. Și lumea a și găsit explicația, care circulă: — Vor avea patru... fi­ndcă tre­bue să fie cu ochii în patru. Semnele electorale Teoria semnelor d-lui Căli­nescu e simplă: deruta alegă­torilor. In Ardeal oamenii vo­tau de când s’au pomenit cu roata (semnul național-fără­ £ n ochii ’n patru­ n curând apare A V LUTNR

Next