Vremea, iulie-decembrie 1938 (Anul 11, nr. 544-568)
1938-07-10 / nr. 545
VREMEA. China se război „Generalii“ Istoria contemporană a Chinei este anevoie de reconstituit, din cauza numeroșilor „generali" („war-lord~) , care s’au declarat autonomi în foarte multe provincii în deosebi în Nord-Vest, zând să asculte de ordinele refugivernului central din Nanking. Numai puține din numele acestor generali-dictatori vor fi înregistrate de istorie. Cei mai mulți dintre ei sunt uitați chiar în regiunile pe care le-au stăpânit. Totuși, fărâmițarea aceasta a Chinei a avut, și are încă, rezultate dezastruoase pentru unitatea națiunei și destinele Statului chinez. In treacăt fie spus, mulți dintre specialiștii in problema Extremului Orient se îndoiesc chiar dacă vreodată China a avut ceea ce se numește „instinctul statal”. Imperiul chinez, pentru acești cercetători, a fost numai o formulă; în fapt, China a supraviețuit pur și simplu ca „popor”, în mod organic. Cine a vrut și a îndrăznit, a cucerit China, parțial sar total. Dacă din actualul conflicthhino-japonez, China va ieși biruitoare — biruința aceasta i-o va da ajutorul unei Puteri streine, probabil Rusia. In niciun caz nu va fi o biruință a virtuților militare și civice chineze. Așa cum vom arăta la încheierea acestor articole, actualul război chino-japonez este o mare binefacere pentru China. Prin război, prin frontul uun anti-japonez, s-a ajuns cala o relativă unitate a Chinei. Unificarea Chinei ar fi fost o sarcină supra-omenească pentru Chiang Kai Shek, dacă nu ar fi intervenit războiul. Așa se și explică faptul că Chiang Kai Shek a dorit războiul cu Japonia, și l-a provocat în bună parte prin încetarea campaniilor sale contra armatei roșii, chineze. Generalissimul Chiang a înțeles că numai o mare primejdie evidentă, o agresiune a Japoniei în China centrală (Shanghai), va pune capăt stăpânirii „generalilor”. Cu unii din acești generali s’a luptat Chiang Kai Shek foarte mulți ani. De altfel planul Generalissimului, impus guvernului central din Nanking, a fost acesta: 1) lupta cu orice mijloace împotriva comunismului și a armatei roșii chineze, (căci o victorie a comunismului ar fi transformat China în provincie sovietică — sau în teatru de război între Rusia și Japonia); 2) lupta contra generalilor autonomi, care împiedicau unificarea Chinei. După lovitura de forță de la Sian (vezi articolul prim : Cine va stăpâni Asia?), Generalissimul a înțeles că nu va pune capăt stăpânirii generalilor decât prin încetarea campaniilor anticomuniste și declararea fățișă a unei politici anti-japoneze. Această politică anti-japoneză era, dealtfel, marele element de succes al propagandei comuniste în China. Chiang Kai Shek a înzecit șansele de succes ale acestei formule pentru că a încadrat-o naționalismului, adică programului guvernului de la Nanking. De pe acum putem trage următoarea concluzie în ce privește consecințele politice ale războiului chino-japonez: ceea ce nu a izbutit comunismul în cincisprezece ani — frontul unic chinezesc împotriva Japoniei, — a izbutit naționalismul chinez în câteva luni. Planul lui Borodin, agentul sovietic din 1923 la Canton, eșuat. Unificarea Chinei nu s’a a făcut prin revoluția proletariatului și prin doctrina marxistă— ci prin doctrina și prin elitele militare naționalistă ale lui Chiang Kai Shek. Să revenim însă la plaga Chinei contemporane, și la „generalii“ ei- Scriitorii afirmă, în unanimitate, de stânga că erau urâți de populație. Observatori imparțiali mărturisesc însă că uneori populația nu privea cu ochi răi instaurarea dictaturii unui „general". Muncile agricole sunt grele, în China. Taxele și dobânzile la cămătari aproape că lasă pe un țăran chinez, după o recoltă bună, muritor de foame. Mult mai ușoară era, așadar, înrolarea într-o armată de aventurieri, unde solda e sigură. Mercenarii primesc orice comandă, de la oricine ar veni. Chiar în celebra Armată Roșie, condusă de celebrul comunist Chu Teh, cuprinde un mare număr de mercenari, coolies fără lucru, țărani exasperați de sărăcie, etc. O bună bucată de vreme, soldații Armatei Roșii erau bine plătiți. Această armată comunistă — devenită astăzi a 8-a armată mobilă în slujba lui Chiang Kai Shek — ajunsese legendară prin tactica ei de guerilă. In actualul conflict chinojaponez, fosta armată roșie a rezistat cu succes câtva timp în provincia Shansi, dar faimoasa ei tactică de guerilă nu pare — chiar după mărturia unui scriitor comunist — să fi obținut vreun rezultat decisiv (Herbert Rosinski: The strategy of the Sino-Japanese Conflict, „Pacific Affaires”, Martie 1938, p. 35 — 43. Rosinski este un gazetar evreu refugiat din Germania, specialist în problemele Extremului Orient al cărții Das Japanische și autor Reich. Nu poate fi deci bănuit de antipatie față de armata roșie chineză, fiind el însuși un comunist notoriu). Colaboratorii lui Chiang Hai Shek Actualii „generali" chinezi care colaborează cu Chiang Kai Shek, au fost, până mai acum doi ani, cele mai bune instrumente în mâna Japoniei. Cum scriam și cu un alt prilej, Japonia nu intenționa — și nu intenționează nici astăzi, cucerirea unor anumite provincii din China. Din proprie experiență, Japonia știe ce cheltueli extraordinare și ce mari eforturi comportă o ocupare a unei provincii străine. Tactica japoneză a fost, până la izbucnirea actualului conflict, creiarea „provinciilor autonome”, conduse de un „general” care să nu se opună colaborării cu Tokio. Japonia are nevoie, cu orice preț, de piețe pentru desfacerea produselor sale. Drumul spre Australia și coloniile din Pacific i-au fost închise de către Anglia. Japonia nu avea altă scăpare decât cucerirea totală a piețelor chineze. Campaniile anti-japoneze din China, campanii purtate atât de guvernul de la Nanking cât și de partidul comunist — îi amenințau propria ei existență, înainte de a se putea vorbi de un „imperialism nipon”, deci, trebuie să se țină seama vitale ale economiei de interesele japoneze — interese care nu sunt mai barbare decât ale Angliei, Franței sau Rusiei. „Generalii” chinezi, foști adversari ai lui Chiang Kai Shek, au trecut însă unul câte unul de partea lui. Asta, începând chiar înainte de izbucnirea războiului. Războiul a precipitat și desăvârșit opera de colaborare a Generalissimului cu foștii „warlords”. In toamna 1935, contând pe rezistența generalilor din Nord față de mișcarea de centralizare a guvernului din Nanking , japonezii siliră trupele guvernamentale și ex-manciuriene (ale lui Chana Hsueh Liana) să se retragă din provincia Hopei (la granița Man-Chu-Kuo-ului). Se creia așa numita „zonă demilitarizată”. Planul ■— elaborat de generalul japonez Doihara —1 era mult mai vast. Se urmărea o confederație a „generalilor” din China de Nord, care ar fi cuprins într-o „mișcare de autonomie” (față de Nanking și Chiang Kai Shek) provinciile Hopei, Chahar, Shantung, Shansi și Suignan. Confederația aceasta a eșuat, dar China guvernamentală a trebuit să accepte zona demilitarizată, prin așa numitul Ho Yink-chin Umetsu Agreement. Japonezii au înțeles că tendința de centralizare și supunere față de guvernul de la Nanking este mai puternică decât militarismul provincial. Au crezut însă că reacțiunea contra lor va merge destul de încet. Și în urma lui Umetsu Agreement, statul major japonez a creiat „guvernele autonome” în Hopei și Chahar, separate și opuse guvernului din Nanking. Valoarea strategică a acestei mișcări era evidentă. Dar mișcarea aceasta strategică din punct de vedere militar, a fost dezastruoasă din punct de vedere politic. Celebrii „generali” chinezi nu mai voiau să joace rolul de păpuși ale Statului Major Japonez. Nici Yen Hsi-shan, generalul care stăpânea provinciile Shansi și Suiyuan, nici Han Fu-chu, care stăpânea în Shantung, n’au voit să participe la „Consiliul Hopei- Chahar”. Dimpotrivă se apropiară de Nanking. Yen Asi-shan primi chiar ajutor de la Chiang Kai Shek împotriva armatei roșii care îl atacase, și care fără îndoială l-ar fi biruit. Generalul Sung Che-Yuan, comandantul armatei 29 chineze, își stabili garnizoana în cea mai strategică regiune între Tientsin și Peiping, chemat fiind chiar de „generalul” local. Armata aceasta 29 dădu semne că e dispusă să atace pe „generalii” pro-japonezi. Astfel că, vrând nevrând, „generalii" acceptau procesul de unificare al Chinei. (G. China’s advance from defeat to strenght de „Asiaticus", fost corespondent în China al lui Die Weltbühne, articol publicat în „Pacific Affairs” XI, n. 1, p. 21 — 34. Autorul evident, este net anti-japonez. Feng Yu-hsiang, fost „general" puternic în Nord-Vest, cooperează de câțiva ani cu Chiang Kai Shek. Vestitul strateg și puternic comandant din Kuangsi, Pai Chunghsi, deși vechiu adversar al lui Chiang Kai-shek, acceptă comanda generalissimului în 1937. In sfârșit, Armata Roșie, devenită a 8-a Armată mobilă, sub comanda generalilor Chu Teh și Peng Teh-huai, a trecut și ea alături de guvern. „Inamicul înaintează, ne retragem...“ Edward Snow, ziarist englez cu accentuate simpatii pentru comunism, cunoscând bine China, în care a locuit 7 ani — a publicat anul trecut o carte de mare succes asupra armatei roșii Chineze. Red Star over China (London, Ed. Golancz, 1937). Snow descrie în culori vii și cu o vădită admirație pe generalul Chu Teh, „Napoleon al Chinei”, tualmente fostul adversar și aeexcelent colaborator al lui Chiang Kai Shek. Lui i-a încredințat generalissimul, in iarna 1937 — 938, ruperea liniilor de comunicație ale Japonezilor între Sud și Vest de Peiping. In această campanie, Chu Teh a găsit în față pe generalul japonez Teranchi — care, deși nu avea reputația de „Napoleon”, l-a înfrânt pretutindeni, pe celebrul Chu Teh. Totuși, generalul Chu Teh, este unul dintre oamenii cei mai interesanți din China actuală. Face parte dintr-o familie aristocratică, în sânul căreia a deprins toate viciile Chinei moderne și a devenit morfinoman. Dar, cu o voință de fier, a izbutit să se vindece de morfinomanie și a devenit comandantul armatei roșii chineze. Pe când Chiang Kai Shek lupta contra comunismului, pusese pe capul lui Chu Teh 250.000 dolari. „Napoleonul chinez“ și generalissimul de la Nanking s’au înțeles de minune asupra tacticei pe care armata chineză trebuie s’o aplice în războiul actual. încă din 1928, Chu Teh promulgase la Chiang-Kanshan cele patru reguli fundamentale ale răsboiului de guerilla: 1. Inamicul înaintează, ne retragem . 2. Inamicul se oprește , îl hârțuim. 3. Inamicul evită lupta; atacăm. 4. Inamicul se retrage, îl urmărim, înainte de izbucnirea războiului chino-japonez, tactica aceasta de guerilla ■— pe care Chu Teh a folosit-o adesea împotriva armatelor guvernamentale și căpătase culori de legendă. Cum scriam mai sus, rezultatele ei in actualul conflict n’au fost faimoase. Dimpotrivă, japonezii au dovedit că pot înainta vertiginos și ocupa teritorii vaste fără să dea o luptă, ci numai prin învăluire. In fața acestor operații militare grandioase japoneze, tactica lui Chu Teh n’a dat nici un rezultat. „Atacul” pe care-l aștepta Chu Teh, neutru putea „evita” nu s’a produs. Dimpotrivă, Japonezii au cucerit aproape tot Nordul Chinei prin operații exclusiv de învăluire, și cei care au trebuit să „atace” au fost Chinezii. Pentru a nu da naștere la invidii, Chiang Kai Shek a lăsat pe fiecare „general" să-și apere propria sa provincie. Astfel că fiecare mare comandant își putea dovedi calitățile chinezeale militare. In plus, contribuia și un element psihologic: fiecare își apăra bunul lui. Chiang Kai Shek, cu trupele sale centrale, a rămas la baza strategică pe Fluviul Galben, mișcându-se doar pentru a coordona operațiile spre Nord Numai provincia Shansi era apărată de fosta armată roșie și de trupele generalissimului. Tactica aceasta avea totuși marele păcat de a face din toate provinciile de Nord ale Chinei —apărate de foștii lor „generali" — o pradă ușoară în mâna japonezilor. Intr’adevăr, așa a fost. Trupele japoneze au înaintat, fără pierderi, câte 25 km. pe zi — decimând una după alta armatele provinciale chineze, înaintarea aceasta vertiginoasă nu ar fi convenit Japoniei dacă Statul Major Japonez ar fi urmărit (cum urmărea în prima fază a războiului) numai o „expediție" provincială în Nordul Chinei, cu inevitabilele ei confuzii, după atacul de la Shanghai. Dar, Japonia a abandonat ideia unui război pe viață și pe moarte. In acest caz, cucerirea vertiginoasă a Nordului Chinei nu poate fi decât de folos. Armatele chineze au pierdut, în aceste provincii de Nord, cele mai bune terenuri de rezistență: înaintarea fulgerătoare a japonezilor în Nord este un record mai ales ținând seama de natura accidentată a terenului. Iarea aceasta japoneză, a costat pe Chinezi pierderi grozave. Iar celebra rezistență la Shanghai — pe care mulți o socotesc un miracol — se explică prin efortul considerabil depus de Chiang Kai Shek, care a svârlit în foc, aici, timp de trei luni de zile, vreo 70 — 80 divizii, cu un efectiv de aproape 800.000 oameni. Din acești 800.000, au căzut jumătate, adică aproape 400 de mii. Iar Japonezii, care au atacat necontenit la Shanghai au pierdut numai vreo 40.000 oameni. (Cf. Herbert Rosinski, articolul citat: Am ales într’adins o sursă comunistă, pentru a se vedea superioritatea incontestabilă a armatei japoneze). Armata chineză este o armată bună și bine organizată. Unele divizii se pot chiar întrece cu cele mai bune trupe dar,cât ar fi de bune europene, trupele chineze, ele au în față una din cele mai puternice armate din lume, armata japoneză, înaintarea în China de Nord nu trebue explicată prin inexistența rezistenței chineze , ci prin calitatea excepțională a soldatului japonez.Și nu trebue să se uite că la Sanghai, Japonia a trimis regimente de rezerviști, cu material de războiu vechi. Cele mai bune trupe japoneze nu au intrat încă în luptă. Ele păzesc frontiera rusă, în Man-Chu-Kuo. La începutul războiului, China dispunea de o armată de 2 milioane oameni. Astăzi, trei sferturi din această armată este distrusă. Chiang Kai Shek conta, în vara anului 1937, că va mai putea mobiliza încă 10.000.00 oameni. înrolarea s’a făcut cu oarecare facilitate— însă cele mai bune regimente chineze pieriseră la Sanghai, și generalissimul n’a putut obține „continuitatea” în armată. In vara 1937, China avea circa 134 divizii de infanterie și 12 divizii de cavalerie. Din toată această armată, Chiang Kai Shek conta efectiv pe 65 divizii infanterie, câteva brigăzi de cavalerie și 24 regimente de artilerie. Trupele acestea, însă, erau bine pregătite de războiu, echipate și înarmate. (Pentru toate cifrele care urmează, folosesc studiul lui Carlo A. di Gualtieri, L’avanzata giapponese nella Cina settentrionale, „Asiatica”, Ort. 1937, care dispune de o bogată informație controlată cu izvoare engleze, belgiene și germane). Trupele acestea au fost organizate de maiorul Baur, prietenul mareșalului von Ludendorff, și de generalul von Seeckt După întoarcerea lui von Seeckt în Germania, opera sa a fost continuată de generalul von Reichman (azi comandant de Corp de armată la München). Până acum câteva luni o misiune militară germană a continuat organizarea armatei chineze. (Misiunea militară italiană nu s’a retras încă din China). Armamentul chinez e foarte foarte variat. Sunt puști Mannlicher 6,5 mm., Mauser de 7,9 mm., model 1888 și 6,8 mm., model 1913, Dreilinien 7,62 mm. (de la Ruși). Trei fabrici de artilerie Krupp lucrează la Canton, Honan și Howfang. Mitralierele tip Maxim et Hotchiss, fabricate în bună parte la Canton. Artileria chineză mai are piese Schneider-Creuzot și Bofors (suedeze). Aviația chineză avea la începutul războiului circa 1000 aparate, de diverse tipuri: Caproni, Savoia, Breguet, Rorthops. In primele trei luni aviația aceasta a fost nimicită (deși erau foarte mulți piloți străini: ruși, americani, englezi). Astăzi, Chiang Kai Shek dispune exclusiv de escadrile sovietice, cu piloți ruși. (Și aceste escadrile celebre s-au dovedit inferioare aviației japoneze. Pierderile japoneze sunt minime). La Shanghai, în primele 3 săptămâni, au căzut 500 aparate chinezești. Existau uzine aviatice chineze la Nanking și Hamkow, dar au fost nimicite de japonezi în prima etapă a războiului. Flota chineză cuprindea: 2 crucișetoare de 4.300 tone, 2 năvi-școală de 2.600 tone (construite în Anglia), 3 vechi crucișetoare (1897— 1898); 2 crucișetoare de 2.500 tone (1931-936) și unul de 2.650 tone (construit 1930); 20 canoniere de oțel de 400 — 500 tone; 23 canoniere fluviale; 3 contra-torpiloare; 8 torpiloare și alte câteva năvi. Dar China nu are baze navale importante. Față de flota japoneză, forțele navale chineze nu contează. Căile de comunicație sunt insuficiente. Majoritatea lor în timpul anotimpului ploios sunt impracticabile. Totuși, o rețea bună de linii ferate deservește trupele japoneze în înaintarea lor rapidă. Ceea ce la început putea fi un mijloc de apărare al armatei chineze — a ajuns după trei luni de războiu un instrument formidabil al ofensivei japoneze. Cu toate acestea, specialiștii afirmă că niciodată China n’a avut o armată mai bine utilată ca la începutul războiului. Deși opera lui Chiang Kai Shek nu era încă desăvârșită, totuși generalissimul s’a simțit destul de puternic pentru a provoca războiul. Pentru că, așa cum vom vedea în articolul următor, cu toate că Japonia simțea nevoia de a începe repede războiul, Statul Major Japonez nu a voit să-l înceapă în momentul izbucnirii ostilităților. China, îndemnată fără îndoială de Soviete — care nu mai puteau continua să privească neputincioase inundarea continentală a Japoniei — a făcut tot ce i-a stat în putință ca să transforme unul din obișnuitele conflicte de frontieră într’un războiu de lungă durată. Chiang Kai Shek n’ar fi îndrăznit un asemenea lucru dacă n’ar fi avut o armată bună la dispoziție. Legenda că China n’a fost pregătită de războiu trebuie părăsită... MIRCEA ELIADE Generalul Chiang Kai Shek țf ■ >! ‘v l D-ua genei« Chiang Kai Shek forțele chineze la Începutul războiului Foarte multă lume crede că armata chineză este — sau, cel puțin, a fost în primele luni ale războiului — inexistentă. Numai așa își explică lumea rea japonezilor. De fapt, înaintaînain VREMEA a lansat în Luna Cârtii * „ CĂRȚILE VREMII“ Vladimir Donescu : „Vremea” după zece luni de apariție. Constantin Donescu : Primăvară românească. Maior C. Sandovici : Turtucaia, ideologie militară a ultimului veac. N. C. Angelescu : Dezechilibrul românesc. N. Davidescu : Naționalismul în presă. Tudor Șoimaru : Istoria vieții publice în România. R. Peretz : Biruri la români. Ion Anestin : Schiță pentru istoria teatrului românesc. Pompiliu Constantinescu : Figuri literare. Ing. Sergiu Condrea : In zodia științei. Volumele se află în vânzare, la standul „VREMII", la Palatul Culturii al Fundațiilor Regale și la toate librăriile. Un bloc de zece volume, tipărite în condițiuni tehnice neobișnuite la noi, pe hârtie special fabricată, cu numeroase stampe, desene și reproduceri fotografice în mai multe culori. Peste 1000 pagini mari.