Vremea, iulie-decembrie 1938 (Anul 11, nr. 544-568)

1938-07-10 / nr. 545

VREMEA. China se r­ăzboi „Generalii“ Istoria contemporană a Chinei este anevoie de reconstituit, din cauza numeroșilor „generali" („war-lord~­) , care s’au declarat autonomi în foarte multe provincii în deosebi în Nord-Vest, zând să asculte de ordinele refu­gi­vernului central din Nanking. Numai puține din numele a­­­cestor generali-dictatori vor fi înregistrate de istorie. Cei mai mulți dintre ei sunt uitați chiar în regiunile pe care le-au stăpâ­nit. Totuși, fărâmițarea aceasta a Chinei a avut, și are încă, rezultate dezastruoase pentru u­­nitatea națiunei și destinele Statului chinez. In treacăt fie spus, mulți dintre specialiștii in problema Extremului­ Orient se îndoiesc chiar dacă vreo­dată China a avut ceea ce se numește „instinctul statal”. Im­periul chinez, pentru acești cer­cetători, a fost numai o for­mulă; în fapt, China a supra­viețuit pur și simplu ca „po­por”, în mod organic. Cine a vrut și a îndrăznit, a cucerit China, parțial sar total. Dacă din actualul conflict­­hhino-japonez, China va ieși bi­ruitoare — biruința aceasta i-o va da ajutorul unei Puteri stre­ine, probabil Rusia. In niciun caz nu va fi o biruință a virtu­ților militare și civice chineze. Așa cum vom arăta la înche­ierea acestor articole, actua­lul război chino-japonez este o mare binefacere pentru China. Prin război, prin frontul uun anti-japonez, s-a ajuns ca­la o relativă unitate a Chinei. U­­nificarea Chinei ar fi fost o sar­cină supra-omenească pentru Chiang Kai Shek, dacă nu ar fi intervenit războiul. Așa se și explică faptul că Chiang Kai Shek a dorit războiul cu Japonia, și l-a provocat în bună parte prin încetarea campaniilor sale contra armatei roșii, chine­ze. Generalissimul Chiang a în­țeles că numai o mare pri­mejdie evidentă, o agresiune a Japoniei în China centrală (Shanghai), va pune capăt stă­pânirii „generalilor”. Cu unii din acești generali s’a luptat Chiang Kai Shek foarte mulți ani. De altfel planul Gene­­ralissimului, impus guvernului central din Nanking, a fost a­­cesta: 1) lupta cu orice mijloace împotriva comunismului și a ar­matei roșii chineze, (căci o victo­rie a comunismului ar fi transfor­mat China în provincie sovie­tică — sau în teatru de război între Rusia și Japonia); 2) lup­ta contra generalilor autonomi, care împiedicau unificarea Chi­nei. După lovitura de forță de la Sian (vezi articolul prim : Cine va stăpâni Asia?), Genera­lissimul a înțeles că nu va pune capăt stăpânirii generalilor decât prin încetarea campaniilor anti­comuniste și declararea fățișă a unei politici anti-japoneze. Această politică anti-japoneză era, dealtfel, marele element de succes al propagandei comunis­te în China. Chiang Kai Shek a înzecit șansele de succes ale acestei formule pentru că a în­cadrat-o naționalismului, adică programului guvernului de la Nanking. De pe acum pu­tem trage următoarea con­cluzie în ce privește consecin­țele politice ale războiului chi­no-japonez: ceea ce nu a izbutit comunismul în cincisprezece ani — frontul unic chinezesc împo­triva Japoniei, — a izbutit na­ționalismul chinez în câteva luni. Planul lui Borodin, agentul so­vietic din 1923 la Canton, eșuat. Unificarea Chinei nu s’a a făcut prin revoluția proletaria­tului și prin doctrina marxistă­­— ci prin doctrina și prin elitele militare naționalistă ale lui Chiang Kai Shek. Să revenim însă la plaga Chinei contemporane, și la „ge­neralii“ ei- Scriitorii afirmă, în unanimitate, de stânga că erau urâți de populație. Observatori imparțiali mărturisesc însă că uneori populația nu privea cu ochi răi instaurarea dictaturii unui „general". Muncile agri­cole sunt grele, în China. Taxele și dobânzile la cămătari aproape că lasă pe un țăran chinez, după o recoltă bună, muritor de foa­me. Mult mai ușoară era, așa­dar, înrolarea într-o armată de aventurieri, unde solda e sigu­ră. Mercenarii primesc orice comandă, de la oricine ar veni. Chiar în celebra Armată Roșie, condusă de celebrul comunist Chu Teh, cuprinde un mare nu­măr de mercenari, coolies fără lucru, țărani exasperați de să­răcie, etc. O bună bucată de vreme, soldații Armatei Roșii erau bine plătiți. Această armată comunistă — devenită astăzi a 8-a armată mobilă în slujba lui Chiang Kai Shek — ajunsese le­gendară prin tactica ei de gue­rilă. In actualul conflict chino­­japonez, fosta armată roșie a rezistat cu succes câtva timp în provincia Shansi, dar fai­moasa ei tactică de guerilă nu pare — chiar după mărturia u­­nui scriitor comunist — să fi ob­ținut vreun rezultat decisiv (Herbert Rosinski: The strategy of the Sino-Japanese Conflict, „Pacific Affaires”, Martie 1938, p. 35 — 43. Rosinski este un gazetar evreu refugiat din Ger­mania, specialist în probleme­le Extremului Orient al cărții Das Japanische și autor Reich. Nu poate fi deci bănuit de anti­patie față de armata roșie chi­neză, fiind el însuși un comu­nist notoriu). Colaboratorii lui Chiang H­ai Shek Actualii „generali" chinezi ca­re colaborează cu Chiang Kai Shek, au fost, până mai acum doi ani, cele mai bune instrumen­te în mâna Japoniei. Cum scriam și cu un alt prilej, Japonia nu intenționa — și nu intenționează nici astăzi, cucerirea unor anu­mite provincii din China. Din proprie experiență, Japonia știe ce cheltueli extraordinare și ce mari eforturi comportă o ocu­pare a unei provincii străine. Tactica japoneză a fost, până la izbucnirea actualului conflict, creiarea „provinciilor autono­me”, conduse de un „general” care să nu se opună colaborării cu Tokio. Japonia are nevoie, cu orice preț, de piețe pentru des­facerea produselor sale. Dru­mul spre Australia și coloniile din Pacific i-au fost închise de către Anglia. Japonia nu avea altă scăpare decât cucerirea to­tală a piețelor chineze. Cam­paniile anti-japoneze din China, campanii purtate atât de gu­vernul de la Nanking cât și de partidul comunist — îi amenin­țau propria ei existență, înainte de a se putea vorbi de un „im­perialism nipon”, deci, trebuie să se țină seama vitale ale economiei de interesele japoneze — interese care nu sunt mai bar­bare decât ale Angliei, Fran­ței sau Rusiei. „Generalii” chinezi, foști ad­versari ai lui Chiang Kai Shek, au trecut însă unul câte unul de partea lui. Asta, începând chiar înainte de izbucnirea războiului. Războiul a precipitat și desăvâr­șit opera de colaborare a Gene­­ralissimului cu foștii „war­lords”. In toamna 1935, contând pe rezistența generalilor din Nord față de mișcarea de centralizare a guvernului din Nanking , ja­ponezii siliră trupele guverna­mentale și ex-manciuriene (ale lui Chana Hsueh Liana) să se retragă din provincia Hopei (la granița Man-Chu-Kuo-ului). Se creia așa numita „zonă demili­tarizată”. Planul ■— elaborat de generalul japonez Doihara —1 era mult mai vast. Se urmărea o confederație a „generalilor” din China de Nord, care ar fi cu­prins într-o „mișcare de autono­mie” (față de Nanking și Chiang Kai Shek) provinciile Hopei, Chahar, Shantung, Shan­si și Suignan. Confederația a­­ceasta a eșuat, dar China gu­vernamentală a trebuit să ac­cepte zona demilitarizată, prin așa numitul Ho Yink-chin­ Umetsu Agreement. Japonezii au înțeles că tendin­ța de centralizare și supunere față de guvernul de la Nan­king este mai puternică decât militarismul provincial. Au cre­zut însă că reacțiunea contra lor va merge destul de încet. Și în urma lui Umetsu­ Agre­­ement, statul major japonez a creiat „guvernele autonome” în Hopei și Chahar, sep­arate și opuse guvernului din Nan­king. Valoarea strategică a a­­cestei mișcări era evidentă. Dar mișcarea aceasta strategică din punct de vedere militar, a fost dezastruoasă din punct de vedere politic. Celebrii „ge­nerali” chinezi nu mai voiau să joace rolul de păpuși ale Statului Major Japonez. Nici Yen Hsi-shan, generalul care stăpânea provinciile Shansi și Suiyuan, nici Han Fu-chu, care stăpânea în Shantung, n’au voit să participe la „Consiliul Hopei- Chahar”. Dimpotrivă se apropia­ră de Nanking. Yen Asi-shan primi chiar ajutor de la Chiang Kai Shek împotriva armatei ro­șii care îl atacase, și care fără îndoială l-ar fi biruit. Generalul Sung Che-Yuan, comandantul ar­matei 29 chineze, își stabili gar­nizoana în cea mai strategică re­giune între Tientsin și Peiping, chemat fiind chiar de „genera­­lul” local. Armata aceasta 29 dă­du semne că e dispusă să atace pe „generalii” pro-japonezi. Ast­fel că, vrând nevrând, „generalii" acceptau procesul de unificare al Chinei. (G. China’s advance from defeat to strenght de „A­­siaticus", fost corespondent în China al lui Die Weltbü­hne, arti­col publicat în „Pacific Affai­rs” XI, n. 1, p. 21 — 34. Autorul evident, este net anti-japonez­. Feng Yu­-hsiang, fost „general" puternic în Nord-Vest, cooperea­ză de câțiva ani cu Chiang Kai Shek. Vestitul strateg și puternic comandant din Kuangsi, Pai Chunghsi, deși vechiu adversar al lui Chiang Kai-shek, acceptă comanda generalissimului în 1937. In sfârșit, Armata Roșie, deveni­tă a 8-a Armată mobilă, sub co­manda generalilor Chu Teh și Peng Teh-huai, a trecut și ea alături de guvern. „Inamicul înaintează, ne retragem...“ Edward Snow, ziarist englez cu accentuate simpatii pentru comunism, cunoscând bine Chi­na, în care a locuit 7 ani — a publicat anul trecut o carte de mare succes asupra armatei ro­șii Chineze. Red Star over Chi­na (London, Ed. Golancz, 1937). Snow descrie în culori vii și cu o vădită admirație pe ge­neralul Chu Teh, „Napoleon al Chinei”, tualmente fostul adversar și ae­excelent colaborator al lui Chiang Kai Shek. Lui i-a încredințat generalissimul, in iarna 1937 — 938, ruperea li­niilor de comunicație ale Japone­zilor între Sud și Vest de Pei­ping. In această campanie, Chu Teh a găsit în față pe generalul japonez Teranchi — care, deși nu avea reputația de „Napoleon”, l-a înfrânt pretutindeni, pe celebrul Chu Teh. Totuși, generalul Chu Teh, este unul dintre­ oamenii cei mai in­teresanți din China actuală. Face parte dintr-o familie aristocra­tică, în sânul căreia a deprins toate viciile Chinei moderne și a devenit morfinoman. Dar, cu o voință de fier, a izbutit să se vin­dece de morfinomanie și a deve­nit comandantul armatei roșii chineze. Pe când Chiang Kai Shek lupta contra comunismului, pusese pe capul lui Chu Teh 250.000 do­lari. „Napoleonul chinez“ și gene­ralissimul de la Nanking s’au în­țeles de minune asupra tacticei pe care armata chineză trebuie s’o aplice în războiul actual. încă din 1928, Chu Teh promulgase la Chiang-Kanshan cele patru reguli fundamentale ale răsbo­­iului de guerilla: 1. Inamicul înaintează, ne retragem . 2. Inamicul se oprește , îl hârțuim. 3. Inamicul evită lupta; atacăm. 4. Inamicul se retrage, îl urmă­rim, înainte de izbucnirea războiu­lui chino-japonez, tactica aceas­ta de guerilla ■— pe care Chu Teh a folosit-o adesea împotri­va armatelor guvernamentale și căpătase culori de legendă. Cum scriam mai sus, rezultatele ei in actualul conflict n’au fost fai­moase. Dimpotrivă, japonezii au dovedit că pot înainta ver­tiginos și ocupa teritorii vaste fără să dea o luptă, ci numai prin învăluire. In fața acestor operații militare grandioase japoneze, tactica lui Chu Teh n’a dat nici un rezultat. „Atacul” pe care-l aștepta Chu Teh, neutru pu­tea „evita” nu s’a produs. Dim­potrivă, Japonezii au cucerit a­­proape tot Nordul Chinei prin operații exclusiv de învăluire, și cei care au trebuit să „atace” au fost Chinezii. Pentru a nu da naștere la in­vidii, Chiang Kai Shek a lăsat pe fiecare „general" să-și apere propria sa provincie. Astfel că fiecare mare comandant își putea dovedi calitățile chinez­eale militare. In plus, contribuia și un element psihologic: fiecare își apăra bunul lui. Chiang Kai Shek, cu trupele sale centrale, a rămas la baza strategică pe Flu­viul Galben, mișcându-se doar pentru a coordona operațiile spre Nord­ Numai provincia Shansi era apărată de fosta armată roșie și de trupele generalissimului. Tactica aceasta avea totuși marele păcat de a face din toate provinciile de Nord ale Chinei —apărate de foștii lor „generali" — o pradă ușoară în mâna japo­nezilor. Intr’adevăr, așa a fost. Trupele japoneze au înaintat, fără pierderi, câte 25 km. pe zi — decimând una după alta arma­tele provinciale chineze, înainta­rea aceasta vertiginoasă nu ar fi convenit Japoniei dacă Statul Major Japonez ar fi urmărit (cum urmărea în prima fază a războ­iului) numai o „expediție" pro­vincială în Nordul Chinei, cu inevitabilele ei confuzii, după atacul de la Shanghai. Dar, Ja­ponia a abandonat ideia unui război pe viață și pe moarte. In acest caz, cucerirea vertiginoa­să a Nordului Chinei nu poate fi decât de folos. Armatele chine­ze au pierdut, în aceste pro­vincii de Nord, cele mai bune terenuri de rezistență: înainta­rea fulgerătoare a japonezilor în Nord este un record mai ales ținând seama de natura acci­dentată a terenului. Iarea aceasta japoneză, a costat pe Chinezi pierderi grozave. Iar celebra rezistență la Shan­ghai — pe care mulți o socotesc un miracol — se explică prin efortul considerabil depus de Chiang Kai Shek, care a svârlit în foc, aici, timp de trei luni de zile, vreo 70 — 80 divizii, cu un efectiv de aproape 800.000 oa­meni. Din acești 800.000, au că­zut jumătate, adică aproape 400 de mii. Iar Japonezii, care au a­­tacat necontenit la Shanghai au pierdut numai vreo 40.000 oa­meni. (Cf. Herbert Rosinski, ar­ticolul citat: Am ales într’adins o sursă comunistă, pentru a se vedea superioritatea incontesta­bilă a armatei japoneze). Armata chineză este o armată bună și bine organizată. Unele divizii se pot chiar întrece cu cele mai bune trupe dar,cât ar fi de bune europene, trupele chineze, ele au în față una din cele mai puternice armate din lume, armata japoneză, înain­tarea în China de Nord nu tre­­bue explicată prin inexistența rezistenței chineze , ci prin ca­litatea excepțională a soldatului japonez.­­Și nu trebue să se uite că la Sanghai, Japonia a trimis regimente de rezerviști, cu mate­rial de războiu vechi. Cele mai bune trupe japoneze nu au intrat încă în luptă. Ele păzesc fron­tiera rusă, în Man-Chu-Kuo­. La începutul războiului, China dispunea de o armată de 2 mili­oane oameni. Astăzi, trei sferturi din această armată este distru­să. Chiang Kai Shek conta, în vara anului 1937, că va mai pu­tea mobiliza încă 10.000.00 oa­meni. înrolarea s’a făcut cu oa­recare facilitate­­— însă cele mai bune regimente chineze pierise­ră la Sanghai, și generalissimul n’a putut obține „continuitatea” în armată. In vara 1937, China avea circa 134 divizii de infanterie și 12 di­vizii de cavalerie. Din toată această armată, Chiang Kai Shek conta efectiv pe 65 divizii infanterie, câteva brigăzi de ca­valerie și 24 regimente de ar­tilerie. Trupele acestea, însă, erau bine pregătite de războiu, echipate și înarmate. (Pentru toate cifrele care urmează, folo­sesc studiul lui Carlo A. di Gual­­tieri, L’avanzata giapponese nella Cina settentrionale, „Asiatica”, Ort. 1937, care dispune de o bo­gată informație controlată cu izvoare engleze, belgiene și germane). Trupele acestea au fost orga­nizate de maiorul Baur, priete­nul mareșalului von Luden­­dorff, și de generalul von Seeckt După întoarcerea lui von Seeckt în Germania, opera sa a fost con­tinuată de generalul von Reich­­man (azi comandant de Corp de armată la München). Până acum câteva luni o misiune militară ger­mană a continuat organizarea armatei chineze. (Misiunea mili­tară italiană nu s’a retras încă din China). Armamentul chinez e foarte foarte variat. Sunt puști Mann­licher 6,5 mm., Mauser de 7,9 mm., model 1888 și 6,8 mm., mo­del 1913, Dreilinien 7,62 mm. (de la Ruși). Trei fabrici de artile­rie Krupp lucrează la Canton, Ho­nan și How­fang. Mitralie­rele tip Maxim et Hotchiss, fabricate în bună parte la Canton. Artileria chineză mai are piese Schneider-Creuzot și Bofors (su­edeze). Aviația chineză avea la începu­tul războiului circa 1000 apara­te, de diverse tipuri: Caproni, Savoia, Breguet, Rorthops. In primele trei luni aviația aceasta a fost nimicită (deși erau foarte mulți piloți străini: ruși, ameri­cani, englezi). Astăzi, Chiang Kai Shek dispune exclusiv de escadrile sovietice, cu piloți ruși. (Și aceste escadrile celebre s-au dovedit inferioare aviației japo­neze. Pierderile japoneze sunt minime). La Shanghai, în primele 3 săptămâni, au căzut 500 apa­rate chinezești. Existau uzine a­­viatice chineze la Nanking și Hamkow, dar au fost nimicite de japonezi în prima etapă a războ­iului. Flota chineză cuprindea: 2 crucișetoare de 4.300 tone, 2 năvi-școală de 2.600 tone (con­struite în Anglia), 3 vechi cruci­șetoare (1897­­— 1898); 2 cruci­șetoare de 2.500 tone (1931-936) și unul de 2.650 tone (construit 1930); 20 canoniere de oțel de 400 — 500 tone; 23 canoniere fluviale; 3 contra-torpiloare; 8 torpiloare și alte câteva năvi. Dar China nu are baze navale importante. Față de flota japo­neză, forțele navale chineze nu contează. Căile de comunicație sunt in­suficiente. Majoritatea lor în timpul anotimpului ploios sunt impracticabile. Totuși, o rețea bună de linii ferate deservește trupele japoneze în înaintarea lor rapidă. Ceea ce la început pu­tea fi un mijloc de apărare al armatei chineze — a ajuns după trei luni de războiu un instru­ment formidabil al ofensivei ja­poneze. Cu toate acestea, specialiștii afirmă că niciodată China n’a avut o armată mai bine utilată ca la începutul războiului. Deși opera lui Chiang Kai Shek nu era încă desăvârșită, totuși gene­ralissimul s’a simțit destul de puternic pentru a provoca răz­boiul. Pentru că, așa cum vom vedea în articolul următor, cu toate că Japonia simțea nevoia de a începe repede războiul, Sta­tul Major Japonez nu a voit să-l înceapă în momentul izbucnirii ostilităților. China, îndemnată fă­ră îndoială de Soviete — care nu mai puteau continua să privea­scă neputincioase inundarea con­tinentală a Japoniei — a făcut tot ce i-a stat în putință ca să transforme unul din obișnuitele conflicte de frontieră într’un răz­boiu de lungă durată. Chiang Kai Shek n’ar fi îndrăznit un a­­semenea lucru dacă n’ar fi avut o armată bună la dispoziție. Le­genda că China n’a fost pre­gătită de războiu trebuie pără­sită... MIRCEA ELIADE Generalul Chiang Kai Shek țf ■ >! ‘v l D-ua genei« Chiang Kai Shek forțele­ chineze la Începutul războiului Foarte multă lume crede că armata chineză este — sau, cel puțin, a fost în primele luni ale războiului — inexistentă. Numai așa își explică lumea rea japonezilor. De fapt, înainta­înain­ VREMEA a lansat în Luna Cârtii * „ CĂRȚILE VREMII“ Vladimir Donescu : „Vre­mea” după zece luni de apariție. Constantin Donescu : Pri­măvară românească. Maior C. Sandovici : Tur­­tucaia, ideologie militară a ultimului veac. N. C. Angelescu : Dezechi­librul românesc. N. Davidescu : Naționa­lismul în presă. Tudor Șoimaru : Istoria vie­ții publice în România. R. Peretz : Biruri la români. Ion Anestin : Schiță pentru istoria teatrului românesc. Pompiliu Constantinescu : Figuri literare. Ing. Sergiu Condrea : In zodia științei. Volumele se află în vânzare, la standul „VREMII", la Palatul Cul­turii al Fundațiilor Regale și la toate librăriile. Un bloc de zece volume, tipărite în condițiuni tehnice neobișnuite la noi, pe hârtie special fabricată, cu numeroase stampe, desene și repro­duceri fotografice în mai multe cu­lori. Peste 1000 pagini mari.

Next