Vremea, iulie-decembrie 1941 (Anul 14, nr. 608-631)
1941-07-06 / nr. 608
Ä—Duminecă 6 iulie 1941 Ce Înseamnă „Icheba“ ? - Teroarea își face drum. - Moses Klritski, inițiatorul teroarei roșii. - Dermnski, organizatorul ei. - „impozitul de sânge“ ..Dușmanul de clasă”. - Uciderea contelui Mirbach La 26 octombrie 1917, la ședința sovietului dela Petersburg, Trotski pronunță această frază solemnă : „Guvernul provizoriu nu mai este , trăiască guvernul sovietic !“ In același timp, foile bolșevice din oraș anunțau venirea pe pământ a erei de aur. Nu trebuiau să mai fie nici războaie, nici crime, nici mizerie ; frontierele politice, economice și chiar moneta trebuiau să dispară și asupra celor mai îndepărtate populații ale primului stat socialist din lume, cornul abundenței urma să-și reverse darurile sale : pace, egalitate, bunăstare. Drept vorbind însă, nici la Petersburg și nici în altă parte a lumii sovietice, nimic deosebit nu arăta încă sosirea erei de aur, atât de solemn anunțată. Repartizați în camerele institutului Smolny (casa de educație pentru tinerele fete nobile, fondată de Caterina 11), comisarii poporului nu păreau prea încântați de ei înșiși. Erau sau nu la putere ? Lucrul nu prea era clar. Pe întregul teritoriu al republicii, ei nu erau recunoscuți decât de unul sau două regimente din „garda roșie“. Funcționarii erau în grevă, Banca refuza să plătească mandatele noului guvern, impozitele nu se mai încasau, ministerele și serviciile publice erau închise. Undeva, într'un cartier din Petersburg, guvernul provizoriu, acela care fura străzii nu se arăta numai față de foștii miniștri, ofițeri sau înalți funcționari; primele zile ale regimului din sovietic, administrația, poliția, tribunalele fură deopotrivă aduse la neputință. Rezultatul: o creștere nemaiauzită a lor, jafurilor și bătăilor, furturiStrăzile nu mai erau luminate. Indivizi cu o înfățișare fioroasă ieșeau din umbră, se aruncau asupra trecătorilor și unora le luau până și hainele, forțau ușile caselor și prăvăliilor. Erau agenții guvernului sau lucrau pe cont propriu? Nimeni nu putea ști. Dar mateloții și o parte din populație nu voia să împartă bunurile burgheziei cu indivizii „fără spirit de clasă”, adică cu hoții și borfașii. Deaceea le declarară acestora un războiu crâncen, oriunde era prins un borfaș el era masacrat pe loc. In fiecare zi, cheiurile Nevei erau pline de lume care contempla același spectacol: mateloți sau lucrători ținând câte un borfaș de brațe deasupra gheței și apoi împingându-l pe copcă să-i înghită valurile. In fiecare zi se omorau zeci de oameni pe stradă fără ca să se poată afla numele asasinilor și nici ale victimelor, detaliu care, de altfel, nu interesa pe nimeni. Nu mai era nici poliție, nici tribunal, fiindcă nu mai era un guvern care să se conducă. Comisarii neputincioși continuau să delibereze la Smolny fără a ajunge să se înțeleagă asupra condițiilor deoîntr-o zi, redactorul unui ziar comunist fu asasinat. Fură arestați mai multe zeci de tineri și împușcați sub pretextul că „au încercat să fugă”. împotrivirea violentă a opoziției se manifesta însă, tot mai intens și bolșevicii își dădură seamă că trebue să intervină energic. Ceea ce și făcură deja 7 Noembrie 1917 înainte, adică două săptămâni după răsturnararea guvernului provizoriu. In acea zi, Lenin, cu titlul de președinte al comisarilor poporului, semnă decretul prin care se instituia „o Comisie extraordinară pentru a combate contrarevoluția, sabotajul și orice lipsă de la serviciu”. Primele două cuvinte care în rusește se •iuiu „Theresvitchnaia Komisiin” dădură acestei comisii, ți un prescurtare, numele celebru și sinistru de „Twicka”. Atribuțiile douii comisii nu rau decât vag formulate : ca trebuia în primul rând să ușureze sarcina tribunalului revoluționar căruia îi incumba până atunci tot ce privea poliția politică. Deși sediul ei central fu transferat în curând la Moscosese răsturnat, ținea ședință după ședință. El plătea încă lefurile funcționarilor săi și expedia lucrările curente după toate regulile birocrației. In realitate, nimeni nu știa în mâinile cui se afla puterea; un singur lucru era sigur : că această putere, niciunul din cele două guverne nu era în stare s'o exercite. Puterea aparținea acum acelora care aveau armele în mâni și știau să se servească de ele. Cine erau aceștia ? Mai întâi mateloții, apoi dezertorii și elementele populației care luase armele și influența direct asupra celorlalți, retice prealabile luării puterii și exercitării ei. Responsabilitățile pe care le simțeau apăsând greu pe umerii lor îi făceau să tremure și toți, în spatele lui Lenin, încercau să formeze un guvern de coliție cu celelalte partide socialiste. Kamenev, Zinoviev, Riazanov, Rykov susțineau mai ales formula guvernului de coaliție și amenințau cu demisia în cazul că nu li se realizează părerea lor. Adresază în acest sens o scrisoare lui Lenin. Când acesta luă cunoștință de ea, plin de furie, strigă : „Ei bine, avem să-i excludem din partid și-i vom trimite la închisoare, dacă va trebui !”. La care, Stalin, care se găsea lângă el, adăugă: „Și, poate, că chiar îi vom împușca”. (Ceea ce avea să și facă în 1937). Lenin aluneca pe fiecare zi pe calea teroarei, pe care o socotea necesară guvernării: „Calea teroarei e singura care se deschide înaintea noastră și n’o putem evita. Vă închipuiți că fără teroarea revoluționară, brutală și fără menajamente, e posibil să învingem?”. Și Lenin avea dreptate: calea teroarei, pe care se hotărîse să intre, era pentru bolșevici singura ieșire posibilă. Teroarea se acorda cu instinctele bestiale deslănțuite și constituia o bună tactică pentru a ține strada de partea lor. Lenin, în oportunismul lui cunoscut, de îndată ce-și dădu seama că strada cerea teroarea, înscrise teroarea în programul său va, totuși principalul ei câmp de activitate rămase la Petersburg, unde, pentru moment, marea burghezie, partidele socialiste și elementele anti-bolșevice de orice fel se găseau reunite. Odată decretul semnat, directorul numit, Felix Dzerjinski, ceru guvernului să i se arate care vor fi mijloacele ce vor sta la dispoziția noului organism. Nu primi drept răspuns decât o tăcere apăsătoare. Nici Lenin și nici unul din comisari nu avea nici mai mică idee asupra mijloacelor pe care le comportă o poliție politică. Nici măcar o mașină, pentru a transporta pe prizonieri la închisoare, nu se punea la dispoziția „Comisiei extraordinare”. Abia în Decembrie,când un comunist de marcă, Volodarski, fu asasinat într’o uliță, Dzerjinski reuși să găsească imediat un automobil. Pivnițele aristocraticei instituții Smolny se umplură într’o clipită. Dar chiar cei mai teribili adversari ai regimului nu-și putură stăpâni râsul când își dădură seamă că nimeni nu știa ce să facă cu ei. Să-i împuște? Lui Dzerjinski nu-i trecea prin cap așa ceva. Tcheka” își lămuri astfel situația — mult mai complexă decât și-o închipuia. Trebuiră săptămâni de lucru, pentru ca Tcheka” să corespundă importantei ei misiuni. MOSES URITSKI Dar în timpul acesta, Petersburgul devenise un furnicar de forțe contra-revoluționare. Funcționarii paralizau mașina de stat, populația linșa „pe burghez". Hoasul amenința să se facă tot mai mare. Trebuia un om care să țină piept unei asemenea grele situații. Dar unde să-l găsești ? Fu căutat și într'o bună zi omul fu găsit în persoana lui Moses Uritski, cunoscut în partid și sub numele de Kusmici, Salomon, Bo ris, Boreski și Satski. Acestui om i se încredință direcția de la „Theka“ pentru Petersburg și împrejurimi. Cine era Uritski ? Un tânăr evreu de 24 de ani, scund, cu picioarele arcuite, cu o frunte înaltă și un nas lung pe care se sprijinea o pereche de ochelari mari. Adolescența și-o petrecuse într-un orășel aproape de Kiev, unde frecventase și școala talmudică. Tatăl său era un mic anticar. Viitorul organizator al teroarei era destinat să ajungă rabin și anticar. Dar se abătu din drumul lui, îndată ce veni în contact cu cercurile social-democrate ceea ce-l duse pe drumul succesiv al celor trei etape revoluționare : închisoarea, exilul și emigrația. Intre revoluționari, însă, nu prea era luat în serios și chiar um raport al „Okhranei“ (poliția secretă țaristă) îl descrie ca „neserios“. Totuși deveni un fel de secretar al șefului social-democrat Plekhanov, ,iar în 1912 fu ales pentru a reprezenta grupul Tratski la comitetul de organizare al revoluționarilor ruși. Acesta e dealtfel un capitol fără glorie pentru Uristki, căci a fost ales cu voturile agenților „Okhranei“, care-l prefera pe el, socotit ,,neserios", în locul altuia. Și totuși, odată instalat în fruntea „Comisiei extraordinare“, omul acesta organiză pas cu pas teroarea roșie. El făcu să apară în „Pravda“ un decret prin care orice cetățean era obligat să denunțe pe oricare „suspect“,, sub amenințarea pedepsei cu moartea. Uritski își putu astfel recruta primii lui colaboratori, spioni și călăi. Instalat în somptuosul palat al Ministerului de Interne, Uritski semna zilnic maldăre de mandate de arestare, dar refuza să semneze vreo pedeapsă cu moartea. Cel mult, organele executive primiră ordinul să tragă în caz „de fugă de sub escortă“. Ceea ce-i producea o deosebită plăcere tânărului director era în special convorbirea cu persoanele nobile, obligate să stea sub controlul lui. Le vizita personal în închisoare și le punea întrebări, lăsând să cadă neglijent și fraze care anunțau moartea celui cu care convorbea. Cităm de pildă, după cartea lui Essad Bey (Histoire de Guépéou, Payot, Pa ris 1934), din care luăm majoritatea datelor acestui articol, următoarea scenă dintre Uritski și Purichkevici, ucigașul lui Rasputin și susținător notoriu al „reacfiunii" . — Ce gândești d-ta despre bolșevism și despre revoluție ? — întrebă Uritski. — Bolșevicii vor ține 15 ani, apoi va fi iar o monarhie, răspunse Purichkevici. — Ce spui, o monarhie ? — Da, exact, o monarhie, îți spun eu asta. Natural, nu cea care a fost, nici un far ca Nicolae, dar o monarhie ideală. — După câte văd, îți plac glumele, Purichkevici! Ei bine, monarhia ideală, îți spun eu, d-ta nai s'o vezi! GREȘALA ȘI MOARTEA LUI URITSKI Scene ca acelea de mai sus s’au petrecut foarte multe. Dar Uritski avea de a face cu oameni mult mai primejdioși, cu conspiratori care se înmulțeau tot mai mult la unde era de aur se Petersburg, lăsa cam mult așteptată. Avocați, medici, elevi de liceu și studenți, foști ofițeri și femei de lume își făceau o adevărată plăcere din a se deda unei activități conspirative. Dar cea mai serioasă organizație anti-bolșevică era desigur „Uniunea pentru apărarea țării și pentru libertate”. Ea avea în fruntea ei pe unul din maeștrii în arta conspirației, pe Savinkov. Era astfel concepută că numai patru din membri se cunoșteau unul cu altul. Ea reuși să organizeze la Iaroslav o mișcare în stil mare pentru potolirea căreia trebuiră aduse forțe militare importante. „Theka” însă era lipsită de mijloace suficiente cu care să se organizeze, cu care să-și plătească oamenii și serviciile. „Socialiștii revoluționari” expropiaseră tezaurul și nu dăduseră măcar o rublă „Comisiei extraordinare”. De aceea Uritski înainta un raport prin care susținea necesitatea unor execuții în masă, ca să intimideze pe contra - revoluționari. Aceste execuții monstre ar suplini lipsa mijloacelor tehnice ale organizației. Și astfel nenumărate victime au fost sacrificate pentru a se întări autoritatea lui Uritski. Uritski semnă într-o bună zi un ordin de execuție colectivă a 21 de persoane, printre care și un tânăr ofițer evreu Perlzweig. Condamnarea aceasta avea să-l coste scump pe Uritski. Valul de teroare cuprindea tot mai multe victime, tot mai mulți oameni erau amenințați. In fața acestui val de sânge, un tânăr care făcea poezii și citea pe Dostoievski, proiecta cu prietenii lui să arunce în aer palatul Smolny. Tânărul acesta care număra zilele lui Uritski se numea Leonid Kannegiesser, fiul unui inginer stimat și— ironie a soartei — evreu. Perlzweig, ofițerul executat, fusese cel mai bun prieten al său. Pentru el, Uritski era imaginea teroarei. In seara de 29 August, Kannegiesser, după ce luă masa, își întovărăși sora în bibliotecă pentru a lua o carte de Schnitzler. Dar în loc de Schnitzler, el trase din raft Contele de Monte-Cristo și citi surorii sale capitolul cu un asasinat politic comis de un bătrân revoluționar. Apoi se duse să se culce. A doua zi, dimineața, ceru tatălui său să facă o partidă de șah, pe care o pierdu, ceea ce păru că l-a afectat teribil. Ieși și se îndreptă spre ministerul Afacerilor străine unde primea Uritski. Nu era în marele salon decât un bătrân pe care revoluția îl cam făcuse să-și piardă mințile și care nu saluta pe Urițki decât cu „Excelență”. In acest salon așteptă Kannegiesser pe Uritski. La ora 11 și 15 minute, automobilul imperial După ce-și trecuse acest prim examen, consiliul comisarilor poporului începu a da mână liberă „Comisiei extraordinare”. Ea deveni încet-încet autonomă și această autonomie o avu mai târziu și G. P. U.-ul. Sub ordinul biroului politic al partidului, „Theka” putea acum nu numai să supravegheze chiar pe comisarii poporului dar să se amestece și în gestiunea lor. Omul de încredere al lui Lenin era Djerjinski. Acesta se instala la 12 Martie 1918 la Lubianka, în Moscova. Socialiștii revoluționari, nemulțumiți, pregăteau o revoltă. O și deslănțuiră, arestând pe însuși Djerjinski. Dar acesta reuși în curând să evadeze și, sprijinit de batalioanele de letoni tchekiști, care-i rămăsese credincioase, puse mâna pe fruntașii socialiști-revoluționari și-i declară „contra - revoluționari”. Cei mai mulți fură împușcați. Membrii partidului trecură mai toți de partea bolșevicilor. „Theka” lui Dzerjinski devenea astfel stăpână pe situație. Partidul comunist fu decretat singurul legal în Rusia. De la această dată începe marea conspirație a bolșevismului împotriva lumii Întregi, a cărei primă fază este teroarea roșie din Rusia. „TCHEKA” SE ORGANIZEAZĂ Pentru a corespunde cât mai bine „înaltei ei misiuni“, organizația lui Derjinski se perfectează. Cartierul ei capătă numeroase subdiviziuni și primește trupe care-i stau la dispoziție. In centrul cartierului, izolat de restul lumii printr'un lanț d construcții, se ridică închisoarea. Aici se vor săvârși cele mai numeroase și mai crude crime din câte a cunoscut istoria. In primii ani, după războiul civil, adică după perioada 1917-1919, „Theka“ a avut ca misiune „stârpirea dușmanilor de clasă“. Expresia aceasta a fost cheia care a servit sistemul bolșevic să-și nimicească mulți adversari și să adâncească regimul de teroare. „Lupta de clasă“ a făcut ca acte VREMEA care se servea șeful poliției soși. Uriski intră și în timp ce bătrânul smintit îl saluta cu titlul de „Excelență”, glonțul porni. „Excelența” se prăbuși, acoperită de sânge. Omorîtorul ieși afară, urcă pe o bicicletă și se îndreptă dealungul cheiului Nevei. A fost prins după o goană disperată. Ziarele de seara apărută încadrate în negru. Moartea lui Uriski a impresionat profund. Seara, cinci sute de prizonieri politici erau executați la întâmplare moartea” pentru a se răsbuna apărătorului Revoluției". Dar în aceeași seară fatală de 30 August 1918, la Moscova, o studentă evreică, Dora Kaplan, comise un atentat asupra lui Lenin. Acesta nu fu decât ușor rănit la braț, dar bolșevicii hotărîră să dea o pildă de autoritate care „să fie ținută minte”. Misiunea aceasta fu încredințată lui Dzerjinski. Procedeul acestuia fu extrem de original. El dădu ordin tuturor agenților lui din toate orașele sa „viziteze” pe oricine ar fi socotit ei că nutrește gânduri contra-revoluționare și să-l ridice, închisorile deveniră astfel neîncăpătoare. Cei mai mulți dintre prizonieri fură executați de îndată pentru „a plăti tributul de sânge și a se răzbuna moartea lui Uritski și atentatul asupra lui Lenin”. Din toate părțile, veneau rapoarte cam în felul acesta : „In comuna X..., au fost uciși ca răsbunare pentru Uritski și Lenin: trei preoți, opt ofițeri, zece comercianți și cincisprezece intelectuali”. „Impozitul de sânge” a fost calculat pentru fiecare localitate și în fiecare cu ideia că „mai bine să întreacă decât să nu ajungă”. (Cf. cartea citată, pag. 30). In aceeași epocă, oficiul central „Tcheka” fu transferat de la Petersburg la Moscova. Un prim capitol al existenței ei fusese încheiat: începeau altele, mai sângeroase, sea intelectuali, savanți și economiști bolșevici să facă parte din conducerea organizației criminale „Tcheka“ și să coboare alături de călăii cei mai bestiali în pivnițele închisorii unde au fost măcelărite — rând pe rând — nu mai puțin de 1.700.000 de victime. Tchekis'al tip, obsedat de pri mejdia „dușmanilor de clasă“, nu vedea în jurul lui decât asemenea oameni care amenințau terpretarea lui — regimul întnmuncitorilor și țăranilor“. Numai ci printre acești „dușmani de clasă“ uciși de „Theka“ au fost cu zecile de mii tocmai muncitori și țărani. Numai perversitatea sufletului slav, perversitate care constitue tema romanelor lui Dostoievski, poate explica o asemenea întunecare a minții, o asemenea mistică a crimei. Dar să arătăm cum era organizată „Theka“. Organizarea era pe secții. Prima era secția de instrucție, condusă de judecătorul de instrucție. Judecătorul de instrucție nu era altcineva decât un muncitor, fără nicio știință juridică, dar bolșevic de încredere. Numărul acestor judecători era foarte mic. Pentru cele treizeci de milioane locuitori ai Ukrainei, de pildă, nu erau mai mulți de șapte! A doua, era secția speială. Ea organiza spionajul politic. Era secția cea mai costisitoare. Ea spiona pe toată lumea, începând cu comisarul poporului până la cel din urmă agent al ei. Numai agenții superiori și șefii secției erau obligatoriu membri ai partidului comunist. Conducătorii înmânau personal rapoartele lor lui Dzerjinski însuși. Pentru a pescui mai bine pe „dușmanii de clasă“, secția a înființat un... partid contrarevoluționar, invitând la înscrierea de membri. Cine se înscria își semna, bineînțeles, sentința de moarte, cu propria-i mână. A treia, era „secția operativă“. Era secția pur militară. Avea trupe ibekiste sub ordinele ei. Majoritatea membrilor acestei secții se compunea din chinezi. Aceștia știau că dacă regimul bolșevic cade, ei nu ar mai avea nici un spin- Teroarea își face dram 7.XI.917: se naște „Theka“ „Calea teroarei e singura care se deschide inamica noastră și nu o putem evita. Vă închipuiți că liră eroarea revoluționară brutală si fârâ menajamente, e posibil să învingem ?• (LEMN in 1917.) Ceka*6 devine autonomă 99 Istoria însângerată a celei mai cumplite