Vremea, iulie-decembrie 1941 (Anul 14, nr. 608-631)

1941-07-06 / nr. 608

Ä—Duminecă 6 iulie 1941 Ce Înseamnă „Icheba“ ? - Teroarea își face drum. - Moses Klritski, iniția­torul teroarei roșii. - D­er­mnski, organizatorul ei. - „impozitul de sânge“ ..Dușmanul de clasă”. - Uciderea contelui Mirbach La 26 octombrie 1917, la ședin­ța sovietului dela Petersburg, Trotski pronunță această frază so­lemnă : „Guvernul provizoriu nu mai este , trăiască guvernul sovie­tic !“ In același timp, foile bolșe­vice din oraș anunțau venirea pe pământ a erei de aur. Nu tre­buiau să mai fie nici războaie, nici crime, nici mizerie ; frontierele politice, economice și chiar mone­­ta trebuiau să dispară și asupra celor mai îndepărtate populații ale primului stat socialist din lume, cornul abundenței urma să-și re­verse darurile sale : pace, egali­tate, bună­stare. Drept vorbind însă, nici la Pe­tersburg și nici în altă parte a lu­mii sovietice, nimic deosebit nu arăta încă sosirea erei de aur, a­­tât de solemn anunțată. Reparti­zați în camerele institutului Smol­­ny (casa de educație pentru tine­rele fete nobile, fondată de Cate­­rina 11), comisarii poporului nu păreau prea încântați de ei înșiși. Erau sau nu la putere ? Lucrul nu prea era clar. Pe întregul teri­toriu al republicii, ei n­­u erau re­cunoscuți decât de unul sau două regimente din „garda roșie“. Funcționarii erau în grevă, Banca refuza să plătească mandatele noului guvern, impozitele nu se mai încasau, ministerele și servi­ciile publice erau închise. Undeva, într'un cartier din Petersburg, gu­vernul provizoriu, acela care fu­­ra străzii nu se arăta nu­mai față de foștii miniștri, ofi­țeri sau înalți funcționari; primele zile ale regimului din so­vietic, administrația, poliția, tribunalele fură deopotrivă a­­duse la neputință. Rezultatul: o creștere nemaiauzită a lor, jafurilor și bătăilor, furturi­Stră­zile nu mai erau luminate. In­divizi cu o înfățișare fioroasă ieșeau din umbră, se aruncau asupra trecătorilor și unora le luau până și hainele, forțau u­­șile caselor și prăvăliilor. Erau agenții guvernului sau lucrau pe cont propriu? Nimeni nu putea ști. Dar mateloții și o parte din populație nu voia să împartă bunurile burgheziei cu indivizii „fără spirit de clasă”, adică cu hoții și borfașii. De­­aceea le declarară acestora un războiu crâncen, oriunde era prins un borfaș el era masacrat pe loc. In fiecare zi, cheiurile Nevei erau pline de lume car­e contempla același spectacol: mateloți sau lucrători ținând câte un borfaș de brațe dea­supra gheței și apoi împin­­gându-l pe copcă să-i înghită valurile. In fiecare zi se omo­rau zeci de oameni pe stradă fără ca să se poată afla numele asasinilor și nici ale victimelor, detaliu care, de altfel, nu inte­resa pe nimeni. Nu mai era nici poliție, nici tribunal, fiindcă nu mai era un guvern care să se conducă. Comisarii neputincioși continuau să delibereze la Smolny fără a ajunge să se în­țeleagă asupra condițiilor deo­într-o zi, redactorul unui ziar comunist fu asasinat. Fură a­­restați mai multe zeci de tineri și împușcați sub pretextul că „au încercat să fugă”. împotri­virea violentă a opoziției se manifesta însă, tot mai intens și bolșevicii își dădură seamă că trebue să intervină energic. Ceea ce și făcură deja 7 No­­embrie 1917 înainte, adică două săptămâni după răsturna­ra­rea guvernului provizoriu. In acea zi, Lenin, cu titlul de pre­ședinte a­l comisarilor poporu­lui, semnă decretul prin care se instituia „o Comisie extraordi­nară pentru a combate contra­revoluția, sabotajul și orice lipsă de la serviciu”. Primele două cuvinte care în rusește se •­iuiu „Th­eresvitchnaia Komi­­siin” dădură acestei comisii, ți un prescurtare, numele cele­­br­u și sinistru de „Twicka”. Atribuțiile d­ouii comisii nu ra­u decât vag formulate : ca trebuia în primul rând să ușu­reze sarcina tribunalului revo­luționar căruia îi incumba până atunci tot ce privea poliția po­litică. Deși sediul ei central fu transferat în curând la Mosco­sese răsturnat, ținea ședință după ședință. El plătea încă lefurile funcționarilor săi și expedia lucră­rile curente după toate regulile bi­rocrației. In realitate, nimeni nu știa în mâinile cui se afla puterea; un singur lucru era sigur : că a­­ceastă putere, niciunul din cele două guverne nu era în stare s'o exercite. Puterea aparținea acum acelora care aveau armele în mâni și știau să se servească de ele. Cine erau aceștia ? Mai întâi mateloții, apoi dezertorii și elementele populației care luase armele și influența di­rect asupra celorlalți, retice prealabile luării puterii și exercitării ei. Responsabili­tățile pe care le simțeau apă­sând greu pe umerii lor îi fă­ceau să tremure și toți, în spa­tele lui Lenin, încercau să for­meze un guvern de coliție cu celelalte partide socialiste. Kamenev, Zinoviev, Riaza­nov, Rykov susțineau mai ales formula guvernului de coaliție și amenințau cu demisia în ca­zul că nu li se realizează pă­rerea lor. Adresază în acest sens o scrisoare lui Lenin. Când acesta luă cunoștință de ea, plin de furie, strigă : „Ei bine, avem să-i excludem din partid și-i vom trimite la închisoare, dacă va trebui !”. La care, Sta­lin, care se găsea lângă el, a­­dăugă: „Și, poate, că chiar îi vom împușca”. (Ceea ce avea să și facă în 1937). Lenin aluneca pe fiecare zi pe calea teroarei, pe care o socotea necesară gu­vernării: „Calea teroarei e sin­gura care se deschide înaintea noastră și n’o putem evita. Vă închipuiți că fără teroarea re­voluționară, brutală și fără me­najamente, e posibil să învin­gem?”. Și Lenin avea dreptate: calea teroarei, pe care se hotă­­rîse să intre, era pentru bolșe­vici singura ieșire posibilă. Te­roarea se acorda cu instinctele bestiale deslănțuite și constituia o bună tactică pentru a ține strada de partea lor. Lenin, în oportunismul lui cunoscut, de îndată ce-și dădu seama că stra­da cerea teroarea, înscrise te­roarea în programul său va, totuși principalul ei câmp de activitate rămase la Peters­burg, unde, pentru moment, marea burghezie, partidele so­cialiste și elementele anti-bolșe­­vice de orice fel se găseau reunite. Odată decretul semnat, di­rectorul numit, Felix Dzerjinski, ceru guvernului să i se arate care vor fi mijloacele ce vor sta la dispoziția noului orga­nism. Nu primi drept răspuns decât o tăcere apăsătoare. Nici Lenin și nici unul din comisari nu avea nici mai mică idee asupra mijloacelor pe care le comportă o poliție politică. Nici măcar o mașină, pentru a trans­porta pe prizonieri la închisoa­re, nu se punea la dispoziția „Comisiei extraordinare”. Abia în Decembrie,­­când un comu­nist de marcă, Volodarski, fu a­­sasinat într’o uliță, Dzerjinski reuși să găsească imediat un automobil. Pivnițele aristocra­ticei instituții Smolny se um­plură într’o clipită. Dar chiar cei mai teribili adversari ai re­gimului nu-și putură stăpâni râsul când își dădură seamă că nimeni nu știa ce să facă cu ei. Să-i împuște? Lui Dzerjinski nu-i trecea prin cap așa ceva. Tcheka” își lămuri astfel si­tuația — mult mai complexă decât și-o închipuia. Trebuiră săptămâni de lucru, pentru ca Tcheka” să corespundă im­portantei ei misiuni. MOSES URITSKI Dar în timpul acesta, Peters­burgul devenise un furnicar de forțe contra-revoluționare. Func­ționarii paralizau mașina de stat, populația linșa „pe burghez". Hoasul amenința să se facă tot mai mare. Trebuia un om care să țină piept unei asemenea grele situații. Dar unde să-l găsești ? Fu căutat și într'o bună zi omul fu găsit­ în persoana lui Moses Uritski, cunoscut în partid și sub numele de Kusmici, Salomon, Bo­­ ris, Boreski și Satski. Acestui om i se încredință direcția de la „Th­e­ka“ pentru Petersburg și împreju­rimi. Cine era Uritski ? Un tânăr evreu de 24 de ani, scund, cu picioarele arcuite, cu o frunte înaltă și un nas lung pe care se sprijinea o pereche de o­­chelari mari. Adolescența și-o pe­trecuse într-un orășel aproape de Kiev, unde frecventase și școala talmudică. Tatăl său era un mic anticar. Viitorul organizator al te­roarei era destinat să ajungă rabin și anticar. Dar se abătu din dru­mul lui, îndată ce veni în contact cu cercurile social-democrate ceea ce-l duse pe drumul succesiv al celor trei etape revoluționare : în­chisoarea, exilul și emigrația. In­tre revoluționari, însă, nu prea era luat în serios și chiar um raport al „Okhranei“ (poliția secretă țari­stă) îl descrie ca „neserios“. To­tuși deveni un fel de secretar al șefului social-democrat Plekha­­nov, ,iar în 1912 fu ales pentru a reprezenta grupul Tratski la comi­tetul de organizare al revoluționa­rilor ruși. Acesta e dealtfel un ca­pitol fără glorie pentru Uristki, căci a fost ales cu voturile agen­ților „Okhranei“, care-l prefera pe el, socotit ,,neserios", în locul al­­­tuia. Și totuși, odată instalat în frun­tea „Comisiei extraordinare“, o­­mul acesta organiză pas cu pas te­roarea roșie. El făcu să apară în „Pravda“ un decret prin care orice cetățean era obligat să denunțe pe oricare „suspect“,­, sub amenința­rea pedepsei cu moartea. Uritski își putu astfel recruta primii lui colaboratori, spioni și călăi. Insta­lat în somptuosul palat al Mini­sterului de Interne, Uritski semna zilnic maldăre de mandate de a­­restare, dar refuza să semneze vreo pedeapsă cu moartea. Cel mult, organele executive primiră ordinul să tragă în caz „de fugă de sub escortă“. Ceea ce-i producea o deosebită plăcere tânărului di­rector era în special convorbirea cu persoanele nobile, obligate să stea sub controlul lui. Le vizita personal în închisoare și le punea întrebări, lăsând să cadă neglijent și fraze care anunțau moartea ce­lui cu care convorbea. Cităm de pildă, după cartea lui Essad Bey (Histoire de Guépéou, Payot, Pa­ ris 1934), din care luăm majorita­tea datelor acestui articol, urmă­toarea scenă dintre Uritski și Pu­­richkevici, ucigașul lui Rasputin și susținător notoriu al „reacfiunii" . — Ce gândești d-ta despre bol­șevism și despre revoluție ? — în­trebă Uritski. — Bolșevicii vor ține 15 ani, a­­poi va fi iar o monarhie, răspunse Purichkevici. — Ce spui, o monarhie ? — Da, exact, o monarhie, îți spun eu asta. Natural, nu cea care a fost, nici un far ca Nicolae, dar o monarhie ideală. — După câte văd, îți plac glu­mele, Purichkevici! Ei bine, mo­narhia ideală, îți spun eu, d-ta nai s'o vezi! GREȘALA ȘI MOARTEA LUI URITSKI Scene ca acelea de mai sus s’au petrecut foarte multe. Dar Uritski avea de a face cu oa­meni mult mai primejdioși, cu conspiratori care se înmulțeau tot mai mult la unde era de aur­ se Petersburg, lăsa cam mult așteptată. Avocați, medici, elevi de liceu și studenți, foști ofițeri și femei de lume își fă­ceau o adevărată plăcere din a se deda unei activități conspi­rative. Dar cea mai serioasă organizație anti-bolșevică era desigur „Uniunea pentru apăra­rea țării și pentru libertate”. Ea avea în fruntea ei pe unul din maeștrii în arta conspira­ției, pe Savinkov. Era astfel concepută că numai patru din membri se cunoșteau unul cu altul. Ea reuși să organizeze la Iaroslav o mișcare în stil mare pentru potolirea căreia trebuiră aduse forțe militare importante. „Th­eka” însă era lipsită de mijloace suficiente cu care să se organizeze, cu care să-și plă­tească oamenii și serviciile. „So­cialiștii revoluționari” expro­­piaseră tezaurul și nu dăduseră măcar o rublă „Comisiei extra­ordinare”. De aceea Uritski îna­inta un raport prin care susți­nea necesitatea unor execuții în masă, ca să intimideze pe contra - revoluționari. Aceste execuții monstre ar suplini lip­sa mijloacelor tehnice ale orga­nizației. Și astfel nenumărate victime au fost sacrificate pen­tru a se întări autoritatea lui Uritski. Uritski semnă într-o bună zi un ordin de execuție colectivă a 21 de persoane, printre care și un tânăr ofițer evreu Perlz­­weig. Condamnarea aceasta a­­vea să-l coste scump pe Uritski. Valul de teroare cuprindea tot mai multe victime, tot mai mulți oameni erau amenințați. In fața acestui val de sânge, un tânăr care făcea poezii și citea pe Dostoievski, proiecta cu prietenii lui să arunce în aer palatul Smolny. Tânărul acesta care număra zilele lui Uritski se numea Leonid Kannegiesser, fiul unui inginer stimat și­­— ironie a soartei­­ — evreu. Perl­­zweig, ofițerul executat, fusese cel mai bun prieten al său. Pentru el, Uritski era imaginea teroarei. In seara de 29 August, Ka­nnegiesser, după ce luă masa, își întovărăși sora în bibliotecă pentru a lua o carte de Schnit­zler. Dar în loc de Schnitzler, el trase din raft Contele de Monte-Cristo și citi surorii sale capitolul cu un asasinat politic comis de un bătrân revoluțio­nar. Apoi se duse să se culce. A doua zi, dimineața, ceru ta­­tălui său să facă o partidă de șah, pe care o pierdu,­­ ceea ce păru că l-a afectat teribil. Ieși și se îndreptă spre ministerul Afacerilor străine unde primea Uritski. Nu era în marele salon decât un bătrân pe care revo­luția îl cam făcuse să-și piardă mințile și care nu saluta p­e Urițki decât cu „Excelență”. In acest salon așteptă Kannegie­sser pe Uritski. La ora 11 și 15 minute, automobilul imperial După ce-și trecuse acest prim examen, consiliul comisarilor poporului începu a da mână li­beră „Comisiei extraordinare”. Ea deveni încet-încet autono­mă și această autonomie o avu mai târziu și G. P. U.-ul. Sub ordinul biroului politic al par­tidului, „Th­eka” putea acum nu numai să supravegheze chiar pe comisarii poporului dar să se amestece și în gestiu­nea lor. Omul de încredere al lui Lenin era Djerjinski. Ace­sta se instala la 12 Martie 1918 la Lubianka, în Moscova. So­cialiștii revoluționari, nemulțu­miți, pregăteau o revoltă. O și deslănțuiră, arestând pe însuși Djerjinski. Dar acesta reuși în curând să evadeze și, sprijinit de batalioanele de letoni tche­­kiști, care-i rămăsese credin­cioase, puse mâna pe fruntașii socialiști-revoluționari și-i de­clară „contra - revoluționari”. Cei mai mulți fură împușcați. Membrii partidului trecură mai toți de partea bolșevicilor. „Th­eka” lui Dzerjinski deve­nea astfel stăpână pe situație. Partidul comunist fu decretat singurul legal în Rusia. De la a­­ceastă dată începe marea cons­pirație a bolșevismului împotri­va lumii Întregi, a cărei primă fază este teroarea roșie din Rusia. „TCHEKA” SE ORGANI­ZEAZĂ Pentru a corespunde cât mai bine „înaltei ei misiuni“, organi­zația lui Derjinski se perfectează. Cartierul ei capătă numeroase subdiviziuni și primește trupe ca­re-i stau la dispoziție. In centrul cartierului, izolat de restul lumii printr'un lanț d construcții, se ri­dică închisoarea. Aici se vor să­vârși cele mai numeroase și mai crude crime din câte a cunoscut istoria. In primii ani, după războiul ci­vil, adică după perioada 1917-1919, „Th­eka“ a avut ca misiune „stâr­­pirea dușmanilor de clasă“. Ex­presia aceasta a fost cheia care a servit sistemul bolșevic să-și ni­micească mulți adversari și să a­­dâncească regimul de teroare. „Lupta de clasă“ a făcut ca acte­ VREMEA care se servea șeful poliției soși. Uri­ski intră și în timp ce bătrânul smintit îl saluta cu tit­lul de „Excelență”, glonțul porni. „Excelența” se prăbuși, acoperită de sânge. Omorîtorul ieși afară, urcă pe o bicicletă și se îndreptă dealungul cheiului Nevei. A fost prins după o goa­nă disperată. Ziarele de seara apărută în­cadrate în negru. Moartea lui Uri­ski a impresionat profund. Seara, cinci sute de prizonieri politici erau executați la în­tâmplare moartea” pentru a se răsbuna apărătorului Revo­luției". Dar în aceeași seară fa­tală de 30 August 1918, la Mos­cova, o studentă evreică, Dora Kaplan, comise un atentat asu­pra lui Lenin. Acesta nu fu de­cât ușor rănit la braț, dar bol­șevicii hotărîră să dea o pildă de autoritate care „să fie ținută minte”. Misiunea aceasta fu încredințată lui Dzerjinski. Pro­cedeul acestuia fu extrem de o­­riginal. El dădu ordin tuturor agenților lui din toate orașele sa „viziteze” pe oricine ar fi socotit ei că nutrește gânduri contra-revoluționare și să-l ri­dice, închisorile deveniră astfel neîncăpătoare. Cei mai mulți dintre prizonieri fură executați de îndată pentru „a plăti tri­butul de sânge și a se răzbuna moartea lui Uritski și atentatul asupra lui Lenin”. Din toate părțile, veneau rapoarte cam în felul acesta : „In comuna X..., au fost uciși ca răsbunare pentru Uritski și Lenin: trei preoți, opt ofițeri, zece comercianți și cincispre­zece intelectuali”. „Impozitul de sânge” a fost calculat pentru fiecare localitate și în fiecare cu ideia că „mai bine să întreacă decât să nu a­­jungă”. (Cf. cartea citată, pag. 30). In aceeași epocă, oficiul cen­tral „Tcheka” fu transferat de la Petersburg la Moscova. Un prim capitol al existenței ei fu­sese încheiat: începeau altele, mai sângeroase, sea intelectuali, savanți și econo­miști bolșevici să facă parte din conducerea organizației criminale „Tcheka“ și să coboare alături de călăii cei mai bestiali în pivnițele închisorii unde au fost măcelărite — rând pe rând — nu mai puțin de 1.700.000 de victime. Tchekis'al tip, obsedat de pri­ mejdia „dușmanilor de clasă“, nu vedea în jurul lui decât asemenea oameni care amenințau terpretarea lui — regimul­­ în­tn­munci­torilor și țăranilor“. Numai ci printre acești „dușmani de clasă“ uciși de „Th­eka“ au fost cu ze­cile de mii tocmai muncitori și ță­rani. Numai perversitatea sufle­tului slav, perversitate care consti­­tue tema romanelor lui Dostoiev­­ski, poate explica o asemenea în­tunecare a minții, o asemenea mi­stică a crimei. Dar să arătăm cum era organi­zată „Th­eka“. Organizarea era pe secții. Prima era secția de instrucție, condusă de judecătorul de in­strucție. Judecătorul de instrucție nu era altcineva decât un muncitor, fără nicio știință juridică, dar bolșevic de încredere. Numărul acestor ju­decători era foarte mic. Pentru cele treizeci de milioane locuitori ai Ukrainei, d­e pildă, nu erau mai mulți de șapte! A doua, era secția speială. Ea organiza spionajul politic. Era sec­ția cea mai costisitoare. Ea spiona pe toată lumea, începând cu comi­sarul poporului până la cel din urmă agent al ei. Numai agenții superiori și șefii secției erau obli­gatoriu membri ai partidului co­munist. Conducătorii înmânau personal rapoartele lor lui Dzer­jinski însuși. Pentru a pescui mai bine pe „dușmanii de clasă“, sec­ția a înființat un... partid contra­revoluționar, invitând la înscrie­rea de membri. Cine se înscria își semna, bineînțeles, sentința de moarte, cu propria-i mână. A treia, era „secția operativă“. Era secția pur militară. Avea trupe ib­ekiste sub ordinele ei. Majori­tatea membrilor acestei secții se compunea din chinezi. Aceștia știau că dacă regimul bolșevic cade, ei nu ar mai avea nici un spin- Teroarea își face dram 7.XI.917: se naște „Th­eka“ „Calea teroarei e singura care se deschide inamica noastră și nu o putem evita. Vă închipuiți că liră­­ eroarea revoluționară brutală si fârâ menajamente, e posibil să învingem ?• (LEMN in 1917.) Ceka*6 devine autonomă 99 Istoria însângerată a celei mai cumplite

Next