Vremea, ianuarie-iunie 1943 (Anul 16, nr. 680-704)

1943-05-09 / nr. 697

ff» ~~ Amatoteă 9 Mai 1943 m­uzica I OPERA ROMANA S­APTAMANA LU­MIMATA” Aramă muzicală intr’un act dl N. Brănzeu WT • aflăm In fața unai opere noi * ți originale. Nu prin subiect ți realizarea sa dramatică, ci prin tratarea muzicală a unor momente psihologice și dramatice de mare afect.. Desigur in tânăra noastră litera­tură dramatică s’a abuzat de alege­rea unor subiecte țărănești, tragice, întunecate, care nu pot fi toate, nici indicate pentru atrăgă­scenă, chiar atunci când sunt mânuite cu în­demânare de un I. L. Caragiale. Și drama „Săptămâna luminată” a tânărului poet M. Săulescu, mort în luptele de la Predeal în 1916, face parte tot din categoria acestora. Su­biectul ei este însă atât de zgudui­­tor încât ar fi tentat chiar pe ma­rii dramaturgi ai lumii: pe W. Sha­kespeare sau pe Goethe, pe un Maeterlinck sau pe Ibsen. Realizat însă scenic de M. Său­lescu, poet fără suficientă experien­ță dramatică și încă într’o singură noapte — după cum se spune — el prezintă, cu toată frumusețea ver­bului, unele stângăcii inerente, din­tre care una minoră, însă fatală coeziunii dramatice. O diversiune de contrast, într’o scenă de un rea­lism covârșitor, aduce, pe lângă o lungire, o ruptură dăunătoare in­teresului mereu susținut al dramei. Tragedia ar fi avut altminteri cali­tățile necesare pentru reușită, prin unitatea de loc, de timp și de ac­țiune, adoptate. Muzica trebuind a urmări pas cu pas textul literar, după principii bine stabilite de la opera veristă și de la drama wagneriană încoace, nu mai are putința de a acoperi astfel de lacune ivite în text. De asemenea, nici un compozitor nu s’ar încumeta astăzi în operă de a urmări muzica pentru ea în­săși, făcând abstracție de partea li­terară, lucru ce și-i permitea însă pe vremuri W. A. Mozart, când tre­cea cu sfidare și iscusință peste cele mai firave și nepotrivite texte, spre a crea, peste ele, opere nemuri­­toare. Muzica din „Săptămâna luminată” depășește însă lucrarea literară, în­­deplinindu-și astfel rolul său de a exprima tocmai ceea ce cuvintele nu mai pot spune. Nou și neîntâlnit încă în muzica dramatică, ceea ce trebue subliniat, este modul ingenios pe care autorul l-a imaginat pentru a exprima du­rerea și halucinațiile unui muribund în agonia la care pare că iau parte și forțe oculte. Concepția greșită a melodramei, de a face să cânte personajele până în clipa morții, lucru at­ât de puțin firesc, este cu desăvârșire eliminată. Sbuciumul sufletesc al omului su­ferind pe patul morții și toate gân­durile lui sunt exprimate muzical, dar nu pur simfonic, ca în „Moarte și transfiguratie”de Richard Strauss ci prin voci omenești, un nor din afară, care, intercalat în vâltoarea simfonică, redă în mod pătrunzător delirul celui ce nu mai poate grăi. Efectul muzical e mare ! Aci este și miezul acestei opere, care constitue motivul principal ce sa repetă la intervale regulate. Făcând abstracție de scenele ce contrast, impuse de text, , Săptă­mâna luminată” are și o solidă con­strucție muzicală simfonică, de sine stătătoare, care contribue și mai mult la reușita ei. Partea vocală de aemenea este bine tratată, cu efecte dramatice izbutite. Recitativul muzical e lim­pede, iar orchestrația bogată. „Săptămâna luminată” a desvăluit marele talent muzical dramatic d-lui N. Brânzeu, ce nu putea fi oe­a­­servat din lucrările sale simfonice, afară doar din „Cantata cu caracter liturgic”. Opera a fost executată sub con­ducerea muzicală a autorului, cu un ansamblu foarte bine pus la punct. Cele două grele roluri feminine, „Mama” și „Bătrâna”, care susțin a­­proape exclusiv partea vocală, au fost frumos interpretate de d-nele Aca de Barbu și Maria Snejina, a­­vând creații reușite. O interesantă apariție este aceia a d-nei N. Secăreanu în rolul Paz­nicului și o grea încercare de dura­tă, cu accente bine studiate, aceea a d-lui G. Oprișan în rolul bolnavu­lui. „Săptămâna luminată”, cu o anu­mită comprimare, va intra și va ră­mâne, prin marile sale calități mu­zicale. În repertoriul permanent al Operei române. O victorie a filmului îngust AFRICA INCA NECUNOS­CUTA Zilele trecute a vorbit la București, într'un cerc mai restrâns, d. Dr. R. Ebert, cu­noscutul cercetător și medic de la Universitatea din Viena. Dăm mai jos câteva din de­clarațiile pe care d. dr. Eberl le-a făcut ziarului nostru. Sfârșitul veacului trecut și începutul veacului nostru au fost caracterizate printr-o stu­­­diere și explorare celui mai apropiat intensivă a continent t Africa. Rezultatul cercetărilor a dus uneori la convingerea că acest continent nu mai conține nici un secret pentru lumea de cul­tură. Cu toate acestea învățații care au pătruns mai adânc în felul de viață al popoarelor a­­fricane, de altfel foarte nume­­roase, atât ca limbă cât și ca obiceiuri, s-a constatat că și astăzi există destule secrete pentru Europeni, dar, chiar pen­tru Africani. SECTE ȘI ORGANIZA­­ȚIUNI SECRETE In Guineea Franceză, Sierra Leone, Coasta de Aur, și pe Coasta de Lemn se pot întâlni la diferite popoare, secte și organizații secrete, ca spre exemplu , cunoscuta sectă a leoparzilor, ai cărei membri sunt de cele mai multe ori ni­ște localnici cu mintea rătăcită ce iau parte la ceremonii mis­terioase în pădurile virgine, care își pun ghiare de fier la degete și se transpun prin niste sucuri de plante intr’o stare de narcoză. Intr’o astfel de stare se năpustesc asupra tinerelor fete ce trec prin pă­duri devorându-le. 124 DE NEVESTE ! Felul de viață al acestor tri* * PRICULICIUL. Balet într’un act de Zeno Vancea. Un iubitor contrast cu drama mu­zicală a d-lui N. Brânzeu, a fost premiera „Priculiciul”, divertisment de balet modern al d-lui Zeno Van­­cea.. Baletul modern, coreografic, ba­zat pe contraste ritmice și pan­o­­mimă, este o creațiune de rafina­ment muzical a epocei noastre, aso­ciat cu o quintesență de gesturi și care a prins aproape pretutindeni. Rar rămâne de văzut dacă este o fericită inspirație aceea de a face să apară țăranii noștri pe scenă pentru a dansa altceva decât ceea ce e a lor și pe o muzică derivată ritmic, sau schimonosită, tot dir.tr’a lor ! Ar fi fost poate mai mine­rit dacă idila­ pantomimă s’ar fi pe­trecut chiar în lumea „pricu­linilor” sau a altor ființe ireale ! Țăranul nostru, păstrător de mu­zică și jocuri tradiționale, să ră­mână cu ce e propriu al lui, mod simplu — fără exhibiții de la­ra­finament orășenesc — astfel cum ni l-a prezentat dl­­ Tiberiu Brediceanu în operele sale folkloristice. Analizând însă baletul „Priculi­ciul” din punct de vedere muzical se vor găsi calități ce nu pot fi tăgăduite acestei partituri și anu­me: autorul știe să aleagă din folk­lorul nostru părțile comice și umo­ristice caracteristice, ridicându-le pe un plan mai înalt cu mult bun gust și simț muzical. Aceasta trebue să constitue și un­ frumos exemplu, pentru a ne feri de întrebuințarea motivelor triviale sau grotești, de la mahala O tratare polifonică transparentă fără aglomerații orchestrale inutile, face și mai plăcută urmărirea aces­tei muzici, care de altminteri e vă­zută disarmonic (bi — sau pluri — tonal, cum i se mai zice), conform unei consuetudini stabilite, de la Igor Strawinski încoace, pentru ba­letul modern. Executanții baletului au fost la înălțime, relevându-se mai ales d. Checais în rolul Ursarului, d-na Floria Capsali în fața lui și d. M. Dumitrescu în rolul pețitorului-pri­­culici. A. Cosmovici Cronica | buri ascunse este mai mult decât patriarhal. Ei sunt con­duși de un șef de trib care are puteri nelimitate, luându-și pentru folosul său atâtea ne­veste cât crede că are nevoie. .Unul dintre ei avea nu mai puțin de 124, pe care le adă­postea în 200 case așezate con­­­centric și în jurul palatului său și cu care avusese peste 500 de copii. Ceilalți locuitori își ridicau colibele și ceva mai departe dar tot în jurul „Palatului Re­gal”. PORO ȘI SANDE Cu ocazia călătoriilor făcute de Dr. Ebert intre anii 1929—* 1937, după ce s’a ocupat încă din 1925 cu felul de viață și obiceiurile popoarelor africa­ne, el a găsit secte de „Poro” (asociații de bărbați) și de „Sande” (asociații de femei) a căror viață se desfășoară abso­lut separat și care păstrează cu sfințenie secretul sexului lor. Privit în totul, aceste popoa­re, considerate ca sălbatice, nu sunt altceva decât niște triburi doritoare a păstra pentru ele secretul vieții de junglă. Mici excese, pentru ochii noștri groaznice, sunt pentru ei exal­tări religioase și sufletești, de­parte de a putea fi înțelese chiar azi de majoritatea euro­penilor. Dintre filmele ce au rulat de fi după Paști, cu excepția premierei de la Gap&ol pe care încă n’am reu­șit s’o vedem, cel mai bun, fără în­doială, e u­nul mai vechiu: „Stânca de mărgean”. Jean Gabin, Michele Morgan, decorurile, psihologia sim­plă dar profundă a personagiilor, reușesc din plin să facă ceea ce se chiamă un film bun (pur și sim­plu !). Astfel, deși „Femeia îndărătnică” oferă o modernă ipostază a vechii dar mereu actualei piese shakespea­riene, nu se poate să nu observăm că Lilia Silvi prea șarjează, iar A­­medeo Nazzari prea abuzează de omni­prezența lui, ca să nu se simtă un fel de saturație. Căci tot el e și in „Fedora”, aici într’un alt cos­tum, dar jonglând pe aceleași vechi și eterne teme. Actorii cu adevărat mari nu susțin filme in serie f dacă Greta Garbo sau Charlie Chaplin apar cam odată la 3 sau la 5 ani în premieră, probabil că știu ei ceva. In cadrul aceluiași program oa­recum festiv, a continuat excelentul film care e „Orașul de aur”, iar în altă parte a trebuit să vedem ceea ce se chiamă „Doi sergenți”, la care realizatorii se pare că film au ținut să dovedească totala lor de­­sinteresare artistică. E adevărat că melodramă a fost și „Două orfeline” totuși câtă deosebire ! Și deosebirea se datorește în primul rând inter­preților principali: Alida Valli, Ma­ri­a Denis, Osmaldo Valenti. Pe când un „Doi sergenți”, cu excepția lui Gino Cervi, nici un actor și nici o actriță nu e de reținut. Marele vi­novat: regizorul respectiv. Cât despre comicul Macario „Moștenitorii veseli”, cu toată re­în­via lui Mario Mattoli, nu ne-a pu­tut convinge că e într’adevăr acto­rul de mari resurse umoristice de care s’a vorbit aiurea și mai ales pe aici. Bufoneria fără spirit și co­micul de situații, ratează multe in­tenții artistice, chiar când intenții sunt strunite de un aceste mare regisor. Emil Darie MAGDA SCHNEIDER, vedé*. -**ei „Ufa” CAMOENS Șl EMINESCU (Urmare din pag. i) Printr’o poemă a lui Mihai E­­minescu, „Rugăciunea unui Dac”, sensibilitatea latină e îmbogățită cu o viziune tragică a vieții­ care nu se aseamănă cu a niciunuia din poeții pesimiști ai Europei. Capodopera sa, „Luceafărul”,, poate fi considerată ca una din­tre cele mai frumoase poeme din literatura universală, și metafizi­ca ei, amplitudinea cosmică în care se desfășoară drama lui Hy­perion, frumusețea ciudată, s’ar putea spune liturgică, a versurilor sale, sunt tot atâtea adausuri la universul mintal al latinității. Această „geografie care era Dacia pentru cea barbară" dintâi Romani, a creat o experiență per­sonală a vieții, o Weltauschauung specifică, o caracteristică în fața Cosmosului și a lui Dumnezeu. Prin câteva magnifice poeme ale lui Mihai Eminescu, — de exemplu „Melancolie”, „Mortua est”, „Scrisoarea întâia”, „Doina”, „Glosa”, — o lume întreagă, până atunci necunoscută, intră în pa­trimoniul comun al omenirii. O dulce resemnare față de de­venirea universală, o melancolică dorință de reintegrare în Cosmos, de a reface unitatea primordială (când individul era încă încorpo­rat în Tot), un sentiment de sin­gurătate metafizică și în mod spe­cial inefabilul dor românesc, sunt atâtea sporiri ale repertoriului spi­ritual latin. Pesimismul lui Eminescu își are originea într’o viziune tragică a existenței, dar această viziune e sobră, demnă, virilă, și se recu­noaște într’însa resemnarea calmă a Dacilor și disprețul lor pentru moarte și pentru suferințele fizice. Geniul latin se îmbogățește prin creația poetică a lui Eminescu în­tocmai cum s’a îmbogățit prin creațiunile lui Camoens. Sunt de ajuns aceste două exemple pentru a ne convinge că „geniul latin” departe de a se re­peți la nesfârșit în creații stereo­tipice, sau cel puțin făcând parte din aceiași familie spirituală, po­sedă dimpotrivă o prodigioasă ca­pacitate de reînoire, transformând fără încetare materiile brute în valori spirituale, absorbind fără o­­dihnă „noi geografii” și noi uni­versuri spirituale. Universul mintal al latinității e un expanding Universe; niciodată nu e același, nu se odihnește nici­odată. Numai acei care ignorează bo­găția și varietatea creațiunilor la­tine, pot crede în sterilitatea ge­niului său. Numai cine judecă geniul la­tin numai după anumiți scriitori francezi, și reduc latinitatea la bi­nomul Racine-Paul Valéry, crede în sleirea posibilităților por la­tine de creație. Dimpotrivă, prezența unui U­­namuno, a unui Rebreanu, a unui Italo Svevo, etc. — pentru a vorbi numai de câțiva prozatori contem­porani, — confirmă vigoarea, va­rietatea, înălțimea creației latine recente. Intr’adevăr, numele pe care le-am citat mai sus constitue, în interiorul aceleiași familii, trei va­rietăți, cu totul deosebite. Dar e limpede că pentru a ne da seama de adevărata structură a geniului latin și pentru a-i în­țelege bine misiunea, e necesar să renunțăm la comoditățile noastre mintale și să ne gândim de-a dreptul la realități, lăsând la parte formulele consacrate și cu­­­vintele fără înțeles. A gândi asupra realităților im­plică o cunoaștere directă a lucru­rilor, o cunoaștere care, din fericire, nu e posedată decât ne­de puțini dintre noi. Suntem sclavii modelor venite din afară; suntem clienții ascultă­tori ai librăriilor franceze, unde nu se găsesc scriitorii portughezi, români, italieni sau spanioli. Și din pricina acestei ignorante, — care se datorează numai faci­lității noastre de a cunoaște lu­mea prin mijlocirea unei limbi sau a două, ,— noi, latinii, fim astăzi de un complex de infe­in­ferioritate. Fiecare dintre noi se simte să­răcit, dar de această sărăcie sun­tem noi singuri vinovați, căci ni­meni nu ne împiedică să învățăm alte limbi romanice, să cunoaștem alte specii spirituale latine. Căci „geniul latin” continuă să creeze și să lărgească universul mintal al omenirii. Astăzi ca și altădată, sunt adevărate versurile poetului român Vasile Alecsan­­dri : Latina gintă e regină în ale lumii ginte mari. Mircea Eliade [_E*Htmra „CORJAN^J-Prezintă ultimele noutăți apărute: E. T. A. Hoffmann: „Povestiri fantastice*“ K. J. Benes: „O viață furată** — roman H. Zerkausen: „Fatalitate** — roman Urio Vergani: „O *■ «din viață“ — roman K. A. Schenzinger: „M­e tal** — roman V. Beneș: „Semn r & «“ — nuvele N. Porsenna: „R 5J G“ — roman VREMEA PAUL KLINGER Foarte puțini artiști au avut o ucenicie de artă atât de greai tea Paul Klinger. Este într’ade­­văr nevoe de o energie supra* omenească pentru a te putea strecura și menține pe atâtea că­rări ale vieții. El a activat ca statist în orașul său natal Es­sen, după care a început peleri­najul. A fost student, arhitect, apoi student la litere, apoi funcționar, lucrător, pianist la cinematografe și cafenele —dar toate numai pentru a-și câștiga banii necesari studiului drama­tic. Răsplata pentru dârzenia sa a venit: a fost angajat la Teatrul Național bavarez, tre­când apoi la teatrele din Ko­blenz, Oldenburg, Breslau și Duesseldorf, după care a ajuns la Teatrul German din Berlin. Este curios că pe scenă el a creiat mai totdeauna persona­gii în vârstă și numai filmul i-a oferit ocazia să se așeze în­tr-o lumină favorabilă și po­trivită talentului său. In 1936 a turnat în filmele „Fridericus” și „Frumoasa d-șoară p 'Schrag”. După aceia au venit cu filmele „Aventură la Varșovia”; ,„Mor­­gen we­rde ich verhaftet”, „Das verliebte Abej S’toller”, „Narren im Schnee”ji­etts.’ Temperamentul său tineresc i-a ajutat să câștige inimile iu­bitorilor de film. Școala ex­cepțională a artei și a vieții prin care a trecut i-a dat ma­turitatea și siguranța, abilitatea și experiența, toate necesare scenei. El întruchipează în film tipul tânărului proaspăt, cu ca­lități, care știe să stăpânească cu succes orice situație în via­ță. Paul Klinger va apare zile­le acestea pe ecranul cinema­tografului „Regal” împreună cu Roșită Serrano, Ossi Holz­mann, Magda Schneider, etc. în filmul „Serenada inimii”. ITALIA <g­ F. A. BONPORTI, MUZI­CIAN NECUNOSCUT. Atențiu­nea criticii muzicale italiene se apleacă astăzi asupra personali­tății și vieții lui F. A. Bonporti, muzician născut la Trento, în 1672 și mort la Padua în 1749. Acest preot compozitor s-a bucu­rat, ca și Vivaldi, de considerația și interesul lui Johann Sebastian Bach. El a compus un mare nu­măr de sona­te și de opere dife­rite rămase in biblioteci și ar­hive. O seamă dintre acestea au fost cântate acum doi ani În Sienne, cu mult succes. FRANȚA !g| SPECTACOLELE puse punct de către Comedia France­la­nă în ultimul timp sunt: Le Che­valier à la mode, de Dancourt, Vidocq chez Balzac, o nouă pie­să a lui Emile Fabre, Renaud et Armide de Jean Cocteau și Le Soulier de sat,n de Paul Clau­del. SPANIA Ig| S’A sărbătorit de curând centenarul morții lui José Doyague, născut la Manuel­ Sala­manca în 1755, unul din geniile muzicii religioase. încă din copi­lărie, i se remarcase extraordi­narele lui aptitudini muzicale ca și compozițiile, (ca „Magnifica­­tul” de pildă) și psalmii care-și meritară elogiile lui Rossini și titlul de maestru onorific al Conservatorului regal de muzică. Dogagne muri în 1893. Igg SA „Teatro Espanol”' joacă Maria Stuart de Schiller.se­ r*aui Klinger

Next