Vremea, ianuarie-iunie 1943 (Anul 16, nr. 680-704)
1943-05-09 / nr. 697
ff» ~~ Amatoteă 9 Mai 1943 muzica I OPERA ROMANA SAPTAMANA LUMIMATA” Aramă muzicală intr’un act dl N. Brănzeu WT • aflăm In fața unai opere noi * ți originale. Nu prin subiect ți realizarea sa dramatică, ci prin tratarea muzicală a unor momente psihologice și dramatice de mare afect.. Desigur in tânăra noastră literatură dramatică s’a abuzat de alegerea unor subiecte țărănești, tragice, întunecate, care nu pot fi toate, nici indicate pentru atrăgăscenă, chiar atunci când sunt mânuite cu îndemânare de un I. L. Caragiale. Și drama „Săptămâna luminată” a tânărului poet M. Săulescu, mort în luptele de la Predeal în 1916, face parte tot din categoria acestora. Subiectul ei este însă atât de zguduitor încât ar fi tentat chiar pe marii dramaturgi ai lumii: pe W. Shakespeare sau pe Goethe, pe un Maeterlinck sau pe Ibsen. Realizat însă scenic de M. Săulescu, poet fără suficientă experiență dramatică și încă într’o singură noapte — după cum se spune — el prezintă, cu toată frumusețea verbului, unele stângăcii inerente, dintre care una minoră, însă fatală coeziunii dramatice. O diversiune de contrast, într’o scenă de un realism covârșitor, aduce, pe lângă o lungire, o ruptură dăunătoare interesului mereu susținut al dramei. Tragedia ar fi avut altminteri calitățile necesare pentru reușită, prin unitatea de loc, de timp și de acțiune, adoptate. Muzica trebuind a urmări pas cu pas textul literar, după principii bine stabilite de la opera veristă și de la drama wagneriană încoace, nu mai are putința de a acoperi astfel de lacune ivite în text. De asemenea, nici un compozitor nu s’ar încumeta astăzi în operă de a urmări muzica pentru ea însăși, făcând abstracție de partea literară, lucru ce și-i permitea însă pe vremuri W. A. Mozart, când trecea cu sfidare și iscusință peste cele mai firave și nepotrivite texte, spre a crea, peste ele, opere nemuritoare. Muzica din „Săptămâna luminată” depășește însă lucrarea literară, îndeplinindu-și astfel rolul său de a exprima tocmai ceea ce cuvintele nu mai pot spune. Nou și neîntâlnit încă în muzica dramatică, ceea ce trebue subliniat, este modul ingenios pe care autorul l-a imaginat pentru a exprima durerea și halucinațiile unui muribund în agonia la care pare că iau parte și forțe oculte. Concepția greșită a melodramei, de a face să cânte personajele până în clipa morții, lucru atât de puțin firesc, este cu desăvârșire eliminată. Sbuciumul sufletesc al omului suferind pe patul morții și toate gândurile lui sunt exprimate muzical, dar nu pur simfonic, ca în „Moarte și transfiguratie”de Richard Strauss ci prin voci omenești, un nor din afară, care, intercalat în vâltoarea simfonică, redă în mod pătrunzător delirul celui ce nu mai poate grăi. Efectul muzical e mare ! Aci este și miezul acestei opere, care constitue motivul principal ce sa repetă la intervale regulate. Făcând abstracție de scenele ce contrast, impuse de text, , Săptămâna luminată” are și o solidă construcție muzicală simfonică, de sine stătătoare, care contribue și mai mult la reușita ei. Partea vocală de aemenea este bine tratată, cu efecte dramatice izbutite. Recitativul muzical e limpede, iar orchestrația bogată. „Săptămâna luminată” a desvăluit marele talent muzical dramatic d-lui N. Brânzeu, ce nu putea fi oeaservat din lucrările sale simfonice, afară doar din „Cantata cu caracter liturgic”. Opera a fost executată sub conducerea muzicală a autorului, cu un ansamblu foarte bine pus la punct. Cele două grele roluri feminine, „Mama” și „Bătrâna”, care susțin aproape exclusiv partea vocală, au fost frumos interpretate de d-nele Aca de Barbu și Maria Snejina, având creații reușite. O interesantă apariție este aceia a d-nei N. Secăreanu în rolul Paznicului și o grea încercare de durată, cu accente bine studiate, aceea a d-lui G. Oprișan în rolul bolnavului. „Săptămâna luminată”, cu o anumită comprimare, va intra și va rămâne, prin marile sale calități muzicale. În repertoriul permanent al Operei române. O victorie a filmului îngust AFRICA INCA NECUNOSCUTA Zilele trecute a vorbit la București, într'un cerc mai restrâns, d. Dr. R. Ebert, cunoscutul cercetător și medic de la Universitatea din Viena. Dăm mai jos câteva din declarațiile pe care d. dr. Eberl le-a făcut ziarului nostru. Sfârșitul veacului trecut și începutul veacului nostru au fost caracterizate printr-o studiere și explorare celui mai apropiat intensivă a continent t Africa. Rezultatul cercetărilor a dus uneori la convingerea că acest continent nu mai conține nici un secret pentru lumea de cultură. Cu toate acestea învățații care au pătruns mai adânc în felul de viață al popoarelor africane, de altfel foarte numeroase, atât ca limbă cât și ca obiceiuri, s-a constatat că și astăzi există destule secrete pentru Europeni, dar, chiar pentru Africani. SECTE ȘI ORGANIZAȚIUNI SECRETE In Guineea Franceză, Sierra Leone, Coasta de Aur, și pe Coasta de Lemn se pot întâlni la diferite popoare, secte și organizații secrete, ca spre exemplu , cunoscuta sectă a leoparzilor, ai cărei membri sunt de cele mai multe ori niște localnici cu mintea rătăcită ce iau parte la ceremonii misterioase în pădurile virgine, care își pun ghiare de fier la degete și se transpun prin niste sucuri de plante intr’o stare de narcoză. Intr’o astfel de stare se năpustesc asupra tinerelor fete ce trec prin păduri devorându-le. 124 DE NEVESTE ! Felul de viață al acestor tri* * PRICULICIUL. Balet într’un act de Zeno Vancea. Un iubitor contrast cu drama muzicală a d-lui N. Brânzeu, a fost premiera „Priculiciul”, divertisment de balet modern al d-lui Zeno Vancea.. Baletul modern, coreografic, bazat pe contraste ritmice și panomimă, este o creațiune de rafinament muzical a epocei noastre, asociat cu o quintesență de gesturi și care a prins aproape pretutindeni. Rar rămâne de văzut dacă este o fericită inspirație aceea de a face să apară țăranii noștri pe scenă pentru a dansa altceva decât ceea ce e a lor și pe o muzică derivată ritmic, sau schimonosită, tot dir.tr’a lor ! Ar fi fost poate mai minerit dacă idila pantomimă s’ar fi petrecut chiar în lumea „priculinilor” sau a altor ființe ireale ! Țăranul nostru, păstrător de muzică și jocuri tradiționale, să rămână cu ce e propriu al lui, mod simplu — fără exhibiții de larafinament orășenesc — astfel cum ni l-a prezentat dl Tiberiu Brediceanu în operele sale folkloristice. Analizând însă baletul „Priculiciul” din punct de vedere muzical se vor găsi calități ce nu pot fi tăgăduite acestei partituri și anume: autorul știe să aleagă din folklorul nostru părțile comice și umoristice caracteristice, ridicându-le pe un plan mai înalt cu mult bun gust și simț muzical. Aceasta trebue să constitue și un frumos exemplu, pentru a ne feri de întrebuințarea motivelor triviale sau grotești, de la mahala O tratare polifonică transparentă fără aglomerații orchestrale inutile, face și mai plăcută urmărirea acestei muzici, care de altminteri e văzută disarmonic (bi — sau pluri — tonal, cum i se mai zice), conform unei consuetudini stabilite, de la Igor Strawinski încoace, pentru baletul modern. Executanții baletului au fost la înălțime, relevându-se mai ales d. Checais în rolul Ursarului, d-na Floria Capsali în fața lui și d. M. Dumitrescu în rolul pețitorului-priculici. A. Cosmovici Cronica | buri ascunse este mai mult decât patriarhal. Ei sunt conduși de un șef de trib care are puteri nelimitate, luându-și pentru folosul său atâtea neveste cât crede că are nevoie. .Unul dintre ei avea nu mai puțin de 124, pe care le adăpostea în 200 case așezate concentric și în jurul palatului său și cu care avusese peste 500 de copii. Ceilalți locuitori își ridicau colibele și ceva mai departe dar tot în jurul „Palatului Regal”. PORO ȘI SANDE Cu ocazia călătoriilor făcute de Dr. Ebert intre anii 1929—* 1937, după ce s’a ocupat încă din 1925 cu felul de viață și obiceiurile popoarelor africane, el a găsit secte de „Poro” (asociații de bărbați) și de „Sande” (asociații de femei) a căror viață se desfășoară absolut separat și care păstrează cu sfințenie secretul sexului lor. Privit în totul, aceste popoare, considerate ca sălbatice, nu sunt altceva decât niște triburi doritoare a păstra pentru ele secretul vieții de junglă. Mici excese, pentru ochii noștri groaznice, sunt pentru ei exaltări religioase și sufletești, departe de a putea fi înțelese chiar azi de majoritatea europenilor. Dintre filmele ce au rulat de fi după Paști, cu excepția premierei de la Gap&ol pe care încă n’am reușit s’o vedem, cel mai bun, fără îndoială, e unul mai vechiu: „Stânca de mărgean”. Jean Gabin, Michele Morgan, decorurile, psihologia simplă dar profundă a personagiilor, reușesc din plin să facă ceea ce se chiamă un film bun (pur și simplu !). Astfel, deși „Femeia îndărătnică” oferă o modernă ipostază a vechii dar mereu actualei piese shakespeariene, nu se poate să nu observăm că Lilia Silvi prea șarjează, iar Amedeo Nazzari prea abuzează de omniprezența lui, ca să nu se simtă un fel de saturație. Căci tot el e și in „Fedora”, aici într’un alt costum, dar jonglând pe aceleași vechi și eterne teme. Actorii cu adevărat mari nu susțin filme in serie f dacă Greta Garbo sau Charlie Chaplin apar cam odată la 3 sau la 5 ani în premieră, probabil că știu ei ceva. In cadrul aceluiași program oarecum festiv, a continuat excelentul film care e „Orașul de aur”, iar în altă parte a trebuit să vedem ceea ce se chiamă „Doi sergenți”, la care realizatorii se pare că film au ținut să dovedească totala lor desinteresare artistică. E adevărat că melodramă a fost și „Două orfeline” totuși câtă deosebire ! Și deosebirea se datorește în primul rând interpreților principali: Alida Valli, Maria Denis, Osmaldo Valenti. Pe când un „Doi sergenți”, cu excepția lui Gino Cervi, nici un actor și nici o actriță nu e de reținut. Marele vinovat: regizorul respectiv. Cât despre comicul Macario „Moștenitorii veseli”, cu toată reînvia lui Mario Mattoli, nu ne-a putut convinge că e într’adevăr actorul de mari resurse umoristice de care s’a vorbit aiurea și mai ales pe aici. Bufoneria fără spirit și comicul de situații, ratează multe intenții artistice, chiar când intenții sunt strunite de un aceste mare regisor. Emil Darie MAGDA SCHNEIDER, vedé*. -**ei „Ufa” CAMOENS Șl EMINESCU (Urmare din pag. i) Printr’o poemă a lui Mihai Eminescu, „Rugăciunea unui Dac”, sensibilitatea latină e îmbogățită cu o viziune tragică a vieții care nu se aseamănă cu a niciunuia din poeții pesimiști ai Europei. Capodopera sa, „Luceafărul”,, poate fi considerată ca una dintre cele mai frumoase poeme din literatura universală, și metafizica ei, amplitudinea cosmică în care se desfășoară drama lui Hyperion, frumusețea ciudată, s’ar putea spune liturgică, a versurilor sale, sunt tot atâtea adausuri la universul mintal al latinității. Această „geografie care era Dacia pentru cea barbară" dintâi Romani, a creat o experiență personală a vieții, o Weltauschauung specifică, o caracteristică în fața Cosmosului și a lui Dumnezeu. Prin câteva magnifice poeme ale lui Mihai Eminescu, — de exemplu „Melancolie”, „Mortua est”, „Scrisoarea întâia”, „Doina”, „Glosa”, — o lume întreagă, până atunci necunoscută, intră în patrimoniul comun al omenirii. O dulce resemnare față de devenirea universală, o melancolică dorință de reintegrare în Cosmos, de a reface unitatea primordială (când individul era încă încorporat în Tot), un sentiment de singurătate metafizică și în mod special inefabilul dor românesc, sunt atâtea sporiri ale repertoriului spiritual latin. Pesimismul lui Eminescu își are originea într’o viziune tragică a existenței, dar această viziune e sobră, demnă, virilă, și se recunoaște într’însa resemnarea calmă a Dacilor și disprețul lor pentru moarte și pentru suferințele fizice. Geniul latin se îmbogățește prin creația poetică a lui Eminescu întocmai cum s’a îmbogățit prin creațiunile lui Camoens. Sunt de ajuns aceste două exemple pentru a ne convinge că „geniul latin” departe de a se repeți la nesfârșit în creații stereotipice, sau cel puțin făcând parte din aceiași familie spirituală, posedă dimpotrivă o prodigioasă capacitate de reînoire, transformând fără încetare materiile brute în valori spirituale, absorbind fără odihnă „noi geografii” și noi universuri spirituale. Universul mintal al latinității e un expanding Universe; niciodată nu e același, nu se odihnește niciodată. Numai acei care ignorează bogăția și varietatea creațiunilor latine, pot crede în sterilitatea geniului său. Numai cine judecă geniul latin numai după anumiți scriitori francezi, și reduc latinitatea la binomul Racine-Paul Valéry, crede în sleirea posibilităților por latine de creație. Dimpotrivă, prezența unui Unamuno, a unui Rebreanu, a unui Italo Svevo, etc. — pentru a vorbi numai de câțiva prozatori contemporani, — confirmă vigoarea, varietatea, înălțimea creației latine recente. Intr’adevăr, numele pe care le-am citat mai sus constitue, în interiorul aceleiași familii, trei varietăți, cu totul deosebite. Dar e limpede că pentru a ne da seama de adevărata structură a geniului latin și pentru a-i înțelege bine misiunea, e necesar să renunțăm la comoditățile noastre mintale și să ne gândim de-a dreptul la realități, lăsând la parte formulele consacrate și cuvintele fără înțeles. A gândi asupra realităților implică o cunoaștere directă a lucrurilor, o cunoaștere care, din fericire, nu e posedată decât nede puțini dintre noi. Suntem sclavii modelor venite din afară; suntem clienții ascultători ai librăriilor franceze, unde nu se găsesc scriitorii portughezi, români, italieni sau spanioli. Și din pricina acestei ignorante, — care se datorează numai facilității noastre de a cunoaște lumea prin mijlocirea unei limbi sau a două, ,— noi, latinii, fim astăzi de un complex de infeinferioritate. Fiecare dintre noi se simte sărăcit, dar de această sărăcie suntem noi singuri vinovați, căci nimeni nu ne împiedică să învățăm alte limbi romanice, să cunoaștem alte specii spirituale latine. Căci „geniul latin” continuă să creeze și să lărgească universul mintal al omenirii. Astăzi ca și altădată, sunt adevărate versurile poetului român Vasile Alecsandri : Latina gintă e regină în ale lumii ginte mari. Mircea Eliade [_E*Htmra „CORJAN^J-Prezintă ultimele noutăți apărute: E. T. A. Hoffmann: „Povestiri fantastice*“ K. J. Benes: „O viață furată** — roman H. Zerkausen: „Fatalitate** — roman Urio Vergani: „O *■ «din viață“ — roman K. A. Schenzinger: „Me tal** — roman V. Beneș: „Semn r & «“ — nuvele N. Porsenna: „R 5J G“ — roman VREMEA PAUL KLINGER Foarte puțini artiști au avut o ucenicie de artă atât de greai tea Paul Klinger. Este într’adevăr nevoe de o energie supra* omenească pentru a te putea strecura și menține pe atâtea cărări ale vieții. El a activat ca statist în orașul său natal Essen, după care a început pelerinajul. A fost student, arhitect, apoi student la litere, apoi funcționar, lucrător, pianist la cinematografe și cafenele —dar toate numai pentru a-și câștiga banii necesari studiului dramatic. Răsplata pentru dârzenia sa a venit: a fost angajat la Teatrul Național bavarez, trecând apoi la teatrele din Koblenz, Oldenburg, Breslau și Duesseldorf, după care a ajuns la Teatrul German din Berlin. Este curios că pe scenă el a creiat mai totdeauna personagii în vârstă și numai filmul i-a oferit ocazia să se așeze într-o lumină favorabilă și potrivită talentului său. In 1936 a turnat în filmele „Fridericus” și „Frumoasa d-șoară p 'Schrag”. După aceia au venit cu filmele „Aventură la Varșovia”; ,„Morgen werde ich verhaftet”, „Das verliebte Abej S’toller”, „Narren im Schnee”jietts.’ Temperamentul său tineresc i-a ajutat să câștige inimile iubitorilor de film. Școala excepțională a artei și a vieții prin care a trecut i-a dat maturitatea și siguranța, abilitatea și experiența, toate necesare scenei. El întruchipează în film tipul tânărului proaspăt, cu calități, care știe să stăpânească cu succes orice situație în viață. Paul Klinger va apare zilele acestea pe ecranul cinematografului „Regal” împreună cu Roșită Serrano, Ossi Holzmann, Magda Schneider, etc. în filmul „Serenada inimii”. ITALIA <g F. A. BONPORTI, MUZICIAN NECUNOSCUT. Atențiunea criticii muzicale italiene se apleacă astăzi asupra personalității și vieții lui F. A. Bonporti, muzician născut la Trento, în 1672 și mort la Padua în 1749. Acest preot compozitor s-a bucurat, ca și Vivaldi, de considerația și interesul lui Johann Sebastian Bach. El a compus un mare număr de sonate și de opere diferite rămase in biblioteci și arhive. O seamă dintre acestea au fost cântate acum doi ani În Sienne, cu mult succes. FRANȚA !g| SPECTACOLELE puse punct de către Comedia Francelană în ultimul timp sunt: Le Chevalier à la mode, de Dancourt, Vidocq chez Balzac, o nouă piesă a lui Emile Fabre, Renaud et Armide de Jean Cocteau și Le Soulier de sat,n de Paul Claudel. SPANIA Ig| S’A sărbătorit de curând centenarul morții lui José Doyague, născut la Manuel Salamanca în 1755, unul din geniile muzicii religioase. încă din copilărie, i se remarcase extraordinarele lui aptitudini muzicale ca și compozițiile, (ca „Magnificatul” de pildă) și psalmii care-și meritară elogiile lui Rossini și titlul de maestru onorific al Conservatorului regal de muzică. Dogagne muri în 1893. Igg SA „Teatro Espanol”' joacă Maria Stuart de Schiller.se r*aui Klinger