Vremea, martie-iunie 1944 (Anul 17, nr. 740-755)

1944-03-12 / nr. 740

Exemplarul 30 lel ABONAMENTE UN AN 1200 UBI 6 LUNI 7C0 LEI 1 LUN I 400 l*E< PENTRU INSTITUȚII 5000 Lei anual IN STRĂINĂTATE DUBLU Proprietar: Ziarul „Vremea” S.A.H. I SIBIU '4'% AIVUL XVI. — Nr. 740. — DUMINICA 12 MARTIE 1944. ® Ö­0 BUCUREȘTI, Str. CAROL 10 TELEFOANE 3.69.98, 5 63.45 si­n.tfO bu PUBLICITATEA LA ADMINIST­RA 1­IE înscris reg. Publ. per. Nr. 1030/938 Axa poștală plătită In numerar ti, aprobării Hr, SIOl/664/1Ma. Criza culturii E lipsește — și nu știm câtă vreme încă ne va mai lipsi o bună definiție a culturii. O definiție care să nu îngăduie în sfera ei, intrusiunile și impostura. Falsificată, prin intervenția arbitrară în evoluția ei semantică, a unor momente neadecvate, însăși noțiunea de cultură, apare compromisă. Și numai în acest sens, se poate vorbi, în anumite epoci de sgn­­ilist* Ș‘ Pr­??Cere când omenirea covârșită de stra­in co SS**11 a6 Care.s­­e face biolog a­ agonizează in confuzii — de o criză a culturii. Infiltrația lentă, a unor valori nespecifice ba chiar alogene culturii dar care sedimentează Seltinge terenul ei, provoacă crizele și reanimă scepticismul tentic cieda rea de totdeauna’ în valorile ei cele au­’ tentice și permanente. bilhar6 în­ S.f­d."SCuta mai adesea­ caracterul de la­tran­s Lo­p "T"’ “ vremuri,e de război­ și de ansisie . Poate pentru că războiul, exprimă el în­suși, un coeficient al acestei imixtiuni și aglomerări de valori nespecifice, în structura ei, aglomerari caracterul particular culturii noastre occidentale este fara îndoiala, ceeace Oswald Spengler numea’ TiTZ!TC! SSS­J? “ LZfZ"^la cosmolo­ I SSI * “ J*,1 ,gică’ acum când vrem să indicăm vi­­~ P­oceselor noastre de cunoaștere. Mai curând noa? e tG 8Ubiect?’ mai Putin fundamentale — cum dintâi ci,m~rie0C­?ÍL,,n,1 ~ derivate *au nu din cele m­as­ cunJ de Poldă necesitatea etică de cunoaștere "a frumosului, a binelui, a adevărurilor simp e sau ■“ r*a#teTM * -sat . ,nefer,c,re Insă, tocmai aici, în do­meniul ei esențial (­cunoașterea), cultura își în team'de tentantă Critena ,a a»“!, antrenând soluții, pe cât de ZÎLPI".Pe t­ot de diverse * ineficiente in azia conceptelor false­i concuriior convertite a mal­­tor nesincere, iată om­aca ZaLT­T. Nu ni se pare însă că, destinul culturii noastre ar fi acela pe care l-a profetizat cândva Oswald Spengler, în „Der Untergang des Abendlandes“. EI Spengler, in „Der Untergang das Abendlandes“ au fost cea greacă sau cea babiloneană de pildă, au un caracter singular, totalmente independent, impermeabil influen­țelor străine și fără continuitate istorică între ele. Că odată cu dis­pariția ,,tipului sufletesc“ ce Ie-a dat naștere, dispar și ele. Și totuși, în ciuda teoriei spen­­gieriene, iată că încă și astăzi se află prezente în cultura noastră occidentală, atâtea influențe ale vechilor culturi, atâtea adevăruri științifice, morale, artistice, nim­­bcate de eternitatea lor. De altfel, „tipuri sufletești“ dife­rite, putem afla în spațiul unei ace­leiași culturi. Nu credem ! Unii sunt orientați de ideea de devenire și ca o consecință apără pozițiile pragmatice, empirice, realiste,­­ al(il, dominat) de prin­cipiul statului-quo, își orientează cunoștința după doctrine spiritua­liste și aprioristice. Ceea ce este ciudat, e că în cul­tura noastră, occidentală, oamenii care în viață își fac din bunurile materiale un scop și o rațiune de a fi, pe plan spiritual, operează cu valori de natură metafizică și cu monedă transcendentă, totalmen­te incapabili de consecvență și u­­nicitate. Poate pentru că insul crea­­tor de cultură, se află subordonat exigențelor de ordine materială și obligat la tot felul de concesii și conformisme! Aici probabil, s-ar putea afla și cauzele de carență, de labilitate, ale culturii europene. Gândirea filosofică, adaptată cir­cumstanțial diverselor sisteme po­litice necon­simțite, artele evadând din viața și din miezul problemelor ei, stiința scăpată de supraveghe­rea civilizației și pusă în slujba o­­rorilor — iată atâtea elemente de patogenie a culturii. De aceea poate și nu pentru că ar fi stimulat-o profețiile lui Spengler, cultura apuseană a admis în sânul ei, valori din alte culturi, cum este de pildă fatalismul oriental, asce­za, misticismul, disprețul pentru bucuriile simple ale vieții. De aici poate și caracterul de imprecizie, momentele crepusculare care au survenit în ceea ce ne place să nu­mim, cultura noastră mediteraneană. Cotropită de nesinceritate, de neautentic, falsificată de doctrine fără aderență, aglomerată de va­lori alogene, cultura evului nostru,­­ trăiește azi, o criză de structură. CRISTIAN TUDOR 23*53 N care DIRECȚIA: VLADIMIR DONESCU AU­ Anneâuutii.. Hotărit lucru, Americanii izbu­tesc să fie originali, chiar și în mo­mentele cele mai grave. Recent, cu prilejul unei manifestații publice în favoarea colectării de metale, la New-York, cineva a avut o ideie năstrușnică- fiecare donator va veni la centrul de colectare purtând un costum care să sim­bolizeze metalul donat zis și făcut. Cei cari au donat obiecte de fier, au apărut îm­brăcați în costume sumare din epoca de fier, așa cum ni le ima­ginăm în mod obișnuit. Donatorii de diferite monede vechi pur­tau costume din epocile respective. Dar cele mai mari succese le-au obținut guvernatorul statului Massachusetts și o tânără și frumoasă fată a cărei identitate ne este ascunsă.Cel dintâi, oferind o cadă de zinc, n’a ezitat să apară în costum de baie. Cât despre tânăra fată, își acoperise în între­gime picioarele, umerii și brațele cu timbre de propagandă pentru colecta de metale vechi, punându­-se spre vânzare. Fiecare cum­părător avea dreptul să se urce pe estrada pe care se afla ori­ginala propagandistă și, în schimbul unei sume pe care o vărsa fondului colectei, să deslipească cu propriile-i timbrele a­lese, în aclamațiile frenetice ale mulțimii. Alț ! Americanii... Tot neserioși rămân. Prim­iivi­ii Un gazetar dintr'o țară neutră scrie cu seninătate: „...Primitivul este așa prin na­tura lui, fără să-și dea seama de acest lucru, și pentru că nu poate fi altfel, nu poate modifica această situație In timp ce omul mo­dern care se vrea primitiv trebue să se întoarcă înapoi, să anu­leze tot ce a devenit, într'un cuvânt, să se decivilizeze”. Ce’nseamnă să fii gazetar într'o țară neutră! Umilind unuii iadiac Generalul Guisan, comandantul armatei elvețiene, într'un discurs rostit zilele trecute pe câmpul de la Sempach a spus între altele: „Sarcina care ne așteaptă va fi grea, oricare ar fi soarta țării noastre. Ea va fi poate mai grea în viitor — chiar dacă războiul ne va cruța până la urmă”. Comentând aceste declarații, d. Pierre Béguin scrie în Journal de Geneve: „Ar fi să comitem o gravă eroare, dacă ne-am imaginat că sfâr­șitul ostilităților se va traduce printr-o restabilire imediată a or­­dinei. Unele țări vor vedea teribile războaie civile succedându-se războiului internațional. De aceea armata noastră trebue să ră­mână putenică și, dacă­­ vrem să rezolvăm problemele de după războiu și să construim o societate fericită, aceasta nu se poate realiza decât sub protecția ei. Necesitățile sociale nu se despart de necesitățile militare Ele se complectează”. Ceea ce nu înseamnă deloc că autorul a înțeles că armata el­vețiană va da poporului elvețian fericirea așteptată. In măsura în care armata garantează această fericire, ea o și asigură. Ră­mâne doar ca instituția militară să primească mesajul celui sau celor care vor da poporului dezlegarea „sarcinilor grele” de care cu atâta realism vorbește generalul Guisan, sunt distces. “S«“'B’ntr" deo­ o oră înaintea debarcării Aliați­lor în Italia, d. Churchill se plimba agitat în lungul și în latul cabinetului său de lucru, când se deschise ușa și intră fiica sa Marie, care-l întrebă de ce este nervos. — In momentul acesta, răspunse premierul britanic, înfruntăm situația cea mai critică din întreg războiul. La care, Marie Churchill replică râzând: — Știu e vorba de debarcarea în Italia. D. Churchill, surprins, îi ceru explicații și o întrebă de ce nu-i vorbise până atunci. Miss Churchill răspunse, și mai amuzată: — Nu uita că fac parte din „Serviciul secret”. Și apoi, nu ți-am spus nimic, pentru că nu știam în ce măsură erai informat asupra proectului de invazie !... Uta­m,atclU. Cu căzut la oi&fyíú tj. s. Este vorba de als”en­e legislative și complimentare din circumscripția West Derbyshire, unde un marchiz a fost învins de fiul unui cismar. Faptul acesta, deși nu constitue un eveniment excepțional în Anglia, a produs totuși senzație. După ascensiunea d-lui Herbert Morrison, fostul funcționar comercial și fiul unui simplu polițist, azi ministru de Interne al Marii­ Britanii, după cariera fiului de minier și a fostului lăptar Er­nest Kevin, azi ministru al Muncii, iată-l și pe d. Charles White, socialist in­dependent, băiatul cismaru­lui White, obținând 16­ 336 voturi față de 11.775 acordate marchizului Hartington. Dar, după cum spuneam, partea senzațională a acestei victorii electorale nu constă în faptul că între cei doi candidați este mare diferență de rang social, ci în deosebirea dintre concepțiile­­ lor politice. Marchizul reprezenta guvernul, iar fiul cismarului cerea un program de reforme sociale. După locotenentul Lawson, membru al noului partid „Commonwealth”, cu un program social avansat, care a câștigat la Skipton (Yorkshire) pentru că a cerut reforme economice și sociale. După succesul obținut de indepen­dentul Bruce Dutton Briant în fieful conservator de la Brighton, D. Churchill are, desigur, grave motive de reflecție. SIRIUS civiU^útL §i t&buși, țemede. C O anecdotă care circulă frec­vent în Anglia, merită să fie cu­ INTERPRETĂRI a­­­u ATEVA nule despre urît în înțelesul de plictiseală. „Mi-e așa de urît“, „mă omoară urîtul“ sunt locuțiuni cunoscute pe întreg teritoriul nostru etnic. „Plictiseala“ de ori­gine grecească e cunoscută într-un spațiu mai re­strâns, un neologism folosit mai mult de pătura su­prapusă a orașelor din vechiul Regat. Pe om îl omoară urîtul când nu are ce face, când nu lucrează, când îi trece timpul cu greu, ne mai știind cum­­,să-l omoare“. De urît se plâng în pri­mul rând cei ce nu fac nimic, ci stau cu brațele în­crucișate, iscodind tot felul de distracții pentru a le trece mai ușor timpul. Distracțiile însă nu constitue o lucrare adevărată, chiar dacă ele umplu uneori timpul. Dacă îl fac să scurgă repede, nu umplu su­fletul cu satisfacția unei munci pozitive, cre­atoare și omul rămâne tot plictisit și obosit. Distracțiile se inventează pentru a suplini munca reală, dar nu reușesc să o înlocuiască. Ele pot ajunge, la un mo­ment dat, să obosească pe cineva mai mult decât munca adevărată, și nu pot alunga urîtul care se ascunde în noi în vremea distracției, dar cât ce încetează aceasta, iasă iar la iveală. Omul normal e făcut să lucreze, nu să trăiască inert. Energia statică nu-i un izvor de mulțumire în viață, ci numai cea dinamică. Din firea noastră suntem ființe creatoare de noui realități, și cine se abate sau se reține de la acest instinct natural al spi­ritului, nu poate fi mulțumit, nici fericit ca ori­ce ființă care ia atitudine împotriva naturii sale. Plictiseala, urîtul, nu sunt cunoscute în lumea oamenilor muncitori, fie lucrători cu mâna, sau cu intelectul. Nu există nici o metodă suverană pentru trecerea ușoară a timpului cum este continua ocu­­pațiune. Continua muncă reală, creiatoare. Omul, spiritul nostru, se proectează în ea, e în continuă activitate, cu atențiunea absorbită în lucrul lui. Cine muncește liber, de bună voia lui, sau din dato­ria atema ui >i opiuuiva UC ca, mu nu-și dă seama cum trece timpul, nu are vreme sa-i fie urît, nu știe ce­ e plictiseala. Oricine suferă de urît să nu caute altundeva re­mediu decât în muncă, — va căuta zadarnic în alta parte De urît nu poți scăpa fugind din casa ta, din țara ta, căutând distracții în călătorii : urîtul e în noi, îl ducem pretutindenea cu noi, el este golul, pustiul lăuntric ce-i naște lipsa de lucru, lipsa unei îndeletniciri creia­toare de noui realizări. Călătoriile, regiunile noui încântătoare, peripețiile, întâmplă­ri­rile pot pe-o vreme oarecare să ne scape de urît, dar numai în în­țelesul că-l uităm pe-o clipă cu atențiunea încordată la unele rea­lități cu care luăm contact prin simțurile noastre. O vreme ne pu­tem înșela că, în chpul acesta, fa­cem ceva. Dar nefăcând ceva de ce are cu adevărat nevoe firească Spiritul nostru : munca reală, — după o vreme urîtul iarăși iese la suprafață, ca untdelemnul din apă. O altă cauză a urîtului este pu­tina noastră aplicare de a sta­ de vorbă cu noi înșine. Sunt oameni cari îndată ce rămân singuri se plictisesc. Dacă sunt obosiți — dorm, și bine fac , e mai plăcut și mai folositor să doarmă decât să se plictisească. Dacă s-au recreat și se trezesc tot în singurătate și dacă au încă un restimp de pausă până la începerea sau continuarea unui lucru nou, nu știu ce să facă cu ei înșiși. Și nu știu dintr'un simplu motiv : nu sunt obicinuiți să stea de vorbă cu ei înșiși, sau cu lucrurile din jurul lor, în primul rând cu natura și creia­­țiile ei Nu sunt obicinuiți cu cea mai înaltă și mai omenească for­mă a muzicii, a lucrului, cu gândi­rea. Nu știu gândi personal fiindcă nu s-au obicinuit. Dacă lucrătorul harnic nu poate concepe „urîtul“, nu-I cunoaște nici omul bun gânditor. A sta de vor­bă cu tine însuți sau cu natura — când nu ai alte îndeletniciri care­ să-ți umple timpul — a gândi, medita, e al doilea remediu suve­­­ran împotriva urîtului. E o lucrare pozitivă, crezatoare, care nu numai îți umple timpul, ci îți dă și satis­facția, mulțumirea de-a nu fi pier­dut vremea în zadar. Cine suferă de plictiseală — una dintre poverile grele ale existen­ței — să nu fugă de lucru, să nu fugă de gând. Să nu creadă că a se distrage însemnează a lucra. I. AGÂRBICEANU !Aum: și cana te gân­dești că toate astea au fost făcute, ca să mă apere (Desen de I. Anestin) A­r­i

Next