Ziarul Călătoriilor, 1907 (Anul 9, nr. 504-555)

1907-01-04 / nr. 504

»cu - -■ ----- ZlAftUL CALfitORIIEOk dinţa în strigoi, s’a luat obiceiul de a se desgropa cadavrele bănuite, pentru a fi descântate şi vindecate de tatala lor aplecare. Obiceiul acesta variază în formă după locuri, dar în fond este acelaş pretutindeni. Un spaniol de prin secolul XVIII, povesteşte într’o lucrare a sa «asupra spiritelor», păţăniile unui oarecare haiduc, numit Arnold. Treizeci de zile după moartea acestui bandit, care fusese călcat de o căruţă, patru persoane muriră subit, prezentând toate aceleaşi simptome,—simptomele omorîţilor de către strigoi. «Banditul a fost desgropat—continuă autorul —şi s’a văzut cum că credinţa mulţimei ar fi fost îndreptăţită. In adevăr corpul banditului era poleit, părul şi unghiile crescute, iar linţoliul în care fusese înfăşurat, era plin peste tot de sânge. «S’a bătut în corpul banditului un ţăruş care-i trecu drept prin inimă. Apoi i se tăiă căpul, şi restul corpului fu ars. Aceiaşi operaţie fu repetată şi cu cei patru omorîţi de strigoi, cari, după credinţa generală, trebuiau să devie şi el la rândul lor tot strigoi. Credinţele acestea există şi pe la noi, dar nu sunt aşa de adine înrădăcinate ca prin alte părţi. Şi apoi, sentimentul de respect pentru morţi, este prea puternic, pentru ca să i se poată îngădui cuiva profanarea mormintelor. Streinii însă povestesc prin revistele lor că s’au văzut la noi cadavre desgropate şi ţintuite cu ţăruşi; sunt probabil nişte povestiri făcute pentru a umplea coloanele gazetelor lor şi a înşela buna credinţă a cetitorilor. A limits. In căutarea unei patrii Boerii, vestiţii şi curagioşii boeri, a fi dispărut ca naţiune; dar rasa trăeşte mereu, eternă, puternică. Trebue să recunoaştem că englezii s’au ţinut de cuvînt : colonia Transvaaluluî a căpătat o constituţie liberală, care îngădue boerilor să nu simtă prea mult pierderea libertăţei lor. Dar, sunt printre boeri, numeroşi iredentişti, care nu voesc să primească noua stare de lucruri, şi fug de dominaţia engleză, preferând mai bine să se exileze. Din nenorocire, încercările lor n’au prea avut rezultatele dorite ; acţiunea de emigrare, care fusese pornită cu putere chiar din primele zile, şi-a pierdut mult din vigoarea ei iniţială. Emigrarea fusese îndreptată în trei sau patru direcţiuni; vom vedea îndată că în nici una din aceste părţi, nu s’au căpătat rezultate îndeajuns de satisfăcătoare. Sute de familii bioere, mai cu seamă la început, s’au îndreptat spre coloniile germane din Africa australă; alţii s’au îndreptat spre coloniile portugheze. Emgrarea aceasta se făcea în mase compacte. Sute de familii plecaseră la un loc, încărcându-şi pe care mari tot avutul, plecau în căutarea unui teren necultivat pe care să-l ia în stăpânire. Aceia cari se îndreptaseră spre coloniile portugheze, fură cel mai deziluzionaţi; funcţionarii coloniali portughezi le făceau atâtea mizerii, încât bieţii oameni, după un an de muncă, fură nevoiţi să se reîntoarcă îndărăt. Aceia cari se îndreptaseră spre Africa germană de sud-vest, fură mai bine primiţi; mai inteligenţi decât vecinii lor, germanii se siliră să păstreze printre dânşii elementele acelea, viguroase şi muncitoare, care sunt atât de necesare unei colonii tinere. Dar fatalitatea se amestecă şi aici; teribilul resbel al Hereroşilor interveni şi opri mişcarea de emigrare. Bieţii boeri se văzura nevoiţi să părăsească terenurile cari le fuseseră concedate de către colonia germană. O altă mişcare, care avea oarecare şansă de reuşită, şi a datorit neizbânda altor motive. Guvernul american, solicitat de către o grupă de ex-generali boeri, pusese la dispoziţia lor un teritoriu vast, foarte potrivit pentru creşterea vitelor, în turme mari. O delegaţie plecă în Mexic, şi vizită terenurile oferite; răspunsul adus fu favorabil; terenurile erau foarte potrivite ca climă cu temperamentul boerilor. Dar delegaţii cerură guvernului mexican nişte garanţii, care nu puteau fi primite. Ei voiau să fondeze un stat în stat, să-şî păstreze limba şi obiceiurile lor naţionale. Proiectul căzu. Un alt proiect consta în transportarea mai multor mii de boeri pe un teritoriu din Far-West, care le era oferit de către nişte speculatori americani. Numai câteva familii primiră oferta aceasta. Mai serioasă a fost mişcarea încurajată de către guvernul argentin. Se ştie că Argentina, care posedă ţinuturi întregi, abia explorate, a organizat o vastă reclamă care atrage în fiecare an, mii şi mii de emigranţi europeni. La sfîrşitul răsboiului, bărbaţii de Stat argenteni se gîndirâ îndată la folosul cel mare pe care lar putea avea patria lor dintr’o colonizare cu boeri. Emisari speciali fură trimeşî îndată în Transvaal autorizaţi să ofere condiţiile cele mai avantagioase. Nu ştim bine din ce pricină mişcarea aceasta de emigrare în Argentina, care la început era cât se poate de înfloritoare, a dat îndărăt. Anul acesta emigrarea a fost aproape nulă, ba chiar unii coloni s’au întors îndărăt în Africa de Sud. O altă mişcare de emigrare, tot aşa de puternică, a fost începută prin anul 1902, de către secta desperată a Swanepoelilor. Mai multe mii de oameni hotărîrâ să emigreze mai spre centrul Africei, pentru a forma acolo o republică independentă. Un profet al acestei secte prevesti că Transvaalul avea să fie complect distrus de pe suprafața pământului. Iohanesburgul şi Pretoria aveau să se prăbuşiască, înghiţite de un abis care avea să se deschidă dintr’o dată. Fanaticii boeri hotârîră să plece fără întârziere. O societate de căi ferate se oferi să-l transporte până la nordul Rodesie cu suma de 100.000 lei. Neputând să plătiască o sumă aşa de mare, bieţii oameni se hotărîră să plece pe jos, cu carele lor, în etape mici. Când vor ajunge oare la ţinta pe care o urmăresc?.. De sigur că tocmai peste vreo doi ani. Vor trebui să se opriască de mai multe ori pentru a culege recoltele pe care le vor fi semănat, pentru ca să nu moară de foame. Emigrările acestea ne fac să ne gândim la popoarele din vechime, care emigrau cu totul, îndreptîndu-se din fundul Asiei, spre câmpiile Europei. Victor. Sfirșitul unui vis Senor Toma Estrada Palma, care după ce a condus timp de trei ani destinele republicei Cuba, a intrat în domeniul uitarei, merită fără îndoială, mai mult de cât ’I-au consacrat laconicele telegrame ale ziarelor europene, după demisia ta. Multă lume a avut ocazia să aibă relaţiuni personale cu ex-preşedintele Palma, pe vreme când dînsul nu era decât un modest institutor într’un sat din statul New-York. Palma s’a născut în Cuba, de unde a fost alungat de către spanioli, cu puţin înainte de războiul de la 1870. De la epoca aceasta înainte, insula a fost agitată mereu de revoluţii, şi mulţi cubani au fost nevoiţi să se exileze. D. Palma crezu că spusese un adio etern patriei sale; el ceru naturalizarea în America, şi intră în învăţâmînt. Palma venea foarte des la New-York unde exilaţii cubani formaseră un club. Când mişcarea revoluţionară fu organizată mai cu putere în insulă, când energia generalului Weyler dădu curentului o nouă impulsiune, clubul acesta se transformă în «Junta» şi d. Palma fu ales preşedinte. Fostul institutor îşi petrecea acuma