Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, 1915 (Anul 15, nr. 1-52)

1915-04-21 / nr. 16

244 ZIARUL ŞTIINŢELOR POPULARE ŞI AL CĂLĂTORIILOR sena lucrările uriaşilor cari sunt «tălpii neclintiţi, în jurul căror »’a împletit şi se va împleti incă reţeaua culturei şi civilizaţiei. Stavri C. Cănesc« î»«n numai lucruri ci pot »trâpunge masivii munţilor pentru a putea astfel uşura comunicaţiunile. Dacă ştiinţa a descoperit aceste infernale compoziţii chimice, în schimb si imboldul culturei artistice s’a căutat a se aplica ele la tranşarea violentă a diferendelor între indivizi şi popoare. Nu simţiţi că imnurile naţionale, marşurile, tablourile şi sculpturile cu subiect războinic sunt fitilurile care aprinde mai întâi mintea şi apoi capsele armelor distrugând milioane de vieţi nevinovate. ,,Marseillaisea“ a creat teribilul tun de câmp al artileriei franceze de 75 mm. calibru, după cum ,,Die Wacht am Rhein“ a dat naştere ,,Kolosal-ului“ german de 420 mm. Să dispară toate aceste răscolitoare de patimi, să-şi tempereze artiştii belicoasele inspiraţii-mi şi se va vedea cum ştiinţa va şti să fie rolul unei păci vecinice şi binefăcătoare. Dacă inventatorul dinamitei ar fi ştiut că opera sa va fi întrebuinţată ca un mijloc de distrugere, cu siguranţă că nu ar fi dat-o la lumină niciodată. Gând a văzut însă felul nenorocit cum ştiu oamenii să utilizeze roadele unei munci îndelungate, a lăsat averea sa, ca din venitul ei să se importă premii fabuloase acelora cari să străînesc pentru menţinerea păcii precum şi celor mai valoroase lucrări de literatură şi ştiinţă1). Iată între altele un măreţ exemplu de felul cum ştiu oamenii de ştiinţă să cinstească şi să răsplătească pe prinţii artelor, cari cu siguranţă că la confraţii lor nu vor întâlni decât invidia şi bârfeala. Dacă din când in când se recunosc unele merite, atunci ea e asemuită, ştiinţa, unui reporter care culege faptele diverse cari se petrec în natură. Şi aci acea răutate căci, se ignorează cu totul toate legile stabilite de către oamenii de ştiinţă cari dau explicaţiuinile diferitelor fenomene şi atribuindu-le cauze diferite; aceste explicaţiuni de legătură şi cauzalitate vi se par nişte simple fapte diverse? Cine vorbeşte aşa nu cunoaşte o singură ipoteză ştiinţifică şi nu a intrat niciodată intr'un laborator. Şi acum ca să termin Încă câteva vorbe ducând discuţia chiar la absurd. Artele ca şi ştiinţele lucrează, să străduise pentru înaintarea şi binele omenirei care singură ea ar putea să spună din care parte culege şi aşteaptă cele mai numeroase foloase. Să înjghebăm prin urmare un mare, un foarte mare plebicist, ferit de orice propagandă, care să dea sentinţa de preferinţă asupra lucrărilor artistice sau ştiinţifice. Dacă artelor le este frică de ignoranţa mulţimea s’ar putea chema numai intelectualii. Nu ghiciţi de partea cui va fi victoria? Artele îşi vor etala strălucitoarele piscuri cari au iluminat timpurile trecute şi prezente, ştiinţa la rândul ei va pre- Teoria luminei S’ar părea că noţiunea de lumină e atât de bine cunoscută. Încât pentru a desvolta teoria ei, nu mai e nevoe de nici o definiţie. In realitate însă nu e aşa. Ceea ce numim, în vorbirea obişnuită lumină, nu este fenomenul in sine şi de care »« ocupă fizicianul, ci numai sensaţia ce simţim în timpul acestui fenomen şi care e ceva cu totul subiectiv. Drept ar fi să numim lumină fenomenul in sine iar sensaţiile sunt s ensaţii luminoase Ne vom ocupa, deci numai de fenomenul luminei şi nu de mecanismul transformărei ei în sensaţii, care este o chestie interesantă de fiziologia Din cauza importanţei vederei pentru om, e de închipuit că »‘a cugetat din cele mai vechi timpuri şi mult, asupra cauzelor şi mecanismului «. Primele ipoteze făcute şi cunoscute de noi sunt cele ale lui Empedocle şi Democrit, cari spuneau că lumina e o emisiune fluidă a corpurilor luminoase. Era una din ipotezele filozofice, date de vechii filozofi greci, negreşit fără nici o bază ştiinţifică, dar pe cari cu bunăvoinţă le poţi acomoda teoriilor ştiinţifice emise in urmă, lucreţiu de asemenea a repetat aceiaşi teorie. Şi cercetările rămânând aci până în secolul al XVII-Iea, secolul naşterei ştiinţei după doborirea inculturei medievale, când Gassendi şi mai în urmă Descartes, au dat o explicaţie mai ştiinţificii, dar care în realitate era aceiaşi. Newton a reluat ipoteza, a discutat-o şi a făcut-o cunoscută, de aceia multe ori se consideră Newton ca Întemeietorul ei. E celebra teorie a emisiunei. Ea explică toate fenomenele cunoscute atunci. Iată in ce constă : Corpurile luminoase aruncă în toate direcţiile cu o extremă iuţeală părticele de o natură specială făr greutate şi cari produceau lumina. Ele sărea şi se răspândeau cum sar scânteea« dela fier înroşit bătut pe nicovală. Masa lor era considerată insensibil de mică, deoarece presiunile exercitate de lumină pe corpurile de care se lovea nu putea fi apreciate în măsurile făcute. Răspândirea şi reflexia ruminei se pictaau uşor explica cu această teorie. Fenomenele de interferenţă însă erau considerate la început ca inadmisibile şi mai în urmă a trebui să se aducă teoriei oarecari modificări ca explicaţia lor să fie acceptabilă. Deşi se exprimaseră multe îndoeli în privinţa posibilităţei acestei teorii, totuşi contradicţii probante faţă de fenomenele cunoscute nu erau grafidonie pentru doborârea ei. Foucault insă, măsurând cu un aparat imaginat de Arago şi perfecţionat de el, iuţeala de propagare a luminei în apă, a dat lovitura de graţie teoriei. Teoria emisiunei explică refracţia, adică frângerea razei de lumină la trecerea dintr'un mediu într'altul cu o densitate diferită, prin atracţia moleculelor mediului asupra părticelelor luminoase. Ori conform acestei explicări, lumina trecând din aer în apă, din cauza atracţiei mai mari, va trebui să se apropie de normala ridicată pe suprafaţe de separaţie în punctul de incidenţă — fapt care se verifică — şi să capete prin intervenţia unei atracţii mai mari, o viteză de propagare mai mare ca în aer. Ori Foucault, in urma experienţei de care am vorbit, a stabilit că iuţeala de transmisie in apă e mai mică decât în aer, fapt neconform cu deducţiile teoriei, însă perfect în conformitate cu teoria nouă ce prindea rădăcini din ce în ce mai solide în lumea ştiinţifică. Această nouă teorie — astăzi în vigoare — era teoria ondulaţilor. Ea a fost imaginată de fizicianul Huygens şi dovedită conformă cu rezultat din fizica matematică găsite de Young şi Euler. A lucrat mult la completarea, răspândirea şi susţinerea ei marele fizician J’résnel. După noua teorie, lumina este produsă de vibrarea moleculelor eterului — un fluid inponderabil ce umple golurile intermoleculare — după cum sunetul este produs de vibrarea moleculelor aerului. Dacă considerăm direcţia propagărei luminei — adică direcţia unei raze luminoase — vibraţiile eterului se fac perpendiculare pe această direcţie, sunt vibraţii transversale. Ele se fac în toate direcţiile şi deci dacă am considera spaţiul în care se produc aceste vibraţii am avea un cilindru, cu altă rază de lumină şi cu rază de bază săgeata maximă a vibraţiei. La un moment dat avem în lungul razei luminoase o serie de molecule vibrând. Ele se găsesc in diverse stadii ale vibraţiei: unele la maxim, altele pe axă şi altele in poziţii intermediare. Aceste toate poziţii împreună fac o curbă de forma unei sinusodie. Negreşit că aci era considerat vibraţia numai intrun singur plan ce trece prin axă. Analog în toate celelalte plane şi deci vom avea o suprafaţă complicată a cărei secţie printr'un plan ce trece prin axă e o sinusoidă. Această suprafaţă e tangentă totdeauna cilindrului în care se fac vibraţie Cilindrul e cum s-ar zice o înfăşurătoare. Raza cilindrului în care se face vibraţia e amplitudinea vibraţiei, iar spaţiul parcurs in timpul unei vibraţii complete e lungimea vibraţiei Acest spaţiu împărţit prin timpul întrebuinţat să-l parcurgă este viteja de propagare şi care diferă de mediul prin care trece raza. Intr'un anumit timp, se fac un număr anumit de vibraţia şi care depind de natura razei luminoase. Ca să fie vizibilă o rază trebue ca vibraţiile să fie cuprinse între 2 limite. Intre aceste limite avem o serie infinită și cari provoacă seria infinită și cari provoacă seria infinită de 1) Descoperitorul dinamitei este Alfred Nobel, chimist suedez, născut la Stockholm în 1833 și a murit in 1896. El este fondatorul premiilor internaționale cari ii poartă numele.