Adevěrul Literar şi Artistic, august 1923 (Anul 4, nr. 141-144)
1923-08-05 / nr. 141
E~2 ==Ε== rațiuni din propriile lui opere și bazați pe amintirile și observațiunile celor ce l-au cunoscut sau l-au studiat cu de amănuntul. Ințelegându-i sufletește, dându-și adică bine seama de realele lui calități și defecte, — oricine 11 va judeca într’o lumină mai curată bună-credință în sintetizarea care trebuie să ducă luntare erori și exagerări, faptele unui om, dar erorile acestea vor fi cât mai mici — chiar neglijabile — dacă te vei servi de cât mai precise date pentru a controla și măsura, și de o cât mai curată bună credință ’n sintetizarea care trebuie să ducă, la urmă, la părerea definitivă asupra cuiva. Sunt fasă încă o sumă de întrebări ce se pot pune, înainte de a trece la concluziuni. De pildă, a fost Nietzsche religios? ( fost el, oare, un dușman al femeii? Și, multe altele. In privința religiozității lui Nietzsche, ar trebui să facem câteva nuanțări, care odată stabilite, ne va fi mai ușor să deosebim adevărul. Se știe cu câtă vehemență a atacat el creștinismul, — care nu era în ochii lui decât o religie pentru sclavi. „Antichristul“ este cea mai violentă din scrierile lui, — și Nietzsche nu găsește pentru creștinism decât cele mai grele cuvinte ce s’au scris vreodată. Creștinismul nu l-a lăsat pe supraom să iasă la iveală, a alungat toate instinctele fundamentale ale acestui „om superior“ și a luat sub ocrotirea lui tot ceea ce e slab și neizbutit. — spune Nietzsche. 10) Creștinismul e pentru el o mișcare a gloatei, o înălțare a tot ceea ce e slab, neformat, apăsat, bolnav, nebun, a femeilor bătrâne și — pe scurt — a tuturor celor cari au avut motive să se sinucidă și n’au avut curajul să o facă... 11) Am spus în treacăt că Nietzsche a fost un întemeietor de religie. E un adevăr care nu poate fi contestat. Fr. Rittelmeyer, care a scris o carte interesantă și, deși fără pretenții, o carte bună, — „Fr. Nietzsche und die Religion“ — examinează cu atenție această interesantă problemă sufletească și încearcă chiar să vadă cum de a ajuns Nietzsche, care fusese religios in copilărie, să devie cel mai Înverșunat dușman al religiei creștine. Se produsese, evident, o tragedie interioară în sufletul fiului de preot, din Roecken. Mărturisise odată că „a iubit religia ca pe o mamă“ — iar despre „micul preot“, cum era poreclit în școală, se spune că recita pasagii întregi din Biblie și că spunea cântecele bisericești cu atât de mult talent, încât își făcea colegii să plângă încetul cu încetul insă, odată cu conștiința individualității care creștea, trebuia să-i descrească în aceeași proporție, credința. Când ajunse la concluzia că e menit să propovăduiască omul de mâine, supraomul pentru care omul de azi va fi ca o maimuță, ca o rușine, n— toate alcătuirile sociale de azi nu mai aveau nici o valoare. Ele trebuiau nimicite și înlocuite cu altele, pe măsura supraomului, al cărui profet devenise, — și a cărui apropiată venire, o anunța, împotriva voinței de a putea și ca o piedică întina înfăptuirea idealului lui etic — sta creștinismul, ca o morală a sclavilor, ca un scut al celor slabi, și — cum o constată foarte bine și Fr. Rittelmeyer — pe măsură ce Nietzsche devenia un „Antichrist“ — Christos apărea în ochii lui ca un „Anti-Nietzsche“ care trebuia combătut cu orice preț și până în cele mai mici amănunte, — ca un veșnic pericol pentru supraomul propovăduit. Așa se explică patima nestăpânită și vehemența de care a dat Nietzsche dovadă în lupta lui cu creștinismul. O mare parte a succesului de care s’a bucurat în Franța, datorește Nietzsche faptului că nega existența lui Dumnezeu. „Nietzsche avait trouvé l’attitude du matamore de l’athélsme“.12) **** Terminăm articolul acesta cu un interesant aforism din „Știința veselă" — intitulat „Omui nebun“: „N’ați auzit de omul acela, nebun, care și-a aprins o lampă într’o dimineață senină, alerga prin piață și striga: „Caut pe Dumnezeul Caut pe Dumnezeu!“ — Fiindcă se găseau acolo, din întâmplare, mulți din acei ce nu cred în Dumnezeu, — stârni un râs formidabil... Oare s’a pierdut? spuse unul. Poate că s’a rătăcit ca un copil? spuse altul. S’o fi îmbarcat? o fi pornit ln pribegie! — astfel strigară și râseră cu toții. Omul nebun, sări între ei și-i sfredeli cu privirile. ..Unde e Dumnezeu?! strigă el — „să v’o spun eu! Noi l-am omorît, — voi și cu mine! Noi toți suntem ucigașii lui! Cum am făcut-o oare? Cum izbutirăm să înghițim o mare întreagă? Cine ne dădu buretele cu care să ștergem întregul orizont? Ce făcurăm noi când am desfăcut lanțurile ca să liberăm pământul de soarele lui? încotro se mișcă el acum? Se duce depărtfndu-se de toți sorii? Nu ne prăbușim oare, fără încetare? Și înapoi, și în lături, și înainte, și în toate părțile? Mai există sus și jos? Nu rătăcim oare ca intr’un nimic fără de sfârșit? Nu suflă deasupră-ne spațiul cel gol? Nu s'a făcut mai frig? Nu trebuesc aprinse lămpile înaintea prânzului? N’auzim încă nimic din sgomotul groparilor cari-l înmormântează pe Dumnezeu? Nu simțim încă mirosul putrezirii divine? — Și Dumnezeu putrezesc! Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și, — noi l-am omorît!! Cum ne vom mângâia noi, ucigașii tuturor ucigașilor! Tot ce-a avut lumea asta mai sfânt și mai puternic, e însângerat sub cuțitele noastre — cine ne va șterge de sângele acesta? Cu ce fel de apă ne-am putea spăla? Ce solemnități de expiere, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm?! Nu e mărimea acestei fapte prea mare pentru noi? N’ar trebui să ne facem cu toții Dumnezei, — ca să putem fi demni de o astfel de faptă?! Nici când nu s’a făcut o faptă mai mare — și oricine se va naște după noi va face parte, din pricina acestei fapte, dintr’o istorie superioară tuturor istoriilor de până azi!“ — Aci tăcu omul cel nebun, și privi pe cei ce-i ascultau, și ei tăceau și se uitau mirați la dânsul... In sfârșit, își aruncă lampa la pământ, încât se sparse bucăți și se stinse. „Vin prea de timpuriu — spuse el apoi, — nu e încă vremea mea! Acest eveniment groaznic e încă pe drum și călătorește — nu a pătruns incă până în urechile oamenilor. Fulgerul și tunetul au nevoie de timp, lumina constelațiilor are nevoie de timp, faptele au nevoie de timp, chiar după ce sunt făcute, — pentru ca să fie văzute și auzite! Fapta aceasta fie mai departe ca cele mai îndepărtate constelațiuni, — și cu toate acestea, el, au sfișat-o!" Se mai povestește că omul cel nebun ar mai fi păruns în aceeași zi în diferite biserici, și că ar fi întronat într’lnsele un Requiem aeternam deo. Când a fost scos afară și i s’a cerut socoteală de cele făcute, n’a răspuns, tot timpul, decât: „Ce mai sunt bisericile astea oare, dacă nu s criptele și monumentele funerare ale lui Dumnezeu?.“ GEORGE SILVIU 10) Dr. Inlias Reiner: F. Nietzsche der humoralist ü Antiîhrist, pag. 39. 11) Dr. L Reiner, op. clt. idem. 12) Ed. Scburé in prefața volumului citat, de S. de Villers. DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE : Ioan Lupa : Scriitorii unguri ardeleni. S. Braharia: Argotul văzătorilor de ziare. C. Rădat: Chitara. C. A. Rosetti: Pictorul Const. Daniel Rosenthal. G. Saul: Argotul școlăresc. „fIDEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" VII La noi, se povestesc următoarele despre felul cum trebue scoasă mătrăguna din pământ: „Cel ce are a săpa mătrăguna se duce la dânsa cu un dar de pâine și sare și, înainte de a săpa zice : „Mătrăgună, Doamnă mare ! Eu te dăruesc cu pâine și cu sare, și tu să-mi dăruești leac lui X de durere de dânsele, ori de durere de ȘCle, ori de friguri (cum e boala), omorând boala suferindului'. Apoi sapă buruiana și, în locul ei, lasă pâinea și sarea „Apărătorul sănătății II, 201). „In luna April sau Mai, înainte de rusalii, se recoltează de o femee schimbată în cămașe curată, ferită de vre-o atingere cu bărbatul, și nevăzută de nimeni. Tăcând, merge și sapă planta, iar în locul unde a scos-o pune pâine sau mămăligă, miere ori zahăr, zicând : ,,Eu îți dau miere, pâine și sare, tu dă-mi leacul sfinției tale“. Culegătoarea e foarte mulțumită când reușește nu fi văzută de nimeni, căci altfel s’ar nimici puterea le a cuitoare a ierbii“ (ibid. p. 202). „ In județul Suceava, pe lângă pâine și sare, i se mai dă „Doamnei“ și vin. Rachiu nu vrea să bea, „Doamna împărăteasă“ (Șezătoarea, XV, 80-81), întâmpinarea plantei, în semn de mare cinste, cu pâine și cu sare, o constatăm și la culesul bozului din pădure : „Te duci la boz Luri de dimineață, după ce mai întâi faci acasă 9 mătănii și iei o teacă de mămăligă și puțină sare, și zici: „bună dimineața, bozule, eu te cinstesc cu pâine și cu sare și cu 9 mătănii, iar tu să mă cinstești cu jumătatea vieții, să nu-mi stea viermii în rană, cât nu stau popii și preotesele, primarii și dregătorii în raiu!“ (Dr. M. Leon. op. cit., 25). Aceasta se face însă cu deosebire când se sapă mutătoarea („Bryonia dioica“, și „Bryonia alba“), o plantă a cărei rădăcină e aproape identică cu a mătragunei, care, la unele popoare, se bucură de acelaș renume, și și considerată ca având aceleași însușiri magice că și planta de care ne ocupă (A. Hoverkau. Kronfeld, op. cit., I, 286; Vernale Ken, op. cit., 253-4; P. Drechsler, Sitte II, 212) Roland, Flore pop., VIII, 125) . ..De mană se sapă mutătoarea primăvara și i se dă mămăligă, sare și mătănii ca bozului... Dacă nu-i dai acestea* Jburuiana se mută in alt loc și peste un an, când o cauți, n’o mai găsești“ (Dr. N. Leon, op. cit., p. 52). — „Mutătoarea, când se sapă, se sorocește. Te duci la ea, curată, dimineața, cu pâine și sare, faci trei mătănii spre răsărit și zici: „mutătoare, eu te dăruesc cu pâine și sare și cu trei mătănii; tu să dăruești Bălaei lapte mult și bun !“ Cine o sapă, lasă in groapă sarea și pâinea și vine acasă, fără să vorbească cu cineva“ (Șezătoarea, XV, p. 90). Lăsarea în locul plantei scoase din pământ a unui dar expiatoriu — la noi, pâine și sare, miere, etc. — un obiceiu rămas din vechime. Romanii procedau la fel. Astfel, Pliniu, vorbind de planta numită la noi „sporiș“ (Verbena officinalis) și de virtuțile ei magice, scrie între altele : „Galii o întrebuințează pentru ursit și ca să prezică viitorul. Dar mai ales magii pomenesc multe prostii despre ea : ei spun că dacă se freacă cineva cu această buruiană, capătă orice vrea, alungă frigurile, își atrage prieteni, se lecuește de orice boală, că trebuie culeasă înainte de răsărirea Cîinelui, fără a fi văzut de lună sau de soare, după ce a dat ca expiaziune pământului faguri și miere; că trebue săpată de jur împrejur cu un instrument de fier să fie smulsă cu mâna stângă și să se ridice sus... Dacă se stropește odaia de mâncare cu apa în care s’a mutat planta, oaspeții se înveselesc“ (Hist. nat. XXV, 59). Vorbind de o altă plantă, „asclepion“, acelaș scriitor observă: „după ce a smuls-o din pământ, omul își face o datorie sacră de a umplea gaura cu tot felul de grăunte, ca un fel de expiaziune datorită pământului“ (ibid XXV, 11). Mătăniile cari se fac, cum am văzut mai sus, la culegerea bozului și a mutătoarei, sunt un salut adus plantei, care se odihnește, cum vom vedea mai jos, și la culesul mătrăgunei. Și acest salut e o reminiscență păgână. Vorbind de modul cum trebuie culeasă „scânteiata“ (Anagallis arvensis), Pliniu observă : „Unii recomandă acelora cari culeg această plantă, s’o salute de trei ori înainte de a răsări soarele și înainte de a fi rostit vre-o vorbă, apoi s’o scoată din pământ, pretinzând că aceste precauțiuni îi dau mai multă putere“ (ibid. XXV, 92). Felul cum trebue scoasă mătrăguna din pământ, diferă de întrebuințarea ce voim să facem cu această plantă. „Când e pentru dragoste, se duce în pădure, o rupe cântând și o poartă cu sine; când e de urât, o rupe plângând și huind și o dă flăcăului sau fetei căreia îi face de urât, ca s’o poarte fără să știe“ (Dr. N. Leon, ist. nat. medicală, p. 50). După ce babele au ajuns acolo unde cresc mătrăguna, se desbracă, își despletesc părul și descântă, făcând fel de fel de mișcări din cap, mâini și picioare și fugind într’o parte, ca nebune. Când se strâmbă astfel, sapă rădăcina, pe care o duc apoi acasă... Fetele mari și nevestele o întrebuințează pentru făcut de dragoste. Ele păstrează o mare curățenie în haine, pe care trebue să le schimbe când umblă cu această iarbă, măcar cămașa se schimbă. In vorbire sunt cu respect către ea, pentru că e iarbă sfântă, înlăturând orice cuvinte necuviincioase... „Când se face de urât, cel ce o culege nu mai păstrează regulele de mai sus, ba caută a fi cât se poate de murdar și de rufos, pronunțând cuvinte urâte, făcând mișcări neregulate, cu capul, cu mâinile, cu ochii, invocând puterea fermecătoare a plantei, spre a o transmite persoanei ce este a se pedepsi“ (Apărătorul sănătății, II, 201—202).n cele mai multe cazuri însă, mătrăguna, fiind căutată mai ales spre a aduce noroc aceluia ce o culege, e întâmpinată cu multă veselie : „Dacă te duci într’o Duminecă în câmp la dânsa și- dai mâncare și băutură, vin și pâine și o iei cu lăutari și cu norod acasă, pe urmă o ții tot în cinste și te arăți voios și nu te sfădești cu nimeni și nu blestemi — că, de te scapi cu ceva dintr’acestea, te omoară — apoi poți s’o trimeti ori și unde și să-i ceri orișice, că-ți aduce și-ți dă Dar atâta să știi, să nu care cumva să treacă Dumnică făr’ a nu-i aduce lăutari și Românii din sat să facă joc, iar tu să fii tare bucuros, mai ales în ziua asta“ (Rev. 7. Creangă, V, 270). Bănățeanul Simeon Mangiuca descrie pe larg modu de a culege această plantă și cuvintele ce trebue să i se adreseze „La dânsa, in pădure, trebue să te duci cântând, mâncând și bând, adică bucurându-te, și, ajuns acolo, te așezi lângă ea, tot petrecând cu bucurie și nevorbind nimic "cu ea, până când socoti că și ea va fi cu voe bună. Apoi, după un timp de petrecere lângă dânsa, salutând-o (dând bună ziua, dimineața ori seara), începi a vorbi cu ea, preamărind-o și împărtășindu-i dorul pentru care ai venit. Cel bolnav de friguri ia cu sine o cămașe nouă de ale sale curat spălată, ia miere într’un pahar neinceput, apă, arniciu, un ban de argint și un colac curat. Când acestea toate cu sine, descântătoarea pleacă cu dânsul în pădure, de cu seară, ca să ajungă acolo la mătrăgună în amurg, când se desparte ziue de noapte. Acolo la mătrăgună, se așterne cămașa bolnavului sub dânsa, și celelalte lucruri duse împreună cu cămașa se pun deasupra acesteia. Apoi, descântătoarea, făcând cruce și închinându-se dinaintea mătrăgunei până la pământ, începe a descânta astfel: „Bună seara, mătrăgună, doamnă și mamă bună (ori, mătrăgună mare, doamnă mare), care umbli cu capetele tale pe ceruri, cu rădăcinile pe sub pământuri, iar cu poalele (frunzele) pe vânătări și vânturi, tu, care eși doamna cerurilor și a viforurilor, tu care ești doamna florilor, căci înaintea ta se închină și pe tine te preamăresc toate florile, la tine mă rog și ție mă închin eu cu coateje goale și genunchii goi, și cu fruntea plecată până la pământ (aci descântătoarea face mătănii, sărutând pământul ), ca tu să binevoești să aduci putere și sănătate, adică să aduci leac pentru bolnavul N. N., etc.“. După aceasta, descântătoarea își face cruce și închinându-se până la pământ dinaintea mătrăgunei, poftindu-i sănătate și luându-și noapte bună de la ea, se retrage la vre-o cinci stânjeni de acolo, face foc și se culcă și doarme cu bolnavii peste noapte. Dimineața, în revărsatul zorilor, se scoală descântătoarea împreună cu bolnavul și, ducându-se iar la mătrăgună, îi zice : „Bună dimineața, mamă mătrăgună, doamnă bună“ .și iar începe să descânte ca și seara, schimbând însă unele cuvinte, căci în loc de: „du-te umblă, caută și adu leacul..“, zice: „dusu-te-ai, umblat-ai, cautat-ai și adus-ai leacul și pusu-l-ai aci în pahar spre ocuirea acestui bolnav, bolnavul gustă apoi din pahar, ia descântătoarea îi toarnă toată apa în cap și unge după aceasta cu mierea pe bolnav, îl leagă arniciul cu banul de argint la gât, îl îmbracă cu cămașa cea nouă și apoi pleacă cu el acasă. înainte de a pleca, mulțumește mătrăgunei, îi urează sănătate și o preamărește. (Familia, X, 540—541). Am văzut până aci credințele și datinele românești privitoare la culesul mătrăgunei. Să examinăm acum și obiceiurile pe care le găsim la alte popoare. La Rutenii și Rușii de miază-zi, în loc de mătrăgună, se sapă „mutătoarea“, de care am vorbit mai sus. Oriunde o găsește cineva, o împrejmuește cu îngrijire, ca să crească fără a fi atinsă. Trebue însă să fie îngrijită cu băgare de seamă și după anumie regule, căci altfel se răzbună grozav împotriva nelegiuitului și, în loc de noroc, îi aduce nenoroc și prăpăd. Dacă la săparea plantei, fierul s’a atins de rădăcină, omul trebue să se oprească imediat, ca să n’o rănească și să-și prăpădească astfel norocul. Se poate întâmpla ca persoana să rămâie pe loc oloagă sau să înebunească. Din aceleași motive, nu poate scoasă din pământ sau chiar atins, fără anumite precauți tiuni. In unele părți, lucrarea o poate face fără teamă de primejdie, numai un om care nu cunoaște de loc puterile miraculoase ale plantei, ba chiar acesta, săpând-o, buruiana e mai cu noroc. In genere însă, scoaterea ei din pâmânt e întreprinsă de oameni experimentați cu astfel de lutrări, de aceia cari trec drept vrăjitori sau fermecători. Aceștia, înainte de a smulge planta, trebue să pue lângă dânsa trei bani de argint și o pâine, să sape cu băgare de seamă și, după ce a scos-o din pământ, să pună în locul ei banii și pâinea. Rădăcina scoasă în felul acesta, se scaldă apoi în lapte, se usucă și se înfășoară în cârpe, după care, e pusă într’o cutie și se păstrează în casă ca un talisman. Ea aduce noroc și bogăție, poate să-ți ghicească sau să-ți prezică multe, descopere hoții, etc. (Zeischr, f. österr. Vorskunde 1896, II, 12). La Rutenii din Bucovina, cel ce vrea să capete mătrăguna, trebue să se ducă la dânsa,, la amiazi, pe nemâncate, cu multă smerenie, și în haine de sărbătoare, să-i aducă daruri, s’o descânte și s’o roage pe această „împărăteasă“ să-i dea voe s’o scoată din pământ (Hovorka v. Kronfeld, op. cit. I, 287). Intr’o carte franceză de farmece (Secrets merveilleur du Petit-Albert), apărută în Franța, pe veacului trecut, se recomandă următorul mijloc de îmbogățire: „Să iei o rădăcină de „mutătoare“ care seamănă cu un chip de om, s’o scoți din pământ primăvara, într’o Luni, când luna se află într’o zodie fericită, să tai extremitățile acestei rădăcini, cum fac grădinarii, când vor să resădească o plantă; apoi, s’o îngropi într’un cimitir, în mijlocul gropii unde e înmormântat cineva și s’o stropești, înainte de a răsări soarele, timp de o lună, cu lapte de vacă în care s'a înecat un liliac; după această trecere de vreme, s’o scoți din pământ și o vei găsi mai asemănătoare cu chipul unui om; o usuci apoi într’un cuptor încălzit cu verbină și o păstrezi învelită într’o pânză cu care s’a înfășurat un mort. Cât timp vei fi în posesiunea acestei tainice rădăcini, vei fi fericit, fie că vei găsi ceva pe drum, fie că vei câștiga la joc sau la negoț, așa că vei vedea pe fiecare zi crescându-ți bogăția” (E. Rolland, Flore pop. VIII, 125). Cu trei veacuri mai înainte, o altă carte populară (Les Evangiles des quenouilles), înregistra următoarea credință: „Cine ar putea căpăta o adevărată „mandragora” și ar culca-o într’un cearceaf alb și i - ar da de mîncare și de băut de două ori pe zi, atît cu mănîncă și bea el însuși, acela, în scurtă vreme, ar deveni așa de bogat, de s’ar mira singur“ (apud. Rolland, soc. cit. 126). Am văzut în articolul trecut, că, și la Români, spre a avea noroc, trebuie da mătrăgună de mîncare și de băut. La Germani, credința despre virtuțile mătrăgună e mult mai răspândită decît aiurea. Rădăcina acestei plante era foarte căutată în trecut, sub numele de Abrune sau Abratine, și exemplarele, adesea falsificate, care înfățișau o mai mare asemănare cu un chip omenesc, erau vândute foarte scump. Am arătat, în unul din articolele precedente, cum se proceda la scoaterea ei din pămînt. Să arătăm acum ce se face și acum cu această rădăcină, după ce s’a smuls. După ce s’a scos din pămînt, se ia rădăcina și se spală în vin roșu, se usucă și se înfășoară cu o bucată de mătase albă sau roșie;, după aceea, se păstrează intri STUDII DL FOLKLOR INFI30L AlQ.^^lOST de I. Aurel Cândrea, Prof. universitar lădită. In fiecare Vineri, trebuie scăldată, iar la luna nouă se îmbracă cu o cămășuță albă curată și se împodobește frumos. Afară de aceasta, la fiecare masă, trebuie să i se dea și ei de mîncare și de băut, căci, altfel, începe să plîngă, ca un copil mic, cînd îi e foame sau sete. Tot astfel plînge ca un prunc abia născut, cînd nu e bine îngrijită. Făcînd toate acestea, după toată regula, poți pune întrebări mătrăgună și-ți răspunde la toate ce vrei să știi cu privire la viitor sau la izbînda afacerilor tale. Acel ce o posedă, nu mai poate sărăci, ba, dimpotrivă, se îmbogățește ca puțini alții; dacă n’are copii, cerul îi binecuvintează femeia și ea naște. Banii puși seara în cutiuța în care e închisă mătrăguna, se înmulțesc pînă dimineața. Se face mai sănătos decît oricare altul și nu se mai îmbolnăvește niciodată. Omul nu mai are nici un dușman, e iubit de toată lumea și orice femeie capătă dragoste pentru dînsul I face să câștige orice proces, etc., etc. Această rădăcină se moștenește apoi din tată în fiu, însă trebue să treacă în stăpînirea fiului celui mai mic, care e obligat să depună în coșciugul tatălui său o bucată de pîine și un ban de aur sau de argint. (Grimm., Deutsche Myth. 1006—7; Wuttke, Deutschen Aberglaube, p. 103; Vernadeken, op. cit. 255—7; Reling, Unsere Pflanzen, p. 356—7; P. Drechsler, op. cit. II, 212, etc. Aceleași credințe le regăsim în mare parte la Cehi și Slovaci (Hovorka, op. cit. I, 16—17, 286—7; Grohls mervenmann) Abergl. 88)", la început pe lungă aceste însușiri ale mandragorei, se mai pomenește însă rar, de facultatea pe care ar avea-o de a face invizibil pe omul care o poartă (Reling, op. cit. 356). Dar aceasta e o calitate specială a seminței de feregă, de care ne-am ocupat în alt articol, și s’a născut probabil printr’o confuziune, * t Tot astfel, în unele părți ale Franței, i se atribuie mătrăgună puterea de a face pe cel ce o calcă să rătăcească drumul (Rolland, op. cit. VIII, 127). Dar și aceasta e o proprietate a feregii. Cu privește facultatea pe care o are mătrăguna de a face să devie prolifice femeile, ea ne amintește următorul pasagiu din Biblie (Gen. XXX, 14—16), cu care încheiem articolul nostru: „Și s’a dus Ruvin în zilele secerii de grîu și a aflat mere de mandragoră în țarină și le-a adus la Lia, mamăsa; și a zis Rahila către sora-sa Lia: „dă-mi din mandragorile feciorului tău !“ Și a zis Lia : .,Nu este destul de că ai luat pre bărbații meu? Au doară și mandragorile feciorului meu vrei să le iei?” Iară Rahila a zis: „Nu așa, doarmă cu tine în noaptea aceasta pentru mandragurile feciorului tău”. Și venind Iacov de la cîmp, seara a ieșit Lia înaintea lui și a zis: „la mine să intri astăzi, că te-am tocmit cu plată pentru mandragurile feciorului meu...” Și au auzit Dumnezeu pe Lia și, zămislind, a născut lui Iacov al cincilea fecior”. Planta aceasta e numită în Biblie,,la locul citat, du* claim, iar traducătorii Greci au redat-o prin mandragorats. Singura greutate pe care o face identificarea plantei cu „mătrăguna”, e expresiunea „mere de mandragora”, întrebuințată în Biblie. Să fie oare o aluzie la rădăcina pimitei, după cum se numesc și cartofii, pe alocuri, „mere ele pămînt“? Nu putem răspunde la această întrebare, dar faptul că am regăsit legendele europene privitoare la mătrăgună, tocmai la Perșani și Armenieni, ne întărește convingerea că toate credințele privitoare la această planta ne-au venit din Orient. X. AUREL. CANDREA Miopia criticei didactice Critica didactică a suferit pretutindeni și de apurarea de acer ^ caracterică boală a miopiei docte, definită plastic în grai popular: orbul găinilor. E nespus de amuzant s'o urmărești, cu câtă nevinovăție trece peste comori (încoronate de limbi de plăceri jucăușe) și cu altă gravitate prețuește prundișul și pietrele. Nu facem nici o aluzie la noi unde, criticii oficiali au lunecat cu ușurință peste cele mai savuroase pagini de proză și versuri fragede." Viile pline de rod au fost uitate, în schimb au ajuns la preț, strugurii de boz și soc. Rotunjimea scrisului disciplinat, sigur pe cuvânt, dar șovăelnic pe anecdotă al lui Galaction a fost purecat pentru a i se găsi greșeli de sintaxă, iar alții mai tineri au îngroșat încă rândurile osândiților. Dar, critica didactică e oficială, științifică, și nu se poate cere oamenilor de știință să-și ciulească urechile la gângurelile unui tocitor de cuvânt. Contimporanii n’au dreptul să se plângă. Morții vă sunt însă îndrituiți să pretindă vai atât de puțin: să nu li se prihănească mormintele, căci oricât de cinic ar fi viețuit, morții îi s’au supus blând și cucernic. Vrem să subliniem aici, cât de stingheriți se simte acești critici didactici, când într’un manual de școală sunt siliți să-l treacă și pe Francois Villon — slăvit de veacuri, consacrat de prinții scrisului, trecut prin clasici — care nu poate fi dat uitării.. Petit de Juleville 1) spune despre dânsul:: „Il frequenta mauraise compagnie, il mena vie pisive et joyeuse avec les „gratieux ga«llans". Laudele cu care-1 încarcă apoi, nu prețuesc cât această dulce stinghereală a profesorului cu ochelari, silit să prezinte elevilor pe un tâlhar, înzestrat din greșeală cu un mare suflet... D. René Doumic de la Academia franceză, care a fost de atâtea ori înțepat de penele istețe ale celor tineri, se simte nu mai puțin stingherit 2) că trebuie să se prezinte înaintea elevilor, el membru al Academiei, ci un bețivan care fugea de la școală, s-a scoborât întree ucigași și și-a mânjit sufletul printre dânșii.Bietul Villon, obișnuit să vadă viața goalăi, hidoasă ca acele ,putains errantes”, spunea lucrurilor pe nume, ca în Evanghelie« D. René Doumic găsește scânteerea puternică de adevăr, trivialstate. In platitudinea celor 3 pagini consacrate lui Villon nu e atât prețuit scrisul, cât osândită viața de trândăvie, furtișag și omor, iar printre elogii se prizare câte un rând două „despre naturaleța lui împinsă până la trivialitate”« Nu e vorba de Doumic nu ne spune ceea ce e trivial și ceea ce e „sublim” în argotul doctoricesc. Poate că se putea nădăjdui să ne lumineze, misticul nostru profesor d-l Mihail Dragomirescu. Ceea ce ar fi însă revoltător, dacă nu ar fi comic și nu ar fi învățat veacurile că artiștii adevărați sunt acei huliți în viață, huliți după moarte e felul cum Doumic și Julleville lunecă peste mișcarea simbolistă Baudelaire n’a existat deloc pentru amândoi; în schimb câte o notiță prizărită pomenește vag de Verlaine și de un oarecare Mallanne „care-și datorește poate gloria, obscurității versurilor”. Dar poate că la 1900 i s’ar mai putea ierta lui Julleville, dar în 1917 să spui că mișcarea simbolistă promite dar n’ai dat încă nici o operă de seamă? (Histoire de la littérature fran«șaise, de R. Doumic). Ce o fi însemnând? La noi criticii sunt totdeauna în curent..* ION CALUGARU N lj Histoire de Ia littérature . franțaise pag. 12-1. 2) Histoire de ía littérature' franțaise pag. 87.