Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1924 (Anul 5, nr. 174-177)
1924-04-27 / nr. 177
..ad Evum crimĂfi fi artistic* ^ Poiana slpâncii în satul liniștit și curat din jurul mânăstirei Văratecului, măicuțele se strecurau pe ulicioare lin, nici nu 3i se simțiau pașii; și parcă intrau în cetățui, așa de bine încuiați după ele porțile grădinilor mici și vesele. Foarte tainice locuri mă gândeam eu. Mi se pare că zadarnic m’am întors, adus de faima vestitei poeți de pe Ciungi. N’o să pot afla nimic dela asemenea ființe tăcute, care se feresc de lume ca de necuratul. Abia se uită pe sub gene la mine, și parcă ar sta s’o rupă de fugă îndată ce aș deschide gura să rostesc o vorbă. Și eram foarte nerăbdător să aflu legenda vestitei poeți a Țigăncii. Numai pentru aceasta luasem iar drumul înnapoi cu un birjar foarte inimos, care vorbea mult, și din zece în zece cuvinte da drumul la câte o înjurătură. După ce făcusem ocolul mănăstirilor, poposisem în Târgul Neamțului. Mulți mă întrebaseră: „Ce zici de Poiana Țigăncii de la Văratic? Așa-i că e ceva cum nu-și poate nici măcar închipui mintea omenească?“ Cu foarte mare părere de rău mărturiseam că nici nu știam, nici n’auzisem despre așa ceva. „Se poate? strigă o domnișoară, zâmbind cu tristețe. Atuncea trebue numaidecât să te duci!“ O lume întreagă se minuna, o lume întreagă știa cu deamănuntul locurile acelea fermecate, părinți de familie, fete bune de măritat parcă numai acolo trăiseră, pe pajiște, între brazi, la lumina lunii și la adierea zefirului de seară. Eram foarte curios, mărturisesc. Și cum toată lumea care mă împresura îmi spunea despre o istorie de dragoste, îndată am sărit cu întrebarea: „Mă rog care știe istoria aceasta?“ Cu părere de rău unii mărturiseau că n’o știu, alții n’o știau tocmai bine. Domnișoara care zâmbia trist ar fi vrut cu dragă inimă să mi-o spue : „Foarte... foarte frumos mi-a povestit legenda o maică... Am plâns când mi-a spus-o... Dau mult de atunci, eram în clasa a doua primară... Dar dacă te duci la mănăstire ți-o spune oricine.“ Bine. Atunci luai cu desăvârșire hotărârea să mă abat iar pe la Văratic și atunci dezbătui vreme destul de îndelungată prețul trăsurii cu birjarul cel guraliv. Iar acuma, pășind domol pe ulicioarele din jurul sfântului lăcaș și făcându-mi socoteală asupra împrejurărilor, mă mai gândeam că legenda poenii n’ar avea nici un haz dacă mi-ar povesti-o o maică bătrână, care mestecă vorbele tot așa de greu și de încet ca și mâncarea. Greu însă să găsesc ce-mi trebuia. Umblam de un ceas și mai bine prin căldura copleșitoare a după-amiezii, și nu făcusem nici o ispravă. Mă întorsei în umbrarul crâșmei. Birjarul meu era stacojiu la fată și vorbea foarte înflorit! Câteodată râdea, dând din cap cu tărie la dreapta și la stânga și plesnindu-se cu amândouă palmele peste genunchi. Negustorul, rostogolindu-și ușor spre mine butoiașul pântecelui său, „cu tot respectul“ mă întreabă despre necazul meu. Și când află despre ce-i vorba, își înnălță ochii la spaimă și-mi aduse ,numai,4e.Cât o sticluță de vin. ’ ">r . „Apoi bine, cucoane, numai pentru atâta lucru vă scârbiți? Cu tot respectul trebue să vă spun că n’aveți dreptate. Doar nu suntem aici în Sahara.. “ La vorba asta se opri, așteptând mirarea ochilor mei pentru cunoștințele sale, apoi adăugi numaidecât: „De ce nu mi-ați spus, cucoane, dela început? doar eu am o mulțime de rude printre maici... Doar aici nu suntem în Sahara, aici trăim, pot zice, ca’ntr’un oraș... Aici, vara, e ca la Paris. Știm și noi câte ceva și nu suntem tocmai așa de sălbatici, slavă Domnului!“ Sfârșindu-și mustrarea, tăcu, iar birjarul din fundul umbrarului isbucni deodată într’un hohot scurt de râs. Ne întoarserăm. Românul râdea c’o poftă nemai pomenită, apoi se opri și dădu din cap, cu ochii la pahar, ca și cum băgase de seamă în fundul lui ceva ciudat. Și3 * * * Soția negustorului, cucoana Xenia, înnaltă, osoasă și galbenă la obraz, mă duse la Maica Evghenia,î ntr’o căsuță albă, cu cerdac dinnainte, cu florărie sub ceardac. Maica Evghenia se rumeni la obraz, își plecă ochii, și zâmbi când află despre ce venisem Intâiu și întâiu după asta îmi făcu o cafea. Dar mai înnainte de cafea mă întrebă de unde sunt și ce se mai aude prin tară pe la noi și chiar prin alte părți ale lumii. Cucoana Xenia își potrivi oasele pe un scaun, eu mă așezai pe altul, iar maica Evghenia se sui pe divanul larg- O soră tăcută, bătrână și urâtă, sosi, luă cu sfințenie ceștile, apoi eși, urmărită de privirile ascuțite ale maicei. începutul a fost cam greu, îmi cam bătea inima. Intrarea tainiței trebuia să se lumineze. „Mă rog, cum e cu poiana? De ce-i zice așa? E vorba despre o Țigancă? o roabă de demult?“ Maica râse ușurel, tainic. .Nu, nu-i vorba de o Țigancă... A fost o soră, și o chema Megaluza, dar nu era Țigancă... Era ea așa neagră din fire, și toată lumea îi zicea Țiganca, Țigăncușa, cioara... Da era frumoasă... frumoasă tare, cu părul în apa penei de corb... Nu se știa de undei, n’avea nici tată, nici mamă; de mică o crescuse maica Fevronia, și acum avea la ascultare... — De mult s’a întâmplat asta? — Ei, de mult. Parcă cine-și mai aduce aminte când anume a fost? Și cum spun, era dragă la toată lumea, vorba-i curgea ca mierea din gură, când se uita la cineva se uita cu lumină în ochi, și iute, și iute, și aprigă, de nu-i mai găseai păreche ! Dar s’a întâmplat că într’un rând veni din lume și un nepot al maicei Fevronia. Tot ea îl crescuse de mititel și de la o vreme îi dăduse drumul să-și caute un viitori Și cum veni băiatul... — Cum îl chema? întrebă încet cucoana Xenia, mișcându-și împletitura de oase. — Mihail... Cum a venit Mihail, nepotul maicei Fevronia, — așa a fost scris în zodii pe semne, — cum a venit, s’a turbat sufletul fetei... Băiatul era frumos, vorbăreț, purtat prin lume... Așa a vrut Dumnezeu. Și-au fost dragi unul altuia... Ș’apoi se întâlneau în poană... — Unde? întrebă cucoana Xenia. — In poiană... în „Poiana Țigăncii.“ zise încet maica Evghenia. Sofia comerciantului se liniști„Acolo-i foarte frumos, urmă maica, eu n’am văzut alt loc mai frumos decât acolo... Este și un pârâu... Și acolo, Ju desișuri, se întâlneau... Pe urmă, băiatul a începuta nu mai veni.. Bărbatul ca bărbatul.. lume înșelătoare, lume schimbătoare... (Cucoana Xenia suspina și dădu cu amar din cap). Ea tot venea și-l aștepta, lui cine știe pe unde-i sticleau ochii... Da’ntr’o noapte, cum aștepta fata și plângea, iaca zărește umbre prin lumina lunei, aude șoapte... Ea sta de partea astălaltă a pârâului, și dincolo l-a cunoscut pe Mihail... Era c’o maică, suflet necredincios și osândit caznelor... Și cum a înțeles că de-acu toate s’au sfârșit, s’a repezit, s’a repezit aprigă spre el, și s’a dus, s’a sfărâmat în râpa pârâului... Asta-i toată povestea...“ Eu întrebai, uitându-mă cu mirare la șiroiul de lacrimi pe care-l vărsa nevasta crâșmarului„Și se mai cunoaște locul acela?“ — Nu, nu se mai cunoaște...“ zise cu duioșie, cu glas încet, măicuța. * * * In amurg, după ce clopotele sunară trist, prelung, risipind plângeri pe văi, urcai pe lângă pârâul Văratecului în munte, la poiană. Și când ochii mi se uimiră, sub bolți întunecate, de taina gingașă care se strecura ca o altă lumină, a altei lumi, de pretutindeni în junimi, înțelesei că am intrat în Poiana Țigăncii. Pășeam încet prin mijlocul misterioasei frumuseți, prin liniștea aceia de somn dulce, prin mireazma fină care izvora ca din potire necunoscute, și mă gândeam cu nemulțumire la povestirea maicei Evghenia. Mai întâi de toate e o poveste de dragoste ca oricare alta. Un băiat a înșelat pe o fată. Lucrul s’a petrecut de mult și fata desigur trebuia să se svârle de scârbă într’o prăpastie. Al doilea, toată lumea care sosește pe aceste locuri, vara se înduioșează; și când vin cârdurile de oameni mulțumiți, când pătrund cu larmă, cu muzici, cu mâncare, în taina, în sufletul tainic al acestor codri, înduioșarea trece și nimeni nu-și mai aduce aminte decât de numărul sticlelor cu vin roș și de curcanul fript. Tot măicuța, care oftase istorisindu-mi povestea cea veche, se veselise și-mi vorbise cu mulțumire despre aceste petreceri ale orășenilor. Simțeam că sufletul meu, mișcat de tăcerea și umbra poenii, cere altceva. Acuma un șopot misterios, auzit abia, străbătea din multe părți, și ramurile nu se mișcau; părerea de lumină a amurgului scădea, și poiana încremenea parcă într’un vis, sub un cer fără stele, într’o inserare fără strălucire- Sufletul meu cerea altceva. In liniștea aceia, eram sigur ca istoria surorei Megaluza era alta. Nu se putea să nu se fi petrecut ceva în adevăr fioros și straniu în vâlceaua aceasta pe care o umple acum valul nesimțit al negurei; altceva a fost, altfel a izbucnit dureri fără nume în colțișorul acesta, între catargurile drepte ale brazilor, în tăcerea aceasta care nu mai are nimic pământesc. A fost altceva. vimeni nu-mi poate spune ce-a fost. Nu voiu putea ști niciodată ce-a fost în adevăr. Au mistuit valurile nesimțite ale vremii, ceia ce a avut viață, a tresărit, a strigat, s’a cutremurat odinioară. Neclintită, adârncă, nepricepută stă în juru-mi pădurea.. Pășesc cu sfialțU,mișcat în fața tainei pe care nu mai am nici o dorință s’o dezleg. " Și deodată cum ajung la pârâu, pe malul plin de flori sălbatice, fîlfâie spre mine ca o aripioară o răsuflare răcoroasă, plină de mirezme tari. Un freamăt dulce abia abia răzbate ; și cântecul apelor îmi vorbește cu totul, cu totul altfel decât rumena maică Evghenia... ---------------* * *---------------- M. SADOVEANU Haralamb G. Lecca Vârful cu dor In vârful muntelui, sub cerul prevestitor de iarnă lungă. La raza soarelui tomnatic ce’n vale turme-ntregi alungă, Pe iarba galbenă, uscată — un bățandru, un păstor. Ședea pe gânduri, visător. Și printre genele gândirei, vedea… vedea cum o să plece, Cum pe covorul dinprejuru-i va trocni zăpada rece. Și trist era, și câte-o dată adâncul codrului vecin li răspundea printr’un susflin. Și-a adormit. O ceață deasă S’a coborât să-l înfășoare ca-ntr'o maramă de mireasă, Un stol de îngeri îl mângâie, cântările cerești îl mint, Iar el, vrăjit să doarmă astfel visează o nuntă de argint; Visează țara-nveșmântată cam zile mari, de sărbătoare ; Visează imnuri înnălțate prea-Sfintei noastre Născătoare; Visează tron cu scări de aur ascunse-n foi de trandafir; Visează cum fecioare blonde aleg beteala fir cu fir Și-mpodobesc pe a lor Doamnă. In vreme ce din cer, cam basme, cad ploaie frunzele de toamnă,'-ncepe-apoi o armonie de mișcă-ntregul univers, Și hora-ntr’una se mărește și se-nfierbântă-n al ei mers, Și i se-arată viitorul desfășurat pe-o pânză roză; — Iar oastea, oastea care trece prin norii din apoteoză Coroană de otel depune pe fruntea unui farme Domn... Sburat-au îngerii, — și-im sgomot trezit-a pe păstorii din somn. Pe culmea muntelui, sub cerul prevestitor de iarnă lungă, La raza soarelui tomnatic ce-n vale turme-ntregi alungă. Se-aude-n doina unui flaut cum melancolicul păstor Vorbește codrului de nunta din visul Vârfului cu dor. --------------* * *------------- P. Cerna April In grisa I aiurări de liră Perun — un răsărit de zori, La șipot, unde poposiră, S’au adunat privighetori.. Iar zeul dragostei, April, Din două guri făcea o floare, Și fiecare sărutare O Sauta din crengi c’un tril. * * Visând, cei doi îndrăgostiți Tot repetau în suflet cântul. Atunci, din fundul văii, vântul Văzând cât sunt de fericifi, S’a strecurat în crengi, tiptl, Mișca un raiu, zâmbea în soare, Și-i îngropa subt colb de floare, C’un râs zburdalnic de copil Noapte Plutește argintie, strălucitoare luna', Ca'n zori de ziuă ceru e palid de lumină, Clipind ard stele rare, ici colo câte una, Iar munții dorm... Ce noapte ce liniște deplină, Vre-un freamăt de viață, vre-un murmur de pâine Nimica nu s'aude, nimica nu tresare... Plutește numai luna tăcută și bălae, Și mersul ei în noapte e singura mișcare... Oprește-te lumină a soarelui, prea crudă, Nu face luna pată de noua fumurie, Ci lasă în extază gândirea să nu audă Decât ce-i spune noaptea din tainica-i vecie. Să-mi rătăcesc privirea alăturea cu luna, Să mă pătrund de pacea atâtor blânde stele, Și’n apele uitărei să piară pân' la una, Durerile vieții și a gândurilor mele... —-----------------* * *—.—--------- O. Carp N. Qane Cânele bălan - FRAGMENT ...După o oră bună de repaus Constantin vizitiul înhăma iar caii, Bălan și eu ne sufrăm în trăsură și plecarămi. Începui acum să mă împac cu ciocârliile, cu pâinele, mai ales de când zării în depărtare munții de pe-un deal pe care-l urcasem în sudoarea cailor. Priveliștea munților mi-a făcut totdeauna cea mai vie plăcere, fiindcă la poalele lor m’am născut și pe dânșii mi-am plimbat cele dintâiu priviri copilărești. Ii revedeam acum iarăși cu o nespusă bucurie înșirându-se ca un lanț de uriași la marginea orizontului, mândri, tainici și plini de doine. Iată colo Dealul pe vârful căruia de atâtea ori mi-am odihnit copoii în goana căprioarelor, iată Sihla păduratică unde și astăzi sălășluește un bătrân sihastru, uitat de moarte, cu barba până la genunchi, iată munții Neamțului martori de vitejiile strămoșilor noștri; iată, cele mai îndepărtate și Ceahlăul, împăratul Carpaților cu mănăstirea Durăul pe coaste și cu Panaghia pe frunte, despicând falnic albastrul cerului. *Pe toți îi știam așa de bine, cu numele lor, cu poveștile lor, cu ciobanii lor, ba știam chiar și anume brad, cutare stâncă, cutare potecă unde se primejduise iarna vr’un călător sau căzuse vre’o fiară sălbatică în bătăile vânătorești, încât mi se reînfățișa deodată întreg trecutul meu despărți de acele locuri, și mai revăzut atunci ca prin vis, copilul vesel și fără grije, precum eram în vremea aceea, iar nu ca acum trădat și amărât, cu vremele durerii în mine pe care nu-l puteam smulge deși mă simțiam om în tot locul. Dincoace de munți curgea de-alungul șeSului apa Moldovei făcând nenumărate cotituri și ostroave printre luncile de sălcii, iar mai încoace, mai aproape de mine, și’n dreapta și’n stânga mea se întindea câmpul în valuri nesfârșite de dâmburi și vâlcele îmbrăcate cu semănături, un adevărat raiu de verdeață în care cântau, se jucau și se iubeau un popor de gândaci și păsărele. Dar ce atrăgea mai mult vederea mea, era tot icoana Măriucăi cea oacheșă cu flori pe cap, în nourul ei azuriu, care plutea zâmbitoare colo pe vârful Deleleului ca un soare nou zămislit din dragostea inimii mele. Insă astă dată vederea ei nu-mi inspira dușmănie ca mai înainte asupra celorlalte frumuseți ale naturii; din contră părea că o înfrățire se statornicise între mine și munți și văi și ape. Chiar amintirea negrei sale trădări nu-mi făcea acum un rău așa de mare, numai dacă aș fi fost sigur că scopul ei n’a fost vre-odinioară de-a mă lua în râs. < Dar această idee când se deșteaptă în mine, îmi amărea sufletul, mai ales închipuindu-mi că împreună cu dânsa a trebuit să râdă negreșit și prostaticul cel de dascăl Gheorghe dela strana dreaptă. Și aveau dreptate să râdă,fie vorba între noi, căci am iubit-o fără să-i spun un cuvânt, ba tremuram ca frunza când se apropia de mine. Ah! dascălul Gheorghie de la strana dreaptă se vede că nu e așa de prost precum credeam. Astfel împresurat de felurite gânduri înaintam mereu pe neștiute, Bălan dormea lângă mine mulțumit de izbânda ce făcuse cu antereul țiganului, Constantin vizitiul, când plesnea cu biciul în aer fără nici o conștiință de fapta sa, când își apăra negelul de muște, când picura de somn, iar caii lăsați în voie, mergeau mersul lor, până când într’un târziu ne pomenirăm cu noaptea în cap. Până la casa părintească aveam de mers două zile întregi, prin urmare trebuia să ne gândim la popasul de noapte. — He! He! am trecut, fără să băgăm de seamă, de curtea lui Talpan unde eram să tragem la gazdă, zise Constantin vi — Să ne întoarcem îndărăt, și răspunsei eu. — Ba nu, cu conașule, nu-i bine să ne întoarcem îndărăt. — Pentru ce? ! — Pentru că de, se zice la noi cei proști că nu-ți merge bine dacă te întorci din drum, precum nici dacă întâlnești popă, epure sau cofă deșartă. — Vorbă să fie Haide înapoi pe răspunderea mea. — Iaca avem, cale de jumătate ceas înainte, un ratuș chiar în drum unde ne putem foarte bine odihni. — Nu, nu, voiu să merg la curtea lui Talpari — Fie și așa, dacă porunciți, zise Constantin scărpinându-se în cap, numai de să nu fiu eu vinovat. Constantin întoarse caii, și pe când înserase bine ajunserăm dinaintea curții lui Talpan. Curtea lui Talpan era cu două rânduri pe temelii înalte, cu ferestre mici, cu acoperământul de șindrilă ascuțit după moda veche, și zidită la o parte de drum, spune a nu fi oarecum în vederea trecătorilor. Dinaintea casei se ridica un rând de plopi drepți și înalți înșirați la linie, care în amurgul zilei păreau niște fantasme. Ograda era mare, împrejmuită cu zid, înăuntrul căreia se vedea o fântână cu roată și o hulubărie, iar la poartă un zăvod voinic legat în lanț. Când ajunsei la scară vătaful curții eși înainte, și aflându-mi numele, îmi făcu cinstea să mă găzduiască în însăși odaia stăpânului său, care d’impreună cu soția sa era dus în străinătate. ■ , V , JE —---- "^SSST" I. Creangă Amintiri din copilărie — Fragment — Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul deslipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești, în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la școală» după stăruința mamei. Și pare de ce nu m’aș fi dat dus din Humulești, nici în ruptul capului, când mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu este aceasta ? Iacă de ce nu» drăguță Doamne, eram și eu acum holtei, din păcate! Și lașii, pe care nu-i văzusem niciodată» nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii, de unde toamna târziu și mai ales prin câșlegile de iarnă, fiind nopțile mari, mă puteam repezi din când în când, pâslind-o așa cam pe după toacă și tot înainte, seara pe lună, cu tovarășii mei, la clăci în Humulești, pe unde știam noi, ținând tot o fugă cu telegarii; și după ce jucam cât jucam, furam câte-un sărutat de la cele copile sprintare, și până’n ziuă, fiind ieșiți din sat.... cam pe la prânzul cel mare ne aflam iar în Folticeni, trecând desculți prin vad, în dreptul Bnei, Moldova înghețată pe margini, și la dus și la întors, de ne degera măduva în oase de frig! Inima însă ne era fierbinte, că ce gândeam și izbândeam. De la Neamț la Folticeni și dela Folticeni la Neamț, era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimbă vorba: o cale scurtă de două poște, dela Fălticeni la Neamț nu se potrivește cu o întindere de șase poște, lungi și obositoare, dela Iași până la Neamț. Căci nu vă pară șagă, de la Neamț până la Iași e câtu’i de la Iași până la Neamț; nici mai mult nici mai puțin. Și mai bine să rămâi pe loc, Icoane, chiteam în mintea mea cea proastă, decât să plângi nemângâiet și să te usuci, de dorul cui știu eu, văzând cu ochii !... Dar vorba ceea: „Ursul nu joacă de bună voe“. Mort, copt, trebue să fac pe cheful mamei, să plec fără voință și să las ce-mi era drag! Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului, de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile și băeții satului, tovarășii mei din copilărie, cu cari în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe ghiață, și la săniuș; iar seara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutrebam dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu șuiolanele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire ! De piatră de-ai fi fost și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie când auzeai, uneori, în puterea noptei, pe Mihai Scripcarul din Humulești, umblând tot satul câte cu o drone de flăcăi după dânsul și cântând : „Frunză verde de cicoare Astă noapte pe răcoare Cânta o privighetoare Cu viersul de fată mare, Și cânta cu glas duios. De picau frunzele jos. Și cânta cu glas subțire Pentru-a noastră despărțire. Și ofta și Ciripea, Inima de timp rupeau Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutarul din gură și din scripca sa răsunătoare, și câte alte petreceri pline de veselie, nu se făceau pe la noi, de-ti părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru; și atunci să fie praznic și nuntă.“ Apoi lăsă-ți băiete, satul cu tot farmecul fruumsețelor lui, și pasă de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasă părdalnica de inimă! Și doar mă si sileam eu, într’o părere, s’o fac a înțelege pe mama, că pot să mă bolnăvesc de dorul ei, și să mor printre streini, că văru-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oșlobanu și alții s’au lăsat de învățat, și despre asta, tot mănâncă pâine pe lângă părinții lor. Dar zadarnică trudă ! Mama avea alte gânduri; ea îmi pregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi dela o vreme cu asprime: — Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă... Ai să pleci unde zic eu. Și Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moșneagu, megieșul nostru, vă duce cu căruța cu doi cai ca niște smei. Ia, mai bine, repezite până la el, de vezi, gata-i de drum? Că mâine dis de dimineață, cu ajutorul Domnului, plecați... ... Văzând că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gândi la pornire, zicând în sine’mi cu amărăciune: — Ce necaz de capul meu! Preoții noștri din sat n’au mai trepădat pe la Socola și, mila sfântului , nu-i încape cureaua de pântece și ce sunt. D’apoi călugării, o adunătură de tamparagii duglișî, din toată lumea, cuibăriți prin mănăstire, ce nu ajung !?! Și eu să înșir atâtea școli, în Humulești, la Broșteni în creerii munților, în Neamț, la Folticeni și acum la Socola, pentru a căpăta voie, să mă fac la acolo un popă prost, cu preuteasă și copii, prea mult mi se cere !... ----------------* * *--------------- Al. Vlahuță A revenit frumoasa primăvară; Copacii parcă-s ninși de-atâta floare; Dorinii copilărești, renăscătoare, Fac inimile noastre să tresară-Iubirea e în razele de soare, Și farmec în a codrului fanfară, Și visuri dulci în liniștea de sară, In cer și pe pământ e sărbătoare, Ascult, privesc, respir cu lăcomie, Căci toată frumusețea asta-mi pare Că niciodată n’are să mai fie! Și-s fericit, c’am fost o clipă ’n stare, Să simpi, în marea lumii armonie, A gândurilor mele întrupate. ^■M^nSiacsss BeB^jác! -J* »Jk-—■^■umi in ^»Tant -•■^■5 mm_____--- --