Adevěrul Literar şi Artistic, august 1924 (Anul 5, nr. 191-195)

1924-08-03 / nr. 191

'■ilWííiii»i „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC” M­I­RACOLELE " Cu câteva tom­i se joacă la New-York Miracolul, uriașă înscenare datorită lui Max Reinhard, după textul poetului german Karl Volmoeller. Este o lucrare dramatică în stilul vechilor piese religioase, misterele creștine, care își au o­­bârșia în ceremoniile sacre ale celor mai depărtate religii cunoscute, de la riturile lui Isis și Osiris la egipteni, ale zeului Mithra la persani, până la serbările lui Dionysos, în Grecia, cari aveau să dea naștere incomparabilelor tragedii eline, începute în Samotrace și Lemnos, aceste spectacole sacre oficiate numai în prezența câtorva inițiați, trec în Attica, la Eleusis, cetate rămasă celebră pe urma alegoriilor reprezen­tate acolo. Aceste alegorii înfățișau răpirea de către Pluto, a Proserpinei, fiica zeiței Ceres și cântau imnuri nemurirei sufletului, măreției zeilor și triumfului ideii de divinitate. Sărind peste neîntrecutele realizări ale lui Sofocle și Aristofan, peste ceea ce au scris imitatorii romani ai ace­stora, — Bizanțul ia de acapo­arta scenică, reprezintând variante biblice ale dramaturgiei mitologice eline. In al unsprezecelea veac creștin, Theofilact, savantul ar­­hhiepiscop al Ahridei bulgare, introduce în bisericile Con­­stantinopolei „Sărbătoarea nebunilor”, Sărbătoarea măgari­lor” și alte divertismente religioase. Nivelul lor literar e destul de coborât, limba este comună, de multe ori trivială. . Aceste spectacole atrag atenția pelerinilor din Apus, por­niți să desrobească mormântul Mântuitorului.­­ Reîntorși din cruciade, parte din acești rătăcitori în­cepură să înfățișeze la Paris, pe lângă pățaniile lor în Orient, făcute să înduioșeze publicul și să-i stoarcă anumite oboluri pecuniare,, momente din viața Maicii Domnului și­ a fiului ei August, precum și unele legende ale sfinților mar­tiri ai creștinătății. La sfârșitul secolului XIV, regele Franței, Carol al­ șa­selea, mulțumit de un spectacol al patimilor Mântuitorului, dete trupei „Les Confréres de la Passion” învoirea să se stabilească la Paris și să continue reprezentarea acestor pioase acțiuni dialogate. Dar după moartea bunului rege, unități din sală în sală, până când pierdură cu totul dreptul de a juca, bieții membri ai „Confreriei” — cel dintâiu teatru stabil din Franța — fură nevoiți să se risipească în 1588 , după ce, aproape două veacuri, fermecaseră ge­nerațiile, creând o întreagă literatură dramatică religioasă, de­ o valoare destul de mediocră, dar de un mare interes teatral. . Fără îndoială, autorii textelor nu erau poeți de mâna întâia: dovadă că niciun nume de scriitor nu e legat de „misterie” reprezentate în fața catedralelor Franței. Inspirația e anemică, dialogul naiv, lung și monoton. Iosif și Maria, vorbesc o limbă poetico-realistă, de o savoare prea puțin biblică­­ . IOSIF Suave ei o dor ante rose Je scay bien que ie suis indigne D’pouser vierge tant benigne Nonobstant que soye descendu De David, bien entendu ; %Qn¥JJ' ]e n’ay eueres de biens fî. :. MARIA ' , V• 'Jjouverons bien Ies moyens De vivre, mais que y mettons, peine; J.n. tixture de soye et taine ■ Me cognoys. IOS5F C’est bien dit, m'amye- Aussi de ma charpenterie Je gagnerai quelque chosette. • • • * . • • • • •• Acest f­ragment din „Mystere de la Nativité”, e urmat de altul tot atât de savuros, în care cei patru păstori, aflând de nașterea lui Isus, se sfătuesc, ca ’n colindele noastre, ce daruri să ducă pruncului divin . Patru păstori se ’ntâlniră (Raza Soarelui, floarea Soarelui) Și astfel se sfătuiră: (Raza Soarelui, floarea Soarelui) — Haideți fraților să mergem Flori frumoase să culegem Să la ducem lui Cristos... Fire de poeți, păstorii români vor să ducă Mântuitorului fiori frumoase; mai practici, cei patru ciobănași i) din mis­terul francez, cad de acord să-i dăruiască uni calendar d­e lemn, perfecționat : Un beau calendrier de bois Pour spavoir Ies jours et Ies moP Et eognoistre le nouveau temps... Tonul familiar al personagiilor din misterii, ajunge, de multe ori, până la platitudine. Aflând că și-a pierdut copilul, pe Avesalon, regele David se bate cu pumnii în cap, tânguindu-se. Mon fils Absalon Absalon; mon fils Las­ perdu t’avon Mon fils Asalon ; Il laut que soyon En­grief deuil eonis,­­Mon fils Asalon, Absalon, mon UP.... Ca și „Raza Soarelui, floarea Soarelui”, acest refren poate continua la infinit. El scutește pe poet să inventeze alte strofe și explică facilitatea cu care autorii vremii, con­­diționau piese religioase de câte șapte mii de versuri una! Mai dovedește acest refren și supunerea și credința actorilor meniți să declame, stihurile interminabile, precum și candoarea îngerească, pioasa răbdare a zecilor de mii de spectatori chemați de pretutindeni — nu ca la Eleusis — să se înfrunte din frumusețile evocărilor sacre. * * * Splendoarea înfățișării misterilor nu trebuie căutată la Paris, unde sălile strâmte erau impropii marilor desfășu­rări de mase ci în provincii, în umbra catedrelor, sub cerul gol, acolo unde credincioșii veniau în alaiuri nesfâr­șite și petreceau zile, săptămâni întregi, urmărind desfă­șurarea unei acțiuni multiple, pe scene mari, improvizate, tăiate în etaje și fiecare etaj în numeroase despărțituri. Prepararea unui mister ținea luni de zile, uneori chiar ai întregi­­i ,­­ întreaga populație a unei provincii, lua parte la aranja­rea scenei, la reclama pregătitoare a spectacolului și la spec­tacolul însuși ■, V­ de VICTOR EFTIMIU Un impresariu — regizor, numit p’atuncea protocol și­­ care mai făcea și pe sufletul, sosea în­tri ul oraș, cu acte­ în regulă și însoțit de o mică trupă, deghizată în regi și­­ sfinți, străbăteau străzile, în sunetul muzicelor, anunțând­ că va prepara un miracol, dacă va întâlni, în acel oraș, o pricepere și bunăvoință. Ii trebuia mii de cetățeni ,­ca să ridice scena de lemn, cu mașinării complicate și alte sute să înfățișeze diferitele personagii ale piesei care, uneori­­ era Misterul Vechiului Testament, cu facerea lumii, alteori .Nunta din Cana, alteori Miracolul Apostolilor, iar de cele mai multe ori Nașterea Domnului, Trădarea lui Iuda și chinurile fiului­ Preacuratei. Mulțime de amatori se ofereau și se legau prin contract să respecte textul și să ducă la bun sfârșit rolul încre­dințat, obligație pe care nu știu dacă o pot îndeplini mulți actori din ziua de azi.... " La început, toată lumea voia să joace rolul lui Isus Cristos, al sfinților, al îngerilor. . I Diavoli și monștri nu voia să fie nimeni. Protocolul trebuia să promită dracilor tot felul de a­­vantagii, ca să-i poată distribui în piesă, ... Cu vremea, iaiȘă, lucrurile s’a și cam schimbat, căci Isus trebuia să stea răstignit câteva ceasuri pe cruce, îngerii că­deau des din Paradis, iar sfinții, în urma cererii generale a publicului, dornic de un spectacol cât mai realist, erau chinuiți de-a binele; ca să se răzbune de rolul blestemat ce li se încredințase, dracii îi băteau foarte serios pe bieții martiri, îi pârliau cu foc adevărat și le făceau toate mi­zeriile posibile, ceea ce determină pe mulți să renunțe la rolurile simpatice și prestigioase, și să prefere interpreta­rea tâlharilor, și a demonilor, cari se bucurau de toate avantagiile : mâncau și beau de pomană, la orce han din oraș, ba, de multe ori, calitatea de­ diavol îi îndrăptăția să treacă cu buretele, peste unele datorii greu de lichidat. De unde și proverbul care a trăit în Franța câteva secole mai mult de­cât miracolele înșile : S’il plaît â Dieu, â la Saihte-Vierge et â monsieur Saint-Jean, je serai ciiabîe et je páyerai mes dettes”. Scena avea­­ până la nouă etaje înălțime. In cele mai modeste împrejurări, era de cel puțin trei cazuri: cel de jos, infernal i— o uriașă gură de balaur cășeată, — unde forfoteau demonii și scoteau foc pe nări, detunând spăi­­mântător; la mijloc era pământul, iar sus, Paradisul, unde în mijiocul îngerilor, printre făclii aprinse, trona Fecioara cu pruncul în brațe, primind pe cei buni, în vreme ce jos, în iad, erau torturați făcătorii de rău. Cortină nui exista.. Etajele, erau împărțite, în diferite compartimente (o scenă întreagă avea până­ la in­sulă) sub care o tăbliță explica, latinește, decorul. . Acolo ședeau,­­nobile, când nu erau în acțiune, per­­sonagiile piesei, inexistente pentru public, câtă vreme nu se ridicau să vorbească. Protocolul, care cumula funcțiunile de impresariu, di­rector, sufleur și uneori de principal interpret, mai era numit și­­ actorul. El anunța subiectul misteriului, îl recapitula, îl comenta: ■ n ‘ . -Fiul risipitor, Miracolul Sfintei Varvara, Profeții, lauăl­­f áréh­'și scliaf ca alte fapte mărețe, erau date Ca exemplu de virtute și , m­ai mult decât • helitțefeasa slujbă latinească a pr­eoților, Întrețineau cuiftul divin și propagau într-un limbaj vulgar, morala crâștină, în massele naive­s și eritus­iaste.­­i Í ■ ■ [UNK] * .* * Din Franța, misteriile se răspândesc la vecini, în Italia, Germania­­ și Englitera, într’o lume­ catolică, iubitoare să îmbrace într’un cât mai mare fast, povestea plină de timi­­litate a marelui Galilean. Cu vremea, insă, ele încep să decadă.­­ Apariția, marilor poeți ai Pleiadei, canalizează în alte direcții interesul pentru teatru. Antichitatea greacă, și ro­mană renaștea sub pana lui Jodelle și Garnier. Socotite spectacole de bâlciu, urmărite de furia bise­­ricei, care vedea în ele un concurent,,primejdios, miracolele s’au irosit încetul cu încetul. Nobila limbă literară a lui Corneille și Racine i a­ evidențiat și mai mult trivialitatea dialogului misterelor, unde Dumnezeu și Dracul se invecti­vau ca niște surugii­ și unde spiritele martire își exprimau focul sacru într’un vocabular plin de pitoresc suburban. Ultimele misterii de cari se pomenește în Franța, sunt procesiunile mimate cari înfățișau Calvarul: ele s’au pierdut în prima jumătate a veacului trecut, după cum, câteva zeci de ani mai târziu, au încetat și ’n Flandra. La Oberammergau, în Bavaria, festivitățile teatrale-re­­ligioas­e ale patimilor Mântuitorului, continuă și azi, sub cerul gol, din zece în zece ani, după legământul făcut în 1634 de populația amenințată și scăpată de ciumă. . Reprezentațiile acestea la cari iau parte sute și sute de locuitori din Oberammergau, au dat, dealungul veacurilor, mi­nunați interpreți ai personagiilor Noului Testament și-au at­­ras acolo, întotdeauna, mulțime de spectatori, din toate colțurile lumii . Ardoarea și solemnitatea pe care o pun umilii strun­gari de lângă Munich în fiecare amănunt și tendința de perfecționare a unei admirabile tradiții, fac din reprezentații, manifestări de artă adevărată,­ din care se împărtășesc și iau forțe n­ai sufletești chiar și cei mai blazați intelectuali. Scriitorii moderni, îmbrăcând form­­a naivă a înscenă­rilor medievale, ne-au dat câteva piese religioase ca Soeur Beatrice a lui Maurice Maeterlink: e povestea unei pioase călugărițe, îndrăgostită fie­ un cavaler și care părăsește mă­năstirea, ca să-l urmeze. . . Dîrpă mari suferințe de dragoste,­­ ea se întoarce, po­căită, în mănăstire, unde Maica Domnului se coborîse de pe piedestal și-i ținuse locul cât fusese departe, ca să nu-i bage de seamă, surorile, lipsa din locașul sfânt. înaintea lui Materlink a mai scris această­ poveste, nu­velistul francez Nodier, care a luat-o, fără îndoială, din vre-o legendă spaniolă. Un contemporan al lui Cervantes­, Avellaneda, mare pro­pagandist catolic și scriitor mediocru, a pornit-o și el, ca să dovedească adevărul „Fericiți cei ce cred...” După Maeterlink,­ poetul german Ovolmoeller, tratează acelaș subiect, sub numele Miracolul, care, la înscenarea grandioasă a lui Max Reinhardt, cu Maria Carmi în rolul Madonei, a avut puțin timp­­ înaintea războiului, un suc­ces imens, mai ales la Londra, și cunoaște acum adevărate triumfuri la New­ York. Hugo von Hofmannsthal a scris și el două piese re­ligioase. Marele teatru al lumei, după Calderon, reprezentat vara trecută în catedrala de la Strassburg și lederman, al cărei rol prim, Alexandru­ Moisei l-a jucat de sute de ori, ultima oară în fața catedralei din Strassburg, în sunetul tuturor clopotelor orașului. VICTOR EFTIMIU. * —„Cu el m’am chivernisit după ce am băgat pă tat-tu în groapă — bietu Iancu Bacanu, ce om al lui Dum­­­nezeu, parcă ’mi-ar fi fost neam Nici n apucam să casc gura și trăgiea tijgheaua să-mi mai dea câte­ ceva până la pensie. Și nici nu însemna măcar, datoria, o ținea minte, așa în capii lui, o*avea încredere. Auzi vorbă! Cine s’ar fi gândit că înșele pă Iancu după ce omu îți dă și bani din mână! Avusts­ el încredere în tot nșama cu latrache, în cap — ăla care a înșelat o lume, da cu mitic? Cum zic, trăgea tijgheaua și nunta ce’l auzeam . —— Cât iți trebue coană sfrosino?, —• Păi de dom-se Iancu, cât să-mi mai trebue și mie? Iacă mai dă-mi și d-ta așa ca să-mi mai răm­âie și mie la capu l unii din pensie, o fărâmă cu care să înconghie­­l­esc casa! Mi-a dat, Dumnezeu să-l dea cu vârf și îndesat p’a­­colo pă unde-o fii, dacă o mai fi. Dovezile dă mahala tot el, ca delegat din partea coloanii, le plimba pe ulițî pe la proprietari și le iscălea și pă urmă le legaliza. Mult mi-a ușurat văduvia bietu Iancu. Toate suferințele îndurate cu Tache, Iancu Băcanu mi-le știa și d’aia sărea omu să mă sprijine. Ne despărțea uluca, sus ședea Gh­ețu dă la acsiz, jos, Iancu cu prăvălia și cu damblagioaica de Iftihița, ne­­vastă-sa, care nu se mai îndura să moară și dincoace , dă ovreicile lu Bohor pălărierul noi, înghiesuiți cu vai de capu nostru cu Tache bolnav; și el le vedea pă toate și d’aia, mult ne mai caia. La maslu a sărit și el, la înmor­mântare, tot așa și la actele pensiei, tot el s’a amestecat de mi le-a scos la cale, că în Făurăscu n’aveam încredere și pă d’asupra cerea și parale cu tocmația și la urmă le încurca mai rău — hârtiile l >o­r— Da ce Iancu Băcanu știa dreptul? — Dreptu, strâmbu știu că era om al lui Dumnezeu și Făurăscu cu toată cartea lui, îl blestema toate maha­lalele că le amestecase procesele. D’aia am sărit și eu și Tarsița și Lina și Sita și Ținea: lu Ștefan ca să ne des­curce el! Ce nu s’a pomenit de când e lum­ea, băcan cu inimă și cu suflet, pentru nevoiași! Și când stai și te gândești —­ Dumnezeu să mă ierte că pierzi și credință și religie și tot — cum de s’a îndurat soarta să-l pedep­sească cu scorpia aia dă nevastă!? Bea femee! Sa dat Dumnezeu, după inima ei. Țeapănă moartă în jeț și cu gura t­ă saucu și cu ochii la oameni așa din senin, d’afu­­risită ce era pielea pă ea! Avea necaz ca dă pă Catastif.­­Și el, tăcea obrocitu. Mult sa mai canonit. Ce nu i-a fă­cut Iancu? Ge doftori, ce Telega, ce unsori, ce descân­tece, ce ipsos turnat pă ea, ce corsete dă la Travizani, — ea tot sehiloadă în scaunu ei. Răbda bietu negustor cât nu-i lua pielea. Boala avansa. Iancu la tijghea, Nftihița în odaia cârciumii, în cârji și cu ochii, la toți și la toate. Lu­mea îi da bună ziua și ea nici nu răspundea la salut, parcă ar fi fost regină! Și Iancu trăgea din țigară, da drumu fumului și după el venea și oftăzile, că tare mai era plin! — Mai ține-ți firea femee că-mi gonești lumea din prăvălie! . •. s'­■; **>'• ,'v< ■ — Mă fermecatule mă, nu vezi c’ai s’a­jungi în sapă de lemn cu bunătatea ta, mă? Și Iancu Iar afta prin fumul țigării și aspira blestema printre măsele — ș’avea puse — cu ochii după oamenii care eșeau cu orezurile și cu fideaua. Stă Iancu așa cum îl vezi, bătut dă Dumnezeu între toatele dă cașca­val și num­a ce într’o bună zi, toată cârciuma cu odăi cu tot, sare în sus dă o bubuitură dă pistol. La poarta câr­ciumii adunat tot Olympu, case cu ochii pă geam, care cu ei în oblon, care șoșotind prin curți. Eu una, nu m’am vârât. Pă înserat, Trică sare dintr o căruță, și începe să sape cu razu în pra­gu lu Iancu. Pă urmă înfige un doliu și nu trece mult și bang și clopotu dă la „Săraca“ — să împușcase zgriptoroaica! Nimeni n’a plâns-o, nici el mă­car, încă lumea îi­­ zicea să să îmbrace în roșu și să chiue cu lăutarii că l’a scăpat Dumnezeu dă pacoste. Și gurile avea dreptate că prea l’a t­ranisit. După înmormân­tare, i-am plătit până într’o para, i-am spus să n’o plângă că n’are ce-i plânge și că Dumnezeu a știut el ce face și după aia ne-am pomenit d’odată fără Iancu băcanu în ma­hala, înăpustit în lume. In locu cârciumii, Ghețu trântise o tâmplărie. Acuși ca cine să-ți mai dea ție, Fummino pa­rale și făinuri pă datorie? Tot dambla gioaica să-ți facă ea pozna, ș’așa moartă! Ui­­ ’ * * * Șubredă și tristă’, băcanta domnului Iancu, își prop­tea ruina pe cinci trepte găunoase, cari duceau într’o vă­găună neprimitoare și în intunericimea căreia zâmbeau în silă, mărgelele orezului și favoritele argentii ale ne­gustorului. Marfă puțină și proastă, scumpă și muce­găită. La lume mai cum se cade, domnul Iancu da și pe Catastif. Ca și lui Trică Ilie dricaru cum îi da și mamii,, cu aceeaș încredere și pentru cel ce,fusese închis la.., secție ca și pentru scăpătăciunea „coanii sfrosînii Iu domnu Ta­che Vameșu. Predominat de aviditatea deverului, Iancu Băcanu își împărțea de­o­potrivă bonomia lui de cămătar fardat, tuturor celor ce se înglindiseau din oblăduirea ca­tastifului, fără a lua în seamă madrigalurile de zeificare ale mamii. Dar mama, în strâmtorarea ei, îl ridica în slava cerului. Deosebirea era acela că, în vreme ce mama îl achita la centină, Trică Ilie fugea cu... „trupa“ în pro­vincie. Așa că nici când nu i-am putut înțelege entusias­­mul pentru altruismul suspect al domnului Iancu. La risi­pa de bunăvoință a acestuia, se mai adăuga și un T de orgoliu etalat acolo unde avea încredințarea fermă­ a cinstei și consequenței celui ce îi datora. Și mam­a îi a­­chita, cu punctualitate și ciocul prăjit de tutun al negus­torului, se înălța­ radios spre încrețiturile de mulțumire cari i se desenau brusc în obrajii bine hrăniți. încolo, nici măcar de vreo nuanță de favoritism nu putea fi vorba, din faptul că acordă de­o­potrivă și celui bun de plată ca și celui ce îl solicita cu gândul de a’l păgubi creditul său fals. Dar sărăcia atroce a mamii, eluda naiv o­ astfel­­ de lipsă de deosebire. Și mintea mea de copil del. bogda­proste, înălța instinctiv, alături de entusiasmul ei.Totanale înăbușite de admirație pentru acela ce, mai târziu, scă­pat de persecuția, damblagiăpicji și de marfa lui infectă, trecuse în inima orașului, întemeind spre sprijinul, catas­tifelor și al macaroanelor proaste, un mare și fastuos... ’ „club familiar“ 1 te­am­ L’am văzut în... comptoir. .­­. . Era acelaș Iarieu Băcanu. Strălucirea noilor­­ afaceri nu adăugase nimic la înfățișarea lui veroasă și impasibi­lă, de toptangiu de mahala, hrănit cu deliciile atotputer­niciei tibișirului, prostind cu mincinoasa lui omenie, ne­voia mamii,­ care, vedea în încrederea lui fantastică, ab­negații b­ol­eriști Aceleași favorite sure cu spice de ar­gint, ușor prăjite de duhneala trabucurilor, încadrau cu o estetică comună, obrajii mulțumiți, aprinși de rumeneala unei stranii și intime satisfacții, adusă de nouța lui înde­letnicire. ..):(>­­­i Și în vestibulul „clubului“ numai răcnea e*niplegia SF tihiții, femeia cămătarului din poarta bisericii „Ador­mirea Maicii Domnului“ ridicat pe o descarcătură de pistol și un catastif înăpădit de țifre. Doar pe mama am zărit-o, așa... în încrucișarea amintirilor, într’un colț al... clubulu familiar, apropiindu-se spre domnul Iancu, în bro­boada văduviei și întinzând spre patronul cu pometele trandafirii, în terfeleg: — Până la zintâi, dom-le Iancu când oi lua pensia ca să mă scap și dă datoria veche! " " —Cu plăcere coană Sfrasino, pentru d-ta, mai e vorbă? Și undeva, parcă în spatele proprietarului clubului fa­miliar, s’a auzit trăsnetul pistolului de atunci, prăvălind pe dușumelele plușate, ruina și tihiții,­­pentru a înscri vi­ziunea nestatorniciei, simbolul parvenitismului, zămislit din altruismul fără de „asemănare“ al domnului Iancu Băcanu, topiangiul din Olymp! SĂRMANUL KLOPSTOCK (Feciorul lui Nenea Tache Vameșul) wss^ ~Bjr 38%dC JQL "at r "r%sr­n^"* r ^ Aloris, Riflard, Isambart și Pelyon, ­* * *­ Drumuriiimpezi Sus, pe auriul ponor, <xv*. Foarfecele semii taie din cer Profitul gârbov al bisericii de lemn ; Și, creștetul ei resemnat și stingher> ... Pașilor noștri dă blând îndemn ■ ■ ,­­ . 1 ; " T - ‘ •••*­■ • " 1 ...PA ■ Am rătăcit de-a lungul drumului și­ al zilei, Pe umeri cu povara luminii, Iazuri mi-au oglindit certurile și *nbrățișările Și pe podiș mi-au zâmbit, cu bunătate, arinii Acum, ținându-ne de mâni, pășim domol. De pe părul tău umblă pe drum podoara— * Seara se revarsă și trece peste noi Ca o gârlă potolită și cudră, De-acum boarea pădurii și iazurile limpezi Departe ’n urma noastră­ or să rămâie’! Bisericuța de pe dâmb ne chiamă; sufletele l­­ui sunt cădelniți Din cari fumegă melancolia; trandafirie tămâie.. Virgiliu SVSoscovici • -----* * *---------------- «■*’­­ Rătăcire Am așteptat azi poșta de la târg Să văd dacă-mi aduce vre-o scrisoare Și n’a venit, și-a fost o zi cu soare Și-am rătăcit pe câmpuri fără sârg­­‘ 1 -Am întâlnit cirezi de vite albe ! "’m‘ Și oi în lâna moale cu ciulini ! Și-o fată care­ avea în ochi lumini Și-o salcie ce svârlea bani din salce Și am văzut învestmântată ’n zale Toamna, trecând într’un vârtej de Și am numărat stâlpii de telegraf , înfipți adânc la depărtări egale. • • «toț «10L*­­ • Apoi când soarele gălbui și rece Spre dealul cu podgorii am căzut 1,15; •Eu m’am întors acasă abătut: ' Din minte-mi chipul tău nu vrea să plece. Simțeam că pot până în zori să-ți scriu Și m’am trezit deodată fără gând’ Și n’am putut să-i scriu măcar un rând ...Nu știu ce sânt și nici ce-aș vrea să fuu Ascult ,cum vântul se prelinge calm­­!". Prin noaptea care a crescut înaltă, Trec aripi moi în sbor grăbit spre baltă Eu numele ți-1 murmur ca un psalm... ZAHARIA STANCU Kij-Jjb.v.j­ ,A . T*li‘ mi

Next