Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1925 (Anul 6, nr. 248-251)

1925-09-06 / nr. 248

W««* SÄ ’»MM» Dialogi, Epistole & Note si Nu vrem sa ne faci popi" În aceste zile de vară și de bici de mare, sunt, dimi­­neața, două trenuri cu cari f­oți să mergi la Constanța : un tren repede la 6,50 și altul ordinar la 7,30. Mai toată lumea se sârguiește să prindă primul tren, cu care traversezi Bă­răganul în zbor neîntrerupt de rândunică, și ajungi la Con­stanța înainte de amiază. Așa se face că trenul SOI e re­gulat plin de lume, pe când modestul tren 825 e mai puțin împovărat, cel puțin în ce privește clasa I. Prefer acest tren, cu clasa I aproape goală, și în locul simpaticilor tova­răși de drum cari lipsesc mă mulțumesc cu câte o carte, pusă în geantă la plecare. . Dar socoteala de-acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din trenul 825. Și alaltăeri nu s’a potrivit. După ce ple­case trenul și mă pregăteam, în compartimentul gol, să reiau firul unei cărți începute, iată că ușa se deschide și o jovială apariție întinde spre mine brațe victorioase:—Ce surpriză !.... Ce despăgubire!.... Mi s’a dus toată supăra­rea ! Eram foc că pierdusem trenul accelerat... Și cu multă obidă mă hotărâsem să-l iau pe acesta. Și poftim că dau tocmai peste amicul Cala Galaction. Intr’adevăr! „A quel­­que chose malheur est bon!“. Neașteptatul călător mi-a strâns mâinile cu căldură și vorbăreț ca un ziarist ce este s’a instalat, în fața m­ea, în compartimentul pe care mă dorisem gol. Adevăr este că această invazie nu mă mâhnea prea mult. Amicul meu Popescu Liber Cugetătorul, cu toate că duce cu mine un războiu de principii — intim și nepotolit — de ani de­ zile e un adversar simpatic și subtil, cu care discuția nu răgu­șește niciodată. In acea zi, temperată de ploi recente, aș fi fost mai bucuros să citesc ori să privesc vioriile capace de cristal, cari acopereau tipsiile de aur și de smaralde ale Bărăganului, decât să discut, dar nu trebue să ne lăsăm niciodată covârșiți de împrejurările vieței, fie rele, fie bu­ne... „Susține et abstine !“ O singură răzbunare îmi îngă­­duiesc: să divulg convorbirea cu amicul Popescu Liber Cugetătorul, curățind-o de câteva diversiuni, cari au lun­git-o de la Mogoșoaia până la Fetești. Ca precauțiune o­­nestă, vă rog să știți că amicul meu se numește Popescu, fără nici un fel de amestec din partea mea, iar „Liber Cu­getătorul“ este supranumele cu care l-am decorat eu, în această „guerilă“ în care trăim douăzeci de ani. POPESCU-LIBER CUGETĂTORUL. — Voiam să te întâlnesc, întâmplarea te face prizonierul meu. Lasă cartea la o parte!... Vei citi­ o altă dată... „A History of the Pro­tested Reformation in England , Ireland...“ De minune ! Asta însemnează că nu mai e nevoie de nici un preambul... Am învățat, în școală, la istorie, că reformații din Scoția și din Anglia, în genere, aveau un cuvânt de or­dine, o lozincă vijelioasă. Nu popery !... Nu vrem papistă­și ei.... Acest strigăt mi-l însușesc împotriva cucerniciei tale: Ne popery! dar cu înțelesul, nu vrem să ne faci popi! GALACTION. — Iubesc atât de mult sinceritatea și pe oamenii sinceri încât, negăsindu-i în plug cu mine, mă bu­cur să-i văd, măcar, la plug împotriva mea.... POPESCU­ L. C. — Bine! Atunci află că ultimele lu­cruri pe cari le-ai tipărit în „Adevărul Literar“ m’au răs­­vrătit, încă odată, împotriva frăției tale. Mai lasă-ne, neni­­șorule, cu atâtea popisme! înțelege: nu vrem să ne faci popi!­.. GAL. •— întâi, dă-mi voe să râd cu discrețiune și să admir că tu, amicul meu Popescu, îmi strigi, atât de con­vins. Nu vreau să ne faci popi ! POPESCU­L. C. *— Râd și eu, dar te rog nu ne popi! Numele meu nu e fapta mea și nu are a face cu convingerile mele. GAL. — E drept. Dar spune-mi cum motivezi tu a­­ceastă interzicere și ce înțelegi când îmi spui: „nu ne popi!“, fiindcă este evident cum că în Seminar pe tine unul nu te mai pot băga, o dată ce ai putut să scapi din planu­rile și din mâinile prea cucernicului tău părinte, acum vreo treizeci de ani. POP.—L. C. — Mi-e urât să văd că de câtva timp stăruiești atât de mult pe coarda clericală... Ce vrei, mi-e acru de popi și de popie ! OAL. — Se vede că ai făcut doi ani de Seminar.­. Dar, dragul meu, dă-ți seama că această antipatie este un senti­ment inferior și necontrolat. Tu, din pricina lui Nicolae, ai ajuns să prigonești pe Sf. Nicolae. Din pricina unor impre­sii urâte și dureroase, recoltate azi și altă dată, din maha­laua bisericească, ai ajuns să dorești exterminarea unei in­stituții, pe care nici porțile Iadului nu­ vor birui-o! POP.­L. C. — Sunt pentru sublima doctrină a dul­gherului din Nazaret, dar sunt împotriva clericalismului.... GAL. •— Iți cunosc ideile de multă vreme și am cău­tat mereu să ridic peste ele un pod convenabil. Vrei desfi­ințarea Bisericii, în țara noastră ? POP.-L. C. — Nu, fiindcă brusca ei desființare ar mări confuziunea și dezagregarea noastră sufletească. GAL— Vrei atunci protestantizarea noastră? POP.-L. C.—Nu, fiindcă sunt o mie de bisericuțe pro­testante și până să ajungem la pacea lor, ar trebui să tre­cem, prealabil, prin balamucul lor. GAL. — Atunci, omule, ce vrei? Biserica trebue păs­trată (pentru tine, din rațiuni pur utilitare și naționale) dar trebue păstrată !... Ce nu-ți place ? Ce vrei să schimbi ? Servitorii acestei biserici ? De acord ! Ce fac eu, prin tot ce scriu, în zilele din urmă? Lucrez încet, dar neîncetat, la marea transformare în care cred: O preoțime nouă! Ca șoaricele din fabulă, rod fără preget lațul care ține prizo­nier pe leu, rod lațul care ne-a robit și ne-a ticăloșit... Și sunt nebunește încredințat că într’o zi voi libera pe leul lui Iuda, eroica preoțime de mâine!... POP.­L. C. —Foarte bine ! Roade până când ți-oi toci dinții și i s’o întâmpla minunea în care crezi ! Dar pen­tru ce ronțăiala asta, în urechile mele? De ce scrii atâtea lucruri popești, în revistele mele literare? Ai aâtea pu­blicații bisericești, începând cu „Biserica Ortodoxă“ și sfîr­­șind cu cea mai modestă foiță parohială.... GAL. — A, de ce ?... Întâi, fiindcă porunca are oarecare analogie cu porunca Sf. Pavel, trebue să propo­văduiesc între păgâni... Și al doilea, fiindcă simt că mă a­­flu pe calea cea mai bună... Ca să îndreptezi pe preoți tre­bue să vorbești mirenilor. Iată, de pildă acum, dacă scri­­iam ultimele mele lucruri în foile bisericești, cum era să te mai ațâț pe tine și pe alții ca tine ? Tactica mea e mai pre­sus de discuție: Când vom izbuti (eu și cei de o convinge­re cu mine) să vă ipeculăm, vouă laicilor cu carte, intere­sul și neastâmpărul teologic, ști­ vom atunci prea bine că ataraxia noastră preoțească a încetat. POP.­L. C— Galactioane !... O să fie mai mare da­­rana decât ocaua! Iar să ne întoarcem la monarhismul vostru religios!... Iar la misticismul vostru nnsondabil! Iar la domnia popilor peste conștiințe!.... GAL. 1— Lasă-mă să-ți spun în franțuzește: C’est un vrai cri du coeur ! Dar în acelaș timp, lasă-mă să te cen­zurez precum meriți. De unde aceste sentimente, la tine? Care este justificarea lor, în lumea noastră românească ? Cu ce s’au făcut bieții noștri popi, fie ei chiar Vlădici, o­­dioși neamului nostru? Când au fost la noi o citadelă și o împilare clericală, ca să poți tu să justifici pornirile tale anticlericale ? Nu vezi că, fără să-ți dai seama, te pome­nești francez și vorbești ca un cititor al lui Anatole Fran­ce ? Spune-mi tu cari sunt rădăcinile românești și istorice ale anticlericalismului tău ?... Maimuțoi ce ești, ca mai toți compatrioții tăi cu cravată !.... POP.­L. C. — Dulciter, papa ! Anticleriscalismul meu să zicem că este literar și de împrumut, dar convin­gerea mea e convingere.... In fond, dincolo de orice consi­derații utilitare, nu pot să mă entuziasmez de niște oameni a căror funcțiune mi se pare anachronică, iluzorie, fala­­cioasă... GAL. — Fiindcă ți-e lene să te speli de clasa materia­listă care e pe tine ! Ce pot să-ți fac ?.. Să iau totul iar de la început ?... Să ne întoarcem la eternele probleme, pe cari tu nu le înțelegi și nu le admiți ?... Azi lucrul mi se pare cu totul nepotrivit. Tot ce pot să fac este să-ți pun înainte câteva considerații utilitare, pe cari le pricepi mai bine. POP.­L. C. — Să le vedem... Dar la urmă de tot, chiar când îmi vei dovedi că acțiunea și literatura d-tale clericală au folosul lor momentan, necontestat, eu voi stri­ga cu Galileii. Și cu toate acestea, nu vrem să ne faci popi! GAL. — Ascultă și biruește ierofobia ta. Ești unul din aceia cari, din punct de vedere literar și cultural, simt ade­seori lipsa unei Biblii clare, în limba românească. Mi-ai spus de multe ori: Ce faceți nene !? Când ne dați o tradu­cere mai bună a Bibliei ? POP.­L. C. — E adevărat. De multe ori, am scă­pat cuvinte oprite în taina mărturisirii împotriva autorită­ților dv. bisericești, cari nici până azi n‘au putut să scoată luna din fântână și să ne dea o Biblie lizibilă. GAL. — Ce fac eu de vreo șapte ani încoace, prin zecimi de articole și de îndemnuri ? Bat cu zeci de cioca­ne acelaș piron: Traducerea Sf. Scripturi!... Tu însă, anti­­popo ce ești, când vezi un articol al meu, fără să-l cauți mai de aproape și să-i cântărești intențiile, începi să te vr­­eți: „Poftim! Galaction vrea să ne facă popi cu sila!“ POP.­L. C. — Pe viitor voi fi atent și voi scoa­te din cauză această categorie de articole. Mergi mai de­parte. Aici ai dreptate. GAL. — Mai am dreptate și în alte puncte._ Ești zia­rist și „combați“ pentru patrie, pentru ordine, pentru par­tid, pentru „marii noștri aliați“, pentru „veneratul nostru șef“ etc., etc.­. Uneori, scrii de nevoe, plictisit, cu noduri, din porunca d-lui Director sau a paginatorului... Alte ori scrii cu vioiciune, convins și convingător... Ești un ziarist al ordinei. Ești un amic al burgheziei care vrea să-și con­solideze situația, greu zdruncinată de războiu, și, să mai trăiască.... Ești un stâlp *»1 statu-quoyduk sooial!Am vă­zut­ unele din articolele tale, în cari, în fața banderolelor și a flamurilor roșii, te încordai din toți mușchii tăi, de sti­list viguros și elastic, și te năpusteai spre răsărit, cu coar­ne de oțel, ca un taur în Sevila !... POP.­L. C. — Foarte măgulit!... Unde vreai să a­­jungi ?.... GAL. — Iată unde : Educați, luminați, sporiți cinstea și autoritatea clerului românesc și veți găsi în el pe adevă­ratul sprijinitor al politicei voastre de consolidare. Nu-ți place când mă vezi scriind atâtea lucruri preoțești (recte, religioase și morale) și mă ocărăști pe față ?... Ar trebui să-ți răspund cu corbul lui Novac, din balada populară : i,Gruișor, drăguțul meu ! Ce mă blăstemi așa rău, Când umblu de rândul tău ?.„“ Servind pe Mântuitorul și pe împăratul meu lisus Christos, propoveduind în lume pacea lui și luptându-mă să ridic și să reabilitez pe slujitorii altarului lui — eu să­vârșesc în fond, opera cea mai binevenită și mai compli­mentară, pentru voi partizanii și apologeții ordinei stabi­lite. Tu, în loc să pricepi că lucrăm la consolidarea ace­­luiaș munte, amenințat de prăbușire, tu mă concediezi: „N’avem nevoe de popii tăi!“.... POP.­L. C. — Ei, Galactioane ! Cât aș fi de fericit să văz și eu, cu ochii d-tale apostolești și extatici, pe preo­tul român, lucrând la evanghelizarea țărănimii și la armo­nizarea socială! Din nefericire, preotul pe care îl cunosc eu este un simplu funcționar, ceva mai puțin oneros de­cât ceilalți și mai inutil. GAL. — Și ce vreau eu, amice ? Vreau să fac dintr’o preoțime pusilonimă, ritualistă și lefegie, o falangă îndrăs­­neață, luminată, de sine stătătoare! POP.­L. C. — ...Ca să fie un adevărat corp cleri­cal, deosebit de noi ceilalți și (inevitabil) în luptă cu noi civilii ! GAL­ !— Amice, ia-ți seama și te disciplinează! Cum slujești tu societatea pe care o slujești, având aceste con­vingeri stacojii ?... Dacă regii și împărații acestei lumi au nevoie de armată și de gardă, în jurul lor, cu atât mai mult împăratul sanctuarelor noastre !... Dar să ne oprim aici Mă lupt să liberez din robia tăcerii și a mediocrității pe frații mei întru Christos. Iar tu și șefii t­ăi ar trebui să vă scoateți pălăria înaintea unor atari năzuințe ! POP.­L. C. — Cucernice părinte !.... Ar trebui să bați cu mine anticamerile și iatacurile miniștrilor și să te întâlnești, cum mă întâlnesc eu, toată ziua­ bună ziua, cu atâtea și atâtea fețe bisericești... și apoi să reluăm acest capitol. GAL.­­— Scutește-mă de această experiență. Să o con­siderăm ca făcută. Unde ajunem ? Nu tot acolo că trebue să reformăm această lume care face irespirabilă atmosfera cabinetelor miniștrilor tăi ? POP.­L. C. — Să zicem că și aici ai avut dreptate. Ce mai urmărești cu literatura d-tale clericală? GAL. — încă un lucru, de o importanță deosebit de acută- Vreau Biblie și Teologie în societatea noastră româ­neasca, vreau erudiție și ideal în preoțimea noastră, pentru întâmpinarea și temperarea antisemitismului­ POP.­L. C. — Ascultă încoace ! Cum asta, Prea Cucernice prooroace ? GAL. — Antisemitismul de la noi este, în bună parte, rodul înfricoșatei noastre ignoranțe biblice și teologice. I­­nexistența în pământului catehetic, la copiii noștri, vi­nericul adânc care acopere, pentru noi, începuturile creș­tinismului și toată Evanghelia, analfabetismul cărturarilor noștri, când e vorba de istoria, de menirea și de du­rerile poporului evreesc — toate acestea sunt factorii vajnici cari hrănesc și îndârjesc fenomenul antisemit na­țional... Când intelectualul român va citi Biblia, când va înțelege că Biserica Creștină este o ramură crescută odi­nioară din stejarul lui Abraam, al lui Isaac și al lui Iacob, și mai ales când va citi și va medita epistolele Sf. Apostol Pavel (cel din seminția lui Beniamin) atunci el va ajunge la un interesant proces de cugetare, sau — admițând că puterile nu-l vor ajuta până aici — va ajunge măcar im­mun împotriva turbării antisemite. Amice Popescule, eu susțin că un român, valid și normal, care ar fi în stare să citească cu pietate și să adâncească Noul Testament și cu deosebire Epistola Sf. Pavel către Romani, se lecuiește de antisemitism !... POP.­L. C. — De data asta, îmi spui lucruri noi și interesante ! GAL. — Ai citit vreodată Epistola către Romani ? POP.­L. C. — Mi se pare că am citit acele câteva capitole, pe cari le-ai tradus și le-ai publicat în nu știu care revistă.... GAL. — E puțin. Nu te mai întreb dacă ai citit vreun comentar la această epistolă... Dar, iată, fiindcă am așa ceva, aici în geantă, uită-te și vezi aceste două broșuri : Epistola către Romani... Introducere și comentar scurt­.. de dr. Vasle Gheorghii... excelentul meu fost profesor de Exegeza Noului Testament, la Facultatea Teologică din Cernăuți. — Poți să-ți procuri această lucrare de la libră­ria Pavel Sam, de unde mi-am procurat-o și eu... Profeso­rul meu comentează stilul 11, din capitolul 11 al Epistoliei către Romani: „Deci zic: an nu s’a poticnit (Israel) ca să cdă? „Să nu fie ! Ci prin căderea lor s’a făcut mântuirea popoarelor, ca să-i întărâte pe ei spre gelozie..." Acum, te rog, citește comentarul. POP.­L. C. — Așa­dar, cu tot protestul meu, tot m’ai adus să beau aghiasmă!... Ia să vedem ce zice pro­fesorul cucernicei tale... " „Dară dacă ar crede cineva că Israilul cel necredin­cios s’a poticnit ca să cadă și să nu se mai ridice, atunci să se știe că o socotință ca aceasta ar contrazice înainte de toate faptul incontestabil că Dumnezeu l-a ales odată pre acest popor ca să-I fie purtătorul descoperirii Sale. Drept aceea apostolul crede că trebue să respingă de la sine o a­­tare socotință ca hulitoare de Dumnezeu zicând: Să nu fie! Nu căderea lor definitivă este efectul poticnirilor, ci din poticnirea lor a rezultat cel mai mare bine pentru ce­lelalte popoare. Acestea prin căderea iudeilor au ajuns la mântuire. Astfel i s’au izbândit cuvintele mai sus citate ale proorocului David. Constatarea aceasta este rezultatul ex­periențelor de până acum făcute de apostolul nostru pe te­­­renul evangelizării. Căci de câte ori Iudeii refuzau primi­rea evangeliei lui Hristos, dânsul se adresa cu predica sa către păgâni și avea satisfac­ția că aceștia o primeau cu bucurie...... Astfel necredința Iudeilor i-a forțat pre predi­catorii Evangeliei să ofere mai curând, decum se aștepta, mântuirea pe care o vestiau­­ popoarelor păgâne. Drept că s’ar fi așteptat ca mai întâi iudeii, cari aveau pregătirea necesară, să primească credința creștină și după ce ar fi intrat ei cu toții în biserica lui Hristos, Evangelia să se pre­dice și celorlalte popoare. Acesta ar fi fost mersul normal al evangelizării. Dară faptul că Iudeii au luat atât de cu­rând o atitudine hotărât ostilă contra Domnului Hristos, a adus cu sine urmarea că păgânii au fost primiți în sânul bisericii creștine mai curând decum se aștepta. Dacă se va întreba cineva: ce se va întâmpla de acum înainte cu po­porul Israil ? Va rămânea el pentru totdeauna pe lângă a­­ceastă atitudine ostilă față de biserica lui Hristo­­ ? Nu ! Ei se vor reîntoarce din calea lor greșită. Și pentru că în­tre timp a intervenit primirea popoarelor păgâne în sânul bisericii creștine, apostolul crede, potrivit cu cele revelate și mai sus... că chiar primirea păgânilor s-a făcut cu scopul ca Iudeii să devină, în cele din urmă, geloși asupra popoa­­ror păgâne, geloși pentru binecuvântările mari creștine, de de care beneficiază aceștia, și gelozia această să-i facă în cele din urmă, ca să se arunce și dânșii plini de căință, de asemeni în brațele lui Hristos...­“ GAL. — Oprește-te. Pentru tine, deocamdată, e des­tul... Acum stai și te gândește : Câtă îngăduială, câtă pace, câte nobile speranțe ar înviora sufletele românești, când —premenite și fortificate prin Evangelie — ar ajunge să întrevadă măcar o rază din misterioasa aureolă a lui Israel ! POP.­L. C. — Prea Cucernice, aici­ m’ai înfundat de tot !.­. Noroc că am ajuns la Fetești ! Mă duc la restau­rant să mănânc ceva și să mai prind curaj... Dar te avizez. De aci înainte, una din două, ori mă dau definitiv bătut, ori, și mai vehement ca până acum—îți voi striga: No popera ' . — G. GALACTION ;,ÄDEVERÜt LITERAR SI ÄRTISTIC" Titu Maiorescu și soția sa Titu Maiorescu a fost, cred, personalitatea intelectuală despre care am cele mai bogate aduceri aminte. De aceia, cu toate că am scris în mai multe rânduri despre dânsul, n’am istovit încă stocul de amintiri și impresii ce mi-au ră­mas de la acest proeminent cugetător, care, fără să fi fost un maestru al gândirii mondiale, a fost maestrul gândirei care ne trebuia nouă, la un moment de confuzie, rătăcire și pri­mejdie a vieții noastre culturale. In rândurile ce urmează voi consemna unele amintiri referitoare la Titu Maiorescu în legătură cu tovarășa lui, Ana Maiorescu (cea de-a doua soție a marelui profesor, împreună cu care înfățișa — după cum se exprimă un fost elev și intim al magistrului — o priveliște „de superioară armonie”, aducând aminte unele împrejurări din viața lui Stuart Raill). * * * Ana Maiorescu venea regulat la toate secțiunile uni­versitare ale bărbatului ei. Că asista la manifestările mai excepționale ale acestuia, cum erau de pildă discursurile lui în parlament, lucrul nu are nimica uimitor. Dar să asculți de ani întregi prelegere cu prelegere, acelaș curs, care cu toate silințele de înoire ale magistrului, se repeta identic într-o bună parte, aceasta reprezintă un record, chiar când era vorba de a-l auzi pe Maiorescu, a cărui elocvență cuceritoare încânta ca o muzică. Cu un sfert de oră mai înainte ca Maiorescu să-și facă apariția în sală, moș Marin, străvechiul pedel al Universi­tății, purtând un scaun pe de-asupra capului, striga cu glasul lui de bariton* „Loc, Domnilor, loc!’* Puțin în urma lui pășea Ana Maiorescu, foarte bucu­roasă văzând ca se menține statornic, la lecțiile soțului ei, aceiași înghesuială teribilă a unui auditoriu des­co­peria. Se așeza la poalele băncilor amfiteatrului, în scaunul ce i se adusese, înconjurată de regulă de studente, care fără a îndrăzni să-i vorbească, erau fericite de-a se afla vecine cu dânsa, măcar ceasul acela de curs. Ana Maiorescu nu se prea adresa nici ea cuvântul, fiindcă fără să fi fost pro­priu vorbind mândră, păstra totuș o rezervă de persoană căreia nu-i plac călcarea hotarelor. Intr’o zi Maiorescu urma să facă o lecțiune despre noțiunea „timpului”. Aglomerația obișnuită pare că încă mai sporise cu un procent perceptibil. Când să pătrundă în sală, spațiul ce-l avea de străbătut până la catedră era atâta de tixit de lume în picioare, că i-a trebuit pentru a ajunge eforturile unui înotător voinic pe care mereu îi scufundă valurile. In ziua aceia Maiorescu era deosebit de bine dispus. Fluența însuflețită pe care de obiceiu nu o avea chiar de la prima frază, acum părea s’o aibă de la început. Altă dată îți făcea impresia, pe la jumătatea secțiunii, a unuia care își schimbă calul, trecând de pe unul tot mai bun, dar mai do­mol, pe altul splendid și înaripat. Acum de-a capul pusese parcă șeaua pe acesta din urmă. Cadența secțiunii se făcea într-un tempo mai viu și toată desfășurar­ea nu era nu­mai purtată de talent, ci mai era colorată și de ceia ce se chiamă vervă. Exemplele pe care le aducea ca aplicațiune apăreau nu numai ca podoabe foarte cu gust așezate, ci țâșneau luminoase din prisosul sufletului. Avea în sfârșit, o dispoziție din acelea când persoana aceluia care vor­bește nu se mai divide în două, lăsând de-oparte de firul expunerii, ca pe un străin, pe omul particular, cu tainele și intimitățile sale. Acum întreaga lui ființă părea angajată în valul frazelor și te puteai aștepta oricând la sărituri de barieră din adâncul secret al sufletului, în albia ex­punerii filosofice. . Stăpânea, poate și mai mult ca alte dăți, în chip su­veran sala, cu care putea să se joace oricum, și își rotea circular privirea, abătând-o din când în când afectuos a­­supra soției Sale iubite, căreia îi jertfise fără ezitare prima lui căsnicie. Filosofia „timpului” se depăna într’o captivantă gra­dație. Magistrul voia să ne arate că forma timpului este indisolubil legată de conștiința noastră și din această cauză tot ceiace percepem și tot ceiace trăim se desfășură cu necesitate ca o succesiune. „Ce bine ar fi fost, domnilor, adăugă Maiorescu, să nu fi fost așa! Să putem avea o cunoaștere simultană a lucrurilor, să nu aibă cunoștința noastră forma de trecut, prezent și viitor! Să cunoaștem dintr’o dată tot ce avem de cunoscut!” După o enumerare dibace a câtorva consecințe mai banale care ar fi decurs din cunoașterea simultană, Maiorescu, făcând o pauză care trebuia parcă să sublinieze importanța celor ce vor urma, continuă mai departe, evitând ochii soției sale: „Dacă ai putea să cunoști de-a capul toate făpturile cu care te vei încrucișa în viață, ai putea să alegi de la început, ființa care îți convine și care îți este cea mai potrivită. Dar, așă, cu forma succesivă a timpului, cu cunoașterea pe rând, riști să te înșeli și să constați mai târziu că nu acea căra chezuse și, era făptura ce se armoniza mai bine cu che­mările sufletului tău!” Majoritatea auditoriului din sală, care cunoștea bio­grafia ilustrului profesor, a priceput aluzia, însă cei mai mulți au luat-o ca o scuză pentru repudiarea primei soții. Eu am avut altă impresie, mai ales că evenimentul acesta era vechiu de cincisprezece ani, aș putea zice prescris. Eu l-am interpretat ca un cald omagiu adus aceleia care era de față, și care, ca orișice femeie, e bucuroasă să i se facă astfel de mărturisiri, de față cu toată lumea.­­ O altă împrejurare în care a isbucnit la Maiorescu, dorința de-ași înălța soția cât mai sus, a fost următoarea. Scrisesem, în preajma licenței, un mic studiu filosofic, pe care îl rugasem să mi-l citească. Cu acea bunăvoință exem­plară și cu acel interes mișcător de care dânsul dădea veșnic dovadă când era vorba de lucrările elevilor săi, Maiorescu mi-a luat manuscrisul, l-a cercetat și mi-a dat întâlnire la dânsul acasă pentru a-mi comunica observările lui. Fără a se amesteca prea mult în ce privește con­­cepțiunea , dânsul înțelegea poate chiar exagerat să res­pecte independența cugetării­­— s’a ocupat, în ziua aceia, mai mult de consecvența logică a ideilor, neadmițând azi nici o fisură, și de stilul lucrării pe care îl voia cât maii limpede și mai adequat. In timp ce îmi pieptăna unele fraze, îmi spuse: „Mie îmi place în genere cum scrii d-ta, ai comparații frumoase... O­­aci te deosebești mult de mine, care n’am dispoziții pentru scris”. Trebuie să fi avut o privire complect aiurită, fiindcă dânsul reveni: „Da, da, moi je suis un mauvais cerivain. Eu vorbesc cu foarte multă plăcere, însă îmi este foarte greu să scriu”. — Totuș, adăuga­u ea cu sin­ciune, stilul d-voastră este clasic. I — A! până la urmă, când dau la tipar, se mai în­dreaptă, dar eu am un mare ajutor, în nevastă-mea... Firește n’am cutezat să-i spun cu voce tare observația care mi-a trecut prin minte și care se silea să mi se desprindă de pe buze, ca o replică decisivă. Anume că stilul lui Titu Maiorescu a rămas neschimbat de la două­zeci de ani, atingând din primul moment perfecțiunea cu care s-a afirmat până la urmă, iar pe actuala lui soție a cunoscut-o după patruzeci de ani și s’a căsătorit cu dânsa la patruzeci și opt. Și-am plecat cu convingerea că marele meu maestru, din motive care în ochii mei n’aveau nici o cătare, îmi spusese un neadevăr... I. PETROVIGI. Adeverul Literar și Mistic Prețul abonamentelor: In form: Lei 25 ©*­ pe timp de un an n 1125*— ii ii ii 6 Luni ii e ®* ii ii ii 3 ii In străinătate: Lei pe timp de un an • I. „ „ „ 6 Luni ii 130"— ii ii ii _3 ••

Next