Adevěrul, iulie 1889 (Anul 1, nr. 262-287)
1889-07-22 / nr. 279
2 . SAMBATA 22 IULIE 1889 noastră, toţi, dar toţi au o mare cantitate de ridicul, care se arată în toate mişcările lor. Tu scoţi trăsăturile cele mai groase mai la faţă, le aşezi frumos în versuri şi cronica e gata şi Nasone admirat de cititori. Eu, sărmanul, am o muncă mult mai grea de îndeplinit. Eu trebue să umblu cu un cleşte foarte delicat şi să caut a găsi — sau cel puţin a face pe lume să creazâ că am găsit — ceva serios în toată maimuţăria politică. Cel puţin cât sunt în Bucureşti şi iau parte directă în horă, nu-mi pasă. Uit şi scârbă şi necaz şi joc cum mi se cântă. Dar aici, unde nu pătrunde nici un ziar la mine, unde politica o vea doară în figuri poetice, de exemplu când mă duc la stână şi privesc cum se lasă bietele ei a fi mulse de cioban sau cum urmează orbeşte pe măgarul turmei, aici mi-e silă să scriu. Acuma însă, m’am pus să rup tăcerea, îmboldit de o putere ce nu suferă resistenţă. Această putere, acest tovarăş necurmat al vieţeî de toată ziua, această complectare a omului sunt ghetele şi vai! cu durere am constatat aseară că ghetele mele s’au rupt şi fără leac. Te vei întreba, de sigur cu îngrijire: „Ce, a înebunit Dan, ori ’şi-a pus de gând să mă scoată din pâine, de scrie asemenea bazaconii?“ Linişteşte-te, dragă Nasone, pe aici e prea răcoare ca să înebunească cineva şi, ca să-ţi iau locul, ar trebui să găsesc o rimă la neamţ şi nu pot. Dar să vezi şi să te minunezi. Vorba românului: „Nu ştii de unde sare iepurele.“ Aseară mă desbrăcam, desolar că am mai pierdut o zi fără a face nimica. Fiindcă nu ’mi-era somn, operația care precede culoarea se făcea agale de tot. Când ajunsei la ghete, observai cu mâhnire că sunt ireparabil demodate, cu atât mai mult că nu avem cizmar p’aici. Și aci, îmi veni în minte tot trecutul lor. Să vezi şi tu povestea ghetelor mele. Aveam două perechi făcute la duci cismari din Bucureşti. Am purtat pe rînd aceste două perechi de ghete, la intervale de o săptămână, apoi de o lună şi mai mult chiar. Puneam o pereche şi-i toceam câlcâile. Atunci mi se ura, o asvârleam sub pat şi luam pe ceal’altă până rămânea fără pingele. Când a doua pereche ajungea în halul Acesta.... mi se părea câ cea d’Intéin e mai bună şi, scoţând’o de sub pat, o curăţăm de praf şi noroiu, îi dădeam un lustru frumos şi mi se părea că ies la plimbare cu ghete noi. Toate au mers bine până la o vreme. Ghetele No. 1 se rupseră de tot. Geaba le cârpeam, căci azi puneam un petic şi mâine se făcea gaură împrejurul lui. Necăjit, le-am aruncat într’un ungher şi am trimis ghetele No. 2 la cizmar de le-a pus tocuri şi pingele, căci credeam că pielea de pe faţă e încă bună şi că, cu această reparaţie voim putea să mă scutesc de o cheltuială nouă. Pe când ghetele No. 1 erau deja aruncate în întunerec şi ghetele No. 2 , cizmar, la reparaţie, fireşte că eu şedeam în casă desculţ şi mă uitam pe fereastră. Cizmarul meu — ca toţi cizmarii — nu se ţinea de cuvânt şi întârzia cu reparaţia ghetelor, făcându-mă să pierd vr’o săptămână de lucru, în care vreme eu recurgeam la diferite expediente ca să pot măcar seara ieşi din casă. Ajunsesem chiar să pun pantofii nevestei mele, numai să nu fiu osândit asta locului. Intr’una din zile însă, scăparea mi se înfăţişează. Cum şedeam la fereastră, de o dată văd o ceată de copii alergând în jurul unui monstru. Mă uit mai de aproape, ce să vezi: o gheată colosală, de mucava, pusă pe patru roate şi trasă de doi cai. Pe densa, cu slove mari o firmă englezească de pe calea Victoriei şi nişte preţuri fabulos de mici. Nevastă-mea, care stătea lângă mine, zice: — Vezi, dragă, numai la străini găseşti lucru bun şi ieftin. Cizmarul tău ’ţi ia 30 de lei pe o pereche de ghete; englezul ’ţi-o dă cu 10 şi tot aşa de bună şi cu fason mai frumos. Ştii ce, alerg într’o fugă la prăvălia englezească şi ’ți cumpăr o pereche de ghete de 10 lei. — Bine, răspund eu, bucuros că voia putea ieşi pe stradă, şi dau nevestei măsura piciorului. Peste o oră aveam nişte ghete minunate, cum nu mai avusesem: delicate, cu vîrful ascuţit de tot şi de lac, cu şireturi de mătasă, căptuşite cu atlas albastru şi cu o talpă atât de subţire, de simţeam firul de nisip pe trotuar. Ahtiat cum eram după plimbare şi fudul de aşa ghete, nu cătai că mă cam strângeau şi ieşim la plimbare. Mergând, nu ştiam ce să fac ca să scot mai la iveală piciorul meu, încălţat atât de elegant şi mi se părea că toată lumea admiră micimea lui. Dar, tot mergând, se desface şiretul şi eu voind să’l leg, el se rupe şi scoate şi una din capsele de alamă, de care e prins. In sfîrşit, ce s’o mai lungesc mult: in urma unei ploi, care a căzut a doua zi de la cumpărarea ghetelor, am rămas fără tălpi, căci ele erau de carton. Scârbit peste măsură de această păcăleală a unui străin, am aruncat hoitul desfundat al ghetelor englezeşti în cel mai întunecos ungher şi am recurs iar la ale cismarului, care le adusese— în acest interval—reparate şi bine ţintuite. Acuma în sfîrşit, constat cu durere, dragă Nasone, că din lucru vechiu, nou nu poţi face. Am fugit din Bucureşti, crezând că aici voia face economie de ghete; dar, abia după o lună de şedere aici, în care interval nu m’am coborît o singură dată în vale, constat că pielea de pe faţă e putredă şi crăpată şi că, dacă voia face o singură escursiune, rămân desculţ în mijlocul drumului. Spune tu, Nasone, cu nasul tăr isteţ şi iscoditor de glume, dacă nu e nenorocire să ai ghete vechi şi vgata a se rupe, să n’ai prin apropiere nici un cizmar cunoscut şi.... să n’ai nici parale ? Aici se încheie povestea ghetelor mele şi o clipă te văd par’că stând cu nasul lungit de nedomirire. A! dar acum el se micşorează iar, se aşează la locul lui şi mă lasă să întrevăd dinţii tăi. Rîzî, Nasone, ca un inspirat ? Ha ! m’aî ghicit, hoţule! Da! Povestea ghetelor mele se aseamănă cu aceia a partidelor politice din ţara noastră. Ea le-a încercat pe rînd, ele s’au uzat, au păcătuit; dar ea văzând mizeria uneia, uită ponoasele celei-l’alte şi iar o scoate la iveală. Intr’un timp colectivitatea fu zdrobită sub călcâiul indignărei publice, ţara se lăsă ademenită de reclama americană a junimiştilor—ghetele de zece lei—şi ’i aduse la cârmă pentru a’i goni după un an şi a readuce un minister Catargiu, cârpit cu Verneşti, Lahovarî şi alţii. Acuma, s’a isprăvit şi cu acesta. Forţa morală a pierdut’o, pielea ghetelor a putrezit. La care cizmar să ne adresăm şi de unde parale pentru ghete moi şi sănătoase ? Răspunde tu, Nasone, şi până atunci, primeşte o strîngere de mână. Dan.------------------------------------------ Din Constantinopol Corespondenţă specială a „Adevărului“, lfi/28 iulie 1880. De câtva timp încoace, ziarele turceşti înregistrează adeseori cazuri extraordinare de longevitate la Constantinopol, şi în provincii. Aşa, după aceste ziare, ar exista o mulţime de persoane în vrâstă de la 115—135, Vresta finală pentru locuitorii Imperiului Otoman mişcându-se în genere între 50 şi 65 ani, se întreabă fiecare cu o curiozitate îndreptăţită, cum s-au putut produce cazurile excepţionale de longevitate, scoase la iveală de presa turcească. Şi altceva. Neexistând matricule de naşteri de cât de treizeci ani încoace, cum au putut verifica ziarele turceşti faptele, şi să le împrăştie în public sub formă de adevăruri cât se poate de întemeiate ? Dar nu numai locuitorii din Constantinopole se miră de acest lucru. Fisiologiştii cei mai distinşi din lume n’ar putea da lămuriri întemeiate şi logice asupra fenomenelor semnalate de presa turcească, afară dacă n’ar atribui supranaturalul minunatului cer al Orientului, un lucru cu care noi nu ne-am putea învoi, pentru că condiţiunele climaterice sunt aproape identice în Europa meridională. Traiul cel mai bun, unit strîns cu constituţia fisică’i cea mai solidă, şi cu cunoştinţele higienice cele mai luminate tot n’ar fi în stare să facă pe cineva să trăiască 110 ani. Aceste condiţiunî neapărate lipsind cu desăvîrşire oamenilor din Orient, cazurile extraordinare de longevitate înregistrate de ziarele turceşti sunt deci tot aşa de himerice, pe cât şi de neraţionale. Iată ce mi-a povestit mie un bătrân şi ce lămuriri mi-a dat asupra cazurilor de longevitate... Nici un om în Turcia nu atinge vresta de 100 ani, sau dacă o atinge, asta se întâmplă foarte rar; tot aeea ce trece peste această ţifră, e numai şarlatanism. Până la 70 ani, bătrânii din Orient, au obiceiul femeilor de a-şi ascunde vrâsta, lăsând a se crede că ar fi mai tineri decât sunt în realitate. Dar trecând de 70 ani, ne mai putându-şi ascunde bătrâneţea şi slăbiciunea şi actele de naştere lipsind, nimic nu-i împiedici de a urma pe această cale. Aşa bătrânul de 70 ani ajunge în anul următor de 81 ani, şi cel de 85 de 105 ani, cel deîntre 115 ani, şi cel de rufide 135 ani, şi aşa mai departe. Trebuie să fie cineva mărginit ca să creadă în cazurile fabuloase de longevitate scoase la iveală de presa turcească. Guvernul turcesca nu se gândeşte de loc să introducă în Armenia şi în Macedonia reformele administrative, prescrise de tractatul din Berlin Acesta e un fapt foarte regretabil din partea consilierilor Sultanului şi nu cu seamă din partea marelui seu vizir, care se împotriveşte oricărei transformări administrative, într’un sens european. Bietul mare vizir îşi închipue că va putea regenera imperiul turcesc cu instituţiunile vechi de acuma- Mare eroare ! Lecţiele politice date de trecut n’au luminat de loc pe acest mare vizir asupra necesităţilor de reformă care se impun actualei administraţii turceşti. Cu tot zelul şi activitatea pe care o desfăşură sul-tanul, pentru a se pune în curent în afacerile generale ale imperiului său, totuşi adevărul cu greii ajunge pân’ la el. Curtezanii stau la uşă, ca să nu’l lase să intre. Macedonenii şi-au perdut nădejdea în reformele făgăduite prin tractatul din Berlin. Deja bande numeroase de insurgenţi năvălesc prin diferite localităţi, ca Monastir, etc. unde prădăciunile şi omorurile sunt la ordinea zilei. Spânzurarea şi exilul nu descurajează pe insurgenţi, şi autorităţile turceşti vor avea multă greutate până ca să restabilească ordinea şi liniştea publică în această frumoasă ţară, care are nevoe de o bună administraţiune numai spre a trăi în pace sub soare. închisorile gem de oameni compromişi, şi D-zeu ştie unde se vor opri arbitrarităţile administraţiunei turceşti, dacă puterile europene nu vor căuta să aducă la îndeplinire aplicarea reformelor decretate printr’un act internaţional solemn, ca tractatul din Berlin. * * * Armenia începe şi ea să se mişte. Comitetul secret revoluţionar armean, încredinţat că guvernul turcesc nu va aduce nici o reformă în administraţie dacă nu va fi silit s’o facă, lucrează din resputeri ca să ridice poporul armean contra stăpânitorilor. Şi focarul mişcărei este oraşul Yan, unde armenii sunt mai luminaţi decât în celelalte părţi. Deja s’au întâmplat câteva hărţueli între jandarmi şi câteva bande de insurgenţi, în care mai mulţi insurgenţi au fost omorâţi, şi câţiva jandarmi răniţi. Restul bandei parcurge pururea omorând şi prădând. Pentru ca să uşureze nemulţumirea adâncă a poporului armean, guvernul turcesc ordonă ca să i se trimită telegrame, acoperite cu iscăliturile notabililor, şi prin cari i se relatează că poporul armean este mulţumit şi fericit. Cu chipul acesta Poarta otomană caută a înlătura reformele făgăduite prin tractatul de la Berlin. Grozav ne îndoim că va putea isbuti. Guvernul turcesc nici nu sufere măcar ca să i se vorbească de aceste reforme. Atât mai rău pentru el. Fiindcă unele ziare franceze, grece şi armeneşti, anunţaseră că Sultanul îşi propune să trimită în Armenia o comisiune ad-hoc, însărcinată de a cerceta nevoile populaţiei, toate aceste ziare fură suspendate prin decret vizirial. Acest fapt arbitrar al marelui vizir a fost a doua zi adus la cunoştinţa Sultanului care a rămas foarte surprins, şi l-a anulat, făcând şi o reprimandă marelui vizir. In loc de a suspenda ziarele, suspendare care ruinează pe ziarişti, ar fi fost mai bine să desmintă noutatea. Dar guvernanţii turci vor mai bine să bată în tăcere, fără a arăta vina, decât să divulge vina. Ivirea bandelor de insurgenţi armeni, a mişcat foarte mult Poarta otomană, şi ea aleargă la toate mijloacele pentru a o stîrpi, ceea ce nu va lipsi de a provoca dezordini grave în Armenia. In faţa unei stări de lucruri aşa de primejdioase, credem că este atât în interesul Europei creştine cât şi în al Sultanului, de a se îngriji de populaţiunile creştine din Armenia şi Macedonia, şi de a se aduce la îndeplinire reformele administrative hotărîte prin tractatul de de la Berlin, reforme, care pot să procure ele singure acestor populaţiuni, liniştea şi bunul train, şi să asigure şi Sultanului o domnie glorioasă şi temeinică. Ahmed. sjc * * SoformaţieDi După, cum am făgăduit cititorilor noştri, cu numărul de azî începem publicare mişcătorului roman de Pierre Malii. HIBA Primele zece numere ale ziarului nostru vor fi servite gratis, tuturor acelor persoane care vor plăti un abonament pentru cel puţin trei luni înainte. Citim în L'Indépendance belge. Măsurile luate de guvernul italian contra iredentismului n’au avut decât un rezultat negativ. Comitetul de Trente şi Trieste, disolvat printr’un decret al poliţiei, a renăscut din cenuşe mai activ şi mai întreprinzător ca înainte. După publicarea decretului de disolvare, toate asociaţiunile radicale din Roma, în număr de 32, s’au întrunit şi au decis formarea unui nou comitet cu acelaşi titlu ca cel desfiinţat, de care va fi alipit, pentru a se opune oricărei surprinderi, un comitet secret, însărcinat a dirige lupta, chiar dacă poliţia va împrăştia noul comitet.D. Crispi, în loc de a opri agitaţia prin brutalitatea sa, a dat o impulsiune mai mare. Mişcarea în favoarea, .separatismului triestin ia un caracter de conspiraţie care îi indoeşte puterea şi primejdia şi care dovedeşte odată mai mult nepotrivirea între sentimentele italienilor şi între tratatele încheiate de casa de Savoia. Trebue mult insistat asupra acestui punct, care şterge de pe faţa poporului italian respunderea combinaţiilor diplomatice încheiate de oamenii de Stat ai monarchiei italiene, cari urăsc republica franceză. Consiliul de resboiu al corpului 3 de armată, a fost sezisat de ministerul de resboiu de afacerea fostului colonel Polizu. Ni se spune că colectiviştii din Romanaţi ar avea de gând să protesteze ultima alegere de senator ce s-a făcut în acel judeţ. Ei sunt nemângâiaţi de căderea candidatului lor, D. Poroinianu. Comisiunea militară trimisă în Ungaria pentru a face o cumpărătoare de cai, necesară cavaleriei, se va întoarce peste puţine zile. Ultimul transport de 103 cai, e deja pe drum. Ministrul de resbel va numi peste câteva zile comisiunea examinatoare a căpitanilor aspiranţi la gradul de maior. Casierul comunal al Bucureştilor, D. Bacaloglu, prin care s’a făcut plata câştigurilor lotăriei Expoziţiei Române la Paris, ne comunică lista persoanelor cari au câştigat şi a încasat aceea ce norocul ’s-a favorizat. Osebit de această listă D-sa ne arată că biletele câştigătoare şi neprezentate la plată sunt: 1 bilet cu câştigul de lei 2,000. 1 bilet cu câștigul de lei 500. 38 bilete cu voiagiul la Paris. Posesorii acestor bilete ale căror numere sunt următoarele : No. 30,263, 31,708, 42,098, 46,558,72,030, 104,584, 115,106, 119,000, 119,961, 132,555, 136,067, 141,716, 168,287, FOIIA ZIARULUI „ADEVĂRUL“ JULES MARY 26 Criminală, dar nam — Te așteptam. — Mă așteptai, domnișoară! zise el cu un ton rău..... Nu pot să știfi pentru ce mă așteptai? — Poate, că am nevoe de dumneata .. Vrei să-mi răspunzi, pe față, fără nici o șovăire, fără a-mi ascunde nimic ? — Nu știfi pentru ce aş umbla să te mint, domnişoară. — Fugi de castel, fugi de mine, fugi de mama..... Pentru ce? — Domnişoară, binevoitoarea D-tale stăruinţă de a şti pentru ce fug de castel, mă măguleşte.... Dar te înşeli, când crezi că.... — Asta înseamnă a-mi vorbi, fără a ascunde nimic? Când eram să mor căzând de pe cal, lângă pădurea de la Charnouveau, mi-ai dat ajutor, spre a mă ridica şi a-mi urma drumul. Dar, a doua zi şi în zilele următoare, eram în drept să te aştept să vii la Maison-Fort, sau cel puţin să trimiţi pe cineva să afle cum mă aflu, dacă căzătura de pe cal nu mi a făcut rea.. . Şi avea dreptate Leonida. — Ce ai să ne bănueşti, mie şi mamei, Domnule? — Vai, Domnişoară, martor mi-e Cel de Sus că n’am să ’ţi bănuesc nimic.... Te cred cea mai bună şi mai blândă fată, şi sunt încredinţat că ai o inimă atât de bună pe cât eşti şi de frumoasă ..... dar..... — Deschizi un proces înpotriva mamei.. .. am aflat eu asta.... O învinovăţeşti mi se pare că ţi-a luat moştenirea... Crezi dumneata, în adevăr, una ca asta? Crezi pe mama în stare de a săvârşi asemenea lucru ? Şi, Domnule, dacă n’o auzi cum vorbeşte de dumneata.... Şi fără îndoială, acesta e prilejul care te face să te depărtezi de castel cu atâta încăpăţînare. Domnule, dacă aş şti că pot dobândi prietenia şi stima D-tale, ţi- aş da toată partea mea din această avere pe care o ceri mamei.. .. Nu ţin de loc la ea. Manuel, ori de câte ori se afla alături de juna fată, se simțea mișcat, par’că era altul. Era așa de frumoasă. Dragostea care o încerca se vedea în ochii ei, ale căror priviri par’că era și tot atâtea imputări și lasau să se vadă necazul ei cel mare. Deodată Leonida murmură: — Nu înțelegi, nu ghicești nimic ? Manuel tresări: — Mama vrea să te vadă tare mult... auzi dumneata. Şi zicând aceste vorbe.... care par’că o înăbuşiseră, îi aruncă în braţe buchetul de floricele, şi fugi, clătinându-se în fuga ei, fără a-şi întoarce privirea. El rămase încremenit, rămâind cu florile în mână, neştiind ce să facă cu ele. — Ciudată fată ! Noaptea visă scena din ajun, și prin vis dădea dreptate Leonidei că’i imputase nepăsarea lui, în urma căzăturei de pe cal a fetei. Dar dacă s’ar fi rănit ? Dacă ar fi murit? Dacă o nenorocire s’ar fi întâmplat, ar fi fost el cel greșit. Chipul fetei i se înfățişa în somn merefi. Când se trezi dimineața, era buimac. — Dar ce dracu ! murmură el, să mă gândesc eu atâta la fata asta? Dar oricât s’ar fi sfătuit el, gândul tot spre ea îl mâna. Și ’şi surprindea privirile cum se îndreptau în spre castel şi numai era acum copleşit de amintirele copilăriei lui, dar chipul fetei îl urmărea, îi găsise se vede drumul inimei. Şi când n’o găsea se posomora, şi se înviora când o vedea plimbându-se prin balcon. Pentru Maria Jordannei hrănea acelaş dispreţ. — Păcat, își spunea el, ca o fată aşa de frumoasă şi aşa de bună să aibă o mamă ca Maria! Manuel, nu se mai plimba acuma pe câmp şi la pădure, ci şedea acasă, citind la fereastră, tresărind şi aruncându-şi cartea ori de câte ori auzea cel mai mic sgomot pe drum, dacă auzea venind vreo trăsură, ori tropotul unui cal. Când se întâmpla să fie Leonida, eşia afară, vorbea cu ea, şi mergea şi alături până la un loc. Când se întorcea iar o vedea, căci fata fericită, îmbătată de dragoste, ne mai trăind acuma decât pentru el se întorcea la castel tot pe drumul pe care venise. Şi întâlnirile acestea ţinură câtva timp. Dar Manuel avea experienţa vieţei; nu iubise nici o dată, cu toate acestea cunoscuse dragostea, și se cam îngriji de urmări. — Să fiu eu oare atât de prost și de nenorocit ca s’o iubesc. Când un om își pune așa întrebare, poate să’și dea îndată răspunsul, și Manuel nu mai veni câtva timp nici la Guerigny nici la Nevers. Se dusese la Paris, fugind de Leonida, precum făcuse și ea cu câteva săptămâni mai ’nainte după îndemnul măsei. Venind acolo, se dădu la plăcerile de mai ’nainte, dar găsi toate aceste plăceri fără gust și caraghioase ; se întoarse la Guerigny, aducând ca pretext slăbiciunei sale, că nu mai putea să stea aşa departe de Rolande. Şi în adevăr, la reîntoarcere, stătu mai toată vremea pe lângă logodnica sa ; căuta să înlăture orice prilej de a se găsi în faţa Leonidei, şi în scopul acesta părăsi căsuţa lui din apropierea castelului Maison-Fort, şi se mută la Nevers. * * * Leonida lucra la fereastră. Când auzi vorbele doctorului, tresări și ascultă. — Da, se însoară cu Rolande de Vaudeuil. Fata se ridică de o dată de pe scaun, îngălbenind şi abia ţinându-se pe picioare se apropie de doctor : — Zici că se însoară ? Eşti sigur de asta ? — Ei aş! D’apoi toată lumea nu vorbeşte decât de această căsătorie. — Vai! zise ea şi fără a mai scoate o vorbă, căzu leşinată la picioarele măsei. Nestia o ridică de jos, o luă în braţe şi o puse pe canapea. Apoi, întrebă pe Marie: — Dar cei? Ce are copila asta? — Ce oare ? îl iubeşti! E deja prea târziu! II iubeşte. El auzi dar nu înţelese bine. — Pe cine iubeşte ? — N’ai înţeles, frate dragă ? Pe Manuel, l’a văzut aici în ziua înmormântărei baronului, au stat trei zile unul lângă altul; a fost deajuns atâta. De atunci încoace s’au mai văzut, la pădure, la câmp şi cu toate sfaturile ce l-am dat eu Leonidei... Şi iată că acuma ’l iubeşte, cum de sigur nu ţi potînchipui. — Da el ?.... Această căsătorie ? — Se va face. — Atunci el n’o iubeşte pe Leonida ? — N’o iubeşte... — Biata fată, cât are să mai sufere... Maria îşi duse mâna la frunte, pe faţa ei zăreai necazul şi o expresiune de răutate... (Va urma)