Adevěrul, iulie 1889 (Anul 1, nr. 262-287)

1889-07-22 / nr. 279

2 . SAMBATA 22 IULIE­ 1889 noastră, toţi, dar toţi au­ o mare canti­tate de ridicul, care se arată în toate mişcările lor. Tu scoţi trăsăturile cele mai groase mai la faţă, le aşezi frumos în versuri şi cronica e gata şi Nasone admirat de cititori. Eu, sărmanul, am o muncă mult mai grea de îndeplinit. Eu­ trebue să umblu cu un cleşte foarte delicat şi să caut a găsi — sau cel puţin a face pe lume să creazâ că am găsit — ceva serios în toată maimuţăria politică. Cel puţin cât sunt în Bucureşti şi iau parte directă în horă, nu-mi pasă. Uit şi scârbă şi necaz şi joc cum mi se cântă. Dar aici, unde nu pătrunde nici un ziar la mine, unde politica o vea doară în figuri poetice, de exemplu când mă duc la stână şi privesc cum se lasă bie­tele ei a fi mulse de cioban sau cum urmează orbeşte pe măgarul turmei, aici mi-e silă să scriu. Acuma însă, m’am pus să rup tăce­rea, îmboldit de o putere ce nu suferă resistenţă. Această putere, acest tovarăş necur­mat al vieţeî de toată ziua, această com­­plectare a omului sunt ghetele şi vai! cu durere am constatat aseară că ghe­tele mele s’au rupt şi fără leac. Te vei întreba, de sigur cu îngrijire: „Ce, a înebunit Dan, ori ’şi-a pus de gând să mă scoată din pâine, de scrie asemenea bazaconii?“ Linişteşte-te, dragă Nasone, pe aici e prea răcoare ca să înebunească cineva şi, ca să-ţi iau locul, ar trebui să găsesc o rimă la neamţ şi nu pot. Dar să vezi şi să te minunezi. Vorba românului: „Nu ştii de unde sare ie­purele.“ Aseară mă desbrăcam, desolar că am mai pierdut o zi fără a face nimica. Fiind­că nu ’mi-era somn, operația care precede culoarea se făcea agale de tot. Când ajunsei la ghete, observai cu mâhnire că sunt ireparabil demodate, cu atât mai mult că nu avem cizmar p’aici. Și aci, îmi veni în minte tot trecu­tul lor. Să vezi şi tu povestea ghetelor mele. Aveam două perechi făcute la duci cismari din Bucureşti. Am purtat pe rînd aceste două pe­rechi de ghete, la intervale de o săptă­mână, apoi de o lună şi mai mult chiar. Puneam o pereche şi-i toceam câl­­câile. Atunci mi se ura, o asvârleam sub pat şi luam pe cea­l’altă până ră­mânea fără pingele. Când a doua pereche ajungea în ha­lul Acesta.... mi se­ părea câ cea d’Intéin e mai bună şi, scoţând’o de sub pat, o curăţăm de praf şi noroiu, îi dădeam un lustru frumos şi mi se părea că ies la plimbare cu ghete noi. Toate au mers bine până la o vreme. Ghetele No. 1 se rupseră de tot. Geaba le cârpeam, căci azi puneam un petic şi mâine se făcea gaură împrejurul lui. Necăjit, le-am aruncat într’un ungher şi am trimis ghetele No. 2 la cizmar de le-a pus tocuri şi pingele, căci credeam că pielea de pe faţă e încă bună şi că, cu această reparaţie voim putea să mă scu­tesc de o cheltuială nouă. Pe când ghetele No. 1 erau deja a­­runcate în întunerec şi ghetele No. 2 , cizmar, la reparaţie, fireşte că eu şe­deam în casă desculţ şi mă uitam pe fereastră. Cizmarul meu — ca toţi cizmarii — nu se ţinea de cuvânt şi întârzia cu repa­raţia ghetelor, făcându-mă să pierd vr’o săptămână de lucru, în care vreme eu recurgeam la diferite expediente ca să pot măcar seara ieşi din casă. Ajunse­sem chiar să pun pantofii nevestei mele, numai să nu fiu osândit a­sta locului. Intr’una din zile însă, scăparea mi se înfăţişează. Cum şedeam la fereastră, de o dată văd o ceată de copii alergând în jurul unui monstru. Mă uit mai de aproape, ce să vezi: o gheată colosală, de mucava, pusă pe patru roate şi trasă de doi cai. Pe densa, cu slove mari o firmă en­glezească de pe calea Victoriei şi nişte preţuri fabulos de mici. Nevastă-mea, care stătea lângă mine, zice: — Vezi, dragă, numai la străini gă­seşti lucru bun şi ieftin. Cizmarul tău ’ţi ia 30 de lei pe o pereche de ghete; englezul ’ţi-o dă cu 10 şi tot aşa de bună şi cu fason mai frumos. Ştii ce, alerg într’o fugă la prăvălia englezească şi ’ți cumpăr o pereche de ghete de 10 lei. — Bine, răspund eu, bucuros că voia putea ieşi pe stradă, şi dau nevestei mă­sura piciorului. Peste o oră aveam nişte ghete minu­nate, cum nu mai avusesem: delicate, cu vîrful ascuţit de tot şi de lac, cu şireturi de mătasă, căptuşite cu atlas albastru şi cu o talpă atât de subţire, de simţeam firul de nisip pe trotuar. Ahtiat cum eram după plimbare şi fudul de aşa ghete, nu cătai că mă cam strângeau şi ieşim la plimbare. Mergând, nu ştiam ce să fac ca să scot mai la iveală piciorul meu, încăl­ţat atât de elegant şi mi se părea că toată lumea admiră micimea lui. Dar, tot mergând, se desface şiretul şi eu voind să’l leg, el se rupe şi scoate şi una din capsele de alamă, de care e prins. In sfîrşit, ce s’o mai lungesc mult: in urma unei ploi, care a căzut a doua zi de la cumpărarea ghetelor, am rămas fără tălpi, căci ele erau de carton. Scârbit peste măsură de această pă­căleală a unui străin, am aruncat hoi­tul desfundat al ghetelor englezeşti în cel mai întunecos ungher şi am recurs iar la ale cismarului, care le adusese— în acest interval—reparate şi bine ţin­tuite. Acuma în sfîrşit, constat cu durere, dragă Nasone, că din lucru vechiu, nou nu poţi face. Am fugit din Bucureşti, crezând că aici voia face economie de ghete; dar, abia după o lună de şedere aici, în care interval nu m’am coborît o singură dată în vale, constat că pielea de pe faţă e putredă şi crăpată şi că, dacă voia face o singură escursiune, rămân desculţ în mijlocul drumului. Spune tu, Nasone, cu nasul tăr isteţ şi iscoditor de glume, dacă nu e neno­rocire să ai ghete vechi şi vgata a se rupe, să n’ai prin apropiere nici un ciz­mar cunoscut şi.... să n’ai nici parale ? Aici se încheie povestea ghetelor mele şi o clipă te văd par’că stând cu nasul lungit de nedomirire. A! dar acum el se micşorează iar, se aşează la locul lui şi mă lasă să în­trevăd dinţii tăi. Rîzî, Nasone, ca un inspirat ? Ha ! m’aî ghicit, h­oţule! Da! Povestea ghetelor mele se asea­mănă cu aceia a partidelor politice din ţara noastră. Ea le-a încercat pe rînd, ele s’au uzat, au păcătuit; dar ea văzând mi­zeria uneia, uită ponoasele celei-l’alte şi iar o scoate la iveală. Intr’un timp colectivitatea fu zdrobită sub călcâiul indignărei publice, ţara se lăsă ademenită de reclama americană a junimiştilor—ghetele de zece lei—şi ’i a­­duse la cârmă pentru a’i goni după un an şi a readuce un minister Catargiu, cârpit cu Verneşti, Lahovarî şi alţii. Acuma, s’a isprăvit şi cu acesta. Forţa morală a pierdut’o, pielea ghe­telor a putrezit. La care cizmar să ne adresăm şi de unde parale pentru ghete m­oi şi să­nătoase ? Răspunde tu, Nasone, şi până atunci, primeşte o strîngere de mână. Dan.--------------------­­----------------------­ Din Constantinopol Corespondenţă specială a „Adevărului“, lfi/28 iulie 1880. De cât­va timp încoace, ziarele tur­ceşti înregistrează adese­ori cazuri ex­traordinare de longevitate la Constanti­nopol, şi în provincii. Aşa, după aceste ziare, ar exista o mulţime de persoane în vrâstă de la 115—135, Vresta finală pentru locuitorii Imperiului Otoman miş­­cându-se în genere între 50 şi 65 ani, se întreabă fie­care cu o curiozitate în­dreptăţită, cum s-au putut produce ca­zurile excepţionale de longevitate, scoase la iveală de presa turcească. Şi alt­ceva. Neexistând matricule de naşteri de cât de trei­zeci ani încoace, cum au putut verifica ziarele turceşti faptele, şi să le împrăştie în public sub formă de ade­văruri cât se poate de întemeiate ? Dar nu numai locuitorii din Constantinopole se miră de acest lucru. Fisiologiştii cei mai distinşi din lume n’ar putea da lă­muriri întemeiate şi logice asupra feno­menelor semnalate de presa turcească, afară dacă n’ar atribui supranatura­lul minunatului cer al Orientului, un lucru cu care noi nu ne-am putea în­voi, pentru că condiţiunele climate­rice sunt aproape identice în Eu­ropa meridională. Traiul cel mai bun, unit strîns cu constituţia fisică’i cea mai solidă, şi cu cunoştinţele higienice cele mai luminate tot n’ar fi în stare să facă pe cine­va să trăiască 110 ani. Aceste condiţiunî neapărate lipsind­ cu desăvîr­­şire oamenilor din Orient, cazurile ex­traordinare de longevitate înregistrate de ziarele turceşti sunt deci tot aşa de himerice, pe cât şi de neraţionale. Iată ce mi-a povestit mie un bătrân şi ce lămuriri mi-a dat asupra cazurilor de longevitate... Nici un om în Turcia nu atinge vresta de 100 ani, sau dacă o atinge, asta se întâmplă foarte rar; tot aeea ce trece peste această ţifră, e nu­mai şarlatanism. Până la 70 ani, bătrânii din Orient, au obiceiul femeilor de a-şi ascunde vrâsta, lăsând a se crede că ar fi mai tineri de­cât sunt în realitate. Dar trecând de 70 ani, ne mai pu­­tându-şi ascunde bătrâneţea şi slăbiciu­nea şi actele de naştere lipsind, nimic nu-i împiedici de a urma pe această cale. Aşa bătrânul­ de 70 ani ajunge în anul următor de 81­ ani, şi cel de 85 de 105 ani, cel de­­între 115 ani, şi cel de ru­fi­­de 135 ani, şi aşa mai departe. Trebuie să fie cine­va mărginit ca să creadă în cazurile fabuloase de longevitate scoase la iveală de presa turcească. Guvernul turcesca nu se gândeşte de loc să introducă în Armenia şi în Ma­­­­cedonia reformele administrative, pres­crise de tractatul din Berlin Acesta e un fapt foart­e regretabil din partea con­silierilor Sultanului şi nu­­ cu seamă din­­ partea marelui seu vizir, care se împo­triveşte ori­cărei transformări adminis­trative, într’un sens european. Bietul mare vizir îşi închipue că va putea re­­genera imperiul turcesc cu instituţiunile vechi de acuma- Mare eroare ! Lecţiele politice date de trecut n’au luminat de loc pe acest mare vizir asupra necesi­tăţilor de reformă care se impun actua­lei administraţii turceşti. Cu tot zelul şi activitatea pe care o desfăşură sul-­­­tanul, pentru a se pune în curent în afacerile generale ale imperiului său,­­ totuşi adevărul cu greii ajunge pân’ la el. Curtezanii stau la uşă, ca să nu’l­­ lase să intre.­­ Macedonenii şi-au perdut nădejdea în reformele făgăduite prin tractatul din Berlin. Deja bande numeroase de in­surgenţi năvălesc prin diferite localităţi, ca Monastir, etc. unde prădăciunile şi omorurile sunt la ordinea zilei. Spânzu­­rarea şi exilul nu descurajează pe in­surgenţi, şi autorităţile turceşti vor avea multă greutate până ca să restabilească ordinea şi liniştea publică în această fru­moasă ţară, care are nevoe de o bună administraţiune numai spre a trăi în pace sub soare. închisorile gem de oameni compromişi, şi D-zeu ştie unde se vor opri arbitra­­rităţile administraţiunei turceşti, dacă pu­terile europene nu vor căuta să aducă la îndeplinire aplicarea reformelor decre­tate printr’un act internaţional solemn, ca tractatul din Berlin. * * * Armenia începe şi ea să se mişte. Co­mitetul secret revoluţionar armean, în­credinţat că guvernul turcesc nu va a­­duce nici o reformă în administraţie dacă nu va fi silit s’o facă, lucrează din res­­puteri ca să ridice poporul armean con­tra stăpânitorilor. Şi focarul mişcărei este oraşul Yan, unde armenii sunt mai lu­minaţi de­cât în cele­l­alte părţi. Deja s’au întâmplat câte­va hărţueli între jan­darmi şi câte­va bande de insurgenţi, în care mai mulţi insurgenţi au fost omo­râţi, şi câţi­va jandarmi răniţi. Restul bandei parcurge pururea omorând şi pră­­dând. Pentru ca să uşureze nemulţumi­rea adâncă a poporului armean, guvernul turcesc ordonă ca să i se trimită tele­grame, acoperite cu iscăliturile notabili­lor, şi prin cari i se relatează că popo­rul armean este mulţumit şi fericit. Cu chipul acesta Poarta otomană caută a înlătura reformele făgăduite prin tracta­tul de la Berlin. Grozav ne îndoim că va putea isbuti. Guvernul turcesc nici nu sufere măcar ca să i se vorbească de aceste reforme. Atât mai rău pentru el. Fiind­că unele ziare franceze, grece şi armeneşti, anunţaseră că Sultanul îşi propune să trimită în Armenia o comi­­siune ad-hoc, însărcinată de a cerceta nevoile populaţiei, toate aceste ziare fură suspendate prin decret vizirial. Acest fapt arbitrar al marelui vizir a fost a doua zi adus la cunoştinţa Sul­tanului care a rămas foarte surprins, şi l-a anulat, făcând şi o reprimandă ma­relui vizir. In loc de a suspenda ziarele, suspendare care ruinează pe ziarişti, ar fi fost mai bine să desmintă noutatea. Dar guvernanţii turci vor mai bine să bată în tăcere, fără a arăta vina, de­cât să divulge vina. Ivirea bandelor de in­surgenţi armeni, a mişcat foarte mult Poarta otomană, şi ea aleargă la toate mijloacele pentru a o stîrpi, ceea ce nu va lipsi de a provoca dezordini grave în Armenia. In faţa unei stări de lucruri aşa de primejdioase, credem că este atât în inte­resul Europei creştine cât şi în al Sul­tanului, de a se îngriji de populaţiunile creştine din Armenia şi Macedonia, şi de a se aduce la îndeplinire reformele administrative hotărîte prin tractatul de­­ de la Berlin, reforme, care pot să pro­cure ele singure acestor populaţiuni, li­niştea şi bunul train, şi să asigure şi Sultanului o domnie glorioasă şi temei­nică. Ahmed. sjc * * SoformaţieDi După, cum am făgăduit cititori­lor noştri, cu numărul de azî în­cepem publicare mişcătorului ro­man de Pierre Malii­. HIBA Primele zece numere ale zia­rului nostru vor fi servite gratis, tuturor acelor persoane care vor plăti un abonament pentru cel puţin trei luni înainte. Citim în L'Indépendance belge. Măsurile luate de guvernul italian contra iredentismului n’au avut de­cât un rezultat negativ. Comitetul de Trente şi Trieste, disol­­vat printr’un decret al poliţiei, a renăs­cut din cenuşe mai activ şi mai între­prinzător ca înainte. După publicarea decretului de disol­­vare, toate asociaţiunile radicale din Roma, în număr de 32, s’au întrunit şi au decis formarea unui nou­ comitet cu acelaşi titlu ca cel desfiinţat, de care va fi alipit, pentru a se opune ori­cărei surprinderi, un comitet secret, însărci­nat a dirige lupta, chiar dacă poliţia va împrăştia noul comitet.­­D. Crispi, în loc de a opri agitaţia prin brutalitatea sa,­­ a dat o impul­­siune mai mare. Mişcarea în favoarea, .separatismului triestin ia un caracter de conspiraţie care îi indoeşte puterea şi primejdia şi care dovedeşte odată mai mult nepotri­virea între sentimentele italienilor şi în­tre tratatele încheiate de casa de Sa­­voia. Trebue mult insistat asupra acestui punct, care şterge de pe faţa poporului italian respunderea combinaţiilor diplo­matice încheiate de oamenii de Stat ai monarchiei italiene, cari urăsc republica franceză. Consiliul de resboiu al corpului 3 de armată, a fost sezisat de mi­nisterul de resboiu de afacerea fos­tului colonel Polizu. Ni se spune că colectiviştii din Romanaţi ar avea de gând să pro­testeze ultima alegere de senator ce s-a făcut în acel judeţ. Ei sunt nemângâiaţi de căderea candidatului lor, D. Poroinianu. Comisiunea militară trimisă în Ungaria pentru a face o cumpă­rătoare de cai, necesară cavale­riei, se va întoarce peste puţine zile. Ultimul transport de 103 cai, e deja pe drum. Ministrul de resbel va numi pe­ste câte­va zile comisiunea exa­minatoare a căpitanilor aspiranţi la gradul de maior. Casierul comunal al Bucureşti­lor, D. Bacaloglu, prin care s’a făcut plata câştigurilor lotăriei Ex­poziţiei Române la Paris, ne co­munică lista persoanelor cari au câştigat şi a încasat aceea ce no­rocul ’s-a favorizat. Osebit de această listă D-sa ne arată că biletele câştigătoare şi ne­prezentate la plată sunt: 1 bilet cu câştigul de lei 2,000. 1 bilet cu câștigul de lei 500. 38 bilete cu voiagiul la Paris. Posesorii acestor bilete ale că­ror numere sunt următoarele : No. 30,263, 31,708, 42,098, 46,558,72,030, 104,584, 115,106, 119,000, 119,961, 132,555, 136,067, 141,716, 168,287, FOIIA ZIARULUI „ADEVĂRUL“ JULES MAR­Y 26 Criminală, dar nam — Te așteptam. — Mă așteptai, domnișoară! zise el cu un ton rău..... Nu pot să știfi pentru ce mă așteptai? — Poate, că am nevoe de dumneata .. Vrei să-mi răspunzi, pe față, fără nici o șovăire, fără a-mi ascunde nimic ? — Nu știfi pentru ce aş umbla să te mint, domnişoară. — Fugi de castel, fugi de mine, fugi de mama..... Pentru ce? — Domnişoară, bine­voitoarea D-tale stăruinţă de a şti pentru ce fug de cas­tel, mă măguleşte.... Dar te înşeli, când crezi că.... — Asta înseamnă a-mi vorbi, fără a ascunde nimic? Când eram să mor că­zând de pe cal, lângă pădurea de la Charnouveau, mi-ai dat ajutor, spre a mă ridica şi a-mi urma drumul. Dar, a doua zi şi în zilele următoare, eram în drept să te aştept să vii la Maison-Fort, sau cel puţin să trimiţi pe cine­va să afle cum mă aflu, dacă căzătura de pe cal nu mi a făcut rea.. . Şi avea dreptate Leonida. — Ce ai să ne bănueşti, mie şi ma­mei, Domnule? — Vai, Domnişoară, martor mi-e Cel de Sus că n’am să ’ţi bănuesc nimic.... Te cred cea mai bună şi mai blândă fată, şi sunt încredinţat că ai o inimă atât de bună pe cât eşti şi de frumoasă ..... dar..... — Deschizi un proces înpotriva ma­mei.. .. am aflat eu asta.... O învinovă­ţeşti mi se pare că ţi-a luat moştenirea... Crezi dumneata, în adevăr, una ca asta? Crezi pe mama în stare de a săvârşi a­­semenea lucru ? Şi, Domnule, dacă n’o auzi cum vorbeşte de dumneata.... Şi fără îndoială, acesta e prilejul care te face să te depărtezi de castel cu atâta încăpăţînare. Domnule, dacă aş şti că pot dobândi prietenia şi stima D-tale, ţi- aş da toată partea mea din această avere pe care o ceri mamei.. .. Nu ţin de loc la ea. Manuel, ori de câte ori se afla alături de juna fată, se simțea mișcat, par’că era altul. Era așa de frumoasă. Dragostea care o încerca se vedea în ochii ei, ale că­ror priviri par’că era și tot atâtea impu­tări și lasau să se vadă necazul ei cel mare. De­o­dată Leonida murmură: — Nu înțelegi, nu ghicești nimic ? Manuel tresări: — Mama vrea să te vadă tare mult... auzi dumneata. Şi zicând aceste vorbe.... care par’că o înăbuşiseră, îi aruncă în braţe buche­tul de floricele, şi fugi, clătinându-se în fuga ei, fără a-şi întoarce privirea. El rămase încremenit, rămâind cu flo­rile în mână, neştiind ce să facă cu ele. — Ciudată fată ! Noaptea visă scena din ajun, și prin vis dădea dreptate Leonidei că’i impu­tase nepăsarea lui, în urma căzăturei de pe cal a fetei. Dar dacă s’ar fi rănit ? Dacă ar fi murit? Dacă o nenorocire s’ar fi întâmplat, ar fi fost el cel greșit. Chipul fetei i se înfățişa în somn me­­refi. Când se trezi dimineața, era bui­mac. — Dar ce dracu ! murmură el­, să mă gândesc eu atâta la fata asta? Dar ori­cât s’ar fi sfătuit el, gândul tot spre ea îl mâna. Și ’şi surprindea privirile cum se în­­dreptau în spre castel şi numai era a­­cum copleşit de amintirele copilăriei lui­, dar chipul fetei îl urmărea, îi găsise se vede drumul inimei. Şi când n’o găsea se posomora, şi se înviora când o vedea plimbându-se prin balcon. Pentru Maria Jordannei hrănea ace­­laş dispreţ. — Păcat, își spunea el, ca o fată aşa de frumoasă şi aşa de bună să aibă o mamă ca Maria! Manuel, nu se mai plimba acuma pe câmp şi la pădure, ci şedea acasă, ci­tind la fereastră, tresărind şi aruncân­­du-şi cartea ori de câte ori auzea cel mai mic sgomot pe drum, dacă auzea venind vre­o trăsură, ori tropotul unui cal. Când se întâmpla să fie Leonida, e­­şia afară, vorbea cu ea, şi mergea şi a­­lături până la un loc. Când se întorcea iar o vedea, căci fa­ta fericită, îmbătată de dragoste, ne mai trăind acuma de­cât pentru el se în­torcea la castel tot pe drumul pe care venise. Şi întâlnirile acestea ţinură cât­va timp. Dar Manuel avea experienţa vieţei; nu iubise nici o dată, cu toate acestea cu­noscuse dragostea, și se cam îngriji de ur­mări. — Să fiu eu oare atât de prost și de nenorocit ca s’o iubesc. Când un om își pune așa întrebare, poate să’și dea îndată răspunsul, și Ma­nuel nu mai veni cât­va timp nici la Guerigny nici la Nevers. Se dusese la Paris, fugind de Leonida, precum făcuse și ea cu câte­va săptămâni mai ’nainte după îndemnul măsei. Venind acolo, se dădu la plăcerile de mai ’nainte, dar găsi toate aceste plă­ceri fără gust și caraghioase ; se întoarse la Guerigny, aducând ca pretext slăbi­­ciunei sale, că nu mai putea să stea aşa departe de Rolande. Şi în adevăr, la reîntoarcere, stătu mai toată vremea pe lângă logodnica sa ; căuta să înlăture ori­ce prilej de a se găsi în faţa Leonidei, şi în scopul acesta pă­răsi căsuţa lui din apropierea castelului Maison-Fort, şi se mută la Nevers. * * * Leonida lucra la fereastră. Când auzi vorbele doctorului, tresări și ascultă. — Da, se însoară cu Rolande de Vau­­deuil. Fata se ridică de o dată de pe scaun, îngălbenind şi abia ţinându-se pe picioare se apropie de doctor : — Zici că se însoară ? Eşti sigur de asta ? — Ei aş! D’apoi toată lumea nu vor­beşte de­cât de această căsătorie. — Vai! zise ea şi fără a mai scoate o vorbă, căzu leşinată la picioarele măsei. Nestia o ridică de jos, o luă în braţe şi o puse pe canapea. Apoi, întrebă pe Marie: — Dar cei? Ce are copila asta? — Ce oare ? îl iubeşti! E deja prea târziu! II iubeşte. El auzi dar nu în­ţelese bine. — Pe cine iubeşte ? — N’ai înţeles, frate dragă ? Pe Ma­nuel, l’a văzut aici în ziua înmormân­­tărei baronului, au stat trei zile unul lângă altul; a fost deajuns atâta. De atunci încoace s’au mai văzut, la pădu­re, la câmp şi cu toate sfaturile ce l-am dat eu Leonidei... Şi iată că a­cuma ’l iubeşte, cum de sigur nu ţi pot­­închipui. — Da el ?.... Această căsătorie ? — Se va face. — Atunci el n’o iubeşte pe Leo­nida ? — N’o iubeşte... — Biata fată, cât are să mai sufere... Maria îşi duse mâna la frunte, pe faţa ei zăreai necazul şi o expresiune de răutate... (Va urma)

Next