Adevěrul, octombrie 1892 (Anul 6, nr. 1310-1338)

1892-10-26 / nr. 1334

2LUNI 26 OCTOMBRE 1892 SONET Când zâmbitoare 'n jurul teu sunt toate. Când, plin de doruri blânde şi senine E ceasul ce ’l petreci singur, cu tine, ’ / Ce vis nu ţi-ar părea realitate ? ? Ast­fel, poetul, fermecat de lună,­­ Visa privind lumina-i argintie....... O clipă-a şa plăcută ’n reverie Atâtea visuri blânde îţi adună! Citea în viitor ca ’ntr'o carte..... Adânc profet eşti când te fură gândul.... Vedea în timp, cât vrea el de departe. Vedea pg, a visurilor lui stăpână) Ori cine l’ar fi' pisiciuit vezându-l, Ce fericiţi stau dânşii mână­ 'n mână !... I. A. B. Din viaţa studenţească Ce voiţi, Domnilor din comitetul tea­trului... national­. „Pieirea ta, prin tine Israile!“ Tristan, Cinci­zeci de bani In ziua de 3 iunie 1892 şedeam la o masă din restaurantul „Ghiţă Ren­ecu,“ împreună cu amicul meu, Mihail Plăvă­­nescu, student în medicină. Cu multe restricţiuni izbutisem să mân­căm la acest birt, căci, fiind amândoi cam slabi de stomac, alte birturi maî proaste nu ne piciau. Eu, maî, tare în fălci, sfîrşisem de mâncat şi zoream pe prietenul meu să isprăvească maî repede, căci bântuia frigurile examenelor, şi vro­iam să ne ducem acasă ca să citim. Aşteptând ast­fel pe tacticosul meu a­­mic, treceam în revistă evenimentele puţin însemnate, dar şi puţin înbucură­­t­oare din zilele precedente. De două săp­tămâni, amândoi n’aveam nici­ 5 bani în buzunar (pungă n’aveam) şi trăiam nu­mai „pe datorie“. Cu o zi mai înainte (locuiam aceiaşi cameră), ameţiţi de citit, stăm plecaţi pe fereastră şi priveam la rarii trecători de pe strada Sf. Apostoli. Din când în când atenţia noastră­­ era atrasă de nişte ţipete năbuşite şi sfîşie­­,­t­oare ce venea din­spre secţia de poliţie 25. Obrazele ni se înroşiră şi ochii ne scânteiară de indignare. De multe ori scăpasem pe câte un nenorocit din ghia­­rele slirilor părinteştei poliţii. Trece un cerşetor şi întinde rugător mâna spre noi. Ruşinaţi întoarcem capul în altă parte, îngânând: — Crede moşule, crede! Sunt momente în care sărăcia te face să roşeşti. De o dată o damă bătrână, îmbrăcată în negru, se apropie de fereastra noastră și adresându-se către, mine ’mi zise — Tinere, schimb­ă-mî, te rog, 50 de bani. —■ Nu am, Doamnă, respund eu în­curcat. Colegul meu pufnise de rîs și fugise de la fereastră. — Mizerabile , m’ai făcut de rușine, imputam eu lui Plăvănescu. Densul nu -şi putea stăpâni rîsul, ceea ce mă supăra şi mai mult. Nu trecu 3 minute de la această scenă, când vedem intrând în camera noastră, pe fiica gazdei, D-ra Laura, în mână cu un bilet ipotecar de 20 lei, cerând să i-l schimbăm. Am privit ţintă în ochî pe Plăvănescu şi nu ne-am putut ţinea rîsul. D-ta a înţeles, n’a maî aşteptat respunsul şi a eşit.— De,sigur că toată lumea complo­tează contra noastră, zise Plăvănescu. Ce ne facem ? Esamenele bat la uşă. ’ Aceasta ’mi treceau prin memorie, pe când priveam pe tovarăşul meu de mize­rie cum înjura pe birtaș, care îi dăduse o friptură numai sfârcurî și Plăvănescu, care nu se prea lăuda cu dinții, n’o pu­tea mânca. Eu făceam haz. Și cu atât necazul său era maî mare cu cât nu ne dedea mâna să mâncăm maî mult de două feluri! — Hai să citim, Plăvănescule. — Da stai, bre, „o­leacă“ că nu vin Turcii.« In acest timp, la o masă vecină, un tenor bine frezat, cu fața satisfăcută mânea singur. De o dată urechea noastră fu izbită de sunetul unei monede care cade. Amândoi tresărim și ochii noștri încep să caute lacom pe jos. — Nu trebue să vă deranjați, D-nii mei, ne zise politicos tânărul, e numai cinci-zecî de bani. Căutările tânărului Domn fură zadar­nice cu toate că chemase în ajutor pe toţi chelnerii. Moneda parcă intrase în pământ. Domnul cel tânăr renunţă, în sfîrşit, la cei 50 de bani şi plecă după ce dase un bacşiş gras chelnerilor. După plecarea sa, noi continuăm să aruncăm priviri furișe în dreapta și în stânga. In fine eu zăresc faimoasa monedă, cam departe de noî, la piciorul unei mese Er­­ o moneda ștearsă și strălucitoare par’că ar fi fost de sidef; ne era teamă să nu fie un nasture. Cum s’o luăm ? ne întrebam noi nedu­­meriţi. In sfîrşit lui Plăvănescu îi vine o idee ingenioasă. I­a o bucată de miez de pâine, o lipeşte bine de talpa ghetei sale II priveam cu totul intrigat. Apoi îşi face grav ca un Scandinav (vorba unui prie­ten), o ţigară, o pune între dinţi, se scoală şi se duce spre masa cu pricina făcân­­du-se că voeşte să ia un chibrit; în ace­­aşi timp apasă puternic gheaţa sa peste cei 50 de bani. Se întoarce înapoi foarte emoţionat. Moneda se afundase în miezul de pâine, dar aproape de masa noastră se deslipeşte şi cade făcând zgomot. Inghe­ţasem, dar toţi erau absorbiţi. Plăvănescu se pleacă, ia moneda, ş’o pune în bu­zunar. In sfîrşit! Prietenul meu schimba feţe, feţe ca şi când ar fi comis o mare crimă. De sigur, că şi mie, părtaşul său, nu-mi era mai bine. Cu grabă, ne luarăm pălăriile şi bas­toanele şi ne puserăm să fugim ca nişte smintiţi pe strade ca urmăriţi de „iele“. In dreptul unei tutungerii ne întâlneşte un student din ceî îmbuibaţi, gras ca un bivol. — Ce aveţi bre ? bre, ce fugiţi aşa ! se vede că n’aveţi parale. — Ba avem, mormăim noî. — Stăî, bre !, îi zise Plăvănescu, mă duc să iau o ţigară. Eu am pufnit într’un rîs nebun. Ştiam cu ce bani cumpăra ţigara. Ese triumfător c’o ţigară aprinsă în dinţi, pe când alta o punea In buzunar. Ne-am despărţit de voluminosul Domn şi ne-am dus la o cofetărie de pe bule­vard ; aici am citit ziare şi am mâncat 2 prăjituri. Cu cpî 10 bani rămaşi, am cumpărat a doua zi două chifle drept mâncare de di­mineaţă (de obicei, nu mâneam dimi­neaţa, ceea ce ne-a slăbit stomacul). Va să zică iată cum am cheltuit mo­neda noastră (? !). 2 ţigări.................. 10 banî 2 prăjituri..........................30 2 chifle..................... . 10 . Total . . 50 banî Am eşit radioşî din cofetărie, ne-am dus acasă şi în ziua aceea am citit mai cu spor de­cât ori­când. De­sigur că aceste rânduri vor cădea şi sub ochii tânărului care a perdut 50 bani la 2 Iunie 1892, în restaurantul „Ghiţă Berbecu“. In acest caz îl rog să se întâlnească cu mine la Universitate, după 10 Octombrie, spre a-î restitui banii... de ce n’am spune-o ?... șterpeliți. Dar acel Domn să se grăbească , căci de mă va găsi mai târziu, poate că în loc să-i înapoez cei 50 bani, să nu-î cer alții cu împrumut (!). Serdăreanu.. FLORICELE VI S’aştern îngălbenite foi Din crengile uscate, Cumplita mână s’a întins A iernei ne’ndurate. Dar un copac a mai rămas Ce frunze verzi mai poartă, El singur doar priveşte viu La cea pădure moartă; Sub densul dragă noi ne-am dat Întâia întâlnire, Şi a lui frunze-au ascultat Când ne-am jurat iubire. VII Pe sânul tău un trandafir II văd cum vestejeşte Şi totuşi pare fericit... El moare, dar zâmbeşte. Ca densul oare câţi n’ar vrea Pe sinul tău să moară ?... Dar numai trandafirii mor Pe şânuri de fecioară... VIII Plângând ţi-am spus durerea-mi Tu rece-ai ascultat Şi lacrămile-atuncea In ochi’ mi-au îngheţat. De-atuncea din privire Tot focul mi s’a stins Dar nimenea nu ştie Ce m’a făcut de-am plâns... IX Mi-a pierit de-acum, iubită, Toată dragostea cetireî, Dar aş tot ceti într’una Sfînta carte a iubirei. X „Cuibul, dragă păsărică— Zis-am unei rîndunele — „Ştiu că-l ai de multă vreme „Sub fereastra dragei mele. „Mai vorbeşte-mi despre densa Căci vei fi ştiind tu multe...“ Blânda pasăre în care S’a oprit ca să m' asculte. „ Tu îmi ceri, apoi îmi zise: Să ţi vorbesc de draga ta ? Da, ştiu multe, multe lucruri Dar la ce te-aş întrista?...“ XI In palmă soarta vrai să-mi vezi— Oh ! nu glumi, iubită. In a ta inimă—tu știi S’a scris a mea ursită. De la lași. MĂRGĂRITARELE SEPTEMANEI Cheresteaua Dobricăi.­Rahat Effendi. Exilul oilor.—Petrarca la Calafat Muza României nu doarme ! zi și noapte ea inspiră, par’c’ar fi tocmită cu salariu Calafatul, drept Vidinul turcesc (vezi geografia de Gorjan) nu produse pănă acuma nici un poet maî de valoare. Asta de sigur din cauza zidurilor Vidinul­ui care oprea pe Muza orientală să facă vi­zită cetățenilor calafatenî sau calafetî. In urma răsboiuluî de la 1877-78, când fix lunar. Şi cum ea este partizană a­larmia română sub conducerea marelui teoriei armonizăreî claselor sociale, apoi nu face dinstincţie; ea îi împacă pe toţi cu razele ei dătătoare de foc sacru. Ba ce sacru! Nu ca s’o laud, dar să juri că mănâncă numai sfinţi... In lipsa lui Rix, îmi am luat eu no­bila sarcină de a ceti aceste producţiunî in care atâtea inimi simţitoare îşi au pus tot focul. Cea d’Intâia care îmi cade în mână este una a D-luî Grigore D. M. (adresa telegrafică : (Grigore D. M., deposit de C­herestea, Odobeştî). D.­Grigore D. M. de­clară categoric că e un cetitor regulat (parol?) al Adevărului, lucru care îl ri­dică oare­cum în ochii noştri. Cât pen­tru poezie, D-sa ne afirmă — şi luăm act de declaraţiunea D-sale — că a co­laborat-o „pe când nu venea muşterii să cumpere herestea.“ Iată opera în toată splendoarea ei: D-soarei Dobricăi I. Nu maî plânge a mea iubită­, plângând mereu nu jăli pe amantul care acuma nu vrea a te auzi. Foarte bine nene Grigore! Cine are urechi de auzit, să audă. Dacă persoana ’n chestie se face fudul de urechi, tant pis! Nu cum­va D-șoara Dobrica are să’l plângă gratis ? Dar şi mai categorică e strofa No. 2, în care autorul se arată a fi „per tu“ cu mademoiselle Dobrica. Iat-o: Ci iubeşte-mă pe mine care vin mereu spre tine am vederea sburătoare dar eşti vecinie fugitoare. Ei, nene Grigore, dacă D-şoara Do­brica e vecinie fugitoare, nu-i de ajuns să ai vederea sburătoare, trebue să ai şi picioarele... umblătoare. Numai cu o­­chii, ce folos? Vorba aia : Ochii văd, inima cere, Ce folos că nu-î putere! Sau pe ţigăneşte (mademoiselle Do­brica singură mă va înţelege !: „daca nemaî puterniţă, ce mai chichirez gâl­ceava ?“­i-apoî, ce-i propui D-ta în schimbu amantului cu urethi ingrate ? Stai puţin nu fugi iute Să te ajung în calea mea Şi pe urmă ’n ulicioară Chiar in frunte te-oî pupa. Pup-o sănătos nene Grigore, să-i dea D-zeă după pofta inimei şi să nu zici într’un ceas reu. Dar să asculţi şi de la mine un sfat, că eu nu ’ţi vreau răul dacă vrei s’o ajungi în ulicioară, ia tram carul; iar dacă la Odobeştî nu se găseşte asemenea drăcie cu roată, ia-ţi un velo­­ciped şi... să te ţii, Dobrico! Cât s’ar şterge la ochi, ’i-ai tras un pupat de-o ţine minte câte zile o avea. Numai, un lucru: să te ţii de angajament şi s’o pupi chiar în frunte. Alt­fel nu mă bag nu mă amestec. Ţine minte vorba mea şi : haide none! 1 S.— Comunică-mi rezultatul tele­grafic: căpitan a trecut Dunărea ca la ea acasă, zidurile s’au dărîmat şi... iată cum am ajuns să avem un poet de valoare. Căci geniile se nasc ori­unde, dacă e o­auză la mijloc, precum castraveţii cresc dacă plouă. Autorul care ne onorează cu versuri e modest, şi, precum singur declară „mo­destia mă opreşte să desvulg numele tot, dar dau iniţiativele de­o­cam­dată: K. R. Osm...“ Noi credem că adevăratele talente nu trebue să fie modeste, căci în ziua de azi modestia te pierde. De aceea, ne per­mitem noî a ’i desvulga tot numele. După toate probabilităţile, „iniţiativele“ K. R. Osm... înseamnă: Kaimac Rahab­î Osman Effendi. Ne aflăm dar în faţa unui musulman poet, ai cărui şalvari poartă ’n fundul lor semi-luna poeziei... Onoare lui ! Onoa­re lor ! De, unde, deducţia logică , fie­care şalvari poartă în jurul lor germe­nul unei lire (nu otomane). Tăcere dar! Să ascultăm murmurul poetului, care par’că-ţî aduce ’n minte pustiile Arabieî. Ascultaţi: In pădure e verdeaţă Şi dulceaţă!... In aceste versuri, poetul a concentrat o lume ’ntreagă de idei. Simţi în ele pe sărmanul Nizam (vezi: Duiliu Zamfi­­rescu, Câinele Nizamidui) rătăcind prin Calafat, departe de ţara lui, unde, ca­­dina suspină: „Vai! chiucîuc­ană, „Pech­î ister sin geanîm“, pe când el, chiar în mijlocul pădure! îşi aduce aminte de ţara lui, de dulceaţa lui, de rahatul lui, iar un glas miste­rios şi răzbunător, — glasul semi-luneî văduve—îî strigă la ureche : „rece braga dulce Dar ascultaţi înainte. S’o luăm iavaş­­iavaş: Saltă crengile în jos Murmuros ! Dincolo păstoru cântă Doina sfîntă, Oile pasc liniştite, Ador­mite Pacea care mă ’mpresoară. Tabloul e sfîşiitor de melancolic tesalonic, cum zice poetul mai departe. Par’că’l vezi: crengile saltă murmuros, păsto­rul—ca omul—doarme, iar oile pasc a­­dormite! Şi ce pasc ? Alte oi ar paşte iarbă, nu-i aşa ? Ei bine, oile poetului nu fac tot ast-fel. In ele ard dorul de ţară ca şi ’n poet, ele n’au uitat că sunt ale semi-lunei, nu au renunţat la religiunea şi datinile strămoşilor, şi pasc, precum spune poetul...pacea... de sigur pacea de pliere de viţel. Cu nişte asemenea oi, o ţară se poate socoti fericită! Când o naţiune a ajuns ca oile ei să pască pacea pe ţărmurile străinătăţei, acea naţiune poate fi sigură de viitorul ei Provedinţa veghiază a­­supră-i. Dar, dormiţi în pace, oi captive! Ma­homed vă priveşte de pe ’nălţimea tro­nului său de pilaf şi ’n şalvarii lui tre­mură emoţiunea cea mai otomană. Dor­miţi, dormiţi, şi nu uitaţi. Câmpul alb, oile negre Cine le vede, nu le crede. Numai Kaimac Rahadlî Osman-Effendi vă pricepe şi... şi noi îl pricepem pe dumnealui. Dar credeţi că s’a sfîrşit? îmi pare rău. Rahat Caimac a făcut şi un Sonet. Nemuritorule Petrarca, tu care 'n toată viaţa ai cântat pe Laura numai în so­nete, te-ai dus pe copcă. De-acum tu vei rămâne numai cu Laura, dar laurii îi va lua Kaimac Effendi. Şi tu, ilustrule Zanardelli, care ai croit trei­ sute de sonete, du-te de te spîn- FOIȚA ZIARULUI „A­D­E VE­RU­L“ F0RTONÉ DU BGSS30BEY A BipspaIZIltÉlli (U­maro la Loja sângerată) CAPITOLUL I Novntei era un băiat, metodic. Viața mi­­c­ă îl obieinuise a face fie­care lucru la ikul său și a nu încurca nimic. La re­­nent, după pansagiu și manevră, Căpi­­lul rede­venea om de lume și încă om succes, căci în maî multe garnizoane ase amintiri i­epefitoare ’ şi se vorbea­­ă de meritele sale. De la eşirea din vieia, urmase cu practicarea aceluiaşi tem, lăsând o maî largă pane nepreve­­reî, care joacă un aşa mare rol în viaţa risiană! Timpul seu era regulat ca şi nu ar fi fost peste măsură de încărcat afaceri. Trei părţi le consacra unui m­ărit inteligent care constă în a se e la curent cu tot, fără a îndeplini un grut hotărît; restul aparţinea datoriilor sale, relaţiilor amicale şi chiar legătu­rilor maî mult sau mai puţin primejdioase, dar trecătoare. Nu renunţase la călătoriile în ţara Tandrului, nu întârzia mult. Aven­tura lui Gaston Darcy venise într’un mo­ment în care inima îi era în concediu de şase luni El îmbrăţişase cu bucurie oca­zia de a ’şi ocupa inactivitatea şi de a veni în ajutorul celui mai scump dintre amicii săi. De 4-8 ore aparţinea cu totul apărărei Bortei Lesterel; i se devotase cu trup şi suflet, condu­cea cercetările cu a­­­laşi zel şi cu aceiaşi îngrijire cu care ar fi dirijat o lucrare de résboiu, primesc gust la meşteşug şi campania se vestea bine. Butonul de manşetă, găsit de Ma­joré, povestirile Marietteî şi destăinuirile D-luî Crozon , atâtea poziţiunî Bate din care trebuia să se tragă profit contra ina­micului. Inamicul era Marchizi de Ba­rancos, un inamic pe care de tăcere să -l combaţi, căci era în stare să se apere, şi Novitei îşi făcea o sărbătoare din o luptă cu şiretenie şi adresă cu a fest seducător adversar, de a -i reduce prin manevrări savante şi în urmă de a i învinge. Bate­riile îi erau gata şi nu cerea de­cât să înceapă focul. Insă puea să dispună de câte­va ore înainte de a începe acţiunea şi înţelegea să le întebuinţeze după plac. Or, avea obicei de a se duce între dejun şi prânz -a fumeze câte­va ţigări la biliardul ce’’-/U^llî- ft plăcea să joace şi aproape atât sâ privescă jucând; căci spirit’' s^a de observaţie găsea un exer­ciţiu studiind tipurile curioase şi variate care veneau acolo de la patru la şase să cultiveze carambolajul. El găsea că după ce ’şi-a consacrat o bună treime din zi pen­tru a servi cauza inocenţei şi a amiciţiei îşi câştigase dreptul de a’şi oferi recreaţia favorită. Marchiza nu primea de cât la orele cinci şi el n’avea nevoie să se în­toarcă acasă ca să se îmbrace, de­oare­ce dăduse ordin feciorului său de a -i aduce la cerc o toaletă maî proprie unei vizite de înainte de prânz, de­cât ţinuta de în­­mormîntare pe care o purta de dimineaţă. Şi apoi nici nu spera să vază în acea zi pe negustorul de balene, căci corespon­dentul anonim care tulbura de trei luni liniştea nenorocitului marinar, îi făcea efectul de a nu fi tocmai sigur de aceia­ ce spunea, şi el se îndoia ca acel corespon­dent să vină aşa de iute să numească pe amantul D-ne Crozon. — De altminteri, îşi zicea urcând scara Cercului, acela era Golymine după toate aparenţele, şi Golymine e mort. Dar la tracu dacă ghicesc cine-i denunţătorul. Un amic al Polonezului, negreşit, un om care avea un interes oare­care de a -l face să fie omorît de Crozon. Noviţei îşi zise acestea şi nu se mai gândi acolo. Aceasta era metoda lui când avea griji, ceea ce nu i se întâmpla ade­sea. Le lăsa la uşa salonului cel roşu, în­tocmai cum îşi scotea altă dată sabia in­trând la popota ofițerilor, şi când păşia pragul sălei de biliard, se găsea tot aşa de liber şi de vesel ca în timpul când purta tînărul epolet de sub-locotenent. Partida era deja în plină activitate, cu toate că era de vreme. Iarna, înspăimân­tătoarea iarnă a acelui an, îşi făcea de urît; în pădure nu era chip de intrat şi cei mai iubitori de curse, de vânătoare, fuseseră constrânşi ca să se întoarcă la petrecerile adăpostite. Noviţei se găsi în mijlocul unor oameni pe cari ’i cunoştea şi pe cari ’î plăcea să ’i întâlnească, maî puţin pentru mulţumirea conversaţiei lor de cât pentru a ’şi râde de ei când găsea prilejul. Acolo era tînărul financiar Verpel, bine primit la Bursă, la Bancă şi în lu­mea galantă, locotenentul Tréville, husar persecutat de dama de pică şi favorizat de damele lacului; D Perdrigeon, om se­rios, dar gingaş, care îşi întrebuinţa vârsta înaintată în a protege pe debutante şi a înainta sumele necesare teatrelor, după ce îşi sacrificase tinereţea comerţu­­i de unt­­delemnuri; adolescentul baron de Sigo­­lâne, venit de curând din Velay, viitor a­­m­ator de curse şi vânătoare, şi jucător nerăutăcios; Alferd Lenvers, un băiat în­­demănatec care îşi făcea un venit de trei­zeci de mii de livre înşelând la pichet şi la bezigul chinez; D. Coliboeuf, proprie­tar fond­at în Gâtinais ; maiorul Cocktail, englez din naştere, parisian din vocaţie şi parieer distins; amabilul Charmol, vechiu secretar de advocat şi membru al Cavou­lui ; colonelul Tartaras, treî-zecî de ani de serviciu, două-zecî de campanii, de şase ori rănit şi un caracter de nesuferit. Simancas şi Saint-Galmier lipseau de la aceea întrunire, iar Prébord şi Lolif ju­­cau biliard. Partida era foarte animată, căci parieorii se înmulţiră şi cei doi jucători treceau de forţă aproape egală. De­o­cam­dată Lolif avea avantajul căci executase, în mij­locul aplauselor galeriei, un carambolaj din cele mai grele. El zîmbea de mulțu­mire, și se pregătea să profite de o serie pe care și-o menajase prin aceea lovitură triumfătoare, când zări pe Novitei. - Bună ziua, căpitane, îl strigă el din depărtarea la care ’1 văzuse. Ai fost la înmormântarea Juliei ? Mi s’a spus că te-a văzut. Eu, eram... din nenorocire, n’am putut merge la cimitir. La ora 1 am fost chemat la judecătorul de instrucție. Sunt noutăți, dragă. Inchipuește-ți că... - Asta-i! nu cum­va ai să ne spui iar codul procedure! criminale ? strigă loco­­tenetul Tréville. Sunt sătul de mărturiile şi de descoperirile D-tale. Mai intuiu ni­mic mai plictisitor de­cât a vorbi de pro­cese. Când din întâmplare citesc Gazeta Tribunalelor, două­ zeci şi patru de ore sunt foarte rău dispus. Şi apoi am pariat, zece galbeni, pentru D-ta, onorabile.­­ Locotenentul are dreptate, mormol colonelul Tartaras. La joc, sacrebleu­l la

Next