Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)
1894-01-24 / nr. 1760
ANUL VII. — No. 1760 NUMERUL 15 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ȘI 15 ALE FIECĂREÎ LUNI SI SE PLĂTESC TOT-D’AUNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţie! din Judele şi Streinătate prin mandate UN AN ÎN TARĂ 30 LEI; ÎN STREINĂTATE 50 LEI ŞASE LUNI . • 15 » » » 25 » TREI LUNI . . 8 » » » 13 » Un numer în streinătate SO bani POŞTALE O SINGURĂ EDIŢIE Să te fereşti Române de cuiți strein în casă V. Alexandri. MANUSCRIPTELENU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA PASAGIUL BĂNCEI NAŢIONALE (CASEI,E KARAGEORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BELDIMANU REDACŢIA LUNI, 24 IANUARIE, 1894 NUMERUL 15 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se primesc numai la ‘ Administraţie din Streinătate, direct la "administraţie ţi la toate oficiile de publicitate ANUNCIuRi la pag. iv...........0,30 b. linia » » sin.................2,— lei » » » ni..........3.— » » INSERŢIELE ȘI RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL. La Paris, ziarul se găseşte de vÎnzare x ’ CU NUMERUL LA / kioscul'No. 192, Boulev. St.-Germain /■?£ ■ % ------. f UN NUMER VEGHIU ROBANI • ”" K ti ■v.. • ». '» PASAGIUL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) O PROPUNERE Este în afară de orîce îndoială, că arta a avut întotd’auna asupra praenicei o influenţă mai mare chiar de cit ştiinţa. Dovadă despre aceasta e faptul că operele cele mai cunoscute în lume sunt operele literare. S’ar putea dă, în sensul acesta, pilde nenumărate: Racine, Moliere, Voltaire, Victor Hugo însemnează pentru poporul francez mai mult de cit Laplace, Buffon ori alţii; în Germania, nu poţi compară pe savanţii Humboldt ori Kant cu Goethe ori Schiller; civilizaţia engleză datoreşte mai mult lui Shakespeare şi Walter Scott de cit lui Bacon ori chiar lui Newton. Din punctul acesta de vedere, arta, — numească-se ea literatură, pictură, sculptură, arhitectură, — cată să fie pusă, într’o organizaţie democratică, mai la îndemîna tuturora. Se’ntîmplă însă la noi cu totul contrariu. Atit artiştii cît şi întreprinzătorii lor, nu vor să ţie seamă de ideea aceasta. In ce priveşte pe artişti, ei se consideră încă tot cum se socoteai castele brahmane ale înţelepţilor şi iluminaţilor de duhul sfint, superiori tuturor claselor sociale. Istoria indiană ar trebui să fie cetită mai de aproape. Antreprenorii apoi sînt şi mai oribili. Ei au industrializat operele de artă aşa de mult, nncît ele ajung aproape inaccesibile claselor nevoiaşe. Uitaţi-vă numai ce se petrece la noi , oameni cari ar avea intenţiile cele mai democratice cu putinţă, nu găsesc mijlocul de a se face citiţi de mulţime. De ce? Pentru că neavind mijloace de a-şi publică ei singuri operele, se dau pe mîna aşă numiţilor editori. Editorii,— negustori şi atîta tot,— pun preţuri fabuloase pe lucrări, ca să-şi asigure un profit cît mai mare, prea puţin păşindu-le dacă vulgul va ceti ori nu. Se’nţelege, acestea sunt nişte împrejurări fatale epocei de comerţ în care trăim. Nu ne putem împotrivi, pentru că deocamdată artiştii-proletari sunt robii financiarilor. E însă un lucru pe care îl putem cere, şi anume ca Statul să facă tot ce poate pentru ca şi nenorocitele clase apăsate să se poată bucură de artă. In ce ramură poate Statul să facă aceasta mai cu înlesnire? Desigur în teatru. Teatrul are de scop să popularizeze şi să mai facă impresionante operele literare; el trebue să fie o plăcere, o distracţie şi o şcoală pentru toţi. In lumea antică greco-romană, teatrul avea un rol mult mai mare decît azi; el şi-a pierdut rolul acesta mai ales pentru că religia creştină i-a fost vecinie duşmană. In vechime, teatrul-şcoală eră o instituţie publică. Azi, cu toate că Statul îi acordă subvenţii, el s’ar putea aproape numi o instituţie de clasă. Şi, lucru curios, tocmai în ţara asta, în care cultura e aşă de puţin răspindită, Statul nu face nimic pentru ca poporul să se poată instrui, dacă nu în şcoli, cel puţin la teatru. Nu vorbesc aici din punctul de vedere al repertoriului, pentru că aceasta am mai tratat-o şi pentru că e o discuţie ce nu s’ar mai sfîrşi. In veacul de mijloc arta se inspiră mai mult de la religie, azi ea se inspiră mai mult de la pasiuni secundare şi adeseori foarte puţin interesante. Dar înc’o dată, e o discuţie interminabilă. Aşă cum e teatrul însă, el este un admirabil mijloc de cultură. Ei bine, preţurile sînt aşă de scumpe, în cîte un adevărat sacrificiu pentru sărăcime ca să-şi plătească luxul... galeriei. Din punctul acesta de vedere, Ateneul e singura instituţie unde lumea nevoiaşă se poate instrui fără plată. Şi notaţi că Ateneul e o instituţie datorită unor generoase iniţiative individuale, care n’au căutat să facă speculă dintr’un aşezămînt cultural. Iar teatrul, care e al Statului şi al Comunei, este aproape inaccesibil celor mulţi şi săraci. Ei bine, iată propunerea : să se scadă preţurile la teatru. Aceste preţuri sunt azi mai mult decît exagerate : stalul I 5 lei, al doilea 4, al treilea 3, galeria un franc. Eu cred că dacă s’ar scădea preţul la stalul al treilea şi la galerie, ar reuşi de aci un mare avantaj cultural. De regulă cine merge la galerie, de pildă? Studenţimea şi muncitorii. Ei bine, mai ales la noi, unde repertoriul e aşa de variat, e enorm să ceri unui muncitor ori unui student sărac, — căci studenţii bogaţi merg în statul I,—să-şi rupă 20—30 de lei pe lună din ceea ce-i trebue ca să nu moară de foame. Şi propunerea asta n’ar fi nici măcar dăunătoare materialiceşte administraţiei teatrului. Pagubele suferite dacă un bilet de galerie ar costă numai 50 de bani, s’ar putea acoperi cu succes, dacă s’ar îndoi preţul la lojile de avant-scenă şi benoar. Mai intiu, cei ce merg în aceste loji au destule mijloace ca să se cultiveze fără să meargă la teatru; şi apoi, cine vroiă să stea în teatru mai comod decit acasă, face lux. Luxul ţine scump. Facem propunerea, şi aşteptăm să vedem cîte simpatii întâlneşte ea. Anton Baenibaşa, însemnătatea necontestată pe care a căpătat-o Adevărul Literar şi încurajarea călduroasă pe care o obţinem din partea publicului cetitor, ne puni în poziţiune de a luă toate măsurile pentru ca încurajarea aceasta să fie meritată. Ne-am asigurat sprijinul mai multor colaboratori, aşă ca să putem duce înainte sarcina grea de a dă în fiecare săptămînă o materie cît mai variată, mai multă şi mai interesantă. In special am obţinut colaborarea statornică a D-luî C. Anghel, unul din avocaţii noştri de talent şi corespondent la cunoscută Revue de Sociologie a lui Worms. Vom dă apoi o mai mare îngrijire părţei umoristice. Cu ocaziunea asta, aducem din nou la cunoştinţă că toate corespondenţele trebuesc adresate D-luî Anton Bacalbaşa) care are direcţiunea Adevărului Literar. GALERIA LITERARĂ DELAYRANCISA Unul din literaţii noştri cei mai simpatici, ca om şi ca literat. Figură clasică: un cap de Crist, blond, cu părul creţ, mare şi dezordonat. Ochi expresivi, frunte de cavaler. E unul din puţinii entusiaşti într’o lume de «bufteverzî». Barbu Delavrancea are toate calităţile unui militant : bun orator, scriitor escelent, om activ, onest şi simpatic. înarmat cu toate calităţile astea, e acela care munceşte mai mult în vremuri de luptă. II vezi fugind la Ploeşti, la Turnu-Măgurele, la Buzău, la Bîrlad, oriunde e de ţinut o întrunire publică. Pretutindeni vorbeşte cu patimă, cu căldură, şi pretutindeni e sărbătorit de public. Articolele lui de ziar, — care au numai păcatul că sunt prea lungi, — respiră aceeaşi vervă oratorică, — lucru care te face să crezi că a fost născut să fie orator. Este creatorul unor porecle, care au prins şi au rămas. Aşă, de pildă Cleone cel tar’ de ruşine e opera lui Delavrancea. Lucru curios, tot talentul şi toată inima ce a pus în sprijinirea partidului liberal, din care face parte, nu l-au înaintat la nimic, i-au luat înainte mulţi, sau mai bine mulţi i-au fost puşi în faţă. Ca literat, Delavrancea e un talent real. A publicat Sorcova în Drepturile omului. Volumele lui: Sultănica, Trubadurul, Paraziţii, Intre vis şi viaţă, sînt opere distinse, care vor rămîne. Acuma prepară un roman nou, învinsul, despre care Adeverul literar a vorbit acum vreo două luni. Ca şi Paraziţii, învinsul va zugrăvi o stare socială. Delavrancea e unul din temperamentele cele mai boheme pe care le-am întîlnit. Deşi om cu familie, — fără proprietate şi fără religie, — a păstrat mult studenţism, din studenţismul mare, acela care se agită, şi a cărui dezordine e un roman, dar un roman onest. Cu temperamentul acesta nu se ajunge ministru, mai cu seamă dacă ai talent. Socotind încă şi neţărmurita-î dragoste pentru ţăran, putem prevedea că Delavrancea nu va rămîne în rîndul învingătorilor actuali. Evoluţia ce se operează acum în toate minţile luminate şi ’n toate sufletele însemnate, va duce cu sine pe autorul lui Iancu Moroni, în alte cercuri. Asupriţii ar cîştiga un sprijin din cele mai puternice. Semne particulare : în fiecare zi se lasă de tutun şi ’n fiecare zi se apuc din nou. KLAPS. IN LIVADA Iat-o tînără şi mîndră în abeia din livadă : Flori de piersici şi de vişini cad ca fulgii de zăpadă... Ea, ca ne-altă dată, astăzî cmai tristă, mai uitită. S’a pierdut cătînd a jale spre alia ’n flori boltită. — Şi tresare înfiorată ele foşnesc falduri de rochii , — Şi-î rămîn, tînjind a duca, pironiţi departe ochii. .. Uite: î-a sosit iubitul şi să ’nseninează gîndu-i Şi ce leneşă s’alintă .. . Sfieios obrajii dîndu-î Pradă gureî pătimaşe, rumeneala-î esc ’n faţă Şi c’o mină ’n lăturîndu-i moleşită-i cade în braţă. El încet o ia de mijloc şi o soarbe c’o privire. — Ingrădindu-1 strîns la sînu-ţi tu’i dai sfîntă fericire Şi cu focul sărutărei cauţi jalea să i-o înlături Cu-un gînd mut şi gură mută, înlemniţi uitaţi alături. Nu s’aud de cil suspine îndulcite n sărutare; Cîte-o vorbă sboară , nu ştii : vorbă-î ori oftare — Şi-amîndoî ajung d’o data înboldiţi de-aceleaşi doruri Duşiaşa, fără de veste, într’un ranî de dulci florari... Dulci îs sările de vară, dulce-i umbra din livadă . Flori de piersici şi de vişini cad ca fulgii de zăpadă. CORESI. CENZURA INFRANTA Ziarele franceze ne aifac ştirea că cenzura a interzis reprezentarea piesei Une journée parlementaire de M. Barrés. Revoluţia franceză din 1789, pe lingă celel’alte libertăţi cetăţeneşti mai decretase şi libertatea gindireî, exprimată fie prin viii grafii, fie prin scris. Napoleon însă, după odiosul atentat din 18 Brumar, se grăbeşte a înfiinţa cenzura pentru a astupa glasul răzbunător al opiniei publice. Aplicată presei şi literaturei pină la 1835, cenzura avii de efect de a împedeca orice opoziţie guvernelor vremelnice şi de a crea un sofir de monopol presei guvernamentale. De aci încolo, rămase aplicabilă numai teatrului, sub cuvîntul că emoţiile deşteptate de representaţii inaglomeraţiile de oameni sunt mult mai violente şi mai contagioase. Lucru curios însă, originea cenzurei preventive teatrale, e foarte veche. Bătrinul Platon cel întîi, proclamă necesitatea de a sili prin cenzură pe autorii dramatici să nu se îndepărteze de ceea ce e considerat în Stat ca just, legitim, frumos şi onest. In secolul al XVII1TM şi XVIII1TM găsim însă, pentru prima oară interesele religioase şi politice intervenind pentru a împedeca representarea unor piese, ca Tartufe a lui Moliere, Esther a lui Racine şi mai apoi Bărbier de Seville şi Mariage de Figaro. De la Napoleon încoace, cenzura e adăpostită de pretextul moralităţei. Trei-patru iluştri necunoscuţi, s eunuci, de nu satyri — sunt decretaţi apărători ai pudoareî şi ai bunului gust şi însărcinaţi cu ciuntirea tuturor creaţiunilor mai viguroase, cu nivelarea tuturor inteligenţelor, după metoda lui Tarquin, care cu varga tăia ’n grădină florile de mac cele mai răsărite. Care din fruntașii literilor franceze, nu a avut de furcă cu pigmeii ce se ascund în dosul foarfecilor tocite imperiale ? Marion Delorme, Hernani, Le Roi s'amnse, au fost mult timp interzise, sub cuvîntul stupid că cimitirele, otrăvirile, sinuciderile din ele ar putea impresiona rău pe public.Dama cu Camelii a lui Dumas, Les Dionnes pauvres a lui Augier, au fost la început respinse pentru că pun pe scenă femei care, pentru a se hrăni, sint silite să-și vîndă trupul,—deși autorii fac aceste descrieri numai în scopul de a biciui răul social. Pentru a arătă mai bine stupiditatea cenzurei acesteea, voia spune numai că Augier, în prefaţa piesei sale, spune că cenzorii îi cereau să-şi facă eroina ciupită de vărsat, ca astfel moralitatea publică să fie răzbunată. Şi în Romînia a existat cîndva cenzura, dar numai în potriva Satirelor, pe care legiuitorul de pe vremuri le numea măscări. Republica franceză de azi are şi ea un şir întreg de interdicţiunî inchizitoriale, ca acea a Fille Elisa, a marilor artişti fraţii Goncourt, a piesei lui Hauptman Ames solitaires, şi în cele din urmă a nouei piese a lui Barrés. Barrés în Une Journée pune în scenă comedia corupțiunei parlamentare, care anul trecut s’a desfășurat în Cameră cu ocazia afacere! Panama. Iată subiectul: Actul I. Un deputat, fost ministru, care e iubit de o femee divorțată tot pe atît pe cît e de urît de fostul ei soț, descoperă că i s’a furat o scrisoare care mar putea compromite fiindcă el a luat parte în mai multe afaceri murdare. Un jurnal chiar anunţă că va dovedi de pungaş pe un deputat. El treime să fie. Dă fuga la jurnal, stă la tîrguială, şi in cele din urmă scapă, cu condiţie să dea de gol pe alţi doi colegi . A doua zi va putea respunde cu succes atacurilor ce opoziţia va îndrepta în contra-i. Actul II. (Se petrece în culoarele Camerei). Mişcare mare, toţi se întreabă dacă deputatul bănuit va veni să se desvimiiască. Apare deputatul, care se apără cu succes în şedinţă şi e aclamat. Află însă apoi, că jurnalul n’avea decît o fotografie, iar originalul scrisoare se găseşte la bărbatul amantei lui. A făcut o infamie şi o trădare degeaba. Actul III. Cum să înduplece acum pe soţul ultragiat, să-l cruţe? Un singur om, foarte sus pus, ar avea înrâurire asupră-i. Acesta se învoeşte, cu condiţie ca să înceteze destăinurile scandaloase din gazete. Nenorocitul îşi aduce aminte atunci că el singur a dat de gol pe doi colegi; —ce-i de făcut? Vrea să fugă cu amanta lui"; ea,insă refuză, căci nu Înţelege pentru ce, de vreme ce ea 11 crede om cinstit. Nu-i mai rămîne atunci decît să se ucidă, cea ce şi face, — ca baronul de Beinah. Scenariul e foarte viu, foarte animat, situaţiile foarte încordate, tipurile foarte în relief, — cu un cuvînt, o adevărată operă de artă. Pentru ce guvernul a interzis piesa ? Fiindcă a recunoscut în ea tipurile acelor deputaţi veroşi, cari anul trecut fuseseră daţi de gil cînd cu procesul Panama. Iată dar că cenzura înfiinţată sub pretextul de a apăra moralitatea publică, devine in mîinile unui guvern cinic pavăza unei coterii care au dat dovada celei mai scîrboase imoralităţi. Aceasta arată mai bine decît orîce, valoarea acestei instituţii. Piesa lui Barrés vă fi publicată in volum aşa că interdicţia nuva avea de efect decît a-i face o reclamă colosală, şi fiecare nouă ediţie va fi o palmă aplicată guvernului. V. N. Anghel. „MOFTUL" DECORAT! In sfîrşit oficialii au săvîrşit şi ei un mare act de dreptate! Eram deprinşi pînă mai deunăzi să-i vedem încurajînd, — citeşte , decorînd şi subvenţionînd,—numai pe autorii cari au bătut în struna oficialităţei savante şi nesavante. Aşa, se ştie că între decoraţii cu Bene- Merenti figurează Dd. Christu Negoescu, Gr. Capşa (cofetarul elitei), Ciclova (în vârstă de 11 ani) şi alţii. Iată insă că se face o minune. Monitorul Oficial publică decretul prin care D. I. A. Brătescu este decorat cu Bene-Merenti clasa II «pentru operile sale literare». Mai întîin, să nu faceţi confuzii regretabile : I. A. Brătescu nu e cunoscutul de calitru, — acela ar fi primit mai bine o licenţă. I. A. Brătescu este simpaticul şi inteligentul meu amic, care face pe judecătorul de pace în Bucureşti. Dar operele sale literare? Vezi, asta e mai greu de arătat. Totuşi, să vă explic: Brătescu a publicat, spun unii arheologi, vre-o două nuvele în Convorbiri Literare. Se ’nţelege, pentru asta n’a putut fi decorat. Căci, care din noi n’a făcut în viaţa lui două nuvele, tot aşă de bune ca ale lui Brătescu? Şi, slava Domnului, pentru atîta treabă nu ne-a mai decorat nimeni. Trebue, deci, să fie altceva. Să vă spun: Brătescu a publicat în (.(Moftul Român» cîteva poezii admirabile. Istoria nepărtinitoare va spune că la Moftul erau două direcţii: una care făcea artă pentru artă, şi alta cu tendinţe. La urmă, se mai accentuase nota pornografică-şadea. Aceea eră... nota lui Brătescu. Cînd dar guvernul vine şi decorează pe Macabronsky, avem tot dreptul să credem că oficialii ţin să încurajeze şi producţiunile... independente. Brătescu e primul pornograf imparţial decorat. Onoare lui! Onoare înaltului guvern ! Cerem însă să se dea Bene-Merenti tututuror colaborătorilor de la Moftul. Eu unul am un cățel, căruia tocmai vroiam să-i cumpăr o zgardă. ... Ce bine i-ar ședea cu Bene-Merenti! Vax. VREMELNICIE Luceafăr de-ţî lipseşte, mîhnirea să-fi alinte, Păstrînd icoana lumii închisă sub pleoapă, Aştepţi,cu drag amurgul luminei ce te minte. ...O zi, un pas, şi malul cel şubred se tot sapă Şi’n mers pripit de vremuri, din ce-a fost înainte Arar doar de rămîne în ţintirim o groapă. Ş’apoi nimic... uitarea sporeşte, şi amintesi cine şi mai aduce de-un val trecut pe apă ? Sau cui zîmbeşte o floare uscată pe morminte ? Clinicile Anghel. ANONIMATUL Nu e spectacol pe lume mai trist decît acel al unui bătrîn cerşetor surd, care învîrteşte cu energie manivela unei flaşnete hodorogite fără a-şi da seamă că nu scoate nici un sunet desluşit. Acest trist spectacol, ni-l înfăţişează în lumea noastră literară marele fakir Hijdău. — Articolele sale din urmă au ajuns niște adevărate băigueli. Senilul scriitor învîrte mereu flașneta literară, ce atit i-a slujit, fără să-și dea seamă că nu mai ese din ea nici o idee clară, nici o demonstrare logică. Un fenomen curios de sugestiune însă să intîmplă atunci. Lumea deprinsă a auzi eşind ceva din gura neo-fabirului, începe a împărtăşi şi ea iluzia lui şi a crede că în adevăr aude lucruri minunate văzînd aerul lui inspirat şi încruntările lui din sprincene. Sugestiune la distanţă, telepatie, explicaţie cuma vreţi fenomenul ăsta, nu-i treaba mea; vorba e că ultima elucubraţie a bonzului întitulată Zacherlin, a fost luată de unii în serios, şi s’au găsit alţii care să pretindă că ar fi ceva în valmaşagul vorbelor lui. Unde însă? la început, la sfîrşit, nu e nimeni de acord. Astfel unii pretind că partea de adevăr ar fi conţinută în imprecaţia de la început în contra anonimatului: D-zeu cînd a creat lumea a făcut nişte dobitoace fără nume.... Această afirmaţiune în o formă atit de serioasă şi de spirituală a avut de efect de a pune in discuţie chestia anonimatului literar. Sunt foarte multe persoane prevenite in contra presei anonime, pe care o acuză de toate relele, apliciild seriilor fiori anonimi vorbele victimei D-luî Speranţă. Cu toate astea anonimatul literar a esistat de cînd lumea. Primele producţiuni literare ale minţii omeneşti ca poemele, legendele şi imnele religioase în care s-au condensat tradiţiile primitive, acum şi toate poesiele populare de azi sunt toate anonime. Din aste poesii a eşit apoi sub impresia unui sentiment naţional puternic, tot sub forma anonimă epopeele ca Ramayana în Indii, Iliada în Grecia, şi mai tirziu Cintecul lui Roland în Galia, Nibelungen in Germania. Multe chiar din operele din perioda asta care par a avea un autor anumit sint in realitate anonime. Aşa existenţa unor oameni ca Moisi, Manes, Zoroastru, Licurg e foarte problematică ci mai degrabă se poate vedea în ei personificarea unor factori naturali or sociali, iar în operele ce li se atribue o sumă de legiuiri vremelnice şi anonime, care au dibuit pînă a lua forma în care ni s’au transmis. Toate creaţiunile astea mari care sunt produsul colaboraţiei anonime a ginţi întregi şi a şiruri de generaţii, — sunt însă cu putinţă numai cît timp toţi locuitorii sunt aproape egali în cultură. De îndată însă ce organismul social se separă în clase sociale din care unele acaparează cultura, aceste din urmă încep a simţi trebuinţa unei literaturi mai rafinate, mai personale, care alungă anonimatul şi colaborarea.Rolul personalităţii devine din ce in ce mai mare pînă în momentul cînd şi filosofia greacă cu Aristote ridică individualismul la înălţimea unui sistem. Cristianismul în Evul Mediu, care vorbia in acelaşi timp imaginaţiei şi sentimentelor, îmbogăţi izvorul poesiei populare şi dădu naştere la nouă opere anonime ca Misterele, Chansons de Geste in Franţa, etc. In perioada mai modernă, de cînd personalitatea, în artă a luat o mare întindere, anonimatul s’a restrins la pamflet, şi astfel găsim opere ca Satira Menipee în Franţa, Scrisorile lui Iunius în Anglia, care au avut un foarte mare răsunet. In sec. VII-lea găsim o sumă de opere neiscălite de autorii lor ca D-ra Scuderi, Pascal, La rochefoucauld. Din această repede ochire asupra trecutului constatăm că dobitoacele acestea pe care D-zeu le-a creat fără a le da un nume, au adus servicii imense literature. Şi dacă am analiza operile anonime din timpul nostru am găsi acelaşi lucru. Toate articolele ce se publică în presa engleză sînt neiscălite. Personalitatea scriitorului dispare in faţa unităţeî şi programului jurnalului său, precum şi jurnalul e subordonat partidului a cărui expresie este. Este aceasta un bine, față cu puterea de propagandă enormă a articolelor semnate de un nume cunoscut ca Rochefort, Glemenceau, etc. — or un reu — cam greu de spus. Oricum, un articol de gazetă nu e ca o poliţă pr un ceh, care au valoare, numai graţie semnăturei din josul lor. Un articol poate să nu fie semnat şi totuşi să lase să transpire prin factura, prin obişnuita originalitate a ideilor, numele autorului, la fiecare linie. După toate acestea, cred că departe de a merita sarcazmele neputincioase ale fakirului, forma literară a anonimatului merită toată stima noastră, căci ea a dat naştere paginelor celor mai frumoase poate, a evoluţiei gândire omeneşti, şi azi chiar poate să slujască la temperarea ambiţiilor nemăsurate şi să ţărmuiască sugestiunea numelui pus în josul articolului de scriitori care au însemnat ceva și care s’au resuflat de tot. Un anonim.