Adevěrul, august 1894 (Anul 7, nr. 1934-1961)

1894-08-01 / nr. 1934

L RIN CARTEA CÎNTECELOR UF. HEINE ! Visam o fată de-’mpărat Cu faţa ca de ceară, Că mă ţinea îmbrăţişat Sufteiul ’nalt de-afară. «Nu vreau nici tronul de ’mpărat, «Nu vreau nici coroana’i vestită, «Şi nu vreau sceptrul din aur lucrat, «Te vreau pe tine, iubită». ««O, nu se poate»» — zise ea — că«Eu sint din lumea moartă, — ««Şi noaptea doar, iubirea ««La pieptul Io îi mă poartă.»» II De se iubeau, nu vreau să’şi spună Adine — amorul lor ; Şi se priveau cu atita ură, — De şi mureau de dor. Se despărţiră, —şi in unimă In vis se mai vedeau... Muriseră de multă vreme Şi mai că nu ştiau. III Am fost la locul unde-o dată Ea de credinţă ’mi-a vorbit; Din lacrămile ce ’i căzuse, Atîţia şerpi au răsărit!... IV Cind ’mî-am destăinuit durerea, N’aţi spus nimic şi aţi căscat Dar cînd am îmbrăcat-o 'n versuri De laude m’aţî încărcat. V Un rege: Visvamitra Nici somn nu poate-avea : Pe vaca lui Vasista Să pună mîna-ar vrea. O, Rege Visvamitra, Ce mare bou mai eşti, — ' Cind văd că pentru-o vacă Atit te chinueşti. VI Rar mă ’nţelegi pe mine, — dar Şi eu te înţeleg arar ; Numai cînd sîntem în noroi Ne înţelegem amîndoî. G. D. PENCIOIE PAGINI DIN CĂLĂTORIE I, LA REICHENHALL La Salzburg timpul se schimbase : ploua şi era frig. Trenul se oprea aci aproape o jumătate de oră, pentru a se face inspecţia bagajelor. Un agent, care avea un trup de colos şi o figură blajină de copil, se opri în fața mea. Deschise cufărul. Deasupra rufelor erau citeva cărţi, un teanc de hîrlie şi o pană de giscă. Simpaticul agent adresă penei de giscă un zimbet inteligent şi mie un salut amabil. Intrai in restaurant: lume foarte multă, pipe şi halbe cu bere. Dădui preferinţă celor din urmă. Pe un scaun înalt, ascuns după bufet, o fată blondă nota intr’un registru lung diferitele consumaţii. Şi cum era vremea nouroasă şi enervantă, părul auriu al acelei fete părea că ’mprăştie o lumină de soare. La primul semnal de plecare, mă urcai în vagon. Lingă mine se afla un domn înalt slab şi miop, înfăşurat intr’o manta lunga, cu gulerul ridicat*. Era somnoros și obosit. Alături, două femei, una bătrînă* alta tinără, priveau triste la ploaia care bătea în geamurile vagonului, şi tuşeau la fiecare două-treî minute. Munţii Bavariei începeau să se zărească. Culmile erau acoperite cu pete mari de zăpadă, — deşi eram la începutul lui Iunie. Impresia fu nouă şi uimitoare. Adevărul e că vedeam pentru întîia oară munţii. Pină in vara asta, petrecusem vacanţele mele în păduri, pe marginea apelor, pe cîmpii întinse şi aride. Acum două luni, — Iulie şi August, — între un lac imens şi un pustiu de nisip. Nu vedeam decit bărcile pescarilor şi puii de şoimi zburînd singuratici deasupra deşertului. Un altul ar fi murit de viit; eu insă am încercat cele mai neaşteptate senzaţii. Era poate multă apropiere între pustiul acela şi sufletul meu. Imi rămăsese să văd Marea şi Munţii. Doctorii m’au trimis, deocam dată, lingă cei din urmă, cu toate că dorinţa mea adîncă, nostalgia mea nemărginită era înaripată spre Mare. Sper s’o văd iarna asta. Şi notaţi că’mi fac această iluzie, neaşteptîhd nici o moşi tenire de la vr’o mătase nogată şi pe tresferturi moartă. Dar marea filosofie a vieţei constă în a şti săţi creezi iluzii, chiar cind nu le mai poţi avea. Mă voim duce să văd şi Marea, să stău pe nisipul ei cald, să urmăresc cu ochii, aprinşi de soare şi de uimire, zborul goelanzilor, să-i ascult sonoritatea ei nesfirşită, să necăjesc rechinii cu pietricele, să recitesc, sub stele, versurile lui Richepin: Mer, égiise ou la nuit vierit allumer des cierges, On le soir s’évapore en images d'encens... Apropiindu-se de Reichenhall trenul îşi micşorase viteza. De o parte şi de alta se desfăşurau privelişti uimitoare. Păduri îninse de brazi, risipite pe văi sau pe coastele munţilor, umpleau aierul de-un miros binefăcător. Cîte-o dată auzeam, cîntece de cascade. Ploaia încetase, dar era tot frig. Cerul părea de plumb,—obiciuitul cer al Alpilor, lipsit mai totdauna de poezia albastruluî. Pe faţa celor două femei, care tuşeau, citi bucuria apropiere!, în vreme ce eu simţeam melancolia dulce, pe care ţi-o produce depărtarea,—mai ales cînd te ştii tot d’auna singur! Cea mai tînără avea ochiî de culoarea miozofisului, şi într’un minut se uită la mine atit de cald, că îmi veni să’i spun: «Ochii d-tale vor fijj cerurile mele, de aici». Ce mult se iubesc cîteodată,—necunoscuţii ! Maşina filieră lung. Eram la Reichenhall Vagoanele se golirăjjde călători, o lume palidă şi tristă. Şi ’n privirile tuturora licărea aceiaşi eternă flacără a dorinţei de-a trăi. Toţi aduceam, pe lingă gemantanele cu rufe, şi sacul cu speranţe. * „ Mî-am închiriat o cameră largă şi luminoasă, intr’o Villa, ale cărei fereşti se deschid spre cele mai minunate poziţiuni. Văd Alpii de la poalele lor, împodobite de păduri şi izvoare, pină către înălţimile lor măreţe. Se poate închipui nemărginita mea uimire, cînd n’am mai dat cu ochii de bărbieria (La «briciul lui Manea»),, cu care se invecineşte nenorocita-mi locuinţă din ţara mea? Prima cunoştinţă care o fac în Reichenhall este îngrijitoarea odăiei mele,—o fată bălaie, ca un puîu de raţă. O cheamă Edviga,—un nume pe care l-am auzit adeseori în cîntecele populare din Bavaria. Copiii gazdei o numesc «mama lor cea mică». Ea, cînd n’are de lucru, se joacă cu ei, face pe muma, ii dojenest cu o naivitate adorabilă, îi ameninţă cu o nuia subţire, şi unde cu aceiaşi plăcere copilărească. Alteori Edviga aruncă frămituri mierlelor din grădină, cari vin pină lingă picioarele ei. In Bavaria, vinătoarea este riguros oprită; paserile sunt familiare, nu se tem de oameni. Ce rău îmi pare că prepeliţele din ţară românească nu ştiu să scrie ca să le povestească semenele lor din străinătate, barbariile vinătoriei de la noi. * * * Noaptea, pădurile de pe culmile munţilor, îşi împreună freamătele într’o simfonie imensă. Cineva îmi spunea că Marea are acelaşi glas. Cită tristeţe cade peste biata mea inimă la auzul acestui vuiet monoton şi uriaş!... Mi se pare că e cîntecul Nemărginire! îngînat în tăcerea nopţeî. Dimineaţa mă plimb intr’un parc frumos şi larg, unde cintă orhestra. Bolnavii ascultă muzica cu o plăcere nespusă. Şi pe lingă recomandarile doctorilor, simfoniile lui Bethoven, rapsodiile lui Lizsi, menuetele lui Haydn, uverturile lui Wagner, ajută, poate mai mult, la aliniarea durerilor celor suferinzi. Un lucru vrednic deţinut minte : toţi aceşti bolnavi, necunoscuţi, veniţi din diferite părţi ale lumei,şi surid, se privesc prietenos, se iubesc în tăcere. Par’că se recunosc ; sunt locuiitorii aceleiaşi ţări triste: suferinţa. Fiecare ins poartă o floare la butonieră. Aici florile sunt ca la ele acasă, cum zice Maupassant. Pentru zece pfenigi, orice fată îţi vinde un buchet, însoţindu- de un suris gratis. Floarea Alpilor este aceia pe care o port aproape în fiecare zi. N’are miros, are forma unei stele şi creşte pe vîrful munţilor, în zăpadă. O italiancă veselă şi bătrînă, care vinde trandafiri şi floarea Alpilor la colţul unei strade, îşi închipueşte că sînt un biet amorezat care şi-a lăsat iubita neconsolată în ţara lui, departe. Se uită la mine cu părere de rău, şi clătinind din cap, îmi şopteşte melancolic: — Amanta loaniana !... Cu un gest larg, arătind a depărtare, ea însoţeşte aceste cuvinte, pe cmd în ochii i se* resfrînge o umbră de compătimire sinceră. Eu mă prefac tragic.... * * * Bavarezii te plictisesc cu complimentele pentru cele mai neînsemnate servicii. In schimb, cerul din Reichenhal, mai ales noaptea, e foarte nepoliticos. Pare tot supărat și posomorit. Sub cerul acesta nu se poate bisa. Dar zilele sint adorabile. Cîte-o dată aierul e de-o puritate ideală. Munţii nar’că s’ar strevede printr’un cristal neînchipuit de tin. , Seara, băncile parcului sint toate ocupate de lume. Aierul curat şi sănătos a început deja să învioreze unele figuri palide. Femeile se citesc : poeţii şi romanţierii sint devoraţi aici. O rusoaică, — chip din poveştile stepelor, — schiţează pe un album privelişti cari trebuie să corespundă stărilor ei sufleteşti. Alţii tuşesc, scuipă, işi şterg sudori reci de pe frunte, privesc cu ochi mari şi sticlos în pămînt. Şi abia împreunînd cuvintele, stau la vorbă : — Sînt mai bine, slavă Domnului.. Tusa asta nu’mî dă pace... Stomahul mî-e cam stricat... capul mă doare puțin, — în colo n’am nimic. Un român de-ai noștri, — prăpădit, săracu !—face planuri pentru viitor. — Peste cinci-șase ani de zile am de gînd.....O să mai aştept vr’o zece ani, şi pe urmă... Vreme de la D-zeu e destulă. Sub un brad, un tînăr,— nici optsprezece ani,—citeşte cu întreruperi nişte versuri germane. "Ghicesc că trebuie să fie Heine. Alături, o fată slabă, galbenă, cu umerii obrajilor înflăcăraţi, ascultă, par’că visează şi prinde strofele din sbor cu sufletul. Uneori, fac amîndoî şi privesc departe, îşi string mina, urmăresc cu privirea aripi de nouri, umbre de speranţe.... Apoi ii apucă tuşa, care îi ţine cite două minute. E o idilă tristă, e o idilă pe marginea mormîntului. Traian Demetrescu. ★ LUNI, 1 AUGUST CHITECUE O, DRAGA SPANACHIDI! SERENADĂ • (Se cîntă pe alta: O, dragă Margareta!) O, dragă Spanachidi, Nu faci de gazetar; Ți-ar conveni mai bine Ca ipocomisar, Agent de barieră Sau chiar de contribuţii La chestii importante Ai şti să dai soluţii... Spanachidi, Nu ne mai da ghesuri; Spanachidi, Nu’ţi mai lua poză; Spanachidi, Lasă-te de versuri. Sau mai bine, Sau mai bine, Lasă-te de proză. O, dragă Spanachidi, Erou ca din poveşti, — Cind te citesc pe tine, Deschid uşi şi fereşti... In scrierile tale N’ai nici un chichirez, De frică şi de groază Şi noaptea te visez!... Spanachidi, Ia mai lasă vaxul; Spanachidi, Nu cunoști sintaxul; Spanachidi, Ești un trădător; Spanachidi, Spanachidi, Lasă-mă că mor! Vaxidi. POLITEŢĂ UNGUREASCĂ De la Seghedin la Pesta drumul e lung şi plicticos din cale afară. Incotro mă uitam nu vedeam decit aceaşi cîmpie fără margeni şi arsă de soare, deasupra căreia se întindea un cer plumburiu, murdar, păstruiat de nori mici roşcaţi şi mărginit la orizont cu o linie tulbure’, nedefinită, care avea aerul unui brin de lină ţigae nespălată. Era Pasta ungurească cu sate rare şi sărăcăcioase, locuită de o populaţie abrutizată şi istovită de mizerie, condamnată de veacuri să răscolească vecinic pămintul şi să’l ude cu sudoare ferbinte, pentru binele şi fericirea altora. In cabina vagonului in care călătoream, mai era un singur călător afară de mine. Un ungur scurt şi gros, cu faţa bucălată şi hursuză, cu sprincene groase de trei degete, acoperind nişte ochi mici, vii şi cîunoşi. Eu stăm liniştit in colţul meu şi-mi vedeam de somn şi de gindurile mele, iar ungurul, neştiind şi iei ce să mai facă de plictiseală, aci se lungea pe canapea, aci se scula şi se invintea in toate părţile aşezindu-se,pe rind, cite un minut, pe fiecare din cele şapte locuri goale. De la o vreme îi abătuse să-şi mute toate boccelele şi geamantanele din loc,—Şi avea o sumedenie, — pârîndui-se că nu steteau bine acolo unde te aşezase de la început. Mai cu luleaua, mai cu scuipatul pe jos şi pe păreţi, ungurul meu îşi făcea mereu ţie lucru şi-şi mai potolea plictiseala. De mine nu se ocupa ca şi cum nici n’aşi fi existat pe lumea cu soare,—şi eu aşişderea despre dinsul. Aşa că eram cei mai* buni şi mai pacinici tovarăşi de călătorie, fiecare după felul şi după cheful lui. * * A dat însă dracul ca la o staţie oarecare să mai vie un al treilea tovarăş de călătorie în vagon, care mi a tulburat ‘liniştea mea şi activitatea neobosită a ungurului. Era un om nalt, uscăţiv, cu ochii albaştri palizi, cu nasul coroiet şi cu o pereche de ochelari enormi pe virf. De pe culoarea părului, după fisionomia feţei, noul sosit părea a fi slav de origină. A intrat în vagon cu o magazie întreagă de cele mai felurite bagaje şi fără să ne adreseze cel mai mic salut. Părea că nici nu văzuse sau că nu voia să ne vadă. La început a fost o screnă mută dar totuşi foarte zgomotoasă între el şi ungur. Fără să-şi zică un cuvînt, fără să-şi adreseze un gest, amîndoî se cazneau să-şi poată face loc bagajelor lor nenumărate*. Cinci unul din doi voia să-şi înţepenească mai bine geamantanul şi să o aşeze în locul cel mai potrivit, urma o luptă între amîndoî, fiecare işi împingea geamantanul într’al celuî l'alb cu icnituri, cu scremete de ciudă, cu priviri încruntate şi războinice, dar nici unul nu zicea o vorbă. După o jumătate de ceas de tămbălă, cu geamantanele, s’au aşezat muteşte unul în faţa altuia, cu mîinele în buzunar, cu pipele în dinţi şi se priveau cu ochi furioşi, —dar totuşi nu-şi ziceau nimic. Eu începusem să devin intrigat peste măsură, rîdeam în mine şi mă aşteptam, din minut în minut, să petrec bine pe socoteala vecinilor mei.* * * Ungurul şi-a eşit cel d’intîî din fire. Hotărit să ducă lupta mereu muţeşte in contra protagonistului lui, şi să-l arăte că pe terenul mojiciei nu’l poate poate întrece toţi mojicii popoarelor din lume adunaţi la*olaltă, cu un rînjit ironic, cu privirea provocatoare ţintă în ochelarii celui-l-alt, ungurul şi-a apucat piciorul sting cu amîndouă’miinile, l’a urcat din greu de-asupra celui drept, — şi s’a descălţat cu hotărire. Celălalt, deşi mai flegmatic ceva, nu s’a dat învins. Sprijinindu-și și el tocul ghetei stingi pe vîrful ghetei* din dreapta, a svîrlit-o sub banca ungurului cu o maestrie rară, dtnd la iveală gosgocea degetul care eșea prin spărtura ciorapului. Scena devenea din ce în ce mai interesantă. Ungurul in semn de dispreţ şi de scîrbă tuşi şi scuipă drept pe mijlocul covorului din cabină. Celălalt nu se lăsă mai prejos, şi drept răspuns alătură şi el, la două degete de distanţă, un alt scuipat, tot cu aceeaşi ceremonie. Ungurul începea să pufnească şi să mîrîe de necaz, şi ca să se mai răsufle puţin de atit ciudă şi indignare, se lăsă pe canapea într’o coastă, îşi ridică piciorul cel descălţat la înălţimea umărului şi-l sprijini pe geamul vagonului, bătind tactul cu degetele prin ciorap, trăgind din pipă nouri groşi de fum şi privindu-l pe celălalt cu clătinări provocătoare din cap. Protagonistul o făcu și mai lată. Lăsîndu-se cu totul pe spate, ridică ambele picioare în aer sprijinindu-se cu amîndouă miinile sub şolduri și încercă să stea așa în echilibru. Eu rideam de mă tăvăleam, însă cei doi războinici nici nu voiau să mă bage în seamă, aşa erau de ocupaţi cu lupta pe care o începuseră şi care nu se ştia ce sfirşit putea să fie. Obosiţi de gimnastica asta bizară, ambii combatanţi şi-au reluat, în aceeaşi clipă, poziţia normală a tuturor călătorilor cari mergeau în ziua aceea pe linia ferată dintre Seghedin şi Pesta. După citeva priviri fulgerătoare, au urmat apoi o serie de scuipături, pe jos şi pe pereţi, care de care mai zgomotoase şi mai abondente. Ungurul pierzîndu-şi răbdarea, se hotărî în fine să dea vrăjmaşului sau de altă limbă şi naţie o, lovitură mortală. După ce-l privi bine în faţă cu aerul unui clovn care se pregăteşte să facă o săritură faină, dar care vrea mai întîi să ovizeze pe public de treaba asta printr’o lungă privire semnificativă, ungurul se ridică pe cele două trunchiuri ţapene care-i slujeau drept picioare şi începu să se desbrace cu o repeziciune uimitoare. După ce svirli pe jos haina şi jiletca şi rămase numai într’o cămaşe zugrăvită cu cai mari in două picioare, ungurul să trinti pe canapea, tutirindu-se cu furie de mai multe ori şi icnind din răsputeri. Avea aerul să-i zică celui PaU : «iac’aşa ! Fă şi tu ca mine dacă-ţi dă mina!» Duşmanul atita aştepta. După ce se ridică in cele două catalige lungi şi subţiri, încercă.... să-şi scoată pantalonii. Ungurul înspăimintat de atita neruşinare şi îndrăzneală, sări ars în sus, îşî încrucişă cu putere miinele pe pept, şi o exclamă cu ochii, cu nasul, cu gura şi cu toată figura lui încruntată şi congestionată, un formidabil Teremtette! «Teremtette» răspunse şi cel-I’alt, cu un aer vesel şi triumfător, deschizind două braţe enorme in care se abandonă cu delicii şi cu uimire vechiul meu tovarăş de călătorie. Amîndoî erau unguri! Insă fiecare credea despre cel-l’alt că nu e ungur, după cum singuri și-au spus’o în limba lui Atila și a lui Arpad. —Azt hittem hogy nem magyar! zise unul. — En is, răspunse celălalt. Şi începură să se deda la cele mai călduroase demonstraţii de prietenie şi iubire, unul îmbrăcîndu-şi haina şi jiletca, celalalt trăgîndu-şi pantalonii în susşi amîndoî încălţîndu-şi piciorul sting. Ne apropiam de Pesta. Amîndoî ungurii să ajutau care mai de care să-şi cărăbănească nesfirşitele lor bagaje la uşa vagonului. Era între dînşii o întrecere de simpatie reapro că, o cordialitate aşa de frăţească^ratî venea greu să crezi* că o oră mai înainte, oamenii aceştia purtaseră între ei cel mai crincen şi cel mai bizar razboiu. Ajunşi în gară, pe cînd eu îmi luam cafeaua cu lapte în restaurantul vedeam pe fereastră cum o birjă, încărcată peste măsură de boccele şi geamantane, ducea în goana mare pe cei doi vrăjmaşi care se ţineau prieteneşte de git, la bere şi la gulaş cald. INDEX Şi, de atunci, sute de mii de oameni se duc la Lourdes ca să se vindece. Zola face tocmai descrierea trenului alb care duce pe pelerini la locul minunei. Mai tot romanul se petrece într’o zi de drum; apoi citeva zile de şedere la Lourdes, şi apoi întoarcerea la Paris. Intr’o săptămînă acţiunea e sfirşită. — 600 de pagini! Noutatea acestui roman stă mai ales in faptul acesta, cu deosebire în veacul nostru, care s’ar putea numi veacul boalelor de suflet, aproape nu există lucrare unde să nu intre o durere psihică. Zola se abate de la regula asta şi analizează durerile trupeşti. Paginile maestre în care e descris trenul cu bolnavi sunt de o putere fără seamăn , cetindu-le, ţi se pare că vezi pe toţi nenorociţii ceia paralitici, plini de răni îngrozitoare, chinuiţi, oribili de văzut. Şi n mijlocul acestor dureri adinei ale trupurilor, — se desfăşură o dramă sufletească, tot atit de crudă, sfîşietoare, între un.P°pă căruia-i lipseşte credinţa şi o paralitică evlavioasă. Pierre, popa, se sbuciumă să creadă şi el, să-şi recapete credinţa din copilărie, dar nu izbuteşte, nici chiar în faţa suferinţelor Măriei, iubita lui, care crede cu o naivitate de copilă şi de paralitică. La urmă, cînd Marie se vindecă la Lourdes de boala-i corporală, Pierre rămîne tot aşa de necredincios, din cauză că un doctor i-a explicat influenţa suggestiei asupra boalei ei de nervi. O singură părere de rău îl apucă: a iubit pe Marie, cînd ea eră un copil, ca şi el; mai tirziu, el a intrat în seminar, ei i s’a paralizat şira spinărei; iar acum, cînd ea e bine, ‘cînd ea renaşte, frumoasă şi sănătoasă, îl apucă teama că n’o să ’l mai iubească pe el ca pe un frate, că o să se mărite. Şi cu toate că nu crede ’n Dumnezeu, Pierre nu vrea să fie nici preot care să păcătuiască (preoţii catolici neavînd dreptul să se căsătorească), şi nu vrea nici să se lepede de preoţie, căci urăşte pe popii răspopiţi. Marie îi ghiceşte tortura sufletului şi o linişteşte zicindu-m i: —Fii pe pace, n’am să mă mărit cu nimeni şi n’am să iubesc un alt bărbat, pentru că am făgăduit Fecioarei virginitatea mea!... Paginile acestea sunt de o duioşie, de un lirism, de o sentimentalitate mişcătoare, ca nişte pagini din Werther. Şi tocmai aci se arată maestrul Zola. Omul învinuit că nu descrie decît gunoiul şi depravarea, se ridică în Iourdes la innălţimea celor mai Lamartiniane melancolii.* J/t jjc Iată pentru ce Lourdes este menit să aibă un succes enorm. De alt-fel, am luat volumul a treia zi după ce el a apărut în Paris,—și am luat... așă-a mie! a. .. DESPRE„LOURDES“ Lourdes, noul roman al lui Zola, este fără îndoială una din cele mai de frunte lucrări ale maestrului. E scris în aceeaşi formă îngrijită şi puternică, cu aceeaşi vervă nesfîrşită, plin de aceeaşi analiză amănunţită, care îi caracterizează toate operile. După fiecare roman al lui Zola, îmi rămîne o impresie adîncă, pe care n’aşi putea o desluşi decît printr’o comparaţie: Goncourt, ’Daudet, Maupassant, au un spirit artistic mult mai fin, o delicateţe in atingeri, o gingăşie de sentimente, care resping tot ce ar putea fi brutal in natura omenească. Zola e lipsit de fineţele acestea, însă lucrările lui, în care-ţi apare un fel de romancier rece, analist, cercetător, aproape savant, te uimesc. Ar fi poate ca deosebirea dintre un fiit care te face să visezi şi un munte, care par’că te doboară... Care e mai fermecător? Care e mai artistic? N’ai putea răspunde. Insă Zola îţi dă impresia de mare, de piramidal, poate de etern, — ca gheţarii fermecători, pe vîrful cărora nu’s de cit flori de zăpadă... Cu Lourdes impresia asta mi s’a cristalizat mai deslușit. Povestea, ace’ea ce didacticii numesc intriga, e simplă; ea ar putea intră în cadrul unei nuvele. Dar proporţiile pe care i le dă Zola, chipul cum el te face să vezi cu deamănuntul pe fiecare dintre eroi şi să pătrunzi în viaţa sufletului lor, disecarea atîtor ginduri pe care ajungi să le cunoşti ca pe propriile tale ginduri, — toate astea fac din Lourdes un roman, şi încă un roman de şase sute de pagini. * E vorbia de vestita staţie de băi, al căreia izvor a descoperit o copiliţă halucinată, Bernadette. Toată lumea cunoaşte istorisirea. Bernadette, o detracată, a văzut o dată pe Maica Domnului în fundul grotei de la Lourdes şi Maica Domnului i-a spus că ar vrea să se zidească acolo un altar. De atunci, apa face minuni. Vindecă boale de nervi mai ales şi toate derivatele acestor. Catolicii explică minunea prin voinţa Cerului, medicii prin suggestie. --------—^ —*---------- ŞTIRI LITERARE D. Anton Bacalbaşa a dat la tipar, în editură proprie, un volum de nuvele inedite sub titlul Leat ! ■# * * Ministerul şcoalelor are intenţia să publice, în mai multe volume istoricul pe larg al fiecărei şcoale în parte, după date autentice. * * * Volumul al treilea din publicaţia D-lui Gherea . Literatură şi ştiinţă se va pune sub presă în toamna această. * * * Sacul cu poveşti este titlul unui volum ce va apare prin luna Septembrie scris de douăzeci şi cinci de scriitori din ţară. ** * Al doilea volum din cartea intitulată ‘Domnia lui Bibescu, apărută în franţuzeşte, va apare şi în traducţie română. Volumul e plin de documente interesante.* # * Poetul O. Carp îşi va publica toate poeziile într’un volum, la toamnă. * * * Fundaţiunea universitară Carol I va conţine în bibliotecile sale peste 30.000 volume, cari vor fi puse la dispoziţia studenților. * * # De la 1 Septembre va începe să apară în Capitală o nouă revistă literară: Săptămînă și care va fi redactată de mai mulți scriitori, unii cunoscuți. # # * D-l I. Găvănescul are aproape gata o Didactică pe care o va da la lumină în curînd.* * * Ştire de senzație: La teatrul Maican se va înjcheba o trupă, care să joace numai piese originale romîneşti. Ideea nu e rea , dar în fruntea repertoriului se află piese de Niger şi de Tincu, de Ilie Ighel şi de Ionescu, de Roşea şi de Protopopescu, de A.din Dorna şi de Livescu, de Lupescu şi de Vasilescu, de Elian de la Gruia şi de Virgil Popescu, de Ştefan Velescu şi de Polichroniade, de Rusănescu şi de Albulescu.