Adevěrul, octombrie 1910 (Anul 23, nr. 7567-7596)
1910-10-28 / nr. 7593
NAZEI TI I Ioină ne cere program ! Apropos de articolul directorului nostru prin care se arată că programele sunt lucru secundar pentru partidele noastre, Ioină a sărit și cere d-lui Miile program. Cum rubrica aceasta e cea mai nimerită pre a face politică înnaltă cu Ioină, îi vom răspunde urgent că d. Miile are programul pe care l’a avut vr’un sfert de veac și toină, pină nu la părăsit spre a adopta pe acela al d-lor Vintilă, Torga, Cuza , Tita Pavelescu, plus o diurnă de deputat al poliției Capitalei și o leafă de traducător la „Violența“. Prin urmare să-și consulte boină memoria și poate o să-și mai aducă aminte de programul pe care-l cere altora și pe care la înlocuit cu o listă de bucate. 9 lei treizeci de porții I Pao. Amil al XXIIc-lea Wo. 781» PONDATOP ALEX. V. BELDIMAfTHI * PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER A Comp. Strada Karageorgeviei No. 18.—Telefonele BIROURILE ZIARULUI * București, Strada Sărindar No. 11 BANI UN NUMĂR Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri Joi 28 Octombrie 19îq VBMM NWmmBMMnMn MÉrl^lfaHHMNHMRBI DIRECTOR POST#© CONST. MUG ABONAMENTE OM h*. i» S . Ler ia I Orei luni i i îl UA A— Buetoni ,... . . 8— o lun«. . . i . m Ud Pentru străinătate prețul este tudeu i TELEFON: Direcție $i Administrația Ne. M/13 Redacția: cu Capitala „ 14/10 in Provincia „ 14/99 „ „ Străinătatea ” 12/40 M g“* NUMĂR BANI O Jos omnifl Oi de la lei Astă vară, înainte de a pleca boeri la băi, aceasta era, lozinca întregei opoziții și a întregei țări. Partidul d-lui P. Carp, fixase chiar termene, pe cari de altfel le-a amînat, a făcut întruniri menite să dea guvernul jos, iar partidul conservator-democrat prin glasul d-lui Pleva, începuse și el lupta cea sfîntă. Cît despre opiniunea publică, dînsa era pregătită, dînsa cerea cu inzistență ca onoarea țarei să fie salvată prin izgonirea de la cîrma țarei, a acestei, bande de găinari și de pungași, de ucigași ai celor 11.000 de țărani, care necinstesc țara și bunul ei renume! După vacanță par’că lucrurile s’au schimbat — și mărturisesc — ne spovedim chiar noi păcatul, și noi par’că am alunecat, ne-am abătut de la linia noastră simplistă, categorică, dar intransigentă, aceea de a striga jos guvernul rușinea naționalei Ce voiți, nu degeaba trăește în acest mediu postiferat al politicei de toate zilele; el te înrîurește și pe tine, cum influențează toată lumea. Ce s’a întîmplat în acest răstimp ? Guvernul Omului de la Rătești, devenit cel mai bun și mai simpatic, a putut căpăta el grație în ochii țărei ? învederat că nu. Ceea ce s’a întîmplat a fost că ■ne-am dat prinși și noi în discuțiuni teoretice constituțioale și acum în discuțiunea succesiunei guvernului actual. Cine va veni la putere, cine va moșteni actualul guvern? In această discuțiune, am uitat că, mortul acesta, miroase urît, nu fiind ,că e cadavru, dar fiindcă așa îi ,,naturésul“ și că se afla foarte bine, pe cînd toată lumea, a uitat că înainte de a-i discuta moștenirea trebue să scape de el, cu un ceas mai înainte. Ba încă mai mult, în această discuțiune, ne-am uitat țelul nostru,și am cercetat și cercetăm chiar ipoteza, dacă actualul guvern, oricît ar fi cel de păcătos, nu-i cu putință ca să fie însărcinat de suveran să facă alegerile generale, cit adăugeam noi, ca țara să-l trînteasă în această consultare supremă a corpului electoral... ¥ Ei ! vedeți unde te pot duce discuțiile teoretice și constituționale, pe cind datoria noastră imediată și sfîntă, este să prăbușim și noroiul faptelor și al crimelor sale,pe acest guvern ticălos și plin de sîngele celor 11.000 de țărani! Ei bine, trebue să reluăm firul luptei de acum patru luni de zile, și să facem apel și la opoziție și mai ales la țară ca să ne secondeze în această operă imediată de salubritate politică. Ce importă de altfel cine va succeda acestui guvern? Dacă el trebue să plece. Cei ce cred că au dreptul de a-1 moșteni, fie dînșii amicii d-lui Carp, fie acei ai D-luî Take Ionescu, le este egal ca lucrul acesta în loc să se întîmple peste șase luni, să fie astăzi — și cel puțin opoziția să aibă meritul de a fi dat jos pe aceia asupra cărora aruncau disprețul și ura publică. A proceda -altfel ar însemna că totul se petrece în umbră și în culise, că acolo se fac tîrguri rușinoase, că se precupețește puterea, cu cine ? Cu ticăloșii și ucigașii din capul guvernului, cu oamenii dinastiei și în persoană cu Omul de la Rătești. Dar aceasta nu poate să fie în ochii opiniei publice decît o decădere și o rușine. Dacă d. Carp, nu are nevoe ele așa ceva, dacă d-sa se mulțumește cu un gest de la rege și cu un cartel cu dușmanii de eli, nu tot așa credem noi că ar trebui sa fie cazul d-lui Take Ionescu și al partidului sau, care a fost creat prin și de către țară și care s’a bucurat de marea favoare de a fi fost copilul răsfățat al opiniei publice. to % * Trebue dar să eșim din amorțeală și din discuțiunile sterpe cari ne zăpăcesc zadarnic. Esențialul e că partidul de la putere nu va pleca de bună voe, dîndu-și demisia ei — ci va fi gonit cu pietre și ouă clocite. Opinia publică pentru care acest regim a fost o rușine și o pacoste, trebue și ea să aibă partea ei de satisfacțiune, ca să vadă prăbușindu-se oamenii aceștia sanguinari și rapaci. Dacă acestă opinie publică a dat concursul ei prețios partidului de opoziție, al d-lui Take Ionescu, este că a crezut vrednic să-i întrupeze sentimentele și resentimentele ei, și azi acest partid cel putin, este dator să nu se arate nerecunoscător și disprețuitor pentru dînsa. Cine știe, dacă mîîine el nu va mai avea nevoe să facă apel din bou la această opinie publică, grație căreia a ajuns puternic și cu răsunet în țară ? Ei bine și vrednicia lui ,și interesele îi spun că trebue să-și facă datoria și să plece la lupta cea mare și deschisă, la lupta vrednică și cinstită în strigătul repetat de întregul ecou al opiniei publice. Jos guvernul rușinei și al desfrîului! *» to * Cît "despre noi — sîntem gata să dăm întreg concursul tuturor celor ce își vor lua această sarcină și vom face aceasta, fără nici un interes, fără nici o tocmeală, cu o singură condiție însă, ca comedia de astă vară» a d-lui Carp să nu se repete căci noi nu ne pretăm acestor încercări cari frizează ridicolul. CONST. MILLE --------șjf— Mitropolit și episcop Ca democrați, conflictul din Sinod, protestul episcopului de Roman și atitudinea mitropolitului primat, nu ne interesează decit ca simptom al dezagregare! și decăderei păturei noastre conducătoare de pînă acum. In aprinsele discuțiuni ce au urmat în Sinod, d. Haret și-a perdut la un moment dat cumpătul și a ridicat contra episcopului de Roman o acuzațiune identică cu aceia pe care acest episcop a ridicat-o contra mitropolitului primat. Atitudinea episcopului de Roman în urma acestei acuzațiuni, este însă cu totul alta, decit aceia a mitropolitului primat. Acesta face tot posibilul pentru a acoperi cu tăcere acuzațiunile împotriva d-sale, lăsînd să se creadă că o judecată s’ar putea să nu-i spele de învinuirile ce i se aduc. Din contră episcopul de Roman cere cu inzistență să fie judecat, pentru ca, dacă vinovat este, să fie pedepsit după lege,—dar Sinodul cu perzistență respinge și această cerere, socotind-o, ori de cite ori se repetă, ca nulă și neavenită. Or, publicul, mulțimea drept credincioșilor chiar, nu poate socoti acte, cari zilnic se repetă și poartă semnătura unui erarh a căruia integritate de caracter și tărie de credință devin tot mai evidente, nu le poate socoti ca nule și neavenite, cum hotărește Sinodul. Publicul poate înțelege, în țara noastră plină de samavolnicii, ca mitropolitul primat să nu fie judecat fiindcă nu vrea,dar nu poate înțelege ca să se refuze judecarea unui erarh care o reclamă, pentru spălarea cinstei sale jignite. De aceea credem și noi că e la mijloc o jignire, care trece peste caracterul pur bisericesc, inerent afacerilor sinodale, pentru a lua unul mai general omenesc. E la mijloc una din acele chestiuni de dreptate, care trebue să miște și pe acei oameni cari după toate convingerile lor politice, nu pot să atribue afacerilor bisericești, decit o importanță secundară. Ad. m Cârpiși și practica constituțională D. Carp cere guvernul pentru a-și face partid și majorități parlamentare Cine și-ar fi închipuit că în ziua de azi un partid politic, ori cît de istoric ar fi, adică ori cît de ruginit, va mai îndrăzni să reclame privilegii și tocmai de la acel factor constituțional care nu guvernează sau care nu trebue să guverneze, ci numai să domnească ? Cu toate acestea partidul d-lui Carp, al cărui stat-major se compune din vechea grupare constituțională, acest partid care a făcut atîta caz de marile principii constituționale, cere azi regelui puterea numai pe motivul că este al doilea partid istoric de guvern — ceia ce ar constitui un privilegii peste care regele nu poate să treacă. Carpiștii recunosc că au fost bătuți împreună cu guvernul, la toate alegerile parțiale, de către cel de-al treilea partid, acel al d-lui Take Ionescu. Dar ei nu vor să considere manifestarea aceasta a corpului electoral ca o indicație a alegătorilor cari au desemnat partidul conservator-democrat ca succesor al liberalilor. In principiu carpiștii binevoesc a recunoaște că trebue să ai în considerație manifestările corpului electoral, dar practica noastră constituțională e cu totul alta, e tocmai pe dos. Practica noastră constituțională nu admite decît două partide de guvernămînt și prin urmare după partidul istoric al liberalilor trebue să vină partidul istoric al conservatorilor. Și dacă este un al treilea partid, acesta nu mai poate veni la guvern, nici chiar cînd se manifestează în favoarea sa corpul electoral, ci numai atunci cînd va reuși să dea jos guvernul istoric în alegeri generale aranjate de unul din aceste partide istorice ! Așa spun carpiștii că dictează practica constituțională! E o concepție absolut deșănțată. E o practică hotentată, nu constituțională. * # #■ Partidul d-lui Carp cere oare puterea pentru a pune capăt acestei practice constituționale ? Desigur că nu. Cere puterea pentru a continua sistemul acesta de succesiune a partidelor istorice Și cum va continua sistemul, e lesne de prevăzut. De altfel nu e nici un mister că d. Carp cere regelui guvernul pentru a-șî face, la putere, partid și prin putere să dobîndească majorități parlamentare. Cu alte cuvinte acest pretins partid, dar adevărat istoric, vrea să-și alcătuiască cu zestrea guvernamentală un partid de guvern și apoi să-și fabrie majorități parlamentare. In opoziție a încercat, printr’o acțiune comună cu adversarii de la guvern să se scape de cel de al treilea partid, încercarea nu numai că n’a reușit, dar a răsvrătit opinia publică împotriva acestei combinațiuni bizantine. Ceia ce carpiștii n’au reușit să realizeze în opoziție, avînd și concusul guvernului liberal, vor să izbutească venind la guvern, bineînțeles cu concesul opoziției liberale. Prin urmare la ce ne-am putea aștepta de la un guvern Carp, un guvern personal al regelui ? in primele zile la o goană disperată pentru ruperea și coruperea acelor politicieni, fie de la liberali fie de la takiști, cari sunt totdeauna gata să speculeze situațiile critice ale unor guverne slabe. După recrutarea elementelor ransfuge, după această acțiune de corupțiune, se va porni campania cea mai despățată pentru terorizarea și corupere corpului electoral, se va da acel așal disperat pentru fabricarea majorităților parlamentare. Vom asista în fine la o practică constituțională ca pe vremea lui căpitan Costake Chioru, vor reînvia tristele vremuri ale bandelor electorale,— aceasta e singura combinație salvatoare a d-lui Nicu Filipescu. Rămîne acum de văzut dacă regele se poate gîndi măcar la o astfel de combinație, adică să dea d-lui Carp puterea pentru ca prin guvern să-și organizeze partidul și cu samavolnicie să-și facă majorități parlamentare. Rămîne de văzut dacă regele va nesocoti cea mai constituțională indicație, anume aceea a corpului electoral, dobîndită de partidul d-lui Take Ionescu în lupta cea mai acerbă ce s’a văzut la noi și în contra celor două partide istorice, dintre cari, unul, cel liberal, a prezidat acele alegeri fiind la guvern. Dacă cumva regele nu se va putea hotărî să treacă peste cei zece boieri cari reclamă puterea, fiindcă sunt boieri, și va nesocoti indicațiile corpului electoral, va desprețul îndrăzneala ce a avut-o acest corp electoral, așa de hulit cum e, ca să se ridice și el să indice noul partid ca succesor al guvernului liberal, dacă regele va da d-lui Carp puterea, atunci prevedem că platforma electorală va fi una din cele mai interesante. Lupta se va da în contra unui guvern personal al regelui și manifestarea corpului electoral va avea un caracter deosebit: orice victorie a partidului takist va fi considerată ca o protestare vie înpotriva nesocotire! indicațiilor din alegerile parțiale, fii, —————îți— »«Adeverulx^ La ce slujesc regii „Independența" face glose asupra cugetărilor Carmen Sylver cu privire la rostul regilor. Să adaugăm și noi una: — Regii slujesc adesea ca să arunce politicianilor ciobanul care să le astupe gura! Împrumut Un mare financiar prezice în oficiosul guvernului că statul nu va avea nevoe de împrumut cel puțin 3 ani de zile. Cam atunci cînd speră să revie „Dinastia“ la putere, spre a aranja afacerea! Mutatul A trecut și Sf. Dumitru fără ca d. Carp să se mute din opoziție la guvern. Te pomenești că trece și Sf. Gheorghe ! Sigoletto --------------------------D.lorga și rușii Intr’un număr recent al revistei d-lui Iorga, găsim un articol intitulat „O chestie importantă“ și semnat „De la Horincea“. Articolul e tipărit cu litere cursive, ceea ce însemnează că d. lorga i-a atribuit o deosebită Însemnătate. Acest articol însă ne dezvălue un nou ideal pe care d. Iorga se vede că-1 aprobă, este idealul de a readuce preoțimea noastră în slujba sfintei Rusii. Că nu se face aceasta — autorul articolului consideră ca o vină a mitropolitului Moldovei, care nu vrea să recomande studenți în teologie în Rusia. Vina aceasta e cu atît mai mare, cu cît fiind recomandați „studenții romîni ar cîștiga materialicește, pentru că rușii—conform tradiției — le-ar acorda un număr de burse“. Cum am spus însă mitropolitul Moldovei are marea vină de a nu fi recomandat studenții romîni Sinodului rusesc—lucru grav, căci are ca urmare că „bursele ce le-ar putea lua tinerii romîni în Rusia — pară mălăiață — stau să ne aștepte“. Iată deci un naționalist de al d-lui Iorga dornic de „cîștigul materialicesc“ și ahtiat după o bursă a Sinodului rusesc. Și iată-l pe d. lorga, publicînd aceasta în revista d-sale, fără un cuvînt de observațiune, ba încă cu literă cursivă, ca o dovadă că-i atribue însemnătate și o consideră a fi cu totul în vederile d-sale. Și 1. lorga care nu vrea să aibă nimic de a face cu străinii, aprobă ca un viitor preot romînesc să studieze cu ajutor de la străini și încă dela ruși, fără a vedea în aceasta o primejdie națională, d-sa care vede asemenea primejdie la fiece pas. Rp. " 'A CHESTIA ZILEI ONOMASTICA D-LUI STUJUUA — Iscălește careva felicitarea către d. Sturdza ? — Dacă e anonimă, iscălim cu toții. Altfel ne găsim beleaua cu cei trei frați DE-ALE NOASTRE Timbre mobile Intr’o audiență ce mî-a făcut cinstea a-mi acorda M. S. regele, venind vorba nu mai știO despre ce, Maiestatea Sa îmi zise : — Romînilor le lipsește spiritul ipractic. Mî-a rămas în minte această sentință a monarhului nostru, fiindcă e foarte dreaptă ‘și denotă cit de bine ne cunoaște bătrînul nostru suveran. Din sutele de pilde pe cari le-ași putea cita voiu lua numai cîteva. Astfel s’a introdus la noi regula ca atuncî cînd ai să plătești vreo taxă către stat să depui banii la Cassa de depuneri sau la Casieria centrală a județului, iar nu la cassa autorității pe care o privește direct acea taxă. Acesteia ii prezinți numai recepția prin care se dovedește că ai depus taxa. Așa, de pildă, pentru taxele de înscriere sau de examen ale elevilor de la diferitele școale, pentru taxele de înregistrare a actelor autentificate, etc., ba pînă și taza pentru monta de către armăsarii statului, înainte ca aceștia să fi trecut la ministerul agriculturii, care a desființat cu totul această taxă — trebuia să fie consemnată la Cassa de depuneri. In privința aceasta am arătat, în conferința pe care am ținut-o la congresul agrar din 1902, la ce inconveniente erau expuși proprietarii iepelor de prăsilă și cum le trecea acestora căldura pînă să se îndeplinească multiplele formalități, înțeleg motivul care face pe stat să ia această precauțiiune: este temerea de neregularități în mînuirea banilor publici, și pînă la un punct are dreptate. Dar găsesc că împinge exagerațiunea prea departe și că se putea încredința de pildă unui căpitan, care mînuește banii companiei, încasarea cîtorva sute de lei, pentru care avea să libereze chitanțe dintr’un registru cu cotor.. Dar să nu mai vorbim despre un lucru care nu mai are ființă. Mă vom ocupa de taxele de înregistrare a actelor de notariat. Cumperi, vinzi, înregistrezi, dăruești, ipotecezi, cu un cuvînt faci un act care trebuește autentificat și trebue să plătești statului o taxă, înainte de a prezintă tin de AL. CIURCA Romînilor le lipsește spiritul practic Carol I bunalului actul spre autentificare trebue să te duci să achiți taxa la casieria centrală a județului, care îți timbrează actul șî-țî dă o recipisă. In București sediul acestei casierii era pînă acum doi ani la prefectura de Ilfov, care în definitiv nu e prea depărtată de palatul justiției. Știți unde s’a mutat casieria? Pe calea Victoriei, nu departe de Șosea, va să zică la o extremitate a orașului, departe și de palatul justiției și de toți aceia cari n’au fericirea de a locui în spre Capul Podului. Nu știi cui aparține casa în care șade cu chirie casieria de Ilfov, nici cîtă chirie plătește. Dar cunoscând obiceiurile pământului, ași pune rămășag că trebue să fie vreun hatar la mijloc și că chiria ce se plătește întrece cu mult valoarea locativă a acelui imobil, cum și suma cu care s’ar fi putut închiria un local prin apropierea palatului de justiție. In tot cazul casa aceea nu s’a ales pentru înlesnirea publicului. O casierie centrală, ar urma în chip logic să fie mai în centrul orașului, căci publicul are zilnic a face la acea casierie, nu numai pentru achitarea taxelor de înregistrare, ci și pentru alte trebuințe. Depărtarea casieriei centrale e cu atit mai jicnitoare pentru public cu cît foarte adesea el are de achitat taxe minime, de cite 2, 3 lei, fie chiar și de 20 lei și cum toți achită aceste taxe chiar în ziua în care înaintează tribunalului actele lor, cum în asemenea împrejurări oamenii sînt grăbiți — căci cel mai des actele se scriu chiar în acea dimineață și toți caută să fie la orele 12 cu ele la notariat — mai toată lumea e silită să ia birje ca să meargă la casierie și să se întoarcă apoi la tribunal cu actul timbrat. Ei bine, nu e oare o sarcină nejustificată pentru public, ca el să fie nevoit sa dea 3, 4 și 5 lei la birje, cînd ar putea să fie dispensat de această cheltuială ? Și nu e o anomalie ca cineva să fie silit a cheltui 4ței cu birja spre a achita o taxă de 2 lei ? M’am întrebat adesea de ce oare la noi ni se introdus timbrele mobile și peste valoarea de 30 bani, căci numai de acetea avem. cuta» Cronica teatrală de EMIL D. FAGURE Campania Davila. — Pentru întîia oară , Fecioara rătăcită (La Vierge folle), piesă în 4 acte de Henri Bataille Vorbind dăunăzi de „Femeea goală“, r(La femme ne), am avut prilejul să arăt superioritatea lui Henri Bataille în teatrul francez modern. E superioritatea poeziei și analizei sufletești asupra dramatismului acțiunilor violente, așa cuma cultivat, în cîteva succese senzaționale, Henri Bernstein. Succesele lui Bataille sunt mult mai serioase, deși poate mai puțin senzaționale: ele nu iau publicul cu asalt, zguduindu-1, fără a-1 lăsa să mediteze; din contra, emoțiunea nu e obținută prin atac direct la sistemul nervos, ci pe calea cea largă și onestă a inimei și a minței. Este emoțiunea prin înduplecare,prin persuaziune, printr-unul din mijloacele și scopurile celei mai înnalte ale literaturei dramatice, prin milă. Astfel, teatrul lui Henri Bataille are și unele mai multe însușiri spre a supraviețui „modei“, căci e pătruns de sufletul unei umanități superioare. De aceea nici nu are nevoie de întîmplări extraordinare, de cazuri patologice, cum i se imputa la început lui Bataille.. In chiar banalitatea vieței, a faptelor diverse, el a arătat că știe să descopere, să vadă, să simtă poezia și s’o vedeie. Căci nu faptul divers în sine poate fi poezia. Faptul îl vede polițistul care instrumentează, reporterul care anchetează și descrie peripețiile. Poetul vede viața eroilor faptului divers și nu se mulțumește a vedea, emoțiunea exterioară a întîmplărei, ici se adîncește în sufletele personagiilor între cari a izbucnit conflictul. Aci dînsul găsește pentru inima noastră prilej de compătimire, de solidaritate umană, pentru mintea noastră izvor de meditațiune, schimbînd faptul divers, manifestațiunea exterioară, cronica scandaloasă care alimentează saloanele sau culoarele tribunalelor, în procesele sufletești, lăuntrice, ale căror dosare sînt scrise cu suferință cumplite, cu lacrimi, cu singe... * # Astfel înțeleasă „Fecioara rătăcită“ este o piesă care are ca subiect un simplu fapt divers: o copilă sedusă de un bărbat însurat. Dacă însă așteptați pe seducătorul scelerat, care să merite antipatia și temnița; dacă așteptați pe soția și pe fecioara abandonate, blăstămînd pe seducător; dacă așteptați sala tribunalului cu divorțul sau procesul pentru seducere, atunci așteptările d-voastre sunt zadarnice; speranțele d-voastre vor fi înșelate. Nimic din toate aceste situațiuni cari ar fi ispitit pe Alexandre Dumas și urmașii lui, n’au ispitit pe Henri Bataille. El n’a văzut în Marcel Armaury, avocat celebru, om public, nici pe seducătorul de profesie, nici pe chestia care într’un moment de tulburare a instinctelor atavice săvîrșește o mișelie puțin interesantă ca umanitate, ci pe omul care după ce a urcat cu greu, prin muncă și talent, dealul vieței, vede sus, în vîrf, răsărind luna și stelele și cu toate firele albe ce încep să acopere tîmplele, simte, fie pentru a doua oară în viață, fie —■ ce e și mai turburător! — pentru întîia oară, trezindu-se iubirea în sufletul lui. Omul acesta nu a „sedus“; omul acesta se vede față în față cu situațiunea ireparabilă pe care a creat-o dragostea reciprocă, dintre ei, om însurat și Diana, fiica ducelui de Charence, o dragoste între un bărbat însurat, om de patruzeci de ani și o fată de optsprezece. Nu e sinceră, nu e firească; e absurdă și imorală vor judeca sentențios toți superficialii, ipocriții și sclavii convenționalismului. Dragostea e pentru aceștia strîns legată de vîrstă și amorul e pentru ei o infamie la patruzeci de ani și senilitate la șasezeci. Aceasta nu împedică dragostea, să fie izvor de suferință, de fericire ori nenorocire, de poezie — chiar la vîrsta matură, chiar cînd omul e pe coborîșul vieței. Condițiunea e să ne află și în fața unei iubiri sincere, căci în însăși sinceritatea și puterea ei stă curățenia, moralitatea ei. O astfel de iubire e aceea dintre bărbatul însurat și fecioara „rătăcită“ a lui Bataille. Poet cum e, Bataille a găsit simbolul care să arate puterea fatală, de neînlăturat, a unei iubiri care cuprinde și înlănțuește două suflete... El exprimă acest simbol prin gura „fecioarei rătăcite“. 1 —■ Culcă-te pe nisip, la soare, săi vie, marea să te cuprindă încetul cu încetul, mi-a spus el. M’am culcat și dînsul a rămas departe, fără să zică nimic, privind cum venea marea spre mine... Numai cînd au început să..mă ia valurile și am voit să mă ridic, dînsul mi-a spus: „Nu, las-o să te ia“. Am lăsat... valurile au venit... am plecat cu ele... Iată, asta e tot“. Să nu credeți că Marcel Armaury e vr’un visător, vreo închipire a unei fantazii de poet. Nu e un om care-și dă perfect seama de realitatea lucrurilor, de faptul că e însurat, că are o soție căreia n’are an imputa nimic, că e în culmea unei cariere strălucite. Totuși omul acesta a simțit și el valurile venind, ca și fata de optsprezece ani și nu s’a putut apăra împotriva năvălirei tor, nici nu s’a gîndit să se apere, căci ele navăleau spre inima lui cu tot farmecul, cu toată ademenirea și bunătatea dragostei. Ceva mai interesant însă ca scandalul, ca divorțul și întreg cortegiul de mizerii convenționale, zace în adîncimile unui asemenea conflict. E mai întii, nu situațiunea ridiculă sau umilitoare a soției, ci inima ei zdrobită, căci cu dragostea aceasta a soțului ei nu se duce numai locul ei în societate, situația ei legală, mîndria ei de nevastă legitimă. Se duce fericirea ei, ceea ce e mai mult ca toate acestea la un ac, pentru o femee care ține la lumea ei duminca, nu la cea de aparențe — și teatrul lui Bataille de această lume lăuntric ca se ocupă. f ^ Iată de ce, în locul unei soții indignate și revoltate că i s’a zdruncinat situațiunea ei în lume, în locul unei ambițiuni și mândrii rănite, avem altăceva; avem ceva mai mult. Avem nu numai soția părăsită,— căci logic în iubirea sa, Marcel Armaury trece cu totul de partea fetei pa care a sedus’o — dar avem femeea, care vede retrăgîndu-se de deasupra ei brațul ocrotitor, siguranța ei, dragostea, fericirea ei și care vede că așa cum au venit lucrurile, așa cum au năvălit valurile și i-au smuls această fericire, ducînd-o pentru o clipă, alteia, nu e locul nici de incriminări, nici de blesteme. De aceea, în locul unor „scene“ de asemenea natură, avem femeea, care un moment caută, prin rugăminte, prin apel la rațiune, să evite ca’tastrofa ce se anunță fuga amanților. Dar curînd înțelege că valurile vor trebui să-șî urmeze cursul lor... In fața fluxului măreț, nu e de așteptat decit... refluxul. Și cine iubește cu adevărat, acela așteaptă, acela sufere, acela simte o voluptate să sufere pentru iubirea lui, să se resemnez»... Căci aceasta dec^bste pe om de