Adevěrul, octombrie 1911 (Anul 24, nr. 7921-7951)

1911-10-26 / nr. 7946

> Anul XXIV-lea No 7946 FONDATOR­I ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCED ATA EXCLUSIV­A Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER A Comp. M Strada Karageorgevici No. 18. —Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI I București, Strada Sărindar No. 11 6 Bani Exemplarul v­s Miercuri 26 Octombrie DIRECTOR POLITIC CONST. MINLE Abonamente cu premii: I ®­X.«I­SO.— IW î?“î.................................................. . .........................................• » 6.~ * ^ Pentru străinătate prețul este îndoit. p­ S VX TELEFON: Direcția și Administrația No. 14/10 Redacția: cu Capitala „ 14/10 r» M Provincia „ 14/99 ■ teA »» Străinătata „ 12/40­0= •i»n­ Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții săi n + i» /V? J . > V­*.. .­­ni— Redeschiderea Eonflictului sinodal Episcopul de Roman cere din nou să se facă lumină și dreptate - In zadar va susține guvernul că conflic­tul sinodal s’a închis prin ilegala și ruși­noasa hotărîre dată de Sinod. O asemenea hotărîre nu poate să rămî­­nă în picioare și cu siguranță că nu va ră­­minea. In special demiterea episcopului de Ro­man din scaunul său, de către acei cari l’au acuzat și în acel­aș timp l’au judecat, această demitere nu poate fi primită de toți acei cari tin ca să rămînă neștirbite măcar anumite drepturi ale parlamentu­lui și ale puterei executive. Sinodul nu putea, sub nici un cuvînt, în baza nici unui canon, să demită­ pe un episcop ales de parlament și întărit de puterea executivă. Nici un canon nu poate suprima un principal constituțional, un vot al parla­mentului,­­ înainte de toate dar se indică această mare chestie: are dreptul sinodul să de­mită pe mitropolit­ și pe episcopi aleși de parlament și întăriți de rege? Altceva e caterisirea, pe motive de or­din pur bisericesc și altceva e demiterea pe motive de ordin politic, căci pentru motive de a descurca guvernul și de a înlătura o caterisire pe care chiar Sinodul acesta o refuză categoric, pe acest motiv s’a pronunțat în realitate demiterea epis­copului de Roman. Nu se va găsi la noi partid sau om po­litic care să recunoască dreptul sinodului de­ a demite pe prelații aleși de parla­ment, căci dacă s’ar admite aceasta im­plicit s’ar recunoaște că există în țară o instanță superioară Corpurilor legiuitoa­re, o instanță care poate anula chiar un vot al parlamentului. Ori nu există după Constituția noastră o asemenea instanță. Regele dacă intră în conflict cu parlamentul, are preroga­tiva displrărei. Sinodul a intrat în con­clct cu parlamentul fără a avea o prero­gativă ca acea a suveranului. Un asemenea conflict de ordin consti­tuțional nu s’a­­ mai pomenit la noi, cu toate că suntem­ sub un regim constituțio­nal fictiv. Dar de astă dată nici aparen­țele n’au fost salvate. Pentru trebuința cauzei, pentru că gu­vernul n’avea altă ieșire, fiindcă nu se putea caterisi episcopul de Roman și fiind că guvernul nu putea scăpa de mitropoli­­­tul primat fără a sacrifica și pe episcopul­ de Roman, care refuza să demisioneze,­ s’a recurs la un truc ordinar, adică la de­­­miterea arbitrară și cu forța a episcopului­ Gherasim.­­ Ei bine, nelegiuirea aceasta nu poate, să rămînă nepedepsită. Conflictul sinodal nu se va putea închi­de nici prin reforma legei sinodale, nici prin inventarea vreunui canon care să­ prevadă demiterea, prin nimic altceva de­cît prin anularea sentinței infame. * â L....... * Dar chiar dacă n’ar exista acest motiv pentru apărarea unui drept suveran al parlamentului încălcat de o instituție ca­­­re la orice moment poate fi separată de stat, chiar dacă regele ar fi contrasemnat sentința infamă — ceea ce suveranul a refuzat — tot nu poate rămînea în pi­cioare simulacrul de judecată scandaloa­să și profund imorală care s’a desfășurat­ înaintea Sinodului.­­ In ziua de azi societatea nu mai poate­ primi o judecată în care acuzatorii sînt și judecători — fapt, pe deplin dovedit­­ nu se poate menține sentința cînd s'a do­­­ved­it că acei cari au dat-o s’au pron­un­­­țat mai înainte de a se face judecata, în­] Sfîrșit nu se mai poate judeca în astfel de] condițiunî nici pe Pantelimon necum pe­ un episcop căruia fiindcă nu i-ai putut­ găsi o vină bisericească și fiindcă de mani înainte tu guvern ai căzut la învoială cu­ mitropolitul primat ca el să fie achitat și apoi să se retragă, iar episcopul de Ro­man să fie dat jos de pe scaunul sau fără a fi caterisit. Un­ astfel de tîrg, căci a fost un adevă­rat târg între guvern și Sinod,­­ soluția și ultimele destăinuiri cu privire la recom­pensarea neprihăniților judecători dove­desc tirgul — o așa tranzacție nu poate fi a­zi consacrată și de aceea nu va înceta acțiunea până ce infama sentință nu va fi sfărâmată. .Episcopul de Romană n’a dezarmat. El cere mereu dreptate, o cere regelui, parla­mentului, guvernului și chiar Sinodului. Acțiunea lui nu poate să nu fie sprijini­tă de oamenii civilizați și oricine va în­cerca s’o înăbușe, oricine va căuta să se ascundă în dosul formulei; așa a hotărît Sinodul și guvernul trebuie să respecte hotărîrea,—nu va reuși să acopere nici turpitudinele acelei judecăți, nici viola­rea celor mai elementare principii de jus­tiție și de constituționalism. Conflictul sinodal rămîne deschis și e­­piscopul de Roman are tot dreptul să se considere ca episcop în scaun și să nu în­ceteze a protesta pînă ce nu va dobîndi sau va cuceri anularea infamei sentințe. _ R* X­T |­­­ _____ Anexarea Tripolitaniei Dri dimineață cînd mi-am citit nu pat te­legramele asupra războiului, nu m-am putut opri să săr în sus și să țip». — Bravo idee ! Ce mai idee, faină idee, bravo idee! cum ar zice Catopol, dacă s’ar întoarce la teatru. Și mă gîndeam cum dracu­le le-a dat prin minte italienilor să anexeze Tripolita­­nia ! Fiindcă așa e­­ tocmai ce e mai simplu, la aia nu se gîndește omul! Adică ce mai trebuia trimisă flota și tru­pele, ca să fie înconjurate, măcelărite, res­pinse și făcute prizoniere în Tripolitania ? Nu era mai simplu dacă din capul locu­lui Italia declara Tripolitania anexată ? Iaca eu. De clar de aci anexate la dosar Transilvania, Bucovina, Basarabia, Macedo­nia, anexele d-lui Haret împreună cu ale d-lui A. C. Cuza — și dacă mai e ceva ane­xez și restul. Toată această anexare mă costă un joc și o peniță Klaps! Pac. j&msi.-------------**-----------­Banca Națională și Bursa „Independența” de aseară face pe două coloane elogiul Băncei Naționale. Ea nu numai că este o operă liberală, dar a sal­­vat statul în condițiunile grele prin cari trecea acum cîțiva ani. Această afirmațiune este o îndrăzneală. Pentru a fi avitat statul cu câteva mil­ioa­ne. Banca Națională nu numai că l­a de­posedat de acțiunile ei ce deținea și cari asigurau statului român controlul asu­pra ei, dar i-a zmuTi­­ și o prelungire de privilegii­ în condițiuni dezastroase pen­tru dînsul. Pentru ajutorul acordat sta­tului român în momente grele, Banca Națională și-a asigurat ca în­totdeauna, o dobîndă cămătărească. Și cînd așa stau lucrurile, „Indepen­­dența” în loc de a tăcea, se laudă încă cu ,meritele” Băncei Naționale? Aceasta e o îndrăzneală care nu ne miră însă pentru c a face parte din sistemul cu care operea­­să brătieniștii, de a preface im ,.merite” toate loviturile ce dau avutului public. Lauda aceasta adusă Băncei Naționale, i servește ,, Independenței” ca introduce­re pentru a scăpa incapabila direcție a Băncei, de răspunderea scandalului dela Bursă. Răspunderea aceasta ,,Independen­ța” o aruncă toată asupra d-lui Jipescu, v­ăzînd atîta înverșunare a elicei brătie­­niste împotriva sindicului Bursei, pare că acesta începe să ne devie simpatic, pentru că nu ne putem imagina dezinteresare, acolo unde­ combat Brătienii. De aceia cerem guvernului să facă an­­cheta cu toată rigurozitatea, să meargă pină la originea ei și să stabilească partea de răspundere ce revine d-lui Vintilă Bră­­tianu, care­­ s’a pus în posesia fotoliului ră­posatului Carada, crezînd că cu aceasta a pus mina și pe experiența, tactul și price­perea lui. Ad. V L’A PUS IX VISI­ARE:­­PIAÜACHUL PE 1S12 „Adeverul“ și „Dimineața“ ----------- 30 BANI EXEMPLARUL AL Ziarelor Anexarea! Italia e grăbită să consume nedreptatea! Așa­dar, văzînd că mai va pînă să se poată hazarda a îna­inta în interiorul Tri­­politaniei, — a decla­rat în mod oficial că a anexat această țară. Cu alte cuvinte Italia se culcă pe blana ur­sului din pădure.­­Ut Prin decret regal guvernul italian de­clară că a anexat o țară de două ori mai mare de­cît Italia și din care nu deține pînă acum de­cît pa­tru orașe și acelea cu înverșunare disputate. Dreptul internațio­nal supune anexarea acelorași condițiuni, cărora supune bloca­da. O blocadă pentru a fi recunoscută, tre­buie să fie efectivă. O anexare pentru a fi recunoscută trebuie să fie și ea efectivă. Alt­fel ori și cine ar putea să declare ane­xarea ori­cărei țări. Nimeni și nimic nu ar mai fi sigur în re­­lațiunile internațio­nale. Că Italia va mai tri­mite trupe pe lîngă cele pe cari le are in Tripolitania, nu poate San Giuiiano, Giolitti. echivala cu o anexare reală. Că un stet are forțe destule pentru a anexa în cele din urmă teritoriul altuia, nu poate echi­vala cu anexarea acestuia. Cîtă vreme sta­tul anexator nu posedă de fapt statul ane­xat,­ oricât de puternic ar fi el, pot in­terveni împrejurări cari să-l silească a se retrage din lupta ce a pornit­ o angajare a Italiei într-un război­i european, ar si­li-o desigur să abandoneze Tripolitania, dacă în acel moment operațiunile sale de ocupațiuune nu ar fi mai înaintate decit iit, astăzi. Italia poate proclama astăzi că vrea să anexeze Tripolitania. A preci­s a­­nexarea, cînd nu posedă decit exact a­­tîția kilometri în jurul a patru porturi, cît pot fi dominați de tirul tunurilor esca­drei,— este pur și simplu ridicol.­­ Cu toate acestea Italia a cerut chiar pu­terilor ca să recunoască anexarea și­­ cu mentalitatea care domnește acum în Eu­ropa, e probabil că va fi recunoscută. Cînd nu se mai respectă tratatele și con­­­vențiuni­le internaționale; cînd se tească,, fără a se provoca protestări, legile unui războiri civilizat ; cînd se aruncă, explozi­bile din baloane sub cuvînt că Italia n’a­ semnat actul umanitar care interzice a­­ceasta : — cine să se mai gîndească la res­pectarea dreptului internațional ? Ahmed Riza, președintele Camerei turcești, într’o scrisoare ce a adresat biroului socialist internațional din Bruxelles,, spune că pur­­­tarea Europei va face că în Turcia ,­se va pierde credința în civilizațiune și se va­­ forma convingerea­ că politica baionetei «.] cea mai bună”. De mult popoarele Euro­pei știm­ că dela guvernele lor nu su­ntțL poate aștepta respectarea civilizațiunii,] pentru că în locul legei și a dreptului­­ nu­ pus baioneta. [ «...— I cît dacă trecerea teritoriului r, altă su­ver­anitate, e consimțită prin ? v lat. Ane­xarea de fapt, nu e încă nici e.. ‘­­e­xare de drept. Și pentru un pa­s de și de drept, nu­ ajunge recunoa­șterea [­.­.terilor, ci trebue în primul rînd recunoașterea sta­tul­ui deposedat. Toate acestea sînt, se înțelege, teorie In practică tot forța decide și unei m ai uni efective militare, îî urmează măi Timi­d sari mai tîrziu­ recunoașterey ba­na insă nu a bel»pat efectiv T­ij..............a și bărbații de stat cari am­ angajat, cuvîntul regelui în această «vântură, am­ luat o­rigii răspundere. / Acum Italia treb­ue să desăvârșească o­­cupațiunea, orîcît de imense sacrificii de oameni și bani ar cere. Și va cere ! Dar faptul că în proclamațiunea care anunță anexarea, Italia se declară gata a trata cu Turcia și a­î da despăgubiri, arată că în­șiși autorii proclamațiunea, d niî Giolitti și San Giuliano, știmi ca anexarea e deo­­­camdată numai pe hîrtie ! ■ ■** E. I * m De altfel nu se cunoaște în istoro-­ j­ug­dernă cazul proclamărea unei anexării înainte ca ocupațiunea militară să fi fost complectă. Bosnia și Herzegovina, Kune­ba, anexate acum de curînd se aflai de fapt de mult în stăpânirea statelor anexa­­toare. Italia preiază precedentul unei a­­nexări, în realizarea căreia speră. Puterile vor recunoaște probabil atei­stă anexare. Cel mult se poate ca Anglia să aibă obiecțiuni de făcut. Dar cluzi­a principală este dacă Turcia consimte: In dreptul internațional modern nici o a­­nexare prin forță,nu are valoare legală dei ------------**------------­Lip Biiiirili­ui­i. I orga Diferendul grav, sari m­ai bine scanda­lul, iscat între comitetul central al Ligii I și secția giurgiuveană, a învederat, odată mai mult, ce roade dă amestecul d-lui Il orga în toate chestiunile, în toate insti­­i­tuțiile.. cari­ interesează direct poporul și­­ neamul nostru. Ca o axiomă, s’ar putea spune că e destul să fie amestecat de Ior­­m, undeva; pentru ca inacțiune să fie, iar lumea, orîcît de bine și de hotărît inten­ționata ar fi ea, să se îndepărteze cu dez­­­gust. Conflictul actual din sinul Ligii, constitue o adeverire­ perfectă a acestei a­­­firmări­ . Obîrșia diferendului, e congresul țin­ut astă vară la Craiova, iar vina lui cade întreagă asupra d-lui l­orga. Conducerea dezbaterilor și a lucrărilor a fost­ atît de lipsită de tact, iar rezultatul — din prici­na ,,șefului” naționalist—atît de nul, în­cît delegații giurgiuveni, abia întorși la căminul lor, am­ simțit nevoia de a spune adevărul, oricît de usturător ar fi fost el pentru conducătorii. Ligei centrale. Pre­ședintele secției locale, d. Parizianu, un avocat de frunte și un om de inimă, a scos un Buletin special și s’a rostit, cu demnitate, în ,,Notele și impresiile” sale, asupra congresului dela Craiova. Atît a fost de ajuns pentru ca d. Iorga,­­ marele responsabil, să se supere. După ce a încercat zadarnic să bage zîzanie între membrii locali, a recurs la trimiterea u­­nei delegații speciale a comitetului cen­tral la Giurgiu, ca să întrebe pe membri dacă „se solidarizează cu atitudinea d-lui Parizianu și a comitetului”. De rezultatul acestei intervenții cred că a rămas satisfăcut pe deplin. In adunarea de eli, unul din trimișii d-lui Iorga, arhimandritul Scriban, a ți­nut să declare textual că „în ce privește congresul de la Craiova, de el nu trebue făcut răspunzător comitetul central” , ceea ce însemnează, pe romînește, că vinova­tul care a zădărnicit lucrările congresului și a dezgustat pînă și pe cei mai toleranți, a fost enervantul domn Iorga. Iar vorbi­torii locali ai Ligei au­ ținut să condamne, cu curaj, „lipsa de tact și purtarea auto­­crată a d-lui Iorga”, a omului care a ză­dărnicit­ lucrările congresului, răpind „orice libertate de gîndire și de exprima­re a congresiștilor”, și neținînd seamă de nici una din propunerile lor. Ca încheere, majoritatea membrilor prezenți ai Ligei giurgiuvene a votat, pe față, pentru comitetul local, solidarizîn­­du-se cu atitudinea lui față de comitetul central, dus de naș de amestecatul în toate domn Iorga. Iar învățămîntul din dezbinările grave dela Ligă, e lezne de scos. Unde e d. Ior­ga, lucrurile nu pot merge decît așa cum merg la Ligă: de ando aselea. Din pricina hipertrofic­ eului, boala incurabilă din care suferă, d. Iorga e un Incurcă-Lume ideal. Oricine are nenorocul să fie o clipă alături de d-sa, trebue să renunțe, și la gîndire, și la cuvînt și la acțiune, într’un cuvînt, la persoana sa. Celui ce nu vrea să se încovone sub gre­utatea „autocra­ției” d-lui Iorga, nu-î rămîne decît să plece. Așa se explică dispariția „Semănă­­torului”: așa pustiul din jurul savantu­lui, omului politic și publicistului N. Iorga. Pretutindeni marele om a trebuit, fa­tal, să rămîie singur. T. D. - -------------**------------­ -------------**---------— J . să fim încrezuți, dar nu­ a permis să dis­­perăm”. In ce privește drepturile sfinte ale ro­­mnilor din Ungaria, talentatul orator le-a concretizat în următorul chip luminos: „Trebue să convingem pe toți că dacă ni se cere averea și viața pentru monar­c­ie, avem și noi dreptul să pretindem cele mai elementare îndreptățiri ome­nești. Avem drepturi și pretindem cu toa­tă hotărîrea: cultură, libertate și viață. „Trebue să convingem opinia publică și pe ocîrmuitorii acestei țări că fiind ce­tățenii statului, avem dreptul să pretin­dem respectarea atribuți­unilor firești ale fiecărui om modern­­.Trebue să dovedim lumei întregi că asemenea tuturor popoarelor civilizate, nu cunoaștem decît o singură cultură — cultura națională, o singură libertate — libertatea națională și vrem numai o sin­gură viață —viața națională”. Sub această formă concisă, plastică și sublimă se rezumă întreg programul po­litic al fraților noștri de dincolo, cari fără îndoială se pot mîndri cu conducători în­văpăiați și iluștri ca d-rul Maniu. Cînd un popor numără oameni cu su­prafață și inimă ca d-rul Maniu, n’are să se teamă de viitor, cu toată vitrejia și ne­dreptatea timpurilor prezente. I. Busn-Abrudeanu Rostul luptelor na­ționale de dincolo — Formula d-lui dr. Iuliu Maniu — vitele înălțătoare și pline de abnega­ție pe cari le duc < atîta îndîrjire frați noștri de pe uniți în­ contra ungurilor( asupritori,acorzi,iste relief ,figurai lu») ,­i Intu­ iastă b­unul. distins , al neamului nostru. Acestea este rul Iuliu Maniu, cunoscu­tul și emisier­ul advocat din Blaj, mem­bru în con., ai partidului național și su­fletul mișcării naționaliste de peste Car­pa­­ți. Caracter de linii mari, luptător ne­obosit și vecinic entuziast pentru marea cauză a fraților noștri, d-rul Maniu, prin spiritul său­ luminat și profund cu care privește eroica luptă națională dintre ro­­m­înî și unguri, întrupează cele mai fru­moase și mai justificate speranțe cari zbu­ciumă sufletul celor 3 milioane și mai bi­ne de romîni din regatul vecin. De aceea, de cîte ori d-rul Maniu vor­bește la întruniri publice, cuvîntul lui, adînc, sincer și cald, este ascultat cu sfin­țenie de întreaga suflare romînească, care țin discursurile lui substanțiale și pline de avînt prinde curaj și puteri noui pen­tru viitoarele lupte și sacrificii. Intr’un recent discurs din campania de întruniri publice în favoarea reformei vo­tului universal, eminentul fruntaș de peste munți a formulat cu următoarele cuvinte plastice și înălțătoare rostul poli­tic al luptelor romînilor din Ungaria: „Avem datoria să ne ridicăm simțul de demnitate națională, să ne cultivăm tra­dițiile mari, să ne încălzim de bogăția tre­cutului nostru și de măreția însușirilor sufletești ale poporului romînesc. Să ne inspirăm de viitorul mare al neamului romînesc. Să trăim viața noastră separată națională și să nu ridicăm idolilor străini altar în sufletul nostru. Să ne cultivăm limba, să lucrăm sîrguincios și să păstrăm­­ cu sîrguință ca să ne înmulțim bogățiile proprii și exclusiv ale noastre. " „Este adevărat că o astfel de luptă în­­­­tîmpină greutăți. Da?’ atunci cînd privim­­ ținta fericitoare, nu-a permis să simțim greutățile, pe cari le întîmpinăm în calea­­ ce duce la această țintă. Cu o fanatică­­ convingere a adevărului și a dreptății,­­ ce stă în cauza pentru care luptăm, trebue ’ să mergem înainte, cu nebiruita credință , că victoria va fi a noastră. Nu-î permis l- -a« Adeveri? rí «s-Tramwayul Adunarea generală a soc. tram­way­ului „La Trei Șleimî“ a fost amînată fiindcă nu s’a întrunit cțvorumul. Data viitoare se va putea ține fie chiar numai cu Cei Trei Frați! Totul în familie! Fără distanță. Un oficios al guvernului se întreabă in­dignat : cum se poate sa se creadă că gu­vernul cumpără conștiințele cu chitanță ? Așa­dar, să se știe: „fără chitanță!“ Asta e lozinca guvernului! Circulație In chestia tramwayelor circulă orice : cir­culă versiuni, circulă acțiuni, circulă no­țiuni, numai .. tramwayul nu circulă! _ Rigole H © ? --------------------------­ Scrisori din Ma.eedani«. Cine era mitro­politul ErmiSanos Grek^i­ja, 17 Octgm­brie — Presa gre­­ces­ fccu­­m toate țar­a­tel.:te :te­ greci­i dă un spectacol de orchestră nu se poe.'e mai duioasă și mai sentimentală. Simfo­nia e perfectă. Nici o notă discordante. Cauza e că o dramă teribilă a văzut lumi­na rampei : mitropolitul grec Emilianos, din orașul Grebena, a fost capturat acum două săptămîn­i — nu se știe de cine — și executat împreună cu un diacon al lui și cu călăuza de drum. Iată împrejurările în cari s-a petrecut drama sîngeroasă: mitropoliții greci au­ obiceiul canonic — pretind dînșii — să cutreere satele ce cad în raza păstorește­­lor administrații spre a-șî strînge birurile bisericești; or, locuitorii, în sentimentul lor de pietate, plătesc biruri marei bise­­ricî, recte reprezentanților altarului, du­pă cum plătesc biruri către stat. Situați­­unea priveligiată a arhiereilor în impe­riul otoman este arhi-cunoscută spre a reveni. Se poate, de altfel, defini în două cuvinte: biserica formează stat în statul osmanic.... Cum populațiunea creștină formează clientela de aur a arhiereilor greci, mi­tropolitul Emilianos, își făcea turneul so­lemn prin sate de două luni de zile. Doar in comunele romînești nu se arătase prin faptul că nu ne recunoștea ca națiune și­, ca biserică. La începutul lui Octombrie, mitropol­­tul Emilianos părăsise un sat grecesc, Si­­nidovo, ca să se ducă într’un alt sat, tot­ grecesc, Sudazi, amîndouă în raza orașu­lui Grebena. Cum mitropolitul nu era acompaniat, de soldați — și cauza stă în faptul că n’a­­vea de cine se feri — pe drumul dintre c ele două sate a fost capturat de o bandă de briganzi — și executat numai cu sui­­ta lui. După informațiunile pozitive, a fost e­­xecutat pe la asfințitul soarelui, aproape de satul Pleșia. Ziua următoare au fost ros­iți caii cu toate obiectele bisericești de valoare. Nimica n’a lipsit din obiectele de cltar. Cadavrele n’au fost găsite decît după Cronica teatrală de EMIL D. FAGURE TEATRUL NAȚIONAL.— Pentru iniiia oară : OMUL DE ALTA-BATAS(„Le vieil homme“) piesă în 5 acte de Georges de Porto-Riche, tradusă de d. I. Brătescu-Voinești. La noi, autorul piesei „Omul de altă­dată”, care s-a jucat aseară pentru întîia oară la Teatrul Național, este încă un ne­cunoscut pentru marele public. Și e cu­rios ca începem să-l cunoaștem prin ul­tima, deși sperăm că nu și cea din urmă, din lucrările sale. De altfel și la Paris a străbătut destul de greu. Numai după ce au obținut succese și au fost adesea re­luate, numai după ce Comedia franceză i-a refuzat unele piese, lucrările sale „Le Passé” și „Amoureuse” au putut pătrun­de în Casa lui Molière —și încă, chiar după aceasta, deși patrusprezece ani Por­to-Riche n’a mai dat nimic la iveală, Co­media franceză nu a căutat să-și asigure piesa sa „Le Vieil homme”, care s-a re­prezentat în Ianuarie trecut la teatrul Re­naissance. In cariera lui Porto-Riche e ceva din aceea a lui Henri Becque, iar în ce privește răbdarea lui de a lucra, a pre­lucra și cizela aproape cincisprezece ani la o piesă, cum a făcut cu „Omul de altă dată”, avem aci un exemplu care ne va explica poate răbdarea, conștiența și con­știinciozitatea celui mai mare dintre băr­bații noștri de litere și de teatru. Cara­­geale­.. In goana după succes și avuție a scrii­torilor la modă în Paris, cazul lui Porto- Riche are o semnificare cu totul deosebi­tă. Piesele sale sunt ale unui talent de o onestitate literară aparte. Ele sînt opera unui scriitor care vorbește numai cînd are de spus ceva, pentru care nu există porunceală, nu există cerere și ofertă, ci numai gestațiunea lentă a generosului și frumosului, frămîntat, în visuri și dureri, în bucurii și necazuri, ca o mamă geloa­să a-șî vedea pruncul dăruit cu toate da­rurile, orîcît sînge ar costa-o și oriei ar tortura-o venirea lui pe lume... Teatrul lui Georges de­ Porto-Riere, e considerat de mulți ca o cale nouă,des­chisă, în Franța, literaturei dramtice. Mai puțină acțiune și mai multă păran­­dere în fermentul sufletesc al acțiunilor și mobilelor vieței noastre intime, j Nu prin subiect, nu prin înnodarea scenelor, nu prin neprevăzut să lovim intelvența și să atingem inima spectatorilor, ci să­­pînd mereu, cît mai adine, in miȘerul patimilor noastre.Din acest punct de vedere, Porto-Rich­e se apropie mai mult de dramaturgii, ro­mancierii scandinavi și ruși, decît la cei francezi — fără însă a se depărta prea mult de forma și geniul stilului fracez Intr’o schiță consacrată figuri lui Porto-Riche de către Albert-Emile Sorel în „Essais de Psychologie dramaque”, găsesc această caracterizare a persi­agii­­lor lui de teatru, care va arunca o Jmim­ă folositoare și asupra acelora din Omul de altădată”. „Bărbatul și femeea nu sunt entiți ju­ridice: căsătoria păstrează fiecărui pati­mile lui, simțurile lui, sufletul și­ infir­mitățile sau noblețe lui; natura­­ păs­trează drepturile ei — și jură vi­tele schimbate, dacă leagă făptura sedă, nu prefac nici­de­cum ființele intime. Băr­batul rămîne amant; femeea vrea să fie amantă. Iată amorul în căsnicie; iată îm­preunarea peste care societatea și conven­­țiunile aruncă un văl”. In „Omul de altădată” sîntem tocmai în fața unei asemenea probleme. Căsăto­ria, indulgența și suferința femeii, nu îm­pedică pe soț, ca la patruzeci de ani, avînd un fiu de ș­asesprezece, să redevie totuși bărbatul ușuratic, aprins, necredincios, ca și altădată. Nimic extraordinar ca subiect — nesta­tornicia sexelor fiind veche ca lumea. Por­to-Riche amestecă însă un element nou, introducînd pe fiu, nu ca rival banal al părintelui, ci ca o tragică pedeapsă a soartei. Figura lui Michel Fonta­net din „Omul de altădată” e Don Juanu.1 cinic, care se caracterizează singur, cînd la exclamația amantei sale, d-na Allain, cum că n’a mai întâlnit așa tacîm de bărbat, răspunde: — Speța a dispărut! Nu mai sunt adevă­rați porci: sunt cel din urmă! Și în adevăr că e cel din urmă... dintre porci! Caracterizarea aceasta s’a tăiat fără rost în romînește. Cînd începe piesa în salonul transfor­mat în odae de lucru a fam­iliei lui­­ Fon­tanet —­ salon în care se petrec toate cele cinci acte ale piesei — Michel Fontanet, care a cheltuit în chip ușuratic peste o sută de mii de franci la Paris, e instalat în Vizille, lîngă Grenoble,­ ca proprietar al unei tipografii editoare. Ajutat de mun­ca neobosită a nevestei sale Tereza, de economiile avarului, septuagenarului, dar vecinii ștrengarului său socru, Chevas­­sieux și de sprijinul fiului sau Augustin, Michel Fontanet este de cinci ani de zile un soț plin de căință, față de aventurile sale necredincioase dar încă nelocuit de galanterie. Porto-Riche prezintă minunat în dialogul primului act căința aceasta de condescendență, dojana soției și mai cu seamă teama, presimțirea ei că omul de altădată ar putea reînvia. O carte de vizi­tă, aceea a d-nei Allain, anunță la sfîrși­tul actului întâi „dama de verde”, care va reînvia pe „omul de altă dată”. In actul al doilea d-na Allain venită pentru o zi, e instalată, în casa soților Fontanet; într’al treilea e tot aci... după trei săptămîni de zile — și Fontanet­e, iarăși „omul de altădată”, iar nevastă-sa, Tereza, urcă iar calvarul geloziei, pînă cînd observă că și fiul ei, Augustin, cu sau fără intențiune din partea ei, e prins în fustele și mrejele flușturatice­ parizie­ne, d-na Allain. Figura aceasta de pease­sprezece ani, a lui Augustin — spirit ro­mantic, melancolic, adăpat la izvoarele poeților și romancierilor — este iarăși, conform metodei lui Porto-Riche, carac­terizată astfel, psih­ologicește, de către mama lui. — De­ obște, ai o amantă înainte de a avea o pasiune. El are o pasiune înainte de a ști ce este femeea. Caracteristica e esențială și formulată magistral. In fața amorului tragic al acestui copil pentru amanta părintelui sau, gelozia de femee a d-nei s Fontanet e biruită de sufle­tul alarmat al mamei. Aceasta e fața nouă a conflictului, care capătă consistență abia în actul al pa­trulea. Mama se gîndește de acum la un singur lucru: lovitura pe care ar primi-o fiul ei, constatînd că iubește p­e femeea care se dă acum părintelui lui, să nu-i ucidă cum­ va! fat-o dar pe soția geloasă, ca mamă, La picioarele aceleia care i-a furat din nou credința soțului și implorînd-o să bage din seamă, să obție de la amant ceea ce­ea ce­ soție nu a putut obține dela soț: d.pur­­tarea lui pentru cîteva zile, ca astfel tină­rul Augustin să se mîngiia cu ideia că ta­tăl sau .” « amestecat în dragostea. !uî »

Next