Adevěrul, octombrie 1911 (Anul 24, nr. 7921-7951)
1911-10-26 / nr. 7946
> Anul XXIV-lea No 7946 FONDATORI ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCED ATA EXCLUSIVA Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER A Comp. M Strada Karageorgevici No. 18. —Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI I București, Strada Sărindar No. 11 6 Bani Exemplarul vs Miercuri 26 Octombrie DIRECTOR POLITIC CONST. MINLE Abonamente cu premii: I ®X.«ISO.— IW î?“î.................................................. . .........................................• » 6.~ * ^ Pentru străinătate prețul este îndoit. p S VX TELEFON: Direcția și Administrația No. 14/10 Redacția: cu Capitala „ 14/10 r» M Provincia „ 14/99 ■ teA »» Străinătata „ 12/400= •i»n Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții săi n + i» /V? J . > V*.. .ni— Redeschiderea Eonflictului sinodal Episcopul de Roman cere din nou să se facă lumină și dreptate - In zadar va susține guvernul că conflictul sinodal s’a închis prin ilegala și rușinoasa hotărîre dată de Sinod. O asemenea hotărîre nu poate să rămînă în picioare și cu siguranță că nu va răminea. In special demiterea episcopului de Roman din scaunul său, de către acei cari l’au acuzat și în acelaș timp l’au judecat, această demitere nu poate fi primită de toți acei cari tin ca să rămînă neștirbite măcar anumite drepturi ale parlamentului și ale puterei executive. Sinodul nu putea, sub nici un cuvînt, în baza nici unui canon, să demită pe un episcop ales de parlament și întărit de puterea executivă. Nici un canon nu poate suprima un principal constituțional, un vot al parlamentului, înainte de toate dar se indică această mare chestie: are dreptul sinodul să demită pe mitropolit și pe episcopi aleși de parlament și întăriți de rege? Altceva e caterisirea, pe motive de ordin pur bisericesc și altceva e demiterea pe motive de ordin politic, căci pentru motive de a descurca guvernul și de a înlătura o caterisire pe care chiar Sinodul acesta o refuză categoric, pe acest motiv s’a pronunțat în realitate demiterea episcopului de Roman. Nu se va găsi la noi partid sau om politic care să recunoască dreptul sinodului de a demite pe prelații aleși de parlament, căci dacă s’ar admite aceasta implicit s’ar recunoaște că există în țară o instanță superioară Corpurilor legiuitoare, o instanță care poate anula chiar un vot al parlamentului. Ori nu există după Constituția noastră o asemenea instanță. Regele dacă intră în conflict cu parlamentul, are prerogativa displrărei. Sinodul a intrat în conclct cu parlamentul fără a avea o prerogativă ca acea a suveranului. Un asemenea conflict de ordin constituțional nu s’a mai pomenit la noi, cu toate că suntem sub un regim constituțional fictiv. Dar de astă dată nici aparențele n’au fost salvate. Pentru trebuința cauzei, pentru că guvernul n’avea altă ieșire, fiindcă nu se putea caterisi episcopul de Roman și fiind că guvernul nu putea scăpa de mitropolitul primat fără a sacrifica și pe episcopul de Roman, care refuza să demisioneze, s’a recurs la un truc ordinar, adică la demiterea arbitrară și cu forța a episcopului Gherasim. Ei bine, nelegiuirea aceasta nu poate, să rămînă nepedepsită. Conflictul sinodal nu se va putea închide nici prin reforma legei sinodale, nici prin inventarea vreunui canon care să prevadă demiterea, prin nimic altceva decît prin anularea sentinței infame. * â L....... * Dar chiar dacă n’ar exista acest motiv pentru apărarea unui drept suveran al parlamentului încălcat de o instituție care la orice moment poate fi separată de stat, chiar dacă regele ar fi contrasemnat sentința infamă — ceea ce suveranul a refuzat — tot nu poate rămînea în picioare simulacrul de judecată scandaloasă și profund imorală care s’a desfășurat înaintea Sinodului. In ziua de azi societatea nu mai poate primi o judecată în care acuzatorii sînt și judecători — fapt, pe deplin dovedit nu se poate menține sentința cînd s'a dovedit că acei cari au dat-o s’au pronunțat mai înainte de a se face judecata, în] Sfîrșit nu se mai poate judeca în astfel de] condițiunî nici pe Pantelimon necum pe un episcop căruia fiindcă nu i-ai putut găsi o vină bisericească și fiindcă de mani înainte tu guvern ai căzut la învoială cu mitropolitul primat ca el să fie achitat și apoi să se retragă, iar episcopul de Roman să fie dat jos de pe scaunul sau fără a fi caterisit. Un astfel de tîrg, căci a fost un adevărat târg între guvern și Sinod, soluția și ultimele destăinuiri cu privire la recompensarea neprihăniților judecători dovedesc tirgul — o așa tranzacție nu poate fi azi consacrată și de aceea nu va înceta acțiunea până ce infama sentință nu va fi sfărâmată. .Episcopul de Romană n’a dezarmat. El cere mereu dreptate, o cere regelui, parlamentului, guvernului și chiar Sinodului. Acțiunea lui nu poate să nu fie sprijinită de oamenii civilizați și oricine va încerca s’o înăbușe, oricine va căuta să se ascundă în dosul formulei; așa a hotărît Sinodul și guvernul trebuie să respecte hotărîrea,—nu va reuși să acopere nici turpitudinele acelei judecăți, nici violarea celor mai elementare principii de justiție și de constituționalism. Conflictul sinodal rămîne deschis și episcopul de Roman are tot dreptul să se considere ca episcop în scaun și să nu înceteze a protesta pînă ce nu va dobîndi sau va cuceri anularea infamei sentințe. _ R* XT | _____ Anexarea Tripolitaniei Dri dimineață cînd mi-am citit nu pat telegramele asupra războiului, nu m-am putut opri să săr în sus și să țip». — Bravo idee ! Ce mai idee, faină idee, bravo idee! cum ar zice Catopol, dacă s’ar întoarce la teatru. Și mă gîndeam cum dracule le-a dat prin minte italienilor să anexeze Tripolitania ! Fiindcă așa e tocmai ce e mai simplu, la aia nu se gîndește omul! Adică ce mai trebuia trimisă flota și trupele, ca să fie înconjurate, măcelărite, respinse și făcute prizoniere în Tripolitania ? Nu era mai simplu dacă din capul locului Italia declara Tripolitania anexată ? Iaca eu. De clar de aci anexate la dosar Transilvania, Bucovina, Basarabia, Macedonia, anexele d-lui Haret împreună cu ale d-lui A. C. Cuza — și dacă mai e ceva anexez și restul. Toată această anexare mă costă un joc și o peniță Klaps! Pac. j&msi.-------------**-----------Banca Națională și Bursa „Independența” de aseară face pe două coloane elogiul Băncei Naționale. Ea nu numai că este o operă liberală, dar a salvat statul în condițiunile grele prin cari trecea acum cîțiva ani. Această afirmațiune este o îndrăzneală. Pentru a fi avitat statul cu câteva milioane. Banca Națională nu numai că la deposedat de acțiunile ei ce deținea și cari asigurau statului român controlul asupra ei, dar i-a zmuTi și o prelungire de privilegii în condițiuni dezastroase pentru dînsul. Pentru ajutorul acordat statului român în momente grele, Banca Națională și-a asigurat ca întotdeauna, o dobîndă cămătărească. Și cînd așa stau lucrurile, „Independența” în loc de a tăcea, se laudă încă cu ,meritele” Băncei Naționale? Aceasta e o îndrăzneală care nu ne miră însă pentru c a face parte din sistemul cu care opereasă brătieniștii, de a preface im ,.merite” toate loviturile ce dau avutului public. Lauda aceasta adusă Băncei Naționale, i servește ,, Independenței” ca introducere pentru a scăpa incapabila direcție a Băncei, de răspunderea scandalului dela Bursă. Răspunderea aceasta ,,Independența” o aruncă toată asupra d-lui Jipescu, văzînd atîta înverșunare a elicei brătieniste împotriva sindicului Bursei, pare că acesta începe să ne devie simpatic, pentru că nu ne putem imagina dezinteresare, acolo unde combat Brătienii. De aceia cerem guvernului să facă ancheta cu toată rigurozitatea, să meargă pină la originea ei și să stabilească partea de răspundere ce revine d-lui Vintilă Brătianu, care s’a pus în posesia fotoliului răposatului Carada, crezînd că cu aceasta a pus mina și pe experiența, tactul și priceperea lui. Ad. V L’A PUS IX VISIARE:PIAÜACHUL PE 1S12 „Adeverul“ și „Dimineața“ ----------- 30 BANI EXEMPLARUL AL Ziarelor Anexarea! Italia e grăbită să consume nedreptatea! Așadar, văzînd că mai va pînă să se poată hazarda a înainta în interiorul Tripolitaniei, — a declarat în mod oficial că a anexat această țară. Cu alte cuvinte Italia se culcă pe blana ursului din pădure.Ut Prin decret regal guvernul italian declară că a anexat o țară de două ori mai mare decît Italia și din care nu deține pînă acum decît patru orașe și acelea cu înverșunare disputate. Dreptul internațional supune anexarea acelorași condițiuni, cărora supune blocada. O blocadă pentru a fi recunoscută, trebuie să fie efectivă. O anexare pentru a fi recunoscută trebuie să fie și ea efectivă. Altfel ori și cine ar putea să declare anexarea oricărei țări. Nimeni și nimic nu ar mai fi sigur în relațiunile internaționale. Că Italia va mai trimite trupe pe lîngă cele pe cari le are in Tripolitania, nu poate San Giuiiano, Giolitti. echivala cu o anexare reală. Că un stet are forțe destule pentru a anexa în cele din urmă teritoriul altuia, nu poate echivala cu anexarea acestuia. Cîtă vreme statul anexator nu posedă de fapt statul anexat, oricât de puternic ar fi el, pot interveni împrejurări cari să-l silească a se retrage din lupta ce a pornit o angajare a Italiei într-un războii european, ar sili-o desigur să abandoneze Tripolitania, dacă în acel moment operațiunile sale de ocupațiuune nu ar fi mai înaintate decit iit, astăzi. Italia poate proclama astăzi că vrea să anexeze Tripolitania. A precis anexarea, cînd nu posedă decit exact atîția kilometri în jurul a patru porturi, cît pot fi dominați de tirul tunurilor escadrei,— este pur și simplu ridicol. Cu toate acestea Italia a cerut chiar puterilor ca să recunoască anexarea și cu mentalitatea care domnește acum în Europa, e probabil că va fi recunoscută. Cînd nu se mai respectă tratatele și convențiunile internaționale; cînd se tească,, fără a se provoca protestări, legile unui războiri civilizat ; cînd se aruncă, explozibile din baloane sub cuvînt că Italia n’a semnat actul umanitar care interzice aceasta : — cine să se mai gîndească la respectarea dreptului internațional ? Ahmed Riza, președintele Camerei turcești, într’o scrisoare ce a adresat biroului socialist internațional din Bruxelles,, spune că purtarea Europei va face că în Turcia ,se va pierde credința în civilizațiune și se va forma convingerea că politica baionetei «.] cea mai bună”. De mult popoarele Europei știm că dela guvernele lor nu suntțL poate aștepta respectarea civilizațiunii,] pentru că în locul legei și a dreptului nu pus baioneta. [ «...— I cît dacă trecerea teritoriului r, altă suveranitate, e consimțită prin ? v lat. Anexarea de fapt, nu e încă nici e.. ‘exare de drept. Și pentru un pas de și de drept, nu ajunge recunoașterea [..terilor, ci trebue în primul rînd recunoașterea statului deposedat. Toate acestea sînt, se înțelege, teorie In practică tot forța decide și unei m ai uni efective militare, îî urmează măi Timid sari mai tîrziu recunoașterey bana insă nu a bel»pat efectiv Tij..............a și bărbații de stat cari am angajat, cuvîntul regelui în această «vântură, am luat origii răspundere. / Acum Italia trebue să desăvârșească ocupațiunea, orîcît de imense sacrificii de oameni și bani ar cere. Și va cere ! Dar faptul că în proclamațiunea care anunță anexarea, Italia se declară gata a trata cu Turcia și aî da despăgubiri, arată că înșiși autorii proclamațiunea, d niî Giolitti și San Giuliano, știmi ca anexarea e deocamdată numai pe hîrtie ! ■ ■** E. I * m De altfel nu se cunoaște în istoro- jugdernă cazul proclamărea unei anexării înainte ca ocupațiunea militară să fi fost complectă. Bosnia și Herzegovina, Kuneba, anexate acum de curînd se aflai de fapt de mult în stăpânirea statelor anexatoare. Italia preiază precedentul unei anexări, în realizarea căreia speră. Puterile vor recunoaște probabil ateistă anexare. Cel mult se poate ca Anglia să aibă obiecțiuni de făcut. Dar cluzia principală este dacă Turcia consimte: In dreptul internațional modern nici o anexare prin forță,nu are valoare legală dei ------------**------------Lip Biiiiriliuii. I orga Diferendul grav, sari mai bine scandalul, iscat între comitetul central al Ligii I și secția giurgiuveană, a învederat, odată mai mult, ce roade dă amestecul d-lui Il orga în toate chestiunile, în toate instiituțiile.. cari interesează direct poporul și neamul nostru. Ca o axiomă, s’ar putea spune că e destul să fie amestecat de Iorm, undeva; pentru ca inacțiune să fie, iar lumea, orîcît de bine și de hotărît intenționata ar fi ea, să se îndepărteze cu dezgust. Conflictul actual din sinul Ligii, constitue o adeverire perfectă a acestei afirmări . Obîrșia diferendului, e congresul ținut astă vară la Craiova, iar vina lui cade întreagă asupra d-lui lorga. Conducerea dezbaterilor și a lucrărilor a fost atît de lipsită de tact, iar rezultatul — din pricina ,,șefului” naționalist—atît de nul, încît delegații giurgiuveni, abia întorși la căminul lor, am simțit nevoia de a spune adevărul, oricît de usturător ar fi fost el pentru conducătorii. Ligei centrale. Președintele secției locale, d. Parizianu, un avocat de frunte și un om de inimă, a scos un Buletin special și s’a rostit, cu demnitate, în ,,Notele și impresiile” sale, asupra congresului dela Craiova. Atît a fost de ajuns pentru ca d. Iorga, marele responsabil, să se supere. După ce a încercat zadarnic să bage zîzanie între membrii locali, a recurs la trimiterea unei delegații speciale a comitetului central la Giurgiu, ca să întrebe pe membri dacă „se solidarizează cu atitudinea d-lui Parizianu și a comitetului”. De rezultatul acestei intervenții cred că a rămas satisfăcut pe deplin. In adunarea de eli, unul din trimișii d-lui Iorga, arhimandritul Scriban, a ținut să declare textual că „în ce privește congresul de la Craiova, de el nu trebue făcut răspunzător comitetul central” , ceea ce însemnează, pe romînește, că vinovatul care a zădărnicit lucrările congresului și a dezgustat pînă și pe cei mai toleranți, a fost enervantul domn Iorga. Iar vorbitorii locali ai Ligei au ținut să condamne, cu curaj, „lipsa de tact și purtarea autocrată a d-lui Iorga”, a omului care a zădărnicit lucrările congresului, răpind „orice libertate de gîndire și de exprimare a congresiștilor”, și neținînd seamă de nici una din propunerile lor. Ca încheere, majoritatea membrilor prezenți ai Ligei giurgiuvene a votat, pe față, pentru comitetul local, solidarizîndu-se cu atitudinea lui față de comitetul central, dus de naș de amestecatul în toate domn Iorga. Iar învățămîntul din dezbinările grave dela Ligă, e lezne de scos. Unde e d. Iorga, lucrurile nu pot merge decît așa cum merg la Ligă: de ando aselea. Din pricina hipertrofic eului, boala incurabilă din care suferă, d. Iorga e un Incurcă-Lume ideal. Oricine are nenorocul să fie o clipă alături de d-sa, trebue să renunțe, și la gîndire, și la cuvînt și la acțiune, într’un cuvînt, la persoana sa. Celui ce nu vrea să se încovone sub greutatea „autocrației” d-lui Iorga, nu-î rămîne decît să plece. Așa se explică dispariția „Semănătorului”: așa pustiul din jurul savantului, omului politic și publicistului N. Iorga. Pretutindeni marele om a trebuit, fatal, să rămîie singur. T. D. - -------------**------------ -------------**---------— J . să fim încrezuți, dar nu a permis să disperăm”. In ce privește drepturile sfinte ale romnilor din Ungaria, talentatul orator le-a concretizat în următorul chip luminos: „Trebue să convingem pe toți că dacă ni se cere averea și viața pentru monarcie, avem și noi dreptul să pretindem cele mai elementare îndreptățiri omenești. Avem drepturi și pretindem cu toată hotărîrea: cultură, libertate și viață. „Trebue să convingem opinia publică și pe ocîrmuitorii acestei țări că fiind cetățenii statului, avem dreptul să pretindem respectarea atribuțiunilor firești ale fiecărui om modern.Trebue să dovedim lumei întregi că asemenea tuturor popoarelor civilizate, nu cunoaștem decît o singură cultură — cultura națională, o singură libertate — libertatea națională și vrem numai o singură viață —viața națională”. Sub această formă concisă, plastică și sublimă se rezumă întreg programul politic al fraților noștri de dincolo, cari fără îndoială se pot mîndri cu conducători învăpăiați și iluștri ca d-rul Maniu. Cînd un popor numără oameni cu suprafață și inimă ca d-rul Maniu, n’are să se teamă de viitor, cu toată vitrejia și nedreptatea timpurilor prezente. I. Busn-Abrudeanu Rostul luptelor naționale de dincolo — Formula d-lui dr. Iuliu Maniu — vitele înălțătoare și pline de abnegație pe cari le duc < atîta îndîrjire frați noștri de pe uniți în contra ungurilor( asupritori,acorzi,iste relief ,figurai lu») ,i Intu iastă bunul. distins , al neamului nostru. Acestea este rul Iuliu Maniu, cunoscutul și emisierul advocat din Blaj, membru în con., ai partidului național și sufletul mișcării naționaliste de peste Carpați. Caracter de linii mari, luptător neobosit și vecinic entuziast pentru marea cauză a fraților noștri, d-rul Maniu, prin spiritul său luminat și profund cu care privește eroica luptă națională dintre romînî și unguri, întrupează cele mai frumoase și mai justificate speranțe cari zbuciumă sufletul celor 3 milioane și mai bine de romîni din regatul vecin. De aceea, de cîte ori d-rul Maniu vorbește la întruniri publice, cuvîntul lui, adînc, sincer și cald, este ascultat cu sfințenie de întreaga suflare romînească, care țin discursurile lui substanțiale și pline de avînt prinde curaj și puteri noui pentru viitoarele lupte și sacrificii. Intr’un recent discurs din campania de întruniri publice în favoarea reformei votului universal, eminentul fruntaș de peste munți a formulat cu următoarele cuvinte plastice și înălțătoare rostul politic al luptelor romînilor din Ungaria: „Avem datoria să ne ridicăm simțul de demnitate națională, să ne cultivăm tradițiile mari, să ne încălzim de bogăția trecutului nostru și de măreția însușirilor sufletești ale poporului romînesc. Să ne inspirăm de viitorul mare al neamului romînesc. Să trăim viața noastră separată națională și să nu ridicăm idolilor străini altar în sufletul nostru. Să ne cultivăm limba, să lucrăm sîrguincios și să păstrăm cu sîrguință ca să ne înmulțim bogățiile proprii și exclusiv ale noastre. " „Este adevărat că o astfel de luptă întîmpină greutăți. Da?’ atunci cînd privim ținta fericitoare, nu-a permis să simțim greutățile, pe cari le întîmpinăm în calea ce duce la această țintă. Cu o fanatică convingere a adevărului și a dreptății, ce stă în cauza pentru care luptăm, trebue ’ să mergem înainte, cu nebiruita credință , că victoria va fi a noastră. Nu-î permis l- -a« Adeveri? rí «s-Tramwayul Adunarea generală a soc. tramwayului „La Trei Șleimî“ a fost amînată fiindcă nu s’a întrunit cțvorumul. Data viitoare se va putea ține fie chiar numai cu Cei Trei Frați! Totul în familie! Fără distanță. Un oficios al guvernului se întreabă indignat : cum se poate sa se creadă că guvernul cumpără conștiințele cu chitanță ? Așadar, să se știe: „fără chitanță!“ Asta e lozinca guvernului! Circulație In chestia tramwayelor circulă orice : circulă versiuni, circulă acțiuni, circulă noțiuni, numai .. tramwayul nu circulă! _ Rigole H © ? -------------------------- Scrisori din Ma.eedani«. Cine era mitropolitul ErmiSanos Grek^ija, 17 Octgmbrie — Presa greces fccum toate țaratel.:te :te grecii dă un spectacol de orchestră nu se poe.'e mai duioasă și mai sentimentală. Simfonia e perfectă. Nici o notă discordante. Cauza e că o dramă teribilă a văzut lumina rampei : mitropolitul grec Emilianos, din orașul Grebena, a fost capturat acum două săptămîni — nu se știe de cine — și executat împreună cu un diacon al lui și cu călăuza de drum. Iată împrejurările în cari s-a petrecut drama sîngeroasă: mitropoliții greci au obiceiul canonic — pretind dînșii — să cutreere satele ce cad în raza păstoreștelor administrații spre a-șî strînge birurile bisericești; or, locuitorii, în sentimentul lor de pietate, plătesc biruri marei bisericî, recte reprezentanților altarului, după cum plătesc biruri către stat. Situațiunea priveligiată a arhiereilor în imperiul otoman este arhi-cunoscută spre a reveni. Se poate, de altfel, defini în două cuvinte: biserica formează stat în statul osmanic.... Cum populațiunea creștină formează clientela de aur a arhiereilor greci, mitropolitul Emilianos, își făcea turneul solemn prin sate de două luni de zile. Doar in comunele romînești nu se arătase prin faptul că nu ne recunoștea ca națiune și, ca biserică. La începutul lui Octombrie, mitropoltul Emilianos părăsise un sat grecesc, Sinidovo, ca să se ducă într’un alt sat, tot grecesc, Sudazi, amîndouă în raza orașului Grebena. Cum mitropolitul nu era acompaniat, de soldați — și cauza stă în faptul că n’avea de cine se feri — pe drumul dintre c ele două sate a fost capturat de o bandă de briganzi — și executat numai cu suita lui. După informațiunile pozitive, a fost executat pe la asfințitul soarelui, aproape de satul Pleșia. Ziua următoare au fost rosiți caii cu toate obiectele bisericești de valoare. Nimica n’a lipsit din obiectele de cltar. Cadavrele n’au fost găsite decît după Cronica teatrală de EMIL D. FAGURE TEATRUL NAȚIONAL.— Pentru iniiia oară : OMUL DE ALTA-BATAS(„Le vieil homme“) piesă în 5 acte de Georges de Porto-Riche, tradusă de d. I. Brătescu-Voinești. La noi, autorul piesei „Omul de altădată”, care s-a jucat aseară pentru întîia oară la Teatrul Național, este încă un necunoscut pentru marele public. Și e curios ca începem să-l cunoaștem prin ultima, deși sperăm că nu și cea din urmă, din lucrările sale. De altfel și la Paris a străbătut destul de greu. Numai după ce au obținut succese și au fost adesea reluate, numai după ce Comedia franceză i-a refuzat unele piese, lucrările sale „Le Passé” și „Amoureuse” au putut pătrunde în Casa lui Molière —și încă, chiar după aceasta, deși patrusprezece ani Porto-Riche n’a mai dat nimic la iveală, Comedia franceză nu a căutat să-și asigure piesa sa „Le Vieil homme”, care s-a reprezentat în Ianuarie trecut la teatrul Renaissance. In cariera lui Porto-Riche e ceva din aceea a lui Henri Becque, iar în ce privește răbdarea lui de a lucra, a prelucra și cizela aproape cincisprezece ani la o piesă, cum a făcut cu „Omul de altă dată”, avem aci un exemplu care ne va explica poate răbdarea, conștiența și conștiinciozitatea celui mai mare dintre bărbații noștri de litere și de teatru. Carageale.. In goana după succes și avuție a scriitorilor la modă în Paris, cazul lui Porto- Riche are o semnificare cu totul deosebită. Piesele sale sunt ale unui talent de o onestitate literară aparte. Ele sînt opera unui scriitor care vorbește numai cînd are de spus ceva, pentru care nu există porunceală, nu există cerere și ofertă, ci numai gestațiunea lentă a generosului și frumosului, frămîntat, în visuri și dureri, în bucurii și necazuri, ca o mamă geloasă a-șî vedea pruncul dăruit cu toate darurile, orîcît sînge ar costa-o și oriei ar tortura-o venirea lui pe lume... Teatrul lui Georges de Porto-Riere, e considerat de mulți ca o cale nouă,deschisă, în Franța, literaturei dramtice. Mai puțină acțiune și mai multă părandere în fermentul sufletesc al acțiunilor și mobilelor vieței noastre intime, j Nu prin subiect, nu prin înnodarea scenelor, nu prin neprevăzut să lovim intelvența și să atingem inima spectatorilor, ci săpînd mereu, cît mai adine, in miȘerul patimilor noastre.Din acest punct de vedere, Porto-Riche se apropie mai mult de dramaturgii, romancierii scandinavi și ruși, decît la cei francezi — fără însă a se depărta prea mult de forma și geniul stilului fracez Intr’o schiță consacrată figuri lui Porto-Riche de către Albert-Emile Sorel în „Essais de Psychologie dramaque”, găsesc această caracterizare a persiagiilor lui de teatru, care va arunca o Jmimă folositoare și asupra acelora din Omul de altădată”. „Bărbatul și femeea nu sunt entiți juridice: căsătoria păstrează fiecărui patimile lui, simțurile lui, sufletul și infirmitățile sau noblețe lui; natura păstrează drepturile ei — și jură vitele schimbate, dacă leagă făptura sedă, nu prefac nicidecum ființele intime. Bărbatul rămîne amant; femeea vrea să fie amantă. Iată amorul în căsnicie; iată împreunarea peste care societatea și convențiunile aruncă un văl”. In „Omul de altădată” sîntem tocmai în fața unei asemenea probleme. Căsătoria, indulgența și suferința femeii, nu împedică pe soț, ca la patruzeci de ani, avînd un fiu de șasesprezece, să redevie totuși bărbatul ușuratic, aprins, necredincios, ca și altădată. Nimic extraordinar ca subiect — nestatornicia sexelor fiind veche ca lumea. Porto-Riche amestecă însă un element nou, introducînd pe fiu, nu ca rival banal al părintelui, ci ca o tragică pedeapsă a soartei. Figura lui Michel Fontanet din „Omul de altădată” e Don Juanu.1 cinic, care se caracterizează singur, cînd la exclamația amantei sale, d-na Allain, cum că n’a mai întâlnit așa tacîm de bărbat, răspunde: — Speța a dispărut! Nu mai sunt adevărați porci: sunt cel din urmă! Și în adevăr că e cel din urmă... dintre porci! Caracterizarea aceasta s’a tăiat fără rost în romînește. Cînd începe piesa în salonul transformat în odae de lucru a familiei lui Fontanet — salon în care se petrec toate cele cinci acte ale piesei — Michel Fontanet, care a cheltuit în chip ușuratic peste o sută de mii de franci la Paris, e instalat în Vizille, lîngă Grenoble, ca proprietar al unei tipografii editoare. Ajutat de munca neobosită a nevestei sale Tereza, de economiile avarului, septuagenarului, dar vecinii ștrengarului său socru, Chevassieux și de sprijinul fiului sau Augustin, Michel Fontanet este de cinci ani de zile un soț plin de căință, față de aventurile sale necredincioase dar încă nelocuit de galanterie. Porto-Riche prezintă minunat în dialogul primului act căința aceasta de condescendență, dojana soției și mai cu seamă teama, presimțirea ei că omul de altădată ar putea reînvia. O carte de vizită, aceea a d-nei Allain, anunță la sfîrșitul actului întâi „dama de verde”, care va reînvia pe „omul de altă dată”. In actul al doilea d-na Allain venită pentru o zi, e instalată, în casa soților Fontanet; într’al treilea e tot aci... după trei săptămîni de zile — și Fontanete, iarăși „omul de altădată”, iar nevastă-sa, Tereza, urcă iar calvarul geloziei, pînă cînd observă că și fiul ei, Augustin, cu sau fără intențiune din partea ei, e prins în fustele și mrejele flușturatice pariziene, d-na Allain. Figura aceasta de peasesprezece ani, a lui Augustin — spirit romantic, melancolic, adăpat la izvoarele poeților și romancierilor — este iarăși, conform metodei lui Porto-Riche, caracterizată astfel, psihologicește, de către mama lui. — De obște, ai o amantă înainte de a avea o pasiune. El are o pasiune înainte de a ști ce este femeea. Caracteristica e esențială și formulată magistral. In fața amorului tragic al acestui copil pentru amanta părintelui sau, gelozia de femee a d-nei s Fontanet e biruită de sufletul alarmat al mamei. Aceasta e fața nouă a conflictului, care capătă consistență abia în actul al patrulea. Mama se gîndește de acum la un singur lucru: lovitura pe care ar primi-o fiul ei, constatînd că iubește pe femeea care se dă acum părintelui lui, să nu-i ucidă cum va! fat-o dar pe soția geloasă, ca mamă, La picioarele aceleia care i-a furat din nou credința soțului și implorînd-o să bage din seamă, să obție de la amant ceea ceea ce soție nu a putut obține dela soț: d.purtarea lui pentru cîteva zile, ca astfel tinărul Augustin să se mîngiia cu ideia că tatăl sau .” « amestecat în dragostea. !uî »