Adevěrul, octombrie 1922 (Anul 35, nr. 11820-11850)

1922-10-28 / nr. 11847

r Am! XXXV. Ko. 11847 1 len enemptarrfl Hi loara tara ? lel exemplarul In străinătate C Slmbit 2« Octombrle 1022 ..„batori Í AL. V. BILDIMAN 1888—1897 tCK A ° i CONST, WILLS 1897—1927 Conservatorii la putere... în Anglie De câte ori se întâmplă în tuna din ţările mari şi civilizate câte un eveniment însemnat, avem obiceiul — care e foarte bun — să facem comparaţii între noi şi acea ţară, ca să vedem la ce punct al evoluţiei noastre am ajuns, căci mersul nostru este şi trebue să fie în funcţie de Occidentul european. Primul lucru ce-l constatăm cu prilejul retragerei dela putere a lui Lloyd George şi a partidului liberal, şi a înlocuirea lui la cârmă cu cel conservator, este că în Anglia schimbarea asta nu produce îngrijorarea care ar fi naturală într’o epocă aşa de adânc democratică cum e a noastră. Asta dovedeşte că acolo primează fondul şi nu forma, că etichetele ce şi le pun partidele, fie etichete vechi păstratedin vremuri imemoriale, fie etichete inventate de curând, nu înseamnă mare lucru. Dacă lui Lloyd George îi urmează conservatorii sau i-ar fi urmat socialiştii, înainte de toate stă pe picioare Anglia, stă poporul englez cu datinele şi cu interesele lui, stă o întreagă alcătuire de legi respectate, de tradiţii înrădăcinate, de interese vii, de realităţi numeroase, complexe şi solide pe care o schimbare de nume şi de denumire la guvern nu poate să le zdruncine din temelii de la o zi la alta, căci acolo arbitrarul e aproape necunoscut şi fantazia sau preocupările strict personale sau de gaşcă înlăturate din politică. Nu c’a fost întotdeauna ast-Seî, dar astăzi este aşa, anume ,în ziua în care masele populare au fost chemate la viaţa publică. Şi în Anglia masele nu sunt o ficţiune. De-aceia să nu vă înşelaţi a crede că frumosul şi substanţialul discurs pe care l-a rostit de adio Se, la cârmă şi de debut în opoziţie Lloyd George, discurs de care cititorii noştri au luat de sigur cunoştinţă, ar fi numai produsul unei inimi nobile şi al unei minţi bogate îrn idei generoase şi în vaste experienţe. Cu cincizeci de ani în urmă cel mai cuminte şi mai înaintat om politic englez nu l’ar fi pronunţat, fiindcă poporul nu fusese încă adus pe scena politică.Cine se mai întreabă încă — dacă mai sunt cumva de aceştia încă la ce slujeşte votul universal, va avea un răspuns hotărât şi o lămurire deplină în acest discurs al fostului premier englez, discurs determinat în mare parte de amestecul energic şi conştient al poporului în luptele de toate zilele, mari şi mici, încât, faptul că liberalilor le urmează la guvern conservatorii, are în Anglia o importanţă cu totul secundară, întrucât, în cazul cel mai rău, conservatorii pot să ţie lucrurile în loc, să nu facă nici o ispravă, dar nu vor putea să se atingă de nimic ce-a fost încorporat până în prezent patrimoniului public. In ţările occidentale, mari şi mici, conservatorizmul nu mai înseamnă în zilele noastre decât cel mult păstrarea a ce este şi nici de cum o dare înapoi. El nu mai e sinonim de reacţionarizm decât foarte rar şi Intr’o neînsemnată măsură. Aşa se explică clar de ce democraţia engleză nu se alarmează de revenirea la putere a conservatorilor. ' ■ * . , Să trecem acum la noi. Deabia la începutul educaţiei noastre cetăţeneşti, cu masse neformate încă suficient pentru viaţa publică, la noi reve- nirea unui vechiu partid la cârmă îngrijorează cu drept cuvânt, căci revenirea acestor partide nu se face prin libera voinţă a naţiunii, şi de-aceia rele nu au grija nici interesulsă-şi primenească cadrele şisă-şi schimbe sistemele şi ideale. Pe câtă vreme un englez 'de pildă priveşte aproape cu ’Indiferenţă succedarea partidelor la putere, ştiind că în ■mâna poporului stă în cele dinurmă determinarea politiceilor* ,un român e alarmat chiar. 1 A»*«»—• — . .ZT—" când unei formaţiuni ultraconservatoare ca cea averescană îi succedează una liberală, cu toate că după poreclă suflarea democratică, destul de generalizată şi la noi astăzi, ar trebui mai curând să se bucure şi să se liniştească. Căci la noi etichetele politice au o deosebită însemnătate, şi o au până într’atât, încât ele au ajuns să însemne tocmai contrarul de ce anunţă, situaţie infinit mai rea ca aceia de-a avea de a face cu partide categoric şi făţiş reacţionare. Noi nu suntem deci, din nefericire, nici măcar la punctul de-a putea să ne încredem în titulatura partidelor. De altmintreli e ştiut că mai în tot timpul de la 1859 la 1918, partidul liberal a fost aşa de reacţionar, încât cele conservatoare cu numele, ca să se poată deosebi de el, n’aveau altă eşire decât să fie ceva mai înaintate. - -• Acest paradox politic îl mai trăim şi astăzi. De-aceia când te uiţi la conservatorul guvern englez şi la liberalul guvern român te apucă jalea dacă eşti mai melancolic din fire, sau râsul dacă natura te-a înzestrat cu un caracter mai vioiu şi mai săltăreţ. Ce-aş putea ura ţării noastre este să aibă parte măcar de azi înainte, sub guverne liberale, de-o stare de lucruri fie şi pe-a zecea parte de cât va avea Anglia sub guverne conservatoare. li Teodorescu MfiZBflTNI Evrika 1 E o discuţie mare între guvernul nostru şi cele vecine cu privire la străinii expulzaţi recent de d. Voinescu. Nimeni nu vrea să-i primească. Expulzaţii întreabă: unde să stăm, domnilor? Afacerea îmi sugerează o soluţie genială: ce-ar fi dacă statele ar cădea de acord să facă în jurul graniţelor lor o regiune neutră, unde să plaseze pe „indezirabili“? Ar fi minunat. Mai întâi, s’ar asigura graniţele şi vămile. Unde mai pui că fiecare guvern ar putea să-şî plaseze în zona neutră toți adversari! incomozi ! Kix. Jtefecţionisifl O cesliune tre morali- Sate pufoStei In ultimele zile s’au produs două defecţiuni individuale în partidul ţărănist, s’au produs mai înainte şi una sau două în partidul naţional. Presa liberală, şi nu numai ea, ci şi unele ziare ale unor partide de opoziţie, jubilează. Li se pare că asemenea defecţiuni pot slăbi partidul în care se produc. Poate li se par© chiar că asemenea defecţiuni sunt o întărire a lor. Cât se înşeală. Opinia noastră publică are o atât de mare şi veche experienţă in această materie. Încât mai multe defecţiuni chiar nu o impresionează, şi, milt decât îşi pune celebra întrebare: cui prodesi, deşi o face pe româneşte şi în limbaplul adequat unei asemenea împrejurări. Mai mult, când demisionaţi! se ridică în Parlament r,o să arunce suspiciune asupra partidului căruia au aparţinut, fiara ce o face şi mai lamentabilă. „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător“ este unul din acele aforisme în care, moralitatea părţei din nină, nu atenuează imoralitatea părţei dinainte, dar care zdrobeşte persoana la care face aluzie. Dacă aşador cele câteva defecţiuni, sunt cu atât mai puţin băgate în seamă, cu cât eroii lor cântă să te puie mai mult în evidenţă prin aşa rise explication!— delaţiuni, fenomenul însuşi provoacă triste reflexii. Vrea să zică şi acest urât obicei al politicianismului din România veche, e pe punctul să fie reînviaţi imoralitatea aceasta a „câştigării" unor opozanţi slabi de înger, e vorba să fie salvată şi ea, peste focul curăţitor al războiului, în arena postbelică a politicianismului? Astăzi un deputat care demisionează dintr’un partid, pe lista căreia a fost ales,perele moralmente şi dreptul la mandatul ce deţine de vreme ce *neriiuirea mandatului său, au contat votările date intregei liste, prin urmare nu lui ca persoană, ci partidului pe lista căruia candida, semnului accent partid, programului lui Aşa că nici nu este imaginabil ca să te serveşti de un mandat obţinut în numele unui partid, pentru a lupta împotriva lui. In toate ţările occidentale eşirea din partid, implică neaparat şi ca o datorie de onoare, depunerea mandatului. Dar cum au ,să-l depute defecţioniştii noştri cari pentru a-i putea exploata mai bine, părăsesc gruparea şi trec la alta? Va trebui însă să se impedice o asemenea imoralitate. Și pentru că e vorba de a combate moravuri rolei, trebue ca la prima ocaziune să se introducă o dispoziție corespunzătoare in legea electorală. 8. Vî? In chestia Lupascu ' '. Am arătat cât de ciudat se prezintă chestia Lupescu. Primarul de Botoşani a fost depus. Oricine a avut deci dreptul să creadă că el a săvârşit hojii groaznice. Acelaşi primar a fost însă eliberat, după ce Camera de punere sub acuzare, nemulţumindu-se să chibzuiască asupra unor controverse juridice, a făcut o anchetă asupra fondului chestiunii. Oricine are deci dreptul să creadă că primarul de Botoșani nu a comis nici o incorectitudine. Am cerut de mai multe ori guvernului să spuie ce se petrece în această misterioasă afacere. Guvernul a tăcut. Acum, fiindcă un ziar a adus acuzaţii personal d-nul ministru al justiţiei, aşa promite că va vorbi azi. De unde rezultă că miniştrii noştri nu înţeleg să-şi facă datoria, dacă nu sunt siliţi în chip brutar. z. ...■..■■■.. Somnul liberal și partidul national Campania contra pardakă naţional, pe care guvernul a dus-o până acum prin mesa sa şi a transplantat-o erî şi în parlament, este tot ce se poate imagina mai nesocotit. Mai întâi că sapă tot mai mult prăpastia între partidul naţional şi guvern şi în loc de a duce la calmarea pasiunilor, le aţâţă şi mai mult, ceia ce numai un orbit de furie poate să creadă că e bine. Apoi însă chiar cele ce stau publicat în presa streină arată că în Europa toată lumea consideră partidul naţional ca reprezentant al populaţiuniei ardelene. Şi nm ar putea să fie altfel, când de decenii acest partid a fost identificat cu românimea din Ardeal, când el a proclamat Unirea, a prezidat la primele ei manifestări şi a guvernat Ardealul în grava perioadă de tranziţie ? La noi un ziar, un partid, un guvern chiar, mm arată pilda de faţă, poate contesta de azi pe mâine toate titlurile altui partid sau ale fruntaşilor săi, pe cari până mai era, le recunoscuse în mod solemn. Străinătatea însă, nu face asemenea salturi, ea care-i departe de patimile noastre politice şi de luptele la cari duc, ea care e în măsură de a fi exact şi obiectiv informată nu numai din presă, dar şi prin mijloacele şi pe căile ei speciale. De aceia e şi mai caraghios, când guvernul şi presa sa acuză partidul naţional că trimite în străinătate rapoarte păgubitoare ţatei. Ca şi când presa străină şi guvernele străine nu ar afla ce se petrece la noi, când noi aflăm ce se petrec în ţările lor şi ca şi când Lloyd George ar gândi să acuze pe Bonar Law sau acesta pe Lloyd George pentru ce spun reciproc despre politica lor şi aceasta anume fiindcă străinătatea ia notă şi comentează aceste spuse. Proclamaţia partidului naţional a fost un act public. Rostul ei a fost să aibă cea mai întinsă publicitate. Şi dacă ea, ca şi abţinerea ardelenilor de la încoronare, au păgubitărei, apoi aceasta nu poate avea explicaţia că au păgubit fiindcă străinătatea s’a ocupat de ele, ci fiindcă faptul în sine e cu adevărat grav. Şi apoi să mai judece chiar conducătorii partidului de la guvern altfel. Să zicem că partidul naţional a grefat abţinându-se de la încoronare şi a făcut-o fiindcă, cum sună vorba cea mai nouă, nu ştie să facă politică. Dar guvernul şi conducătorii partidului libere ştiu să facă politică, ei trebuiau să-şi dea seamă că abţinerea ardelenilor nu e o jucărie, şi în acest caz ei nu se vor putea sustrage răspunderea ce decurge din faptul că s’au încăpăţânat împotriva tuturor, a situaţiunei, a declaraţiilor hotărâte ale opoziţiei, a gravelor complicaţii orientale, a vremei chiar şi au făcut încoronarea, deşi ar fi avut atâtea motive, nu numai pretexte, pentru amânarea ei, spre a putea încerca apoi să o facă în condiţi mai favorabile. Aci. Oficiosul liberal a ajuns să ceară restrângerea libertăţii presei, pentru că l-a atacat o gazetă pe d. Jean Tehas. Răutăcioşii ar putea cere restrângerea libertăţii presei, pentru că-l laudă câte-o gazetă! Taxele mediciniştilor Soluţia care s’a dat mişcare studenţilor in medicină împotriva urcării ’exorbitante, a taxelor, nu poate fi socotită, ca satisfăcătoare. S’a dat oareşicare satisfacţie vechilor studenţi, rămânând ca noii înscrişi să plătească taxe mai urcate. Crede oare guvernul că după ce actualii studenţi îşi vor fi luat diplomele, nu va mai fi lipsă de medici în țară ? Este un fapt notoriu că satele noastre sunt aproape cu totul lipsite de medici. Actualul medic de plasă nu poate îndeplini decât un rol de inspector sanitar de plasă, deoarece are pe seamă 30-40 de comune. Când însă un ţăran se îmbolnăveşte de pneumonie sau când o ţărancă are o facere grea, ei simt aceiaşi nevoe de asistenţă medicală, ca şi orăşenii în situaţi analoage. Or,în această privinţă medicul de plasă, mereu pe drumuri, nu le poate fi de nici un ajutor. • Este adevărat că până acuma medicii nu prea aveau obiceiul să se stabilească la ţară şi se aglomerau la oraşe. Dar nu punând piedici studiului medicinei se poate repara acest neajuns. El are o cauză bine stabilită: starea de groaznică înapoere culturală şi mai ales materială a ţăranilor neoiobag. Reforma agrară este însă menită să aducă şi în această privinţă schimbări radicale. Ţăranul înstărit chiamă medicul dacă are nevoe, tot aşa cum contribue la clădirea de şcoli pe cari nu i le face statul. Este deci de presupus că de acum înâîrste medici ,vor găsi un larg câmp de activitate la ţară, unde vor avea clientelă particulară, ca şi la oraşe, duupă cum au şi colegii lor din ţările occidentale. Acuma este deci momentul când guvernul ar trebui să încurajeze cât mai mult studiul medicinei. In loc de aceasta, se urcă taxele, iar pentru a scăpa de mişcarea studenţilor, se acordă reduceri celor de azi, lovindu-se numai în cel de mâine. După părerea noastră, exprimată de multe ori, guvernul ar trebui să scutească cu totul de taxe pe studentă în medicină. Sau, cel puțin, să acorde scutiri de taxe acelor studenți cari s’ar obliga să practice un număr de ani la ţară sau în centre mai mici de 5—6000 locuitori. ’ . . . Facultatea de medicină necesită cheltueli atât de mari, în cât sumele ce revin din taxele studenţilor sunt cu totul neînsemnate faţă de ele. Şi nu este îngăduit să se pericliteze posibilitatea de îndreptare a stării sanitare a satelor noastre, pentru câteva sute de mii de Iei, ce s’ar putea încasa anual dela studenții în medicină. ———— ......in D. G. Carnetul nostru *mm sîntem• M A existat un anume V. A. Urechiă, om cu mari calităţi şi cu defecte. De sigur, cel, mai greu păcat al lui este că a dăruit Galaţilor o admirabilă bibliotecă, alcătuită din tot ce a avut el personal şi din ce a putut zmulge, cu sila, dela... generoşii donatori cari n’au reuşit să scape altfel de stăruinţele lui neobosite. . §i iată-i, pe bieţii gălăţeni, cu o teribilă belea in spinare: zeci da mii da volume, obiecte de artă, relicve istorice. Ce să te faci cu atâta „mardalite“ ? Timp de vreo zece ani subsemnatul a sâcâit lumea prin presă: hai să facem rost de local pentru nefericita bibliotecă, îngrămădită, prin sălile, coridoarele şi beciurile liceului local, a cărui viaţă ooi pune in primejdie, căci atâta noian de hârtie, ţinut In aşa condiţii, poate cădea oricând pradă imul incendiu — şi oraşul Galaţi e cel mai activ... focar da Incendii. Sunt 12 ani de când eu n’am mai scris un rând în această chestiune. Dar spaţiul de timp n’a rămas gol: au scris alţii, au scris mai bine, dar nu mai cu spor. Şi acum. In sesiunea extraordinară a Cameriî, d. Toni, deputat de Covurlui, ne-a spus in sfârşit ceva nou: biblioteca „Urechiă“ n’are local, îngrămădită In’ sălile, coridoarele și beciurile... -Așa suntem! C. G. i 0 şedinţa importanta a Camerei D urâtă manevră de politică internă, In locul unei manifestaţii naţionale Resursele politicianistui român sunt inepuizabile. După atâtea si atâtaa, câte s’au văzut în tara românească, iată şi o chestie, de raporturi internationale, transformată într’o manevră meschină de luptă internă, în scop de a lovi într’un partid adversar. După cele întâmplate, ori la Cameră, d. Iorga ar fi putut fi, la un moment dat, expus la mustrări de conştiinţă. Interpelarea d-sale privitoare la declaraţiile din Camera ungară, asupra încoronării, a devenit doar un prilej pentru liberali de a lovi în partidul national ! Noroc, că şi fără d. Iorga s’ar îi produs lovitura. D. Ioan Matei, odinioară membru în partidul national, stătea de strajă şi avea misiunea de a adresa interpelarea, daca cumva şeful naţionaliştilor n’ar fi luat’o înainte. Or cum, o zi urâtă de luptă meschină internă, cu atât mai urâtă, cu cât cel atacat nu era prezent. Contra partiduluî national in zadar d. N. Iorga s’a referit la declaraţiile d-l Mihai Popovici, apărute în „Dimineaţa“, şi cari ar fi trebuit să puie frâu atacurilor. In zadar d. Leonte Moldovanui, cu gesturi şi argumente masive, a reamintit Camerei, că în discuţie nu este partidul naţional ci Szilagyi şi guvernul ungar. Membrii majorităţii şi reprezentantul guvernului au" perzistat pe calea apucată "de a face proces ardelenilor. Că guvernul ţinea mult ca acest proces să aibă loc, era evident, l-a şi dat, amploarea cuvenită, pe banca ministerială toți miniştrii, în frunte cu d. Ionel Brătiau, minus dr, Alexandru Constanttinesai. In incintă un număr neobicmitit de deputaţi, toti porniți, a da dovada sfintei lor indignări în potriva actrimei partidului naţional, care ar fi furnizat argumente interpelatorul de la Budapesta. Succesul era venit însă — în ce priveşte partea de politică internă, căci atacurile erau lipsite de autoritatea morală necesară. Cei atacaţi nu erau prezenţi. In schimb succesul a fost desăvârşit în ce priveşte problema naţională în sine, aşa că guvernul trebuie să regrete amar că o atât de inimoasă şi vie manifestaţie a fost scoborâtă prin meschine mijloace de luptă internă puse în slujba unor patimi neinfrânate. Un discurs regretabil După d. Iorga, care în mod lapidar a menţinut formula că manifestările dela Budapesta nu merită decât dispreţul nostru, s’a urcat la tribună , Ioan Matei, depuat ardelean. Scriitorul de valoare pe care-l cunoaştem şi vorbitorul de talent din sesiunile trecute, n’a corespuns de astă dată așteptărilor. Vocea d-sale, lipsită de putere, nu se pretează la accentele cu care a urmărit a face apologia încoronărei, iar atacurile totdeauna violente, uneori brutale, îndreptate în potriva partidului național, sunau rău la urechea celor ce-și aminteau că nu simnt decât câteva luni de când d-sa a părăsit acest partid. Pentru d. Matei aproape n’a existat dezbaterile din parlamentul ungar. Pentru d-sa era la ordinea zilei chestiunea abtinerei partidului national dela serbările încoronării. In mod fatal dar discursul d-sale a fost lipsit de interes și un coleg și-a făcut drum pe lângă tribună, pentru a-i spune Să sfârşească. Un deputat ungar Fiind vorba de chestiuni în legătură cu Budapesta, reprezentantul din parlament al Uniunei maghiare din România a socotit util să ia cuvântul. D-l Sándor Iosef a venit dar la tribună. Discursul ce a pronunţat a constituit o surpriză şi prin exactitatea Deputat» au aplaudat în mod viu cuvântarea scurtă, dar cuprinzătoare a deputatului Sándor. Camera cere ca insistenţă să se dea cuvântul d-l Gavra Tripon, noul ales al Ardealului. La tribună apare un bătrân, cu înfăţişare modestă, liniştit în gest şi în vorbă, dar care, din prirmu moment, îşi vede succesul asigurat. Incontestabil că A. Tripon are mari calităţi şi va însemna ceva în rândurile celor ce am loc la tribuna parlamentului. Are miez, are darul vorbirei, are frumuseţea în gest şi intonaţie, şi posedă şi o netăgăduită abilitate. Discursul d-sale a însemnat, în fond, o vie filipică împotriva partidului naţional. In formă, însă, acel ce s’a declarat colaboratorul, timp de aproape 20 de anii, al comitetului naţional, staferit de orice atac şi pud cu seamă de orice violenţă. Nu-l cunoaştem pe d. Tripon dar ne prindem că a făcut studii fraze, româneşti — a vorbit, n’a citit—şi prin abilitatea cu care a reuşit să spue lucruri din cele mai gingaşe. D. Sándor Iosef a relevat manifestaţia de realitate a ungurilor din România, faţă de tron, cu ocazia încoronărei. Actul acesta a fost urmarea dictonului: să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Voim insă să dăm şi lui D-zeu, ceea ce este al lui D-zeu, în senzul ca să fim credincioşi ai nouei noastre patrii. Acestea depinde, însă, de diriguitorii tatei. Cerem, a spus d. Şandor, ca să se renunţe la sistemul: Divide et impera. Să fim lăsaţi a trăi ca unitate minoritară, nu fărâmiţaţi. De nu va fi astfel, a terminat reprezentantul ungurilor, vom şti să ne apărăm, nu pe sub pământ, nu în mod ocult, ci pe faţă, cu frahcheta maghiară notorie. Un debut interesant Se produce apoi intervenţia d-lor Leonte Moldovanu şi N. Iorga, — despre care am pomenit mai sus — după care d. Duca pronunţa o scurtă cuvântare, din care, însă, iarăş nu lipseşte tema argumentului servit duşmanilor prin manifestul partidului naţional. D. Duca urmăreşte şi obţine zgomotoase aprobări din partea majorităţei, prin declaraţia că cea mai mare pedeapsă nentru ardeleni ar fi reproducerea, în Cameră, a cuvintelor pronunţate de deputatul Szilagyi, şi că acest partid, lipsit de maturitate politică, va ispăşi într’o zi marea greşală comisă cu prilejul încoronărei. . Dar d. Duca mai spune un lucru care confirmă intenţia unui demers al guvernului. Citând cuvintele deputatului maghiar, prin care se spune că ungurii vor face tot ce Ie va sta în putinţă pentru a sfărâma actuala graniţă, ministrul de externe spune că aceste cuvinte au fost pronunţate în faţa unui guvern cu care suntem în bune relaţiunii pe baza unui tratat, care garantează această graniţă. Guvernul, a spus d. Duca, va face demersul necesar pentru a vedea dacă într-adevăr ameninţările la adresa României s’au produs şi speciale seminaristice, era atâta in acest caz, ele vor trebui să aibă consecînti. Deputafii aplaudă zgomotos, dar comentează vin natura demersului amintit de d. Duca blândeţe in loviturile cele mai grele şi atâta asprime în dojenele pur frăţeşti! D. Tripon a cerut ca toată lumea să recunoască paginele frumoase pe care partidul naţonal le-a înscris în istoria luptelor din Ardeal, dar a cerut in acelaş timp partidului naţional să recunoască cum că este astăzi în contrazicere cu sufletul poporului de dincolo de Carpaţi şi că mai cu seamă a făcut o mare greşală când nu s’a asociat la încoronarea, care a simbolizat triumful idealului naţional de veacuri. D. Tripon a fost ovaţionat. Primiţi ministru şi întreaga bancă ministerială al cui aplaudat. S’a cerut afişarea discursului. Daclarafiile d-lui Duca Scrutator 7 Chestia zilei Măsura In toate!SB« CALATORUL (sau... ce-a mai rămas dintrăn*sul)/ IIPati nenorocit! D-l TANCRED ■ Ei, nu mai exagera ii d-ta ai cuma ! „înşir te Mărgărite Asupra reluării poemului la Teatrul Naţional “ Pentru sărbătorirea celor 50 de ani de când Ion Petrescu slujeşte teatrul şi cultura naţională, prima noastră scenă a reluat, în condiţiuni de neatinsă realizare teatrală, poemul lui Eftimiu : „înşir’te Mărgărite“. Nu se putea face o mai bună a-legere pentru sărbătorirea celui mai românesc dintre cei 2—3 actori, cu adevărat mari, ăi teatrului nostru. Cea mai răspicat românească dintre operele definitive, ale, dramaturgiei naționale era potrivit să încadreze omagiul ce datoram lui Ion Petrescu. Jumătatea de veac pe care talentul si vajnicii acestuiactor au trait-o, e epoca însăşi de întemeiere a teatrului, sunt deci 50 de ani în aspră încordare şi în jertfă de erou. Petrescu i-a trăit, și-a nutrit cu hotărîrea lui, i-a picurat din sufletul lui zi cu zi şi ceas cu ceas.. Nu i-a străbătut, — i-a făcut.'Sunt ai lui, îi are ca o trofee de glorie pe spetele lui voi.»,• r v nice... . Nu ştim dacă el a cerut sau dacă direcţia,, foarte frumos inspirată, a ales pentru slăvirea acestei cariere de viteaz al artei, opera, care sintetizează, în cuprinsul şi armonia ei, originalitatea întreaga a, fanteziei colective româneşti. S-a săvârşit prin această ‘ întovărăşire a maiestuosului jubileu cu farmecul de nebiruită , tinereţe al lui „Insir’Ice Mărgărite“, o faptă estetică reconfortantă. Să mulţumim celor ce-au pus-o la cale şi au împlinit-o cu atâta ştiinţă şi pietate. *. „Insir’te Mărgărite“ este, negreşit, capodopera risipitorului talent al lui Victor Eftimiu. Este simfonia integrală, deplină, a fanteziei şi gândirei populare, pe care Alexandri a pregătit-o. Eftimiu a prins-o într’un elan de vibrare, de puritate, de măreţie, cari l-au ridicat, în clipele când a cântat-o acum cincisprezece ani, la bucuriile supreme ale celor ce au fost aleşi să fie, rareori, translatorii cuvântului şi frumuseţii, veşnicului. Ales a fost Eftimiu ca să spună întreg şi româneşte, tot românescul povestitor în care se unesc din veac în veac sufletele alor noştri, solidar. A fost iel precipitat al poruncii lui Alexandri, al sugestiei din Călin a lui Eminescu, al întregii generati de scriitori cari au ştiut că marea operă nu se poate naşte decât din aceste isvoare primare ale inspiraţiei : poveştile populare. „Inşirile Mărgărite“ e concentrarea basmelor româneşti într’un tot dramatic şi distilarea lor în idee şi înţeles. .Lupta dintre Făt- Frumos şi Smeul-Smeilor, încadrată între nunta fantastică a celor trei fete de împărat şi veracitatea comică a naivităţii ţărăneşti, e simbolul luptei eterne dintre urmăritorul înşelat al idealului mincinos şi urmăritul biruit al realităţii duşmane... Victor Eftimiu a sleit genul acesta teatral, în cuprindere ca şi în realizare poetică. Oricine a mai vrut să cerce după el, n’a putut ieşi din caracterele, mai mult sau mai puţin isteţe, ale pastişei. Aşa cum după Cyrano oricine, chiar versificatori ca Zamacoîs, n’au mai putut face nimic nou în teatrul aventuriî romantice şi al preţiozităţii sentimentale !* „Insîr’te Mărgărite“ a fost reprezintat Miercuri în condifiuni excepţionale, — şi nu e acesta numai un cuvânt de obişnuită hiperbolă. In decorurile lui Pojedaieff şi în costumele schiţate de acest mare pictor de teatru — pe care păcat e că teatrul Naţional nu la putut reţine în ţară — opera lui Eftimiu a găsit, după 15 ani, cadrul ce i se cuvenea. In jurul lui Petrescu, blândul, glumeţul Alb-Impărat, a fost Demetriad ca Smeu al Smeilor, Grigorescu-Tuchi, şi tot tineretul scenei : Atanasescu, Vraca, Baldovin, Duţulescu, etc. D-na Agepsina Mapri, cea mai bună zicătoare de versuri din teatrul de azi, d-nele: Gusti, Mărculescu, Maria Zimniceanu, Zizi Petrescu, au adăogat o înţelegere iubitoare minunatului spectacol. Mâna inspirată a d-lui Vasile Enescu s’a văzut incertitudinea şi unitatea desfăşurării reprezentaţiei. Dem« Theodorescu .