Adevěrul, martie 1923 (Anul 36, nr. 11969-11999)

1923-03-28 / nr. 11996

V Salvaţi magistratura! r­ • Rrts prise» sS arfttam pria a­aert articol «rftnațiwnea materială în car* se gfiaesc astăzi a­­postolii tmei h­arti terţ tuni fundamen­tal« din țara. 8’a aorte prea mult, B*a vorbit de «Oameni destul, s*a acţionat In do­­ajwna, tn favoarea ameliorării eoar­­ied magistraţilor pentru a mai fi ne­cesar să revenim spre a dovedi încă odată «i a mai spune tocă un cuvânt la această dureroasă dar delicată Cheetlune. Intervenţia directă a magistratu­­leî prin­ diferite delegaţii, ce s’au prezentat guvernului pentru a-şi ex­pune doleanţele, demisiunile deo­camdată izolate ale unor distinşi magistraţi; articolele scrise da chiar membrii magistraturii, cu strigăte sincere de durere şi desnăde­jde — vezi şi articolul­ documentat şi obiec­tiv scris de un distins magistrat Traian Romiatus Scriban, de la oco­lul Herţa-Dorohoi, apărat în revista „Palatul de Justiţie“ de ori, anul VI, Na 8 — sunt fenomene îngri­jitoare şi grave, cari trebuesc să dea de gândit, nu numai nouă avo­caţilor cari prin felul profesiunii noastre practicând efectiv avocatu­ra, conlucrăm toată ziua cu aceşti apostoli ai dreptăţii, ci şi ori­cărui bun român care se îngrijeşte de soarta acestei ţări, şi de prosperita­tea ei. Jmtiţia regnonim fwidamenhtm. «i — s‘a zto ea drept cuvânt, şi a­­ceasta maximă Îşi are mai mult­ea ori când aplicaţiumea astăzi, când patimile clocotesc, când ne­dreptatea şi ticăloşia cuprind pe mulţi, cari lăsând la o parte morala şi cinstea profită de timpurile tul­buri, ca o consecinţă a cata-en­ternu­lui din care am eşit Cei ce au urechi de auzit să pudă. Astăzi mai mul ca ori­când este o necesitate imperioasă de a avea o magistratură integră şi indepen­dentă, subordonată numai interese­lor superioare ale statului, iar nu in­tereselor de partid sau poliicicia­ni­s­­mui lui veros. In contra acestui din urmă sistem practicat cu atât cinism de politică şi politicianism, trebue să se ridice t­ot românul pentru a salva — cum o cer chiar membrii ei — instituţiur­nea magistre­turei şi a justiţiei. Să­ nu uităm că unul din cele mai de Alex, mavrojanii puternice idealuri, cari ţin legate o naţiune aste „Dreptatea“. Pentru a garanta această „Drep­tate" şi mai mu­lt, primul pas ce trebue de făcut înainte de orice şi cu preţul ori­cărui sacrificiu, este a asigura magistraţilor existenţa de toate zil este şi un bum trat Cu retribuţiunile de astăzi faţă de scumpetea ce se accentuiază zilnic este a li se cere a se sacrifica până la exterminare, fără a se putea sal­va prestigiul şi principiul de inde­pendenţă şi imparţialitate de care magistratura trebue să fie îngrădi­tă cât mai mult. Iată de ce noi conştienţi de rolul precumpănitor şi frumos al acestei nobile instituţiuni în stat, la avertis­mentele eloquente ale membrilor ei, către guvernul ce ne cârmueşte şi care nu-şi prea dă seama până în prezent că trebuiesc satisfăcute, ne asociem sincer şi cerem cu tărie ca apostolilor dreptăţii să li se facă cât mai grabnic „dreptate“, căci mai pe urmă să nu fie prea târziu! "Alexandru Mavrojanul avocat I 118*9 | leg simpani. mn ittafi lara 2 lel exemplaral tu strälnätde Mieworl 28 Martie 192* Adevărul fondato­r ! AI­ V. BELDIMAN 1888—1897 R . CONST. MILLE 1897—1920 Conclavul liberal, căci Par­lamentul s’a transformat pen­tru această ocazie, într’un con­clav, până la­ care nu ajungea nici un fel de protest, şi nu răzbea nici un fel de argu­ment, — a votat Constituţia- Declaraţiunile cetite de o­­poziţia democrată, au definit caracterul moral al acestui act Constituţiunea votată nu este ««presiunea voinţei cinstite a poporului român- ea a fost res­pinsă de cele mai populare partide ale ţărei, respinsă de partidul naţional care a întru­pat timp de 70 de ani voinţa ardelenilor, respinsă de majo­ritatea actualilor parlamen­tari basarabeni. Ea nu are tă­ria morală, care este indispen­sabilă legiferărei de temelie a ■României Mari. întreg edifi­ciul Juridic al Statului român, apare, cu o asemenea temelie, clădit pe nisip. v- • *' * #■ 9î totuși, se pare, că cu con­junctură politică actuală, po­porul român va fi chemat să trăiască, cel puţin o bucată de timp, sub regimul acestei Con­­stituţiuni, că primul rege al României Mari, şi cu dânsul armata şi corpul funcţionă­resc, vor jura s’o apere şi s’o respecte­. In alcătuirea eî, ea este un amalgam de cele mai curioase contraziceri. Pe când pe deo­parte cuprinde reacţionara dis-C e a unei restrângeri a li­­ţei presei, care coincide cu suprimarea acesteia, — ea înregistrează pe de alta o a­­devărată revoluţiune în mate­rie de proprietate, căci îi re­fuză garanţiile esenţiale şi lasă cale liberă complectei sale des­fiinţări. Pe când in r­aterie de libertate individuală lasă cale liberă tuturor abuzuri­lor, ea rezolvă una dintre cele mal mari şi mal grele proble­me, o problemă care a turbu­rat o jumătate de secol viaţa noastră publică şî a otrăvît-o şî falsificat-o în aşa chip, în­cât nici în clipa în care capătă o soluţiune legală, nu conte­neşte a ameţi spiritele, a ali­menta patimile şi a oferi oca­­zîune de a se agita, pescuito­rilor în apă turbure. Vorbim de chestia evreiască.­­ Şi asemenea contraziceri s’ar maî putea cita multe, dacă cele de maî sus nu ar fi suficiente pentru a arăta că Constituţia se resimte în chiar conţinutul ei, de condiţiunile anormale în cari a fost votată. Aceste condiţiuni anormale, vor for­ma păcatul originar al ei. In chiar clipa în care guvernul se găteşte s’o puie în aplicare, opoziţia îi contestă lui şi, prin consecinţă, operei sale, legali­tatea. In chiar clipa în care noua Constituţie e vorba să treacă din domeniul vorbelor, în cel al aplicaţiunilor reale, opoziţia, care, date fiind rădă­cinile ce le are în popor, cum au dovedit necontestat alege­rile, este şi va fi o putere consi­derabilă declară că o consideră ca nulă şi neavenită, şi că, ori­când va veni şi ea la cârmă, ori­când va avea fie şi numai în Parlament puterea de a o face, o va anula şi înlocui cu alta. Dacă am crede că avem încă de a face cu vechile noastre partide istorice, evident că ne am atribui mare însemnăta­te acestor declaraţiuni. Ne-am pune cenuşă pe cap şi ne-am pregăti pentru o lungă şi grea luptă, în scopul de a re­cuceri libertăţile pierdute şi drepturile sfeterisite. Dar cre­dem că avem în faţa noastră partide cinstit democratice, pntru câri puterea nu e nimic, dacă nu o pot întrebuinţa în­tru restabilirea dreptului şi pentru biruinţa libertăţei, cre­dem că avem în faţa noastră partide cari spun ce cred şi cred ce spun şi cari nu sunt capabile să-şi vândă credinţa pentru portofolii ministeriale. Şi atunci trebuie să constatăm că Constituţia votată în ase­menea condiţiuni, nu poate a­­vea trăinicie, nu poate dăinui multă vreme. * * * Dar chiar dacă ar fi­ să ne înşelăm, ne-am putea înşela numai asupra oamenilor, nu a­­supra ideilor înseşi. Democra­ţia, o necesitate vitală pentru ţara noastră, nu poate accepta această Constituţiune, care, numai prin faptul că conţine acel mizerabil articol care su­grumă libertatea presei, a­­meninţă de fapt toate dreptu­rile şi libertăţile cetăţeneşti! Democraţia va duce lupta în orice caz şi cu orice preţ şi ea poate fi convinsă că la capătul acestei lupte, stă biruinţa. Adeverul Demonstrațiile de Duminică Armata șarjâind, înapoi !— knobhhhbwhk tmjmenosMaatsmzan­ r © Ittee nenorocită Este aceea a organizării unei manifestaţii cu tămbălia şi cu de­legaţi din provincie cu prilejul promulgării nouei Constituţii. Mai întâi fiindcă nu-i motiv de chef şi bucurie, fie ele făcute şi de coman­dă în mod oficial, prin oameni a­­duşi cu arcanul şi cu banii noştri­ Asemenea lucruri nu mai impresio­nează astăzi pe nimeni, în special pe cei condamnaţi să ia parte la ele, He din spirit de partid, He de teama puternicilor zilei. In al doul rând ar­e să se sfi­deze adevărata opinie publică, a­­ceea pe care r1o pun la cede şi la canon prefecţii şi n’o transportă gratis căile ferate pentru ca să o­­spăteze din fondurile secrete. In adevăr, ci o asemenea manifestaţie lipsită de orice entuziasm şi de ori­ce spontaneitate, opoziţia poate foarte lesne răspunde cu o contra­­maifestaţie plină de spontanei­tate şi încărcată până în gură de indignare. Vrea guvernul să des­­lănţm războiul civil ? Nu că una din părţi, cea guvernamentală, ar fi gata la incăerare ci mai curând gata de fugă, dar ne temem că gu­vernul va căuta s’o sprijine de la­ spate cu baionetele.­­Si atunci Doamne fereşte! Să presupunem că cei­­ ce al­­cătuesc astăzi opoziţia ar fi la câr­mă şi ar avea ei ideea nenorocită de­ a organiza o manifestaţie ofi­cială pentru cine ştie ce lege vo­tată, fie chiar bună şi democrati­că. Cum ar primi oare partidul li­beral o asemenea mascaradă ? De­sigur că prin protestări violente şi, la ocazie, cu htd­dmli. Şi ar avea dreptate. De ce dar pune la cale ceea ce­ ar desaproba la alţii, ce fo­los înţelege să tragă dintr’un pro­cedeu care în mod fatal pretează la ridicol şi e menit să provoace râsul şi indignarea în opinia publi­că? In al treilea rând, presupunând, prin imposibil, că manifestaţia gu­vernamentală ar­e tot aşa de im­punătoare şi de sinceră ca şi cele opoziţioniste, mui-şi dă seama gu­vernul că, într’un asemenea caz, chestia fiind supusă controversei s’ar impune ca ea să fie tranşată de ţară în mod calm şi cugetat, a­­dică prin alegeri generale? Contramanifesta­le oficiale duc fără ghes la asemenea rezultate, a­­dică la o clarificare prin vot. Stra­da agitată din două părţi de­odată implică apropiata pronunţare a ur­nelor pentru ca să fim axaţi. Vrea guvernul aceasta? L­T. i (GttlfX eontivnaTOR ta pag. n-a 41i l.So*or: Plagiatul d-lui meu: Organizaţia de „Ex nihilo, nihil fit“. increţia. De natura Rertim Is­toria Românilor se împarte în două perioade : înainte, şi după d. Guza. Până la el, noi nu am avut ceea ce germanii numesc „ein Kul­turmensch“, adică un om care să exceleze în ceva. Un individ care, într’o anumită ramură , de activi­tate, să fi întrecut pe toţi tovarăşii săi dki alte ţări. D. Gitza a fost acest om. Până la el, Plagiatul ntt atin­sa** îndrăzneţii® culmi la cari a ncr»­de D. I. SUCNIUM­ Cuza (Ediţia ll-a).»¥. Stă. credit în România, ştiut să se înalţe Iscălitorul cărţii „Despre Poporaţie". S’au localizat — fără a se arăta an­tena — piese de teatru din scoarţă în scoarţă­ Dar acestea nu erau de­cât încercări sfioase; d. Cuza, autorul memorabilelor prele­geri asupra Devastării, a devastat o „poporaţie” întreagă de scriitori. D-lui Socor trebue să-i mulţu­mim nu numai pentru ce a făcut în 190. Intr’adevăr, d-sa a mers cu împlinirea datoriei până la capăt Şi-a zis că virtutea naţiona­lă specifică României este Uita­rea. Şi atunci, după 12 ani, d. Socor a scos o nouă ediţiune a lucrării sale­ In aceste împrejurări a fost re­tipărită o carte pioasă, care dove­deşte cu o dreaptă trufie că şi noi am avut oameni, cari, în speciali­tatea lor, nu au fost întrecuţi nici­odată, de nimeni, de nicăierea. * * *■ Recitind „Plagiatul d-lui A­l. Guza“, avem neîncetat bănuiala că visăm­ . Cum poate cineva să împin­gă lucrurile atâta de departe . De la un capăt la cellalt al cărţii sun­tem obsedaţi de silueta elegantă a celor două coloane în cari, la dreapta, se perindă, cinematogra­fic, tot ce gândirea economică a a­­vut mai strălucit, iar în coloana din stânga regăsim, neclintit, surâză­tor, împăcat cu sine, pe acelaş, şi crrtereu acelaş­i. C Cuza, oglindă­­ credincioasă şi întrupare vie a fru-­­ mosului adagiu franţuzesc : „Ies besux esprits se rencontrent". . Reamintim cititorilor dramaticul conţinut al broşttrei d-lui Socor-In partea întâi, se analizează de­­monstraţiunile şi argumentarea d-lui Cuza­ în cea de a doua con­cluziile. Partea întâi trebue citită. Ea nu poate fi reprodusă, pentru bunu­l motiv că se compune exclusiv din alăturarea textului original şi a traducerei, vorbă cu vorbă, a tex­tului din „Poporaţia“­şi partea a doua, d. Socor plea­că de la anumite condiţiuni de lup­tă, pe cari le pusese însuşi adver­sarul. Iată ce scria d. Cuza cu privire la lucrarea sa: „Cine voeşte să dovedească, nu „că lucrarea mea ar fi un­ plagiat, „ci chiar numai că e lipsită de ori­­­ginalitate, are datoria să arate, în „mod precis, cu­ citaţiunea isvoa­­­relor : I). „Ca s’a găsit cineva înainte de „mine pare să considere ca o pro­­­blemă ştiinţifică contrazicerile do­vedite asupra teoriei lui Maltas“. La aceasta, d. Socor arată locul într’o lucrare a lui Nitti, unde, la fel ca la d. Cuza, este întocmit un tablou, în care sunt rânduite sis­tematic toate contrazicerile de care vorbea d. Cuza, precum şi câte­va citaţii din Robert von MoM în acelaş sens. II­. A doua condiţie pusă de d- Guza: „Că altul, căutând să-şi dea sea­ma despre cauza acestei contrazi­ceri, a aflat-o la antagonismul din­tre fondul de idei adevărat şi for­ma greşită" (e vorba de teoria lui Malthus).­ Drept răspuns, d. Socor citează­­ pe Maurice Block : „Nu e vorba de mai marea sau mai mica exactitate a expunerea u­­nui autor, ci de stabilirea unui­­ a­­devăr, care degajat de unele im­perfecţiuni de redacţie, a obţinut a­­dez­iunea din ce­ea ce mai convinsă a oamenilor compet­inţi­, Sau pe Everett: „Concluzia d-lui Malthus e rigu­roasă. Eroarea trebue să fie în pre­mise. O descoperim uşor dacă vom­ compara forma pe care acest au­tor a dat-o raţiona..' i . ' i său“­Sau Nitti: „Deşi se întemeiază pe un fapt adevărat la esenţa lor, ele sunt gre­şite în formă“. Sau Cossa, sau atâţia alţii! III). A treia condiţii de pusă de d. Cuza : ,,Că legea poporaţiei, aşa cum...“ dar e de prisos a mai cita. La toa­te cerinţele d-lui Cuza, d. Socor răspunde cu citaţii, iar comenta­riile cari le întovărăşesc, nu slu­jesc, ca de obiceia, să forţeze ana­logia. Textele sunt prea limpezi, prea identice­ Dar tocmai de aceea, este nevoe de comentarii cari să­ mai varieze monotonia unei veşni­MOTTO: D­l Ionel Brătianu a adus vechei constituţii, la Cameră, omagiul său „de pietate şi recunoştinţă”. Are şi dreptate, căci existenţa răposatei con­­stituţii n’a supărat pe liberali decât o singură dată, când au surprins „mâini criminale” răs­pândind-o între ţărani ! »••• C. Brătianu,­­ şi d. C. Dissescu iau o fizionomie morală prin contrastul opiniilor La întrunirea tic Duminică de la Dacia d. N. Brânzeu, fost prefect de Argeş, fost liberal şi fost intim al d-lui Ionel Brătianu, şi-a îngăduit cruzimea de a aminti unde păreri de acum câţiva ani ale primului ministru, punându-le faţă în faţă cu­ părerile­-­ale de azi- E vorba de opiniile d-lui Ionel Brătianu, la aceste două epoci, despre d-nii Iu­­liu Man­iu şi C. Dissescu. Cum amintirile d-lui Brânzeu sunt cu deosebire interesante atât pentru caracterizarea politicianis­mului român cât şi pentru construi­rea fizionomiei morale a primului ministru. 1« reproducem aci. •» * * „In 1911 — spunea intimul de o­­dinioară că şefului liberalilor multă lume din Ardeal se strânsese la Blaj unde urma să zboare Vlai­­cu cu aeroplanul construit de el Au venit şi români din regat, şi printre alţii şi d. Ionel Brătianu, căzut recent de la putere­ Şeful liberalilor s’a întreţinut ci­tând cu mai toţi fruntaşii româ­nismului ardelean aflaţi în Blaj. La întoarcere — continuă d- Brân­zea — l am putut vedea pe d- Bră-­­tianu la Viorica şi l’am întrebat de impresiile pe cari i le-au produs ro­mânii ardeleni­Iată ce mi-a răspuns d. Brătianu: — îndeosebi m-a impresionat mult d. Iuliu Maniu. E un om de mare valoare, care ar putea " mi­nistra în oricare ţară occidentală". Se ştie ce e astăzi d. Maniu pen­tru d. Ionel Brătianu : un simplu a­­vocătel de la Blaj, un incapabil, o nulitate lipsită de orice pricepere politică ! * * * D. Brânzea a povestit apoi altă amintire, una referitoare la opi­niile d-lui Brătianu despre d. C. Dissescu. „In 1916 — a spus d. Brânzea — în momentul când nu intrasem încă în .-acţiune, am avut prilejul să stau de vorbă cu d. C. Dissescu. Fos­tul takist, care făcuse de curând o călătorie prin Ardeal şi se în­torsese entusiasmat, îmi spunea : — Am un singur ideal: să luăm Ardealul şi să obţin în el un post de subprefect. Dacă-l vezi pe d- Brătianu, spune-i că aceasta e su­prema mea dorinţă: să fii subpre­fect prin părţile Făgăraşului sau Braşovului. Văzându-l peste câteva zile pe d. Brătianu, i-am împărtăşit acest ideal al d-lui Dissescu, care pe vre­mea aceea nu era încă liberal. Dar iată ce mi-a răspuns d. Bră­tianu : , — Dissescu ? Nu e vrednic să fie în Ardeal nici măcar notar !“ Se ştie însă că d. Dissescu a tre­cut apoi la liberali şi omul, care, după aprecierea şefului partidului liberal nu era bun nici măcar de notar, e astăzi... autorul Constitu­ţiei liberale! Şi iată cum, graţie amintirilor d-lui Brânzeu, d. Ionel Brătianu, voind să caracterizeze pe d-nii Ma­niu și Dissescu, s’a caracterizat pe sine în cea mai urâtă ipostază de politician pătimaș. PAN. 9? !& apir&sa LIBERTATEA PRESEI” de Const. GRAUR Editura „Adeverul" NAZBATII Iar! Eu vă spun drept,, fraţilor, că m’am dus la directorul meu şi i-am spus: - Iar ? —- Da e, dragă Kix ? - Iar ! - Dragă Kix, ai tnebunit. In ce mă priveşte, îmi fac datoria să răsuflu şi aici­. Uite cum stă trea­ba, fraţilor. E un confrate în­ Bucu­reşti care e foarte nemulţumit de existenţa noastră, — aşa, din dezin­teresare şi din patriotism! Singura lui preocupare serioasă e să pân­dească ora apariţiei noastre şi, cum apărem, cum ne ia la verificar­e... Şi ne muştrulueşte, fraţilor,ca ceva te­ribil, ceva de ţi-e mai mare mila de noi. Văzând că-i boeluc, eu ca om milos, am zis­ alor mei : hai, dragă, să nu-i mai dăm ocazie ! Acum două zile, confratele ne-a certat teribil pentru că am publicat un interview cu un ministru; și în­­chipuiți-vă: azi avem încă unul... Iar, iar !... Kix. Chestia proprietăţii a Camer­ eluităcri în Cameră a apărut un strigoii). Acesta a fost d-l Istrate Mices­­cu, decanul avocaţilor din Ilfov. ^ Strigoiul a cutezat ca, în această Cameră atât de democratică, să ia apărarea proprietăţei, ba s’o ia chiar cu patimă, — ba s’o ia chiar cu succes. Fiindcă în această Cameră în care se jura atât de zgomotos în numele democratiei, în care toate suliţele se ridică numai pentru de­mocraţia cea sfântă, d-l Istrate Micescu a izbutit să aibă parte de numeroase aplauze pornite toc­mai de pe cele mai democratice fotolii. Incoh­cienţa epocei pe care o trăim, epocă în care­„agitaţia“ e marea virtute a zilei este emi­nent caracterizată prin această antiteză : aceiaşi oameni cari îşi roşesc palmele aplaudând propo­ziţiile ultra-democratice, au găsit soluţia conciliatoare pentru ca să poată aplauda şi pe apărătorul ve­hement al dreptului de proprietate. Dar să vedem ce a spus d-1 Mi­­cescu. D-1 Micescu a spus că toate e­­pocile revoluţionare s’au distins prin aceea că au atentat la „drep­tul“ de proprietate. Cred că d-1 Micescu a exagerat şi a greşit. A exagerat fiindcă nu „toate“ revoluţiile s’au atins ori măcar s’au preocupat de dreptul proprie­­tăţei. Au fost revoluţiuni pur poli­tice în multe ţări, precum revolu­ţia de la 1848, în Franţa, în Ger­mania şi la noi, precum revoluţia care a adus unitatea Italiei, care n’au avut în vedere postulate so­ciale. Cred că d-l Micescu a citit proclamaţia Comitetului revoluţio­nar de la 1848 în care se afirma respectul dreptului de proprietate. A greşit când a făcut confuzie între remanierea compoziţiei şi a repartiţiei proprietăţei şi negarea principiului proprietăţei."Bine­înţe­les a proprietăţei individuale. Când d-l Micescu, în discursul rostit la Cameră, a spus că nu ne putem orienta după cele ce se pe­trec în Rusia, a făcut, fireşte, alu­zie la proclamarea principiului co­munist al proprietăţei colective. Se înţelege că proclamarea proprie­­tăţei colective, adică desfiinţarea pentru toată lumea a proprietăţii in­dividuale, este un atentat la „drep­tul“ de proprietate. Insă faptul trecerei proprietăţei dintr’o mână în altă mână, în schimbul unei răsplăţi echivalente, formulată cu expresia de mult consacrată, „o dreaptă şi prealabilă despăgubire“, — nu se aseamănă nici pe departe cu un atentat la dreptul de pro­prietate. Când o revoluţiune — aşa după cum s’a întâmplat în Rusia — de­cretează desproprierea, adică ră­peşte oamenilor avutul lor, fără a li se da în schimb echivalentul, fi­reşte că în acest caz, s’a înfăptuit un atentat la dreptul de proprie­tate. Dar când pentru fie­care va­loare expropriată, omul expro­priat primeşte în schimb o contra­valoare reprezentată prin altă ma­terializare a avuţiei, dreptul de proprietate n’a fost întru nimic jicnit. Exemplu : X are un hectar de pământ care, după prețul curent, valorează 20.000 lei. Statul pentru motive de utilitate publică sau so­cială, îl deposedează dar îi plătește în schimb 20.000 lei, valoarea exactă a pământului expropriat. Este aci cazul atentatului la dreptul de proprietate ? Ar fi arbitrarul dacă exproprie­rea silită nu s’ar face pentru un caz de utilitate generala recuno­scută de societate; cât timp, însă, motivul exproprierei este admis prin consimţimântul public, atenta­tul la un drept omenesc nu există. D. Micescu, însuşi, a prezentat un amendament în care, susţinând dreptul de proprietate, a admis exproprierea ca fiind legitimă, da­că e făcută pentru un număr de cazuri precum : căile de comuni­caţie, salubritate, apărarea naţio­nală, etc. Prin urmare, admiţând posibilitatea exproprierei silite pen­tru­ un număr de cazuri definite, d-sa a recunoscut că, întrucât ex­proprierea e făcută in Schimbul ui­nei drepte și prealabile despăgu­biri, ea nu însemnează că dreptul de proprietate în sine ar fi atins. Dar dacă acesta este principiul, eu întreb întrucât acest drept ar fi expus unui atentat distrugător dacă, celor 4 cazuri de exproprie­re legitimă s’ar mai adăuga un al cincilea ? Constitutiune care prevede expro-­ prierea subsolului se poate face pc ^ o altă bază, dar nu pe baza aten- I tatului la dreptul de proprietate Este de discutat dacă motivul in­vocat de guvern spre a susţine naţionalizarea subsol­ul­ui poate constitui un caz de utilitate pu­blică. Există, în adevăr o imperioasă necesitate ca subsolul să fie naţio­nalizat ? Sunt valabile argumen­tele prezentate de către guvern pentru a obţine articolul din noua Constituţiune care decretează na­ţionalizarea ? Iată adevăratul teren al unei dezbateri posibile. Cât priveşte, însă, despre a­­tentatul la dreptul de proprietate noi mici vedem. Ceva mai mult, ca democraţi, oameni de ordine şi partizani ai proprietăţei individuale răspândită în cât mai multe mâini, nici nu putem primi formula d-lui Micqiot a proprietătei etern infam­ibilejt CONSTANTIN BAC­AI. B­ASA ------------------------------------------­ Cri­met o­r­nost­rit Din nereîji prii Au trecut zilele babei, putem spu­ne că am scăpat de iarnă, deci, cu capricioasa noastră crimă n’ar fi nici o mirare să ave­n o nouă ediţie da timp riguros toc­ma­i de sărbătorii* Paştilor, aşa de timpurii anul acesta Noi bucureşteni! am ieşit din iarnă ca dintr’o imensă şi prelungită bar de noroi. Graţie ploilor cari s’au ţi­nut lanţ şi graţie mai ales... rezer­vei escesive a administraţiei­­comunale care n’a vrut să se atingă de străzile oraşului, am bălăcit prin noroaie, noi pietonii, săptămâni de zile în­­şir. Dar a dat Dumnezeu de au stat ploile, s’au svântat­ noroaiele şi am aruncat galoşii la magazia de rebut. Acum însă, altă pacoste. Nu m­ai a­­vem noroaie, dar avem praf cu ne­miluita. Toată atmosfera e turbure, ca în tablourile d-lui Aricescu, din pricina prafului care dă peisagiului bucure­­ştean o culoare cenuşie îmbâcsită. Hotărât lucru, Bucureştii sunt un o­­raş nelocuibil. Din noroaiele iei aci, am trecut de a dreptul în praful în­e­­căcios al primăverei. Am spus primăvară, deşi noi ro­mânii nici de primăvară n’avem parte. Trecem deadraptul dol£ iarnă la vară,“dela frigul siberian la căl­dura sudică. Dacă, însă, împotriva climei noa­stre extreme nu­ putem nimic, nu tot aşa stau lucrurile cu­­ praful aşa de vătămător sănătăţii. O gospodărie comunală înţeleaptă şi cu miji­dice suficiente ar şti să ne scape şi de a­­ceas­­ă pacoste. Ne ducem cu nuntea la câteva oraşe occidentale pe cari le cunoaştem şi ale căror străzi’ au aspecte de saloane, aşa de curate sunt. Problema^ prafului e mult maî se­­rioasă decât pai’o. Căci praful acesta e agentul principal de transmisiune al germenului tuberculozei, ‘căreia bucureştenii îi plătesc un tribut e­­xorbitant. Avem acum în capul pri­măriei un medic. Nu găseşte d­na că Bucureştii au şi o problemă a prafului! ■ I. N. TELEFOANELE NOASTRE Direcţia 57/72 Centrala 6 67 şi 46/71* Secretariat«1­24/73 a«s3qp«3

Next