Adevěrul, mai 1924 (Anul 37, nr. 12350-12373)

1924-05-06 / nr. 12353

t­L ■4­ X­X . Odată cu întoarcerea d-lui Io­nel Brătianu de la Florica, oficio­sul guvernului publică două co­municate menite să clarifice două incidente însemnate de politică externă, cari se iviseră în ultimul timp. Incidentul cu anunţata şi con­tramandata vizită a primului no­stru ministru la Constantinopol şi incidentul provocat de presa sâr­bă cu ocaziunea executărei acor­dului de delimitare din Banat. •1t In ce priveşte călătoria la Con­stantinopol, comunicatul este în­soţit de prea multe flori literare, cari nu adaugă nimic la claritatea lui şi-l reduc din însemnătate. In esenţă el spune că voiajul d-lui Brătianu la Constantinopol avea să aibă un caracter de pur agre­ment, că prin urmare nu avea să aibă nici un caracter politic. Ca dovadă pentru aceasta el invoacă faptul că a fost deajuns o mică indispoziţie a doamnei Brătianu, pentru ca acea călătorie să fie contramandată. Noi nu avem cu­vânt­ să bănuim această dovadă şi s-o luăm sub lupa critică. Trebuie însă să menţionăm că ea nu va impune presei engleze şi italiene care a brodat combinaţiuni poli­tice asupra vizitei primului nostru ministru, căci ea a atribuit chiar indispoziţiei invocate acum, pre­cum şi stricăciunilor vaporului „împăratul Traian“, invocate mai înainte, caracter diplomatic. Comunicatul privior la vizita d-lui Ionel Brătianu nu cuprinde insă numai această parte de des­­minţire, adică negativă. El cu­prinde şi o parte pozitivă referi­toare atât la politica noastră spe­cială faţă de Turcia, cât şi la prin­cipiile generale ale politicei noa­stre externe. „Nici vizita proectată şi nici con­tramandarea ei — spune comunica­tul — nu e de natură să schimbe ni­mic din relaţiunile amicale pe care guvernul român este doritor să le aibă cu Turcia şi pe cari e mulţumit să constate că le împărtăşeşte şi guvernul otoman“. Guvernul turc trebuia să se spuie, căci cel otoman nu mai există. Dar în afară de acest lap­sus calami, partea aceasta a co­municatului e destul de clară. El lasă să se înţeleagă că între Bu­cureşti şi Angora a fost un schimb de vederi, care a dovedit că am­bele părţi sunt doritoare să între­­zb­ relaţiuni amicale. * Dar comunicatul nu se opreşte aci. El constată că aceste rela­ţiuni ,,nu implică şi nu comportă nici una din acele intenţiuni şi acte, cari dau prilej de vorbă pre­sei din ţară şi din străinătate“. Evident că e vorba de acele in­tenţiuni şi acte, cari au dat prilej de vorbă presei din ţară şi din străinătate. Să notăm în treacăt că presa noastră a comentat nu­mai ştirile din străinătate în ipo­teza că ar putea fi adevărate. A­­cum când comunicatul acesta ofi­cial ne spune că nu au fost şi nu sunt adevărate, înţelegem că nu există şi nu poate să existe între România şi Turcia, nici un fel de acord, convenţie, sau tratat de a­­lianţă, afară doar de acordul că guvernele ambelor ţări sunt do­ritoare de a avea relaţiuni ami­cale reciproce, în vederea menţi­­nerei păcei. Căci comunicatul încheie cu o declaraţie asupra politicei gene­rale a României, pe care orice de­mocrat de or­ şi unde, nu o va putea înregistra decât cu cea mai mare satisfacţie. Această declaraţia, a cărei notă fundamentală reapare și în co­municatul privitor la campania presei iugoslave, de care ne ocu­păm în alt articol, sună astfel: „Politica României, indiferent de guvernele cari o reprezintă, este hotărît îndreptată spre pace. In orice împrejurare ea se va afirma cu energie în acest sens, în care, în afară şi pe deasupra oricăror combinaţiuni şi tratate, România colaborează cu toţi acei care sincer urmăresc acelaş scop“. Mai lămurit şi în acelaşi timp mai semnificativ nici nu se poate. Şi pentru frumuseţea şi eficacita­tea în afară a acestei declaraţii am fi dorit ca redactorul comu­nicatului să fi rezistat tentaţiunei de a face literatură. Sincerus «sa Un mic bilanţ După întoarcerea primului ministru Ce dovedeşte tragi-comedia măsurilor anticomuniste Raporturile noastre cu Turcia Două comunicate ale guvernului anul XXXVII. No. 128S3 2 [fl eamplann m flwa tara lel exemplarul to străinătate Adevărul / AL. V. BALDIMASI 1888—1887 X CONST. HILLE 1897—1990 Aproape toţi comuniştii arestaţii eficace. Comuniştii arestaţi sunt a­­au fost puşi în libertate , printre a-i coperiţi de o n­ouă aureolă. In faţa ceştia se află şi cel mai de seamă­­ păturilor de jos ei apar încă odată dintre ei, d. Gh. Christescu, fostul deputat. Cei câţiva cărora li se im­pune încă odihna Văcăreştilor, vor fi, de­sigur, eliberaţi şi ei, căci pre­lungirea detenţiunii lor — numai a lor — ar fi pur şi simplu ridicolă. Şi acum, ajunşi la acest stadiu al luptei dintre statul organizat — sau pretins astfel — şi himera comunis­tă, putem cerceta dacă atitudinea noastră faţă de această chestiune a fost sau n’a fost justificată, ca oameni cari sufăr pentru idealul lor, ceea ce constituie un izvor de simpatie şi admiraţie. Mai mult , prezintându-se ca apărători ai le­galităţii şi ai demnităţii civice, apă­rători cu sacrificiul persoanei lor — căci au făcut greva foamei ca pro­test împotriva arestării ilegale — ei şi-au câştigat, incontestabil, un me­rit pur cetăţenesc, dincolo de sfera restrânsă a doctrinei lor, atrăgân­­du-şi aprobarea şi a oamenilor cari în nici un caz n’ar îmbrăţişa comu­nismul. Cauza unei categorii infime, a devenit astfel o cauză generală. Comuniştii s-au pomenit deci cu au­toritatea considerabil sporită. Este exact ce-am prevăzut. Şi în toată vremea asta, pentru că am căutat să împiedicăm o ab­surditate, am fost insultaţi de presa oficioasă, care ne prezintă ca susţi­nători ai comunismului! E ridicol ! Nu susţinem comunismul pentru simplul cuvânt că nu suntem co­munişti. Şi nu suntem comunişti pentru că nu vedem în comunism soluţia posibilă a problemei sociale. Noi avem nevoie de o bază socială realmente democratică, şi comunis­mul este prin excelenţă antidemo­cratic, cum o şi mărturiseşte cu toată francheţa. Nu tăgăduim — fe­rească Dumnezeu! — reaua credin­ţă a presei oficioase; dar este evi­dent — şi aceasta poate fi o cir­cumstanţă atenuantă — că mai e şi de o ignoranţă absolut fără pereche. Dar dacă socotim comunismul cel puţin ca inutil şi chiar dăunător muncitorimii — primejdios pentru ţară nu-l credem, fiindcă nu poate să prindă — nu urmează de aici că putem aproba „combaterea“ lui prin mijloace samavolnice şi vio­lente, contrare şi legilor şi omeniei. Suntem şi trebuie să fim din ce în ce mai mult o ţară civilizată, cu norme de drept inviolabile. De alt­fel, o asemenea „Combatere“ a co­munismului ar da şi rezultate exact opuse scopului urmărit, căci numai ea ar fi în stare să creieze terenul priincios revoluţiei comuniste. Nu este o simplă întâmplare că revo­luţia comunistă s’a putut face în Rusia şi numai în Rusia, adică toc­mai în ţara absolutismului, a bruta­lităţii şi a nerespectulii de oameni şi legi. * ft ft Ne-am ridicat, din capul locului, împotriva stării de asediu, din ca­pul locului, adică dinainte de a şti că măsura va fi îndreptată împo­triva comuniştilor. Pretextul a fost, precum se ştie, combaterea fascis­mului, pe care, slavă Domnului, ni­meni nu va pretinde că-l îndrăgim grozav. Or, noi am spus că nu e nevoie de mijloace excepţionale, că legile obişnuite sunt de ajuns pen­tru a ţine în frâu orice mişcare cu tendinţe de dezordine. In adevăr, nu înţelegem de ce ţine guvernul să arunce blamul asupra propriei sale Constituţii şi asupra adminis­traţiei şi justiţiei civile, susţinând că ele nu şi-ar putea împlini misiu­nea, şi că la ivirea celei dintâi greu­tăţi, reale sau aparente, nu putem găsi mântuirea decât în regimul ar­bitrarului ? Consecvenţi cu noi înşine, după ce am dezaprobat decretarea mă­surilor de excepţie, am dezaprobat şi punerea lor în practică. Lucru cu atât mai firesc, cu cât tocmai ni se dădea cea mai perfectă ilustrare pentru tot ce spusesem numai în mod teoretic. In adevăr, ce-a făcut regimul de excepţie ? A suprimat câteva ziare fasciste şi comuniste. Modestă ispravă! Zgomotul provocat astfel în jurul acelor ziare le-a făcut mai multă reclamă decât apariţia lor obscură de până atunci. Apoi, regimul de excepţie a făcut câteva arestări de comunişti. Aces­ta e un lucru şi mai necugetat. In primul rând, apare lămurit că dacă existau motive legale de ares­tare, nu era nevoie de regimul ex­cepţional, căci şi parchetul civil ştie să aresteze. Prin urmare, dela început s’a impus prezumpţia că e ceva suspect la mijloc, că trebuie să fie vorba mai mult de o şicană, de o persecuţie, decât de lucru se­rios. Cu alte cuvinte, vrând să lo­vească în comunişti, guvernul a în­ceput prin a îndrepta spre ei sim­patia publică. E adevărat că parchetul civil, după normele obişnuite, ar fi tre­buit să lanseze mandate în regulă şi să arate motivele arestării, pe când regimul de excepţie îşi acordă el însuşi scutirea totală de aseme­nea obligaţii. Dar acest procedeu departe de a îngreuia situaţia co­muniştilor, a înrăit-o pe-a guvernu­lui, căci a întărit şi mai mult bănu­iala că e vorba de şicane şi perse­cuţii. S’a spus însă, în deosebi prin ş,Viitorul“, apărătorul din oficiu al tuturor cauzelor rele, că faptele să­vârşite de comunişti sunt extraordi­nar de grave, că ei sunt vinovaţi cel puţin de trădare. S’a precizat, mai ales, c’au pus la cale aducerea in ţară a unei armate străine. Lasă că nici asemenea fapte nu justifică o procedare ilegală, căci legile pe­nale sunt făcute tocmai pentru pe­depsirea delictelor şi crimelor, ori­cât de grave şi de monstruoase. Dacă administraţia civilă nu e în stare să previe delictele şi crimele de tot felul — inclusiv trădarea — şi dacă, atunci când, totuşi se pro­duc, justiţia civilă nu e în stare să le reprime, atunci pentru ce mai avem administraţie şi justiţie ? De ce nu suprimăm aceste două instituţii inu­tile şi atât de costisitoare, introdu­când francamente regimul pur mili­tar ? E o chestie de logică elemen­tară. Dar iată că după atâtea discuţii şi atâtea frământări în jurul arestă­rilor efectuate, celor arestaţi li se da drumul, şi aceasta, după o aşa zisă instrucţie, redusă la oarecari sumare interogatorii. Mai încape vorbă că la baza întregii afaceri nu poate fi nimic serios ? Ar fi fost po­sibilă eliberarea comuniştilor dacă în adevăr ei s’ar fi făcut vinovaţi de senzaţionalele crime trâmbiţate prin „Viitorul“ ? ft * ft Tată deci bilanţul chestiunii: to­tul se reduce la un fleac. Pentru fleacul acesta s’a abrogat Consti­tuţia, s’a introdus starea de asediu, s’a provocat perturbarea în rându­rile unei părţi din muncitorime. S’ar zice că suntem o ţară de copii. Dar copilăria aceasta nu este, to­tuşi, fără urmări. Decât, urmările sunt exact contrare celor dorite de guvern. In primul rând, tragi-comedia an­ticomunistă constituie un act de propagandă comunistă, efectivă și * . fr * Atitudinea noastră în această chestiune a fost și este perfect con­secventă. N’am cerut un singur mo­ment măsuri arbitrare împotriva fascismului, nu le-am cerut și nu le admitem împotriva comunismului. Guvernul le susţine pe amândouă: pe cel dintâi printr-o amicală com­plicitate, pe cel de-al doilea prin măsuri nesăbuite. Gr. Damian D. LOUCHEUR ministru de comerţ francez, candi­dează în capul listei Federației re­publicane în actualele alegeri. ­k_­­ K­ANT La Koenigsberg s’a serbat cu mare solemnitate a 200-a aniver­sare a naşterei lui Kant. Cine nu a auzit de numele lui Kant? El a ajuns aproape identic cu noţiunile filosof şi filosofie. Dar câţi sunt aceia cari au citit dea’ntregul opera principală a lui Kant? Câţi cei cari au citit dea'n­­tregul una din operile sale secun­dare? Câţi cei cari au luat cuno­ştinţă de dânsul, altfel decât din fragmente? Cu toate acestea nu există om care să fi luat contact cu cultura, şi care să nu fie dator cu ceva lui Kant. In tot modul de a gândi şi simţi a omului modern, există o urmă de influenţă kantiană. Cei mai mulţi dintre noi gândim şi vorbim sub influenţa lui Kant, chiar când nu suntem conştienţi de aceasta. Sub diverse forme, fi­­losofia lui Kant a devenit bun ca­ de B. BRAHIŞTEANU num, prin mijlocirea nu numai a acelor specialişti, cari au aptitu­dinea şi răbdarea de a studia a­­ceastă filosofie la izvor, ci şi a ştiinţei şi poeziei. In acest sens s’ar putea spune că nu există fi­losofie mai populară decât cea kantiană, deşi nu există filosof mai puţin popular decât Kant. f1 Explicaţia acestui fenomen stă desigur mai mult în profunzimile de gândire la cari merge Kant în operile sale, decât în dificultăţile stilului său. Acest stil, spun kan­­tienii, este clar şi precis, dar re­clamă să te obicinueşti cu dânsul. Cei cari cu toată bunăvoinţa nu s’au putut obicinui, mai ales cu stilul operei principale a lui Kant. „Critica raţiunei pure“, a­­ceia nu împărtăşesc părerea kan­­tienilor. Unul dintre aceşti recal­citranţi sau incapabili, a făcut chiar celebra glumă că pentru a da oamenilor putinţa de a-l citi pe Kant, Dumnezeu ar fi trebuit să-i înzestreze cu mai mult de ze­ce degete la mâini, pentru că zece nu sunt suficiente ca să ţie toate virgulele opoziţiunilor, până când să dea de predicatul care să facă fraza inteligibilă. Gluma nu este întemeiată, după cum arată ope­rele secundare ale lui Kant, cari pot fi citite cu mai multă înles­nire, fiindcă autorul intră mai puţin adânc în examinarea celor mai abstracte fenomene ale cuge­­tărei şi raţiunei umane şi a me­canismului lor. In critica raţiunei pure însă Kant a atins aşa înăl­ţimi şi profunzimi de cugetare, în­cât a trebuit să-şi creieze o limbă şi un stil speciale, cu cari numai o muncă sârguincioasă şi o con­­genială putere de gândire se poate familiariza f1 Nu încape îndoială că rezulta­tele unei asemenea gândiri nu pot fi rezumate într’un foileton de ziar. Ele nu pot fi nici spuse pe înţelesul tuturor. Intr’adevăr, nu există filosof care să se preteze mai puţin popularizărei decât Kant. Bibliografia germană atât de bogată în opere de populariza­re, cunoaşte destule încercări de a-l face şi pe Kant accesibil tutu­ror. Dar chiar şi aceste lucrări reclamă o putere de percepere care să treacă de medie şi o voin­ţă concentrată de a-l studia. Se poate totuşi spune că me­ritul mai de seamă al lui Kant, consistă în faptul că a supus cri­ticei însăşi instrumentele umane ale filosofiei, gândirea şi raţiunea, mecanismul lor şi limita lor. El ajunge astfel la concluziunea că nimic nu le este accesibil în afară de experinţă, înţelegând cuvântul experienţă, în sensul cel mai larg al noţiunei sale, cuprinzând adică şi raţionalul şi aprioristicul. De aceia Kant a ajuns în felul lui la concluziunea pe care cu un secol mai târziu, un fiziolog, Dubois Raymond, avea s’o formuleze prin faimosul: „ignorabimus“. In afa­ră de experienţă crede Kant, nu există nimic care să ne poată fi accesibil, perceptibil. O metafizi­că transcendentală, nu e cu pu­tinţă. Metafizica însăşi este ştiinţa despre limitele raţiunei umane. Cum se vede dincolo de limitele raţiunei Kant lasă loc scepticis­mului. El însuşi a gândit altfel. El a gândit că lasă loc credinţei. In acest sens a spus el că pentru a face loc credinţei, a trebuit să în­lăture ştiinţa. Experienţa cea mai largă, cu toate deducţiunile şi concluziunile ce trage gândirea şi raţiunea din ea, ne învaţă ce este şi cum este ceva,­­iar nici­odată nu ne poate învăţa că acel ceva trebuie să fie neapărat aşa cum este şi că nu poate fi altfel. A­­ceasta poate fi cel mult chestiune de credinţă. 11 Un om care se ocupă cu aseme­nea probleme subtile ale gândi­­rei omeneşti, care cu critica dărâ­mă şi cu raţiunea clădeşte, care caută şi găseşte marginele gândi­­rei umane şi lasă ce se petrece, ce s’ar putea petrece dincolo de ele, numai sentimentului, numai credinţei, la cei cari o au, dar poate neantului la cei cari nu o au, s’ar părea că un asemenea om a trebuit să fie un ursuz, care nu a eşit din atmosfera aceasta grea, abstractă, din munca de sfredelire a propriului său creier şi suflet. Dar în realitate Kant nu a fost aşa. Elevul său Herder l-a descris ca pe un om care şi la bătrâneţe şi-a păstrat vicioşia adolescenţei. Despre fruntea lui mare, Herder spune, că era par­că zidită pentru a fi reşedinţa unei veselii şi seni­nătăţi de nedistrus, şi relevă că gluma, spiritul, hazul, îi erau totdeauna la îndemână Dacă nu a eşit în tot timpul vieţei sale nici o dată din oraşul Koenigsberg, a îmbrăţişat totuşi, cu o intuiţie genială, lumea toată. A scris cele mai juste observaţii asupra psihologiei tuturor popoa­relor europene, a îmbrăţişat cu o vastă erudiţiune toate ramurile cunoştinţelor şi ştiinţei omeneşti, — şi dacă nimic de pe pământ nu i-a scăpat, nu-i scăpa nimic nici de pe cer. El împarte cu Laplace gloria de a fi descoperit cea mai­­Ciliţi continuarea în pagina II-a.. C Marti­n Mal 1924 Manevre liberale Sub titlul „o­­manevră a partidului naţional" oficiosul guvernului pu­blică unul din acele pătimaşe repor­­tagii ce fau podoaba „ultimei sala ore". Este vorba acolo de tratativele partidului naţional cu partidul ţă­rănesc in vederea fuziune!. Fireşte, ideea acestei fuziuni care ar avea efectul important de a concentra o­­poziţia democratică şi de a creea o forţă electorală de neînfrânt, nu poa­te surâde „Viitorului" .Şi atunci, sub renta de a denunţa „o manevră“ a palidului naţional, el încearcă două manevre, spre a zădărnici po­sibilităţile de fuziune şi a asmuţi cele două partide ce tratează. E a­­plicarea naivă a cunoscutei maxime: „divide et impera". „Manevra" de care este acuzat partidul naţional, e că tratează nu pentru a ajunge la fuziune, ci pen­tru a întârzia, prin tratative care ar putea da ţărăniştilor iluzia fuziu­ne!, organizarea partidului ţărănesc in Ardeal. S’ar zice că, în pornirea lor contra partidului naţional, libe­ralii sunt gata chiar să favorizeze organizarea unor cadre ţaraniste în Ardeal. Dar „Viitorul“ revine repe­de. El rezervă o bomboană şi pentru ţărănişti. In adevăr, reporterul oficiosului ştie cu preciziune tot ce gândeşte regele. Şi astfel el atrage atenţia d-lui Maniu că fuziunea cu partidul ţărănesc l’ar depărta pentru tot­deauna dela putere. Căci — insi­­nuiază el — nici­odată şeful statului nu va încredinţa guvernarea, parti­dului ţărănesc sau acelora cari s’ar alia cu el. Iată o dublă lovitură re­portericească. Pe deoparte se dă un avertisment ţărăniştilor denunffin­­du-se un machiavelic plan ardele­nesc, pe de alta se vestesc ardelenii că unirea cu ţărăniştii Înseamnă în­depărtarea in perpetuum de la pu­tere. Fireşte că nimeni nu poate lua în serios aceste fantezii. Dacă alte mo­tive nu vor împiedica fuziunea, „Vii­torul“ poate fi sigur că dubla sa manevră nu va putea zădărnici sta­bilirea unei puternice organizaţii democratice, de care si­renele ori­­curi ar fi aversiunile lni’— ar tre­bui să fină seamă. F. ALIANŢA «^Jugoslavia Oficiosul guvernului a publicat cu Iugoslavia şi ar avea astfel a­ o notă importantă asupra cunoscu­­telor atacuri anti-româneşti ale presei din Belgrad şi asupra, ros­tului real al alianţei ce există în­tre noi şi statul sărbo-croato-slo­­ven.. Din tonul răspicat al notei şi din faptul c­ă tocmai eri primul vantagiul de a m­a fi obligată să ducă şi grija primejdiilor ce ame­ninţă alte state. (Conflictul mace­doneani nu e oare o continuă pre­ocupare pentru noii) Dacă totuşi România menţine fără regrete şi fără atacuri de pre ministru s'a întors, du­pâ o ab­sen­­­să alianţa cu Iugoslavia, e pentru că de zece zile in Capitală, se poa-t­e să vede in ea un înţeles mai in­te deduce că nota are altă origine­­ depărtat şi mai înalt decât acela decât concepţia proprie a redacţie j al Unui interes limitat şi egoist, ei, fiind în realitate un comunicat ! Ea consideră acest tratat ca­­ ma oficial. infestare a spiritului de solidari-Răspunsul acesta al guvernului care C­are trebue să unească at­nostru întârziase prea multă vre­me, căci atacurile sârbeşti impu­neau o luare de atitudine din par­tea noastră. El este de natură să informeze guvernul sârbesc, ori care ar fi el azi sau mâine, asu­pra felu­lui în care România con­cepe alianţa cu Iugoslavia. In a­­celaşi timp el apără prin preciziu­­nea lui, demnitatea jicnită a ţării noastre. Sensul este acesta: România ştie că alianţa cu Jugoslavia aşa­­cum e aşezată pe hârtie, cuprinde n­umai garanţii reciproce faţă de Ungaria şi Bulgaria. De aceea Iugoslavia nU are nevoe să se a­­larmeze sau să exploateze diferen­dul dintre România şi Rusia. Dar tot de aceea Jugoslavia trebue să înţeleagă că alianţa nu profită numai României ci şi ei însăşi, ba chiar că avantagiile pentru Iu­goslavia sunt mai mari decât pen­tru România. Prin politica ei paşi­ică, pe care orice guvern ii va menţine, Româ­nia înţelege să se pună la adăpost de orice primejdie. Dar dacă totuşi primejdii st at,­ivi dela Apus, sau Sud, România contează in primul rând pe propriile ei forţe, ba poa­te numai pe ele. Ea s'ar putea dis­pensa astfel de alianţe ca aceia tr'un front comun pentru menţi­nerea păcii în toate direcţiile, statele învingătoare. E, cu alte ■üli vin­te, o armă morală contra ori căror tentative de a dărâma actu­ala ordine europeană. De­sigur, că din acest punct de vedere, oame­nii cu vedere limpede și judecata sănătoasă de la Belgrad, nu­ pot a­­vea altă concepție. .. D-l Mârzescu a vorbit cu oroare, la congresul advocaţilor, de „un regim care nu cunoaşte sena­ralia puterilor In stat şi care subordonează totul poruncii unei singure voinri”. ...Numai că d. Mârzescu avea iluzia că vor­beşte de trecut!... NĂZBÂTII Greş! Ei bine, închipuiţi-vă : ştiţi ce i se pare „Viitorului“ că „a dat greş“ în politica economică de până acum ? Vă trece prin gând ? Să v-o spun eu, findcă eu citesc din datorie pro­fesională „Viitorul“ (ce fericiţi sun­teţi dv. care aveţi altă meserie !) Ei bine, oficiosul guvernului cons­tată că în politica economică a d-lui Vintilă Brătianu „au dat greş“... cri­­ticile opoziţiei şi ale presei indepen­dente ! Şi, zău, are dreptate ! Nici opoziţia, nici presa indepen­dentă, cât e ea de „anumită“, n’au avut fantezia suficientă să prevadă tot dezastrul unei asemenea poli­tici. Aşa, „Viitorul“ are drept să le dea cu „sâc“ şi să le zică: Sâc! sâc ! că v’aţi păcălit! Kix. I. G. Bibicescu A fost unul din bătrânii liberali care, oricât erau de indulgenţi cu slăbiciunile şi greşelile partidului, nu au fost niciodată indulgenţi cu slăbiciunile şi greşelile lor. A crezut nu numai în bineface­rile puterei, ci şi in sfinţenia idea­lurilor politice înscrise in progra­me. A lăsat atunci când realitatea se ciocnea cu idealurile, să vor­bească mai mult inima şi simţi­rea, decât judecata egoistă. Când în 1907 a izbucnit groza­va răscoală a ţăranilor, cu mai multă furie tocmai in acea Oltenie pe care ca toţi fiii ei, o iubia ca o deosebită dragoste, nu a pornit cu recriminări contra partidului care a avut nenorocul să fie a­­tunci la cârmă. Dimpotrivă, şi-a amintit de marile şi vechile prin­cipii, cari ajunse bătaia de joc, a oamenilor nou- veniţi la gata, fu­seseră date uitărei şi călcate în picioare. Şi făcând conştiinţei sale proces, a făcut proces conştiinţei tuturor oamenilor politici, cari, ridicaţi pe spinarea poporului a­­cestuia, dârz la muncă şi in luptă, „nu s-au imbiat cu recunoştinţa şi dragostea lor“. Şi cercetând toată greaua pro­blemă a acestei ţări, devenită a­­tunci problema agrară, Ion G. Bi­­bicescu a recunoscut marele şi durerosul adevăr că dacă avem instituţii liberale scrise, literalis­­mul şi democraţia nu sunt însă numai chestiuni formale, ci sunt chestiuni de inimă şi de senti­ment. Or, instituţiunile liberale şi democratice, pe cari o generaţiune idelasită , cu acea credinţă care mută munţii din loc, ni le lăsase moştenire, nu pătrunseseră în su­flete şi în inimă, cum, vai, n’au pătruns nici până astăzi. Aşa că formale goale tot stau încă să fie umplute cu acel conţinut, care singur poate aduce acestei ţări, a­­cestui popor atât de meritos, atât de plin de virtuţi, bună­starea, fericirea, libertatea, la care are dreptul, pe care şi le-a câştigat de mii de ori. La mormântul lui Bibicescu, răspunzătorii de conducerea aces­tei ţări, ar trebui să cugete la a­­devărul dureros pe care acest mo­dest la formulat ca ultim purtă­tor de cuvânt al acelei mari gene­­raţiuni de idealişti, a cărei cea mai frumoasă expresie a fost ma­rele şi neclintitul C. .4. Rosei K­. B. Chestia zilei D. MARZESCII: Sfinte Gheorghe, eşti singura fiinţă pe­ntm­ cred că am reuşit s’o mulţumim: te-am adus iar pe pământ în slave de altă­dată!... Simpatoze de Doctorul YGREC TOMA IONESCU, DANIELOPO­­LU, CARNIOL, OBREJA, PITU­­LESCU. CONTRIBUE LA PRO­GRESELE MEDICINEI ! Cetitorul să-și noteze cuvântul nou — ce nu l’a mai auzit de sigur până azi — din titlul de mai sus! Cu­vântul e creat, mi se pare, de pro­fesorul Laignel-Lavastine de la fa­cultatea de medicină din Paris, şi-i dă ca nume unor boli, de care mai toţi suferim şi cărora le consacră un splendid volum, în format mare şi cu peste 1.000 de pagini! Ştiu că ce­titorul sceptic va exclama: vorbe, vorbe, vorbe, suntem sătui de vorbe! E adevărat că prea adesea­ ori medi­cul chemat să dea ajutor bolnavului, îl consolează cu o... vorbă ! Ai guturai, strănuţi, tuşeşti, te doare tot corpul. Chemi pe doctor. Şi după ce te-a ciocănit, auscultat, examinat şi interogat: — Dar ce am domnule doctor? — Ai o „grippă“ ! Eşti mulţumit, că ai scăpat şi ct­ atâta ! Dar ţi s’a îmbolnăvit copila­şul de 1 an. E constipat, ţipă, îl doare par’că’n gât, varsă ! — Dar ce are, doctore ? — E niţel ,.oripat‘­ doamnă ! Şi când din întâmplare auzi de «■ fără sunetele triste ale marşului fu­nebru al lui Chopin, care însoţeşt« li. mormânt pe vreun nenorocit şi ai curiozitatea să întrebi: — Dar de ce a murit? Ce a sufe­rit ? Nici să nu te aştepţi la alt răs­puns . — O „grippă" infecţioasă. Când a apărut pentru înt­âia oară pe piaţa industriei medicale acest cuvânt, medicii îşi dădeau cel puţin osteneala să caute la bolnav micro­bul grippei... şi numai după ce-l gă­­siau, cu toate caracterele lui speci­fice, diagnosticau: grippă. Azi „grippă“ e ,,la modă", cum e la modă în politică „democraţie“ sau în artă „impresionismul“... Sunt deci, după cum vedeţi, şi eu de partea publicului! Prea de multe ori cuvintele au servit ca să mas­cheze ignoranţa medicilor, sau­­ mai bine a „ştiinţii“ medicale! Aşa e azi şi cu cuvântul: „nervos“. Vezi femei zvârcolindu-se în durerile cele mai grozave, şi când nenorocitele chiamă în ajutor pe medicul salva­tor se alege cu replica medicului dintr-o piesă a lui Suderman, dată eroinei acelei piese: „Es ist nur Nerven“. E ceva „nervos“! Aveţi bătăi de i­­nimă, insomnii, dureri mari de cap. — N’ai nici o teamă... Mulţumeş­­te-te cu o etichetă. — Eşti „nervos“. Şi dacă simţi o durere grozavă în fCitUi continuarea in nmunc /! -a)

Next