Adevěrul, mai 1924 (Anul 37, nr. 12350-12373)
1924-05-06 / nr. 12353
tL ■4 XX . Odată cu întoarcerea d-lui Ionel Brătianu de la Florica, oficiosul guvernului publică două comunicate menite să clarifice două incidente însemnate de politică externă, cari se iviseră în ultimul timp. Incidentul cu anunţata şi contramandata vizită a primului nostru ministru la Constantinopol şi incidentul provocat de presa sârbă cu ocaziunea executărei acordului de delimitare din Banat. •1t In ce priveşte călătoria la Constantinopol, comunicatul este însoţit de prea multe flori literare, cari nu adaugă nimic la claritatea lui şi-l reduc din însemnătate. In esenţă el spune că voiajul d-lui Brătianu la Constantinopol avea să aibă un caracter de pur agrement, că prin urmare nu avea să aibă nici un caracter politic. Ca dovadă pentru aceasta el invoacă faptul că a fost deajuns o mică indispoziţie a doamnei Brătianu, pentru ca acea călătorie să fie contramandată. Noi nu avem cuvânt să bănuim această dovadă şi s-o luăm sub lupa critică. Trebuie însă să menţionăm că ea nu va impune presei engleze şi italiene care a brodat combinaţiuni politice asupra vizitei primului nostru ministru, căci ea a atribuit chiar indispoziţiei invocate acum, precum şi stricăciunilor vaporului „împăratul Traian“, invocate mai înainte, caracter diplomatic. Comunicatul privior la vizita d-lui Ionel Brătianu nu cuprinde insă numai această parte de desminţire, adică negativă. El cuprinde şi o parte pozitivă referitoare atât la politica noastră specială faţă de Turcia, cât şi la principiile generale ale politicei noastre externe. „Nici vizita proectată şi nici contramandarea ei — spune comunicatul — nu e de natură să schimbe nimic din relaţiunile amicale pe care guvernul român este doritor să le aibă cu Turcia şi pe cari e mulţumit să constate că le împărtăşeşte şi guvernul otoman“. Guvernul turc trebuia să se spuie, căci cel otoman nu mai există. Dar în afară de acest lapsus calami, partea aceasta a comunicatului e destul de clară. El lasă să se înţeleagă că între Bucureşti şi Angora a fost un schimb de vederi, care a dovedit că ambele părţi sunt doritoare să întrezb relaţiuni amicale. * Dar comunicatul nu se opreşte aci. El constată că aceste relaţiuni ,,nu implică şi nu comportă nici una din acele intenţiuni şi acte, cari dau prilej de vorbă presei din ţară şi din străinătate“. Evident că e vorba de acele intenţiuni şi acte, cari au dat prilej de vorbă presei din ţară şi din străinătate. Să notăm în treacăt că presa noastră a comentat numai ştirile din străinătate în ipoteza că ar putea fi adevărate. Acum când comunicatul acesta oficial ne spune că nu au fost şi nu sunt adevărate, înţelegem că nu există şi nu poate să existe între România şi Turcia, nici un fel de acord, convenţie, sau tratat de alianţă, afară doar de acordul că guvernele ambelor ţări sunt doritoare de a avea relaţiuni amicale reciproce, în vederea menţinerei păcei. Căci comunicatul încheie cu o declaraţie asupra politicei generale a României, pe care orice democrat de or şi unde, nu o va putea înregistra decât cu cea mai mare satisfacţie. Această declaraţia, a cărei notă fundamentală reapare și în comunicatul privitor la campania presei iugoslave, de care ne ocupăm în alt articol, sună astfel: „Politica României, indiferent de guvernele cari o reprezintă, este hotărît îndreptată spre pace. In orice împrejurare ea se va afirma cu energie în acest sens, în care, în afară şi pe deasupra oricăror combinaţiuni şi tratate, România colaborează cu toţi acei care sincer urmăresc acelaş scop“. Mai lămurit şi în acelaşi timp mai semnificativ nici nu se poate. Şi pentru frumuseţea şi eficacitatea în afară a acestei declaraţii am fi dorit ca redactorul comunicatului să fi rezistat tentaţiunei de a face literatură. Sincerus «sa Un mic bilanţ După întoarcerea primului ministru Ce dovedeşte tragi-comedia măsurilor anticomuniste Raporturile noastre cu Turcia Două comunicate ale guvernului anul XXXVII. No. 128S3 2 [fl eamplann m flwa tara lel exemplarul to străinătate Adevărul / AL. V. BALDIMASI 1888—1887 X CONST. HILLE 1897—1990 Aproape toţi comuniştii arestaţii eficace. Comuniştii arestaţi sunt aau fost puşi în libertate , printre a-i coperiţi de o nouă aureolă. In faţa ceştia se află şi cel mai de seamă păturilor de jos ei apar încă odată dintre ei, d. Gh. Christescu, fostul deputat. Cei câţiva cărora li se impune încă odihna Văcăreştilor, vor fi, desigur, eliberaţi şi ei, căci prelungirea detenţiunii lor — numai a lor — ar fi pur şi simplu ridicolă. Şi acum, ajunşi la acest stadiu al luptei dintre statul organizat — sau pretins astfel — şi himera comunistă, putem cerceta dacă atitudinea noastră faţă de această chestiune a fost sau n’a fost justificată, ca oameni cari sufăr pentru idealul lor, ceea ce constituie un izvor de simpatie şi admiraţie. Mai mult , prezintându-se ca apărători ai legalităţii şi ai demnităţii civice, apărători cu sacrificiul persoanei lor — căci au făcut greva foamei ca protest împotriva arestării ilegale — ei şi-au câştigat, incontestabil, un merit pur cetăţenesc, dincolo de sfera restrânsă a doctrinei lor, atrăgându-şi aprobarea şi a oamenilor cari în nici un caz n’ar îmbrăţişa comunismul. Cauza unei categorii infime, a devenit astfel o cauză generală. Comuniştii s-au pomenit deci cu autoritatea considerabil sporită. Este exact ce-am prevăzut. Şi în toată vremea asta, pentru că am căutat să împiedicăm o absurditate, am fost insultaţi de presa oficioasă, care ne prezintă ca susţinători ai comunismului! E ridicol ! Nu susţinem comunismul pentru simplul cuvânt că nu suntem comunişti. Şi nu suntem comunişti pentru că nu vedem în comunism soluţia posibilă a problemei sociale. Noi avem nevoie de o bază socială realmente democratică, şi comunismul este prin excelenţă antidemocratic, cum o şi mărturiseşte cu toată francheţa. Nu tăgăduim — ferească Dumnezeu! — reaua credinţă a presei oficioase; dar este evident — şi aceasta poate fi o circumstanţă atenuantă — că mai e şi de o ignoranţă absolut fără pereche. Dar dacă socotim comunismul cel puţin ca inutil şi chiar dăunător muncitorimii — primejdios pentru ţară nu-l credem, fiindcă nu poate să prindă — nu urmează de aici că putem aproba „combaterea“ lui prin mijloace samavolnice şi violente, contrare şi legilor şi omeniei. Suntem şi trebuie să fim din ce în ce mai mult o ţară civilizată, cu norme de drept inviolabile. De altfel, o asemenea „Combatere“ a comunismului ar da şi rezultate exact opuse scopului urmărit, căci numai ea ar fi în stare să creieze terenul priincios revoluţiei comuniste. Nu este o simplă întâmplare că revoluţia comunistă s’a putut face în Rusia şi numai în Rusia, adică tocmai în ţara absolutismului, a brutalităţii şi a nerespectulii de oameni şi legi. * ft ft Ne-am ridicat, din capul locului, împotriva stării de asediu, din capul locului, adică dinainte de a şti că măsura va fi îndreptată împotriva comuniştilor. Pretextul a fost, precum se ştie, combaterea fascismului, pe care, slavă Domnului, nimeni nu va pretinde că-l îndrăgim grozav. Or, noi am spus că nu e nevoie de mijloace excepţionale, că legile obişnuite sunt de ajuns pentru a ţine în frâu orice mişcare cu tendinţe de dezordine. In adevăr, nu înţelegem de ce ţine guvernul să arunce blamul asupra propriei sale Constituţii şi asupra administraţiei şi justiţiei civile, susţinând că ele nu şi-ar putea împlini misiunea, şi că la ivirea celei dintâi greutăţi, reale sau aparente, nu putem găsi mântuirea decât în regimul arbitrarului ? Consecvenţi cu noi înşine, după ce am dezaprobat decretarea măsurilor de excepţie, am dezaprobat şi punerea lor în practică. Lucru cu atât mai firesc, cu cât tocmai ni se dădea cea mai perfectă ilustrare pentru tot ce spusesem numai în mod teoretic. In adevăr, ce-a făcut regimul de excepţie ? A suprimat câteva ziare fasciste şi comuniste. Modestă ispravă! Zgomotul provocat astfel în jurul acelor ziare le-a făcut mai multă reclamă decât apariţia lor obscură de până atunci. Apoi, regimul de excepţie a făcut câteva arestări de comunişti. Acesta e un lucru şi mai necugetat. In primul rând, apare lămurit că dacă existau motive legale de arestare, nu era nevoie de regimul excepţional, căci şi parchetul civil ştie să aresteze. Prin urmare, dela început s’a impus prezumpţia că e ceva suspect la mijloc, că trebuie să fie vorba mai mult de o şicană, de o persecuţie, decât de lucru serios. Cu alte cuvinte, vrând să lovească în comunişti, guvernul a început prin a îndrepta spre ei simpatia publică. E adevărat că parchetul civil, după normele obişnuite, ar fi trebuit să lanseze mandate în regulă şi să arate motivele arestării, pe când regimul de excepţie îşi acordă el însuşi scutirea totală de asemenea obligaţii. Dar acest procedeu departe de a îngreuia situaţia comuniştilor, a înrăit-o pe-a guvernului, căci a întărit şi mai mult bănuiala că e vorba de şicane şi persecuţii. S’a spus însă, în deosebi prin ş,Viitorul“, apărătorul din oficiu al tuturor cauzelor rele, că faptele săvârşite de comunişti sunt extraordinar de grave, că ei sunt vinovaţi cel puţin de trădare. S’a precizat, mai ales, c’au pus la cale aducerea in ţară a unei armate străine. Lasă că nici asemenea fapte nu justifică o procedare ilegală, căci legile penale sunt făcute tocmai pentru pedepsirea delictelor şi crimelor, oricât de grave şi de monstruoase. Dacă administraţia civilă nu e în stare să previe delictele şi crimele de tot felul — inclusiv trădarea — şi dacă, atunci când, totuşi se produc, justiţia civilă nu e în stare să le reprime, atunci pentru ce mai avem administraţie şi justiţie ? De ce nu suprimăm aceste două instituţii inutile şi atât de costisitoare, introducând francamente regimul pur militar ? E o chestie de logică elementară. Dar iată că după atâtea discuţii şi atâtea frământări în jurul arestărilor efectuate, celor arestaţi li se da drumul, şi aceasta, după o aşa zisă instrucţie, redusă la oarecari sumare interogatorii. Mai încape vorbă că la baza întregii afaceri nu poate fi nimic serios ? Ar fi fost posibilă eliberarea comuniştilor dacă în adevăr ei s’ar fi făcut vinovaţi de senzaţionalele crime trâmbiţate prin „Viitorul“ ? ft * ft Tată deci bilanţul chestiunii: totul se reduce la un fleac. Pentru fleacul acesta s’a abrogat Constituţia, s’a introdus starea de asediu, s’a provocat perturbarea în rândurile unei părţi din muncitorime. S’ar zice că suntem o ţară de copii. Dar copilăria aceasta nu este, totuşi, fără urmări. Decât, urmările sunt exact contrare celor dorite de guvern. In primul rând, tragi-comedia anticomunistă constituie un act de propagandă comunistă, efectivă și * . fr * Atitudinea noastră în această chestiune a fost și este perfect consecventă. N’am cerut un singur moment măsuri arbitrare împotriva fascismului, nu le-am cerut și nu le admitem împotriva comunismului. Guvernul le susţine pe amândouă: pe cel dintâi printr-o amicală complicitate, pe cel de-al doilea prin măsuri nesăbuite. Gr. Damian D. LOUCHEUR ministru de comerţ francez, candidează în capul listei Federației republicane în actualele alegeri. k_ KANT La Koenigsberg s’a serbat cu mare solemnitate a 200-a aniversare a naşterei lui Kant. Cine nu a auzit de numele lui Kant? El a ajuns aproape identic cu noţiunile filosof şi filosofie. Dar câţi sunt aceia cari au citit dea’ntregul opera principală a lui Kant? Câţi cei cari au citit dea'ntregul una din operile sale secundare? Câţi cei cari au luat cunoştinţă de dânsul, altfel decât din fragmente? Cu toate acestea nu există om care să fi luat contact cu cultura, şi care să nu fie dator cu ceva lui Kant. In tot modul de a gândi şi simţi a omului modern, există o urmă de influenţă kantiană. Cei mai mulţi dintre noi gândim şi vorbim sub influenţa lui Kant, chiar când nu suntem conştienţi de aceasta. Sub diverse forme, filosofia lui Kant a devenit bun ca de B. BRAHIŞTEANU num, prin mijlocirea nu numai a acelor specialişti, cari au aptitudinea şi răbdarea de a studia această filosofie la izvor, ci şi a ştiinţei şi poeziei. In acest sens s’ar putea spune că nu există filosofie mai populară decât cea kantiană, deşi nu există filosof mai puţin popular decât Kant. f1 Explicaţia acestui fenomen stă desigur mai mult în profunzimile de gândire la cari merge Kant în operile sale, decât în dificultăţile stilului său. Acest stil, spun kantienii, este clar şi precis, dar reclamă să te obicinueşti cu dânsul. Cei cari cu toată bunăvoinţa nu s’au putut obicinui, mai ales cu stilul operei principale a lui Kant. „Critica raţiunei pure“, aceia nu împărtăşesc părerea kantienilor. Unul dintre aceşti recalcitranţi sau incapabili, a făcut chiar celebra glumă că pentru a da oamenilor putinţa de a-l citi pe Kant, Dumnezeu ar fi trebuit să-i înzestreze cu mai mult de zece degete la mâini, pentru că zece nu sunt suficiente ca să ţie toate virgulele opoziţiunilor, până când să dea de predicatul care să facă fraza inteligibilă. Gluma nu este întemeiată, după cum arată operele secundare ale lui Kant, cari pot fi citite cu mai multă înlesnire, fiindcă autorul intră mai puţin adânc în examinarea celor mai abstracte fenomene ale cugetărei şi raţiunei umane şi a mecanismului lor. In critica raţiunei pure însă Kant a atins aşa înălţimi şi profunzimi de cugetare, încât a trebuit să-şi creieze o limbă şi un stil speciale, cu cari numai o muncă sârguincioasă şi o congenială putere de gândire se poate familiariza f1 Nu încape îndoială că rezultatele unei asemenea gândiri nu pot fi rezumate într’un foileton de ziar. Ele nu pot fi nici spuse pe înţelesul tuturor. Intr’adevăr, nu există filosof care să se preteze mai puţin popularizărei decât Kant. Bibliografia germană atât de bogată în opere de popularizare, cunoaşte destule încercări de a-l face şi pe Kant accesibil tuturor. Dar chiar şi aceste lucrări reclamă o putere de percepere care să treacă de medie şi o voinţă concentrată de a-l studia. Se poate totuşi spune că meritul mai de seamă al lui Kant, consistă în faptul că a supus criticei însăşi instrumentele umane ale filosofiei, gândirea şi raţiunea, mecanismul lor şi limita lor. El ajunge astfel la concluziunea că nimic nu le este accesibil în afară de experinţă, înţelegând cuvântul experienţă, în sensul cel mai larg al noţiunei sale, cuprinzând adică şi raţionalul şi aprioristicul. De aceia Kant a ajuns în felul lui la concluziunea pe care cu un secol mai târziu, un fiziolog, Dubois Raymond, avea s’o formuleze prin faimosul: „ignorabimus“. In afară de experienţă crede Kant, nu există nimic care să ne poată fi accesibil, perceptibil. O metafizică transcendentală, nu e cu putinţă. Metafizica însăşi este ştiinţa despre limitele raţiunei umane. Cum se vede dincolo de limitele raţiunei Kant lasă loc scepticismului. El însuşi a gândit altfel. El a gândit că lasă loc credinţei. In acest sens a spus el că pentru a face loc credinţei, a trebuit să înlăture ştiinţa. Experienţa cea mai largă, cu toate deducţiunile şi concluziunile ce trage gândirea şi raţiunea din ea, ne învaţă ce este şi cum este ceva,iar niciodată nu ne poate învăţa că acel ceva trebuie să fie neapărat aşa cum este şi că nu poate fi altfel. Aceasta poate fi cel mult chestiune de credinţă. 11 Un om care se ocupă cu asemenea probleme subtile ale gândirei omeneşti, care cu critica dărâmă şi cu raţiunea clădeşte, care caută şi găseşte marginele gândirei umane şi lasă ce se petrece, ce s’ar putea petrece dincolo de ele, numai sentimentului, numai credinţei, la cei cari o au, dar poate neantului la cei cari nu o au, s’ar părea că un asemenea om a trebuit să fie un ursuz, care nu a eşit din atmosfera aceasta grea, abstractă, din munca de sfredelire a propriului său creier şi suflet. Dar în realitate Kant nu a fost aşa. Elevul său Herder l-a descris ca pe un om care şi la bătrâneţe şi-a păstrat vicioşia adolescenţei. Despre fruntea lui mare, Herder spune, că era parcă zidită pentru a fi reşedinţa unei veselii şi seninătăţi de nedistrus, şi relevă că gluma, spiritul, hazul, îi erau totdeauna la îndemână Dacă nu a eşit în tot timpul vieţei sale nici o dată din oraşul Koenigsberg, a îmbrăţişat totuşi, cu o intuiţie genială, lumea toată. A scris cele mai juste observaţii asupra psihologiei tuturor popoarelor europene, a îmbrăţişat cu o vastă erudiţiune toate ramurile cunoştinţelor şi ştiinţei omeneşti, — şi dacă nimic de pe pământ nu i-a scăpat, nu-i scăpa nimic nici de pe cer. El împarte cu Laplace gloria de a fi descoperit cea maiCiliţi continuarea în pagina II-a.. C Martin Mal 1924 Manevre liberale Sub titlul „omanevră a partidului naţional" oficiosul guvernului publică unul din acele pătimaşe reportagii ce fau podoaba „ultimei sala ore". Este vorba acolo de tratativele partidului naţional cu partidul ţărănesc in vederea fuziune!. Fireşte, ideea acestei fuziuni care ar avea efectul important de a concentra opoziţia democratică şi de a creea o forţă electorală de neînfrânt, nu poate surâde „Viitorului" .Şi atunci, sub renta de a denunţa „o manevră“ a palidului naţional, el încearcă două manevre, spre a zădărnici posibilităţile de fuziune şi a asmuţi cele două partide ce tratează. E aplicarea naivă a cunoscutei maxime: „divide et impera". „Manevra" de care este acuzat partidul naţional, e că tratează nu pentru a ajunge la fuziune, ci pentru a întârzia, prin tratative care ar putea da ţărăniştilor iluzia fuziune!, organizarea partidului ţărănesc in Ardeal. S’ar zice că, în pornirea lor contra partidului naţional, liberalii sunt gata chiar să favorizeze organizarea unor cadre ţaraniste în Ardeal. Dar „Viitorul“ revine repede. El rezervă o bomboană şi pentru ţărănişti. In adevăr, reporterul oficiosului ştie cu preciziune tot ce gândeşte regele. Şi astfel el atrage atenţia d-lui Maniu că fuziunea cu partidul ţărănesc l’ar depărta pentru totdeauna dela putere. Căci — insinuiază el — niciodată şeful statului nu va încredinţa guvernarea, partidului ţărănesc sau acelora cari s’ar alia cu el. Iată o dublă lovitură reportericească. Pe deoparte se dă un avertisment ţărăniştilor denunffindu-se un machiavelic plan ardelenesc, pe de alta se vestesc ardelenii că unirea cu ţărăniştii Înseamnă îndepărtarea in perpetuum de la putere. Fireşte că nimeni nu poate lua în serios aceste fantezii. Dacă alte motive nu vor împiedica fuziunea, „Viitorul“ poate fi sigur că dubla sa manevră nu va putea zădărnici stabilirea unei puternice organizaţii democratice, de care sirenele oricuri ar fi aversiunile lni’— ar trebui să fină seamă. F. ALIANŢA «^Jugoslavia Oficiosul guvernului a publicat cu Iugoslavia şi ar avea astfel a o notă importantă asupra cunoscutelor atacuri anti-româneşti ale presei din Belgrad şi asupra, rostului real al alianţei ce există între noi şi statul sărbo-croato-sloven.. Din tonul răspicat al notei şi din faptul că tocmai eri primul vantagiul de a ma fi obligată să ducă şi grija primejdiilor ce ameninţă alte state. (Conflictul macedoneani nu e oare o continuă preocupare pentru noii) Dacă totuşi România menţine fără regrete şi fără atacuri de pre ministru s'a întors, dupâ o absensă alianţa cu Iugoslavia, e pentru că de zece zile in Capitală, se poa-te să vede in ea un înţeles mai inte deduce că nota are altă origine depărtat şi mai înalt decât acela decât concepţia proprie a redacţie j al Unui interes limitat şi egoist, ei, fiind în realitate un comunicat ! Ea consideră acest tratat ca ma oficial. infestare a spiritului de solidari-Răspunsul acesta al guvernului care Care trebue să unească atnostru întârziase prea multă vreme, căci atacurile sârbeşti impuneau o luare de atitudine din partea noastră. El este de natură să informeze guvernul sârbesc, ori care ar fi el azi sau mâine, asupra felului în care România concepe alianţa cu Iugoslavia. In acelaşi timp el apără prin preciziunea lui, demnitatea jicnită a ţării noastre. Sensul este acesta: România ştie că alianţa cu Jugoslavia aşacum e aşezată pe hârtie, cuprinde numai garanţii reciproce faţă de Ungaria şi Bulgaria. De aceea Iugoslavia nU are nevoe să se alarmeze sau să exploateze diferendul dintre România şi Rusia. Dar tot de aceea Jugoslavia trebue să înţeleagă că alianţa nu profită numai României ci şi ei însăşi, ba chiar că avantagiile pentru Iugoslavia sunt mai mari decât pentru România. Prin politica ei paşiică, pe care orice guvern ii va menţine, România înţelege să se pună la adăpost de orice primejdie. Dar dacă totuşi primejdii st at,ivi dela Apus, sau Sud, România contează in primul rând pe propriile ei forţe, ba poate numai pe ele. Ea s'ar putea dispensa astfel de alianţe ca aceia tr'un front comun pentru menţinerea păcii în toate direcţiile, statele învingătoare. E, cu alte ■üli vinte, o armă morală contra ori căror tentative de a dărâma actuala ordine europeană. Desigur, că din acest punct de vedere, oamenii cu vedere limpede și judecata sănătoasă de la Belgrad, nu pot avea altă concepție. .. D-l Mârzescu a vorbit cu oroare, la congresul advocaţilor, de „un regim care nu cunoaşte senaralia puterilor In stat şi care subordonează totul poruncii unei singure voinri”. ...Numai că d. Mârzescu avea iluzia că vorbeşte de trecut!... NĂZBÂTII Greş! Ei bine, închipuiţi-vă : ştiţi ce i se pare „Viitorului“ că „a dat greş“ în politica economică de până acum ? Vă trece prin gând ? Să v-o spun eu, findcă eu citesc din datorie profesională „Viitorul“ (ce fericiţi sunteţi dv. care aveţi altă meserie !) Ei bine, oficiosul guvernului constată că în politica economică a d-lui Vintilă Brătianu „au dat greş“... criticile opoziţiei şi ale presei independente ! Şi, zău, are dreptate ! Nici opoziţia, nici presa independentă, cât e ea de „anumită“, n’au avut fantezia suficientă să prevadă tot dezastrul unei asemenea politici. Aşa, „Viitorul“ are drept să le dea cu „sâc“ şi să le zică: Sâc! sâc ! că v’aţi păcălit! Kix. I. G. Bibicescu A fost unul din bătrânii liberali care, oricât erau de indulgenţi cu slăbiciunile şi greşelile partidului, nu au fost niciodată indulgenţi cu slăbiciunile şi greşelile lor. A crezut nu numai în binefacerile puterei, ci şi in sfinţenia idealurilor politice înscrise in programe. A lăsat atunci când realitatea se ciocnea cu idealurile, să vorbească mai mult inima şi simţirea, decât judecata egoistă. Când în 1907 a izbucnit grozava răscoală a ţăranilor, cu mai multă furie tocmai in acea Oltenie pe care ca toţi fiii ei, o iubia ca o deosebită dragoste, nu a pornit cu recriminări contra partidului care a avut nenorocul să fie atunci la cârmă. Dimpotrivă, şi-a amintit de marile şi vechile principii, cari ajunse bătaia de joc, a oamenilor nou- veniţi la gata, fuseseră date uitărei şi călcate în picioare. Şi făcând conştiinţei sale proces, a făcut proces conştiinţei tuturor oamenilor politici, cari, ridicaţi pe spinarea poporului acestuia, dârz la muncă şi in luptă, „nu s-au imbiat cu recunoştinţa şi dragostea lor“. Şi cercetând toată greaua problemă a acestei ţări, devenită atunci problema agrară, Ion G. Bibicescu a recunoscut marele şi durerosul adevăr că dacă avem instituţii liberale scrise, literalismul şi democraţia nu sunt însă numai chestiuni formale, ci sunt chestiuni de inimă şi de sentiment. Or, instituţiunile liberale şi democratice, pe cari o generaţiune idelasită , cu acea credinţă care mută munţii din loc, ni le lăsase moştenire, nu pătrunseseră în suflete şi în inimă, cum, vai, n’au pătruns nici până astăzi. Aşa că formale goale tot stau încă să fie umplute cu acel conţinut, care singur poate aduce acestei ţări, acestui popor atât de meritos, atât de plin de virtuţi, bunăstarea, fericirea, libertatea, la care are dreptul, pe care şi le-a câştigat de mii de ori. La mormântul lui Bibicescu, răspunzătorii de conducerea acestei ţări, ar trebui să cugete la adevărul dureros pe care acest modest la formulat ca ultim purtător de cuvânt al acelei mari generaţiuni de idealişti, a cărei cea mai frumoasă expresie a fost marele şi neclintitul C. .4. Rosei K. B. Chestia zilei D. MARZESCII: Sfinte Gheorghe, eşti singura fiinţă pentm cred că am reuşit s’o mulţumim: te-am adus iar pe pământ în slave de altădată!... Simpatoze de Doctorul YGREC TOMA IONESCU, DANIELOPOLU, CARNIOL, OBREJA, PITULESCU. CONTRIBUE LA PROGRESELE MEDICINEI ! Cetitorul să-și noteze cuvântul nou — ce nu l’a mai auzit de sigur până azi — din titlul de mai sus! Cuvântul e creat, mi se pare, de profesorul Laignel-Lavastine de la facultatea de medicină din Paris, şi-i dă ca nume unor boli, de care mai toţi suferim şi cărora le consacră un splendid volum, în format mare şi cu peste 1.000 de pagini! Ştiu că cetitorul sceptic va exclama: vorbe, vorbe, vorbe, suntem sătui de vorbe! E adevărat că prea adesea ori medicul chemat să dea ajutor bolnavului, îl consolează cu o... vorbă ! Ai guturai, strănuţi, tuşeşti, te doare tot corpul. Chemi pe doctor. Şi după ce te-a ciocănit, auscultat, examinat şi interogat: — Dar ce am domnule doctor? — Ai o „grippă“ ! Eşti mulţumit, că ai scăpat şi ct atâta ! Dar ţi s’a îmbolnăvit copilaşul de 1 an. E constipat, ţipă, îl doare par’că’n gât, varsă ! — Dar ce are, doctore ? — E niţel ,.oripat‘ doamnă ! Şi când din întâmplare auzi de «■ fără sunetele triste ale marşului funebru al lui Chopin, care însoţeşt« li. mormânt pe vreun nenorocit şi ai curiozitatea să întrebi: — Dar de ce a murit? Ce a suferit ? Nici să nu te aştepţi la alt răspuns . — O „grippă" infecţioasă. Când a apărut pentru întâia oară pe piaţa industriei medicale acest cuvânt, medicii îşi dădeau cel puţin osteneala să caute la bolnav microbul grippei... şi numai după ce-l găsiau, cu toate caracterele lui specifice, diagnosticau: grippă. Azi „grippă“ e ,,la modă", cum e la modă în politică „democraţie“ sau în artă „impresionismul“... Sunt deci, după cum vedeţi, şi eu de partea publicului! Prea de multe ori cuvintele au servit ca să mascheze ignoranţa medicilor, sau mai bine a „ştiinţii“ medicale! Aşa e azi şi cu cuvântul: „nervos“. Vezi femei zvârcolindu-se în durerile cele mai grozave, şi când nenorocitele chiamă în ajutor pe medicul salvator se alege cu replica medicului dintr-o piesă a lui Suderman, dată eroinei acelei piese: „Es ist nur Nerven“. E ceva „nervos“! Aveţi bătăi de inimă, insomnii, dureri mari de cap. — N’ai nici o teamă... Mulţumeşte-te cu o etichetă. — Eşti „nervos“. Şi dacă simţi o durere grozavă în fCitUi continuarea in nmunc /! -a)