Adevěrul, iunie 1925 (Anul 38, nr. 12719-12743)
1925-06-11 / nr. 12727
Anul 38.—Nr. 12727. — * Adever FONDATORI [AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST.r.axiLLE 1897-1920 ABONAMENTE: 600 lei pe un an. 300 lei pe 6 luni. 150 lei pe 3 luni. nu pe BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 9 —11 TELEFOANE Centrala 6 67. „ 24/73. «8/79 ■WEEWWSBW Direcția 57/72. Ad-strapa 7'89. Provin«!» IPCB. 0-1 Ionel Brătianu a declarat la Bacău că „partidul lioand trăeşte prin torţele trecătoare ci prin sfântul Duh“ ...Numai că „fiul“ e destul de tare ca să compromită şi sfântul Duh şi pe tatăl! Legea îmbătat de succesul lesnicios al dotării reformei administrative şi călcând peste asigurările formale date de diferiţi membri ai lui, guvernul a hotărît să aducă la ordinea zilei în Cameră discuţia legei învăţământului particular. Făgăduelile subsecretarului de stat faţă de minorităţi că legea va fi lăsată pentru sesiunea de toamnă, intenţia primului ministru şi a ministrului de externe, de a supune proectul unei revizuiri atente — toate acestea a fost nesocotite, pentru ca întregul guvern să capituleze în faţa intransigenţii obtuze a ministrului de instrucţie. Provocarea şi batjocorirea opoziţiei româneşti nu-i ajunge. Pentru ca dictatura să fie deplină, şi ruşinea autocratismului să fie dusă la culme, guvernul înţelege acum să-şi afirme dispreţul şi pentru voinţa celor câteva milioane de minorităţi etnice, chiar şi pentru apele dintre ele cari, ca saşii şi şvabii, au dat dovada unei realităţi depline şi unei munci constructive în noul nostru stat. Numai acesta poate fi sensul politic, plin de consecinţe grave, de consecinţe istorice, aproape al impunerii acestei legi prin forţă şi poate chiar prin ruşinoasele dispoziţii ale „regulamentului contra obstrucţiei“. Este drept că sub presiunea irezistibilă a opiniei publice şi sub trista ameninţare a unui proces dincolo de graniţele ţării, guvernul a făcut unele modificări, destinate să atenueze nedreptăţile proectu- Itîi. Dar spiritul în care e conceput rămâne intact în liniile generale şi mai ales rămâne procedeul autocratic. Regimul şcolar al României noi, acest regim de importanţă vitală pentru viitor, se dictează fără consultarea celor cărora e destinat, fără cea mai vagă condescendentă pentru dorinţele celor ce sunt şi ei cetăţeni ai statului şi cari nu-i pot fi devotaţi decât dacă li se dă conştiinţa că acest stat e drept şi înţelegător şi faţă de ei. Conştiinţa aceasta, proectul pentru şcolile particulare şi condiţiile în care el se votează, n’o pot da. Dinpotrivă, ele vor deslănţui amărăciune ,vrajbă şi nelinişte, ceea ce e, desigur, împotriva intereselor consolidării statului. Credem că legea şcoalelor putea fi alcătuită şi votată în condiţii cari să garanteze o liniştită şi armonioasă dezvoltare a tuturor cetăţenilor. Şi mai credem că, prin procedarea lui, guvernul şi-a încărcat pe umeri o răspundere, care va apăsa greu şi îndelung. Ad. Votarea legii administrative In 35 de minute• •• Unde-s timpurile' „vechiului“ remiin !' Ciuvernul se îngrijea întotdeauna de-o opoziţie. Temnându-se de zelul agenţilor, marii electori nici nu puneau contra-candidaţi fruntaşilor opoziţionişti. Iar epitetul ofensator de „opoziţie miluită“ nu a fost rostit de un guvernant. Nevoia de opoziţie era atât , de mare, încât uneori se aranja o mică opoziţie chiar din sânul majorităţii. Votarea unei legi era un spectacol. Regizorii ţineau să salveze cel puţin aparenţele . Acum însă guvernul şi-a lepădat masca. Primul-ministru e un automobilist, guvernul — o maşină, opozanţii — nişte câni... Simplu, brutal... In şedinţa de ori a Camerei, guvernul a arătat că comparaţia nenorocită de la Bacău nu-i numai o floare de stil. Automobilul există. Şi acest automobil circulă cu iuţeala maximă. D. Ionel Brătianu este cuprins de furia vitezei. Se apropie vacanţa. Durerile sunt pregătite. Nu-i timp de pierdut... In această şedinţă, majoritarii —■ sub bagheta magică a guvernului— au votat de la 4 şi juni. până la 5 şi cinci minute, adică în 35 de minute, 280 de articole din legea administrativă , câte opt articole pe minut. Votarea s’a început cu articolul 120 și s’a isprăvit cu articolul 400, „S’a isprăvit", fiindcă s’a terminat legea... Altfel, in câteva zeci de minute, s’ar mai fi putut vota încă pe atâtea articole... sau încă o lege, dacă ar fi avut-o preşedintele la îndemână1. Şi nu era vorba de o lege oarecare, ci de legea administrativă— legea de căpitenie a statului român. După război s’au strâns laolaltă provincii, care au trăit sub alte organizaţii. Intre hotarele statului român au intrat minorităţi. Atâtea şi atâtea chestii se puneau cu prilejul votarei legei administrative! Guvernul însă a suprimat orice discuţie. Preşedintele Camerei a sunat clopoţelul. Majoritarii au început să.. voteze. De obicei se citeşte, cu prilejul votărei, textul fiecărui articol. De astădată articolele au fost anunţate numai sub numerile lor de ordine. Articolul 137... 242... 395... La fiecare articol, majoritarii ridicau mâna în sus. Camera Deputaţilor n’avea aspect de Parlament, ci—cum foarte bine a remarcat cineva — de sală pentru gimnastică suedeză. La auzul fiecărui număr, ca la o comandă, majoritatea ridica mâinile — mâini mai lungi, mai scurte, mâini uscate, vânjoase, obeze.... Majoritatea părea un monstru apocaliptic cu sute de mâni, ridicate parcă spre tavan, de sfori invizibile — al căror capăt era în pumnul d-lui Vintilă Brătianu. Articolul 400 ! Mânile au căzut, trudite... Majoritarii nici până acum n’au înţeles pentru ce d. preşedinte i-a obligat să facă gimnastică la fiecare articol, când lucrurile s’ar fi putut rândui mult mai uşor. In loc să se citească număr după număr, s’ar fi putut anunţa deodată dela 120—400... Majoritatea n’ar mai fi fost condamnată la surmenaj muscular. Ar fi ridicat o singură dată mâna în sus. Gimnastica suedeză, cu care s’a îndeletnicit majoritatea, a revărsat ridicolul și asupra parlamentului, și asupra guvernului. Dictatura trebue să aibă o anumită ţinuta. Dacă guvernul n’a putut să şi-o păstreze totdeauna cu destulă solemnitate, s’ar fi cuvenit ca măcar acum — la sfârşitul regimului — să facă o supremă sforţare, încruntându-şi sprincenele, încordându-şi muşchii... Dar aşa... Parlamentul—transformat în sală de gimnastică pentru copii cu bărbi şi chelii ? Am avut un moment impresia că sântem, nu într’o şcoală, ci în sala de exerciţii corporale a unei case de sănătate. " Traian Vlad Mâncătorii de pământ 1 ' ail ■ .-J Multe popoare de pe suprafaţa omului mănâncă pământ, fie penu a se hrăni, fie ca remediu cona anemiei sau altor boabe. Monitorii de pământ sau geofagii, du- 3. termenul ştiinţelor, sunt foarte imeroşi în America de Sud, în ideile occidentale, în Sudan şi în ie părţi ale Afrîcei. „Sciences et Voyages“, ne dă te resânte observaţii făcute asura geofagiior din Sudanul egipunda gnotagia este încă în Sare. Mâlul «das de Nil, numit ;rdW:* «îfeâ folositor ixipomie* umane* este în special tocat. câtiorotice mănânacesi pîwAiî Gin ziua în care Ti «U* atins maxiifiiit ■ -**- •‘z. --t.. • - —mul, pristavul public vinde bucățele de „timibliz“, care se mănâncă stropite cu zeamă de lămâie. Se pare că obiceiul de a mânca pământ se ia din copilărie, din cauza neglijentei mamelor, cari lasă copiii lor să se târâe pe pământ , pentru a-şi potoli foamea şi pentru a-şi satisface curiozitatea lar instinctivă, copiii înghit tot ce poate fi uşor luat în gură împreună cu pietricele şi pământ. Mâncătorilor de pământ le place foarte mult sarea şi, probabil, din cauza gustului sărat şi dulceag al pământului, actul se repetă şi obişnuinţa este căpătata. Cu privire la faptul acesta, dr. Kristopherson a remarcat că lângă mudriehul de la Kartum, este un loc care-i veşnic menţinut umed de animalele care ling pământul cu lăcomie, în timp ce stăpânii lor sunt ocupaţi în clădirea de alături. Deasemenea pe străzile Cairului se văd adesea măgari cari, unde solul e moale, ling şi întorc pământul cu limba. Simptomele caracteristice ale geologului ar fi acestea, după dr. Cristhoperson : „Mâncătorul de pământ este de aparenţă anemică, slab şi fără putere. Mucoasele gurei, limbei şi ale ochilor sunt palide. Buzele sunt crăpate şi sensibile, gingiile şi buzele sunt adesea colorate,, limba este uscată, încărcată, crăpată-nu moale. D-rul Habit spune că limba se umflă, ia o formă prizmatică şi mişcările îi sunt limitate. O durere la epgastru şi o senzaţie de foame sunt două simptome obişnuite. Pulsul e repede. Constipaţia e continuă şi dureroasă. Consumaţia pământului este adesea recomandată de practica medicală populară. Astfel , sudanezii au obiceiul, pentru a combate anemia, să ia pământ dintr’un atelier de fierar,pământ care probabil conţine fer) să-l amestece cu piper negru şi cu muştar şi să-l înghită. In unele regiuni, locuitorii iau pământ de pe mormântul vreunui şeik, îl amestecă cu apă şi-l beau, sau îl prefac în praf şi-l răspândesc pe obraz şi pe corp. D-rul Tewfik Rast raportează că, atunci când indigenii merg să se aşeze într’un loc nou, unde climatul nu este sănătos, amestecă pământ cu apă şi-l beau ca un preventiv contra bolilor locale. Slatin ne povesteşte o curioasă explicaţie a antropofagiei dată de indigeni. Strămoşul nostru al tuturor,Adam, zic ei, a fost făcut din pământ, şi este natural ca asimilând materie, din care a fost făcut primul om, să poţi căpăta putere. Dacă această teorie nu prea e ştiinţifică, ea este cel puţin tot atât de poetică ca legenda lui Anteu, monstrul, fiu al Pământului, pe care Hercule trebui să-l ridice şi să-l înăbuşe în braţele lui, fiindcă observase că uriaşul căpăta puteri noui, oridecâte ori picioarele lui atingeau pământul. Mâncătorii de pământ din Saos au fost obiectul unor studii aprofundate. Unul din observatorii lor, Maupetit, îi descrie aşa : „Toată ziua, zice el, femeile culeg după malul râurilor o argilă foarte căutată, fiindcă are miros de peşte. Se usucă această argila la soare, se sfarmă într’o pulbere fină, se udă puţin spre a face o bucată, se ridică o moviliţă de argilă, care se acopere cu surcele şi lemne şi la care se dă foc, după ce a fost totul învelit cu pământ spre a face să ardă înăbuşit pr la fabricarea mangalului. Când operaţia este condusă de cineva, care ştie să oprească arderea la timp, se scoate din foc un bulgăre brun, semănând mult cu ciocolata mai deschisă la culoare şi care, împărţită în bucăţi de mărimea unei nuci, este vândută în târg. Laoţienii prepară încă pământul negru, găsit în terenurile umede şi nisipoase, sub pătura de nisip; acest pământ se sfarmă sub târnăcop, în bucatele mici, cari se pun într’un ceaun cu foc deasupra şi dedesubt şi pământul capătă un miros special, care, se pare, face să vie apă în gura adevăratului geolog. In realitate ea are gust de afumat. Aceia cari n’au bani ca să cumpere din târg, merg singuri să-şi caute pe malurile fluviului şi-l mănâncă nepreparat; alţii, mai cu seamă copiii, iau cu unghiile pământul uscat pe care îl găsesc în locul unde îşi fac focul; mulţi preferă pământul lucrat de termite şi-l caută spărgând mici canal un scobite, pe care unele termite le desenează pe trunchiurile copacilor. . Caracterul cel mai curios al acestei pasiuni, e că ea este imperativă1, ca aceea a tutunului, a alcoolului, a opiului, etc., şi că un geofag, chiar pe moarte, nu poate să se lipsească de pământ. Contrariu a ceea ce s’a crezut mult timp geofagismul nu este un obiceiu rar şi nu este reprezentat numai prin câţiva indivizi izolaţi„De când sunt la Oubone, zice d. Maupetit, am avut ocazia să mă conving că geofagismul este atât de răspândit în Laosul siamez, încât îl consider aici ca un pericol real; această pasiune, este pentru Laotieni aproape tot atât de fatală, ca aceea a opiului pentru chinezi şi provocă, în fiecare an, nu numai (Citiţi, continuarea, în^pag... J/ggjrti Europa cea nouă ---------------- - Iem ---------------Pactul de garanţie.Două categorii de state: cei mici la discreţia celor mari Judecând după ultimele ştiri din Geneva, Paris şi Londra, se pare că înţelegerea între Franţa şi Anglia asupra pactului de garanţie, ar fi perfect. Zicem: se pare cu toate că telegramele nu vorbesc de acord în forma hipotetică, pe care o întrebuinţăm noi. Ele anunţă invonala ca ceva sigur. Noi, insă, mai avem încă unele îndoeli şi nedumeriri. Vom lămuri îndată cam anume. Pentru a putea să ne dăm mai bine seama de ceea ce s’a întâmplat, este necesar să facem puţină istorie. Ideia unu pact de garantare a teritoriilor apusene, aşa cum au fost fixate prin tratatul de la Versailles, a pornit de la guvernul german. Acesta a declarat întâi că e gata să-şi ia angajamentul de a nu mai pune vreodată în discuţie frontierele dinspre Franţa şi Belgia şi, al doilea, că, în ce priveşte frontierele răsăritene şi din centrul Europei, îşi rezervă dreptul de a cere revizuirea lor pe cale de arbitraj, potrivit art. 19 al pactului Ligii Naţiunilor. în caz de acceptare, Germania avea să facă şi dânsa parte din pact, adică să i se garanteze şi ei teritoriile apusene. Italia urma să intre şi ea. D. Musolini a lăsat să se înţeleagă că, dacă Franţa, Anglia şi Germania se obligă să garanteze provinciile câştigate de Italia în urma războiului, n’ar pregeta să participe la noua grupare. După cum se ştie, Anglia a admis imediat punctul de veder german. Dar Franţa, legată prin tratate speciale de Polonia şi Cehoslovacia, a făcut obiecţii. Guvernul francez a spus că nu poate concepe ca frontierele Franţei să fie garantate (garantate şi de Germania şi de întreaga forţă a Angliei), iar cele poloneze şi cehoslovace să nu fie. Germania refuzând In mod categoric să şi ia faţă de celelalte hotărîri îndatoririle pe cari voia să le ia faţă de cele franceze şi belgiene, nimeni nu vedea cum se putea ajunge la Incheerea pactului. * Iată, insă, că din mai multe părţi deodată se anunţă o înţelegere între Franţa şi Anglia pe chestia pactului. Bazele principale ale invoerii ar fi acestea: 1. Dacă Germania ar ataca Franţa sau Belgia, Anglia ar declara fără întârziere război Germaniei; 2. Dacă Germania ar ataca Polonia, Anglia nu ar considera aceasta ca un casus belli, pentru dânsa, dar ar avea—în eventualitatea aceasta— o atitudine dublă. Pe de o parte, nu s’ar opune ca Franța să considere atacul Germaniei în contra Poloniei ca un casus belli și să intre cu armata în regiunile renane demilitarizate, iar pe de alta ar sprijini o acţiune împăciuitoare a Ligii Naţiunilor. # Punctul 2 ni se pare curios. El este care ne face să avem Îndoeli, dacă nu asupra autenticităţii ştiiei dar asupra rezultatului final al înţelegerii franco-engleze. Să ne explicăm. Dacă este exact că, în caz de agresiune germană în contra Poloniei Anglia admite ca Franţa să intre cu forţa armată in zona renană demilitarizată, nu vedem cum va fi posibil ca Germania să-şi mai menţie oferta. Germania retrăgfind-o, garanţia ei nu va mai exista şi atunci pactul nu va mai fi in cinci (Anglia, Franţa, Italia, Belgia şi Germania), din trei: Anglia, Franţa şi Belgia. Intr’o asemena eventualitate, este greu de imaginat că opinia publică engleză ii va primi. Opinia publică engleză este contrarie oricărui pact şi dacă ar fi primit, poate, anul din care ar fi făcut parte şi Germania, nu e de gândit că ar sancţiona o învoială, care ar însemna un tratat îndreptat in contra celor din Berlin. Dacă, insă, pe de altă parte, nu e adevărat că Anglia a admis Franţei ca, in cazul arătat, să pătrundă in zona demilitarziată germană, atunci primele obiecţii ale guvernului francez rămân in picioare şi nu vedem cum e posibil pactuL Nedumeririle acestea se vor risipi fără îndoială, j ’'nă In câteva zile şi vom şti cum stau lucrurile în realitate. Dar, de acum e sigur, că mergem, cum am mai spus, spre o Europă nouă, spre una care n’a fost prevăzută de nimeni, în momentul încheerii tratatelor de pace. Continentul se împarte In două: in state cu hotare asigurate şi în state cari rămân In aer, supuse, In ce priveşte statutul lor teritorial, — tuturor combinaţiilor şi aranjamentelor celor mari şi puternici. Marile puteri europene: Anglia Franţa, Italia şi Germania, se grupează între ele, sau se vor grupa mâine — evoluţia a început în această direcţie şi se anunţă irezistibilă — se asigură reciproc şi se unesc între ele. Acesta este faptul mare al zilei. Este de prisos să mai arătăm ce urmări va avea evenimentul acesta pentru România. Oricine le poate prevedea. Ilnius „Fanarioţii” Un vechiu conservator, adăpostit azi în atenanţele „burgului“ liberal, a fost lovit de o răutate retorică a d-lui Mârzescu care, a doua zi după cinstirea d-lui Pherekide, a ţinut să se repeadă, pe neaşteptate, împotriva fanarioţilor. Vechiul conservator liberal sau mai bine zis liberalul vechiu conservator a protestat împotriva apropierei nedrepte pe care d. Mârzescu a făcut-o între repausatul partid conservator şi fanarioţi. Cearta între cei doi oratori a fost soluţionată de o intervenţie a d-lui Iorga care a lămurit că fanariotismul nu e atât realitate istorică precum e o categorie morală. Fanariotism vrea să zică în conştiinţa populară şi în nomenclatura cronicărească, un regim în care interesele private sau de coterie primează interesele obşteşti; fanariotism înseamnă împilarea fără pudoare a oricărui glas de nemulţumire şi de durere populară ; fanariotism înseamnă instalarea la conducerea ţărei prin toate uneltirile intrigei şi corupţiei şi menţinerea la putere prin toate mijtoacele violenţei celei mai deşuchiate ; fanariotism înseamnă — mai presus de orice — concepţia arendăşească a guvernării mărci considerată ca o moşie de pe care trebue să tragi fără milă tot folosul propriu ce ţi-l poate da... Aceasta se chiamă fanariotism. Şi dacă e aşa, apoi cine se poate îndoi că niciodată România n’a trăit mai dureros sub un regim mai fanariotic ca acum ! Iată ce trebue pus la punct în legătură cu incidentul care a adus un moment la tribuna Camerei cearta dintre vechile fanariotisme în fața celui de azi... E o lămurire pe care o luăm din sentimentul public. D. Gh. La Bacău, ministrul domeniilor anunţa orgolios şi cu o vădită intenţie de provocare că guvernul nu pleacă şi că liberalii vor face la toamnă alegerile comunale. Iar oficiosul francez al guvernuluii, luând drept bună această declaraţie a ministrului domeniilor, mustră opoziţia că-şi risipeşte forţele într’o luptă de răsturnare lipsită de orice perspective şi că nu aşteaptă mai bine consultaţia populară de la toamnă, care va stabili încotro merg preferinţele ţărei. —Dacă — scrie Independenţa— coaliţia partidelor naţional şi ţărănesc doreşte în mod sincer să se măsoare cu partidul de la cârmă, trebue să se felicite de ocazia oferită de guvern a unei consultaţiuni populare, care va constitui incontestabil un indiciu sigur pentru lămurirea situaţiei politice de mâine. Argumentaţia ar avea oarecare valoare dacă... dacă partidul care ar fi să prezideze alegerile comunale dela toamnă, n’ar fi partidul li- X beral, partidul alegerilor falsificate prin violenţă şi prin fraude, partidul hoţilor de urne şi al Popeştilor jandarmeriei substituiţi, cu ordin, voinţei populare. Ce încredere poate avea ţara în nişte alegeri pe care le-ar prezida partidul liberal ? Poate fi vorba de o consultare cinstită a messelor populare, atunci când e vorba de un guvern lipsit de orice scrupul, care nu se sfieşte să dezlănţue în alegeri cea mai cumplită teroare, să fure urnele şi să falsifice în mod neruşinat rezultatele ? Odată cu invitaţia adresată opoziţiei de aştepta până la toamnă pentru ca să se producă indicaţiile rezultatelor alegerilor comunale, ce garanţie oferă guvernul că aceste alegeri vor fi libere şi cinstite? Şi mai intâi, are guvernul autoritatea morală de a oferi o asemenea garanţie ? Invitaţia oficiosului, perfidă şi cinică, e o glumă de prost gust. kav ' Pan. Cum se fac cercetările... Ziarele au dat amănunte asupra incercărei de sinucidere de la fabrica Bragadîru. Lucrătorul Ion Marin, învinuit de furt, a fost schingiuit la comisariatul circumscripţiei , până când a recunoscut faptul şi a indicat chiar locul unde a ascuns banii. Dar comisariatul n’a găsit nimic. In timpul acela Marin a căutat să se arunce într’o fântână. A fost dus din nou la circumscripţie şi a fost bătut iarăşi. In cele din urmă, comisarul l’a pus în libertate. Când un agent poliţienesc l’a chemat pe Marin încă odată la comisie pentru continuarea cercetărilor, acesta a preferat să se arunce cu capul în jos pe fereastră — decât să se supună cravaşelor, beţelor şi acelor dela circumscripţia IV poliţienească din Bucureşti. Nu de mult s’a descoperit o eroare judiciară la Arad. S’a comis o crimă. Vina a căzut pe doi nevinovaţi Unul a murit în timpul cercetărilor. Altul, sub lovituri, a recunoscut fapta. A fost condamnat. In temniţă s’a îmbolnăvit de tuberculoză. Acum câteva zile s’a descoperit însă adevăratul criminal. Brutalităţile jandarmeriei au ucis un om şi pe altul l-au apropiat de mormânt. Pentru ce ? Cercetările la noi, in toate fazele lor, au drept scop nu restabilirea faptelor , ci recunoaşterea acuzatului. Interogatorul — iată cheia instrucţiei in România ! Şi când te gândeşti că in Anglia inculpaţii, in timpul instrucţiei, sunt preveniţi că, dacă nu vor, pot să nu răspundă deloc la întrebări. Instrucţia la noi se bazează pe primele cercetări, cari, de cele mai muite ori, sunt făcute ca în cazul de la fabrica Bragadiru. Dar oare a’avem de-a face cu aceiaşi procedare sălbatecă şi’n delictele şi crimele de idei ? Marin a recunoscut faptul, dar n’a putut arăta pachetul de bancnote. In astfel de cazuri se cere o dovadă materială. Dar ideile? Pe ele doar nu poate pune mâna orice domn ipistat... C fiiestîei ssiSea Câini sau iei ? IONEL: — Dragă Vintilă, mi se pare că am pățit-o: de data asta nu mai sunt câini ci lei... VINTILĂ : Nu-ţi fie frică de... leu, cât eşti cu mine! Duşmanii autodeterminare! De ce nu i-o fi plăcând reacţiunei româneşti principiul autodeterminărei popoarelor ? Ce-i drept, în litigiile cu statele vecine il admit şi reacţionarii noştri, dându-şi prea bine seama că el domină întreaga ideologie politică a Europei de după războiu. Aşa, de pildă, in conferinţa dela Viena, am respins net pretenţiile ruşilor asupra Basarabiei, căci votului exprimat de Sfatul Ţârei din Chişinău, ii atrbuim, şi cu drept cuvânt, un caracter plebiscitar. Principiul devine periculos şi subversiv numai când e vorba de anume obligaţiuni ce decurg din recunoaşterea lui, pentru politica internă a ţărei. Atunci temeiul României întregite nu-l mai formează unirea liberă şi entusiastă, decretată la 1918 de toate provinciile, ci — vorba d-lui Brătianu — „tratatul şi dorobanţul". In ordine morală — garanţia marilor puteri semnatare, in ordine materială — forţa! Atunci adunarea dela Alba-lulia poate fi o impozantă manifestare a conştiinţei naţionale, un act istoric in fata căruia se înclină până şi d. I. Brătianu — dar atât! Ecoul celor o sută de mii de glasuri s’a pierdut de mult — dovadă Constituţia votată numai cinci ani mai târziu! Un acces de generozitate al mulţimilor in sărbătoare, pentru care insă înţelepciunea urnelor furate nu poate avea decât o dispreţuitoare milă. Politicianii noştri să nu ştie oare ce creaţiuni fragile sunt,tratatele ? Să fi uitat ei că, la începutul războiului, cinismul trufiei germane le-a numit „petece de hârtie", pe cari o săbie îndrăzneaţă le poate sfâşia oricând ? Dar chiar acum nu de mult, la câteva zile după ce primul ministru aruncase faimoasa formulă la Senat, în parlamentul englez toţi şefii de partide s’au pronunţat pentru revizuirea, pe cale paşnică, a celui mai important dintre tratate. Şi dacă temeiul cel mai sigur al unui stat este voinţa cetăţenilor săi dea rămâne deapururi uniţi, de ce măsurile puterei guvernamentale fiind să slăbească această voinţă ? De ce atâta opoziţie îndârjită faţă de un principiu, a cărui acceptare integrală poate numai folosi? De fapt, reacţionarii noştri au o groază instinctivă de orice formulă democratică. O idee nouă, făcăndu-şi loc în corpul social, este un isvor nesecat de contradicţii, este elementul care subminează formele învechite, e calul troian introdus in cetatea privilegiilor. Dacă actualii guvernnaţi ar admite că statul român de astăzi nu se putea înfăptui, cu toată jertfa de vieţi omeneşti reclamată de război, decât prin adeziunea liberă a tuturor ţinuturilor sale, ar trebui să recunoască implicit si dreptul acestora de colaborare egală la guvernarea tărei. Dar, in acest caz, ar mai putea ei descinde în provinciile alipite ca în nişte colonii, invocând mereu dreptul cuceritorului? Şi, admiţând că o populaţie in momentul decisiv al istoriei sale a dovedit maturitate politică o mai poţi trata ca minoră, refuzându-i dreptul de a se administra singură ? Iată de ce liberalii sunt şi vor fi duşmani ai autodeterminărei. Ilie Cristea prof. secundar NAZBATII MOTOR D-l Ionel Brătianu a ţinut să arate băcăoanilor ce mulţumit e de automobilul d-sale. Automobilul „d-sale“ e un fel de a vorbi, fiindcă — slavă Domnului! — e al statului. Nu sunt ai d-lui Brătianu decât ochelarii de voiaj, făcuţi expres ca să nu vadă nimic pe unde trece... Nu ne îndoim că motorul care poartă trupul d-lui prim-ministru — spiritul îi rămâne totdeauna acasă, în dormitor —■ e prevăzut cu o forţă de numeroşi cai putere. Cu toate astea, jur că oricât de numeroşi sunt „caii“ motorului d-lui prim-ministru, ei nu sunt în stare să dea viteza obţinută a motorul din Dealul Mitropoliei care de cele mai multe ori durează doar cu 2—3 boi putere... " Kix. Noul program de expansiune britanic LONDRA. 9. — Nou secretar general al sindicatelor engleze, Hodge, a ţinut un mare discurs-program, în care a arătat că supremaţia cărbunelui englez e periclitată de continuele electrificări şi de sporirea utilizării produselor petrolifere la vapoare. D. Hodge e de părere că supremaţia guvernului englez nu poate fi menţinută decât dacă Anglia va transforma pe locul consumaţiei cărbunii englezi in energie electrică. Astfel s’ar crea o nouă eră de glorie cărbunelui englez.