Adevěrul, noiembrie 1927 (Anul 40, nr. 13458-13482)
1927-11-26 / nr. 13479
UNUL 40 Ro. 13479 • * Sâmbătă 26 Noembrie 1927 Adevr FONDATORI • ^ BELDIMAN 1888 - 1897 arundatum . CONST MILLE 1897-1926 ABONAMENTE: 750 lei pe un an. 380 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. In străinătate dauia Lei 3 BIROURILE: București, Str. Sărindar no. 7-9 11 Lei 3 TELEFOANE 5 Centrala: 306 67. 321 73, 346/79, 353/09 Direcția: 357 72. Administrafia: 367/09. Provincia: 319 66. ©celosul liberal de limbă franceză afirmă că „GUVERNUL NICI NU SE GÂNDEȘTE SA PLECE“«. Poate s’o facă și fără să gândească!0*3 Budapesta se agită S© apropie sesiunea de Decembre a Consiliului Ligii Naţiunilor, care trebuie să definitiveze hotărîrea din sesiunea trecută, in chestiunea optantilor unguri din Ardeal. Şi Budapesta a inceput să se agite. Ziarele inspirate de guvernul maghiar au pornit propaganda, după sistemul obişnuit, spre a influenta opinia cercurilor conducătoare şi a determina astfel o modificare a atmosferei de la Geneva, in defavoarea noastră. Aşa cum pune guvernul maghiar chestiunea, prin ziarele sale, se creiază un echivoc ciudat, se creiază aparenta ca şi când concluziile comisiei de trei a Consiliului Ligii Naţiunilor, prin care s-au stabilit în mod precis principiile fixe în judecarea chestiunii optanţilor, ar putea fi modificate, dându-se de astădată câştig de cauză maghiarilor. Această încercare poate fi o metodă de luptă, dar in orice caz ea se bazează pe inducerea în eroare a opiniei publice mondiale și nu poate fi trecută Intre cele mai onorabile mijloace de a se ajunge la un scop anumit. încercarea aceasta de mistificare apare ^ într’o lumină cu atât mai ciudată, cu cât nu e vorba de o chestiune, in care să fie interesat statul maghiar direct. E vorba numai de o mână de magnaţi, ale căror moşii au fost expropriate, total sau partial, in conformitate cu dispozitiunile unei legi agrare româneşti, care n’a inteles să admită străini privilegiaţi. Din cei 341 de reclamanţi, abia 115 au fost trataţi ca absenteişti, iar ceilalţi posedă şi azi in Ardeal întinderi de 100—300 jugăre, afară de unii cărora li s’au lăsat chiar proprietăţi de câte peste una mie jugăre. Este evidentă deci năzuinţa guvernului din Budapesta să transforme chestiunea optantilor in materiale de propagandă antiromânească, uitând intenţionat să menţioneze că întinderea, pe care au fost împroprietăriţi cei 60.000 de ţărani unguri din Ardeal, egalează, cel puţin, întinderea de teren arabil, care a fost expropriată de la magnaţii absenteişti. Cu bună credinţă, din orice latură priveşte oricine chestiunea optanţilor, nu poate decât să dea dreptate României, cum a făcut de altfel şi cel mai inart sobor al somităţilor de drept internaţional de la Geneva, precum şi bărbaţii de stat obiectivi din fruntea Ligii Naţiunilor. GLOSE POLITICE... Cine strică Pentru consideraţiuni de politică traemationin şi de interes francez propriu zis, guvernul francez a manifestat, in ultimii ani, o mare încredere in d. Ionel Brătianu. Presa franceză, in special acea care-şi primeşte sugestiile de la Quai d'Orsay, a avut toate atenţiile pentru şeful partidului liberal. In ultimul timp opinia publică franceză se arată insă ostilă metodelor de guvernare brătienistă. Nu numai presa de stânga, dar si cea de dreapta a a avut accente ostile pentru liberali. La aceasta a contribuit, cu foarte mult, faptele precise, netăgăduite, cu privire la curţile marţiale, cenzura, oprirea telegramelor corespondenţilor străini, etc., etc. Faptele precise conving. Aşa s-a întâmplat şi cu actele poliţiei noastre de siguranţă din capitala Franţei. Ea a supraveghiat locuinţele tuturor fruntaşilor români veniţi la Paris. Unul din ei a pus de a fotografiat pe aceşti agenţi, postaţi in observaţiune, şi a prezentat fotografiile ziarelor. „Dacă lucrurile acestea se petrec aci, a spus acel om poliţie ziariştilor, vă puteţi lesne închipui ce se face în ţară !“ Şi adăugăm noi, cititorii îşi pot lesne închipui ce s’a petrecut în mintea ziariştilor francezi Campania presei franceze se explică clar. I . D. Iorga " Şeful naţionaliştilor continuă sase ocupe cu asiduitate de chestiunea blocului opoziţionist. D-sa spe-' ră într’o înţelegere finală. . ..Aş regreta, ar fi spus d-sa,dacă înţelegerea nu s’ar face acum, dar sunt sigur că până în cele din urmă ea se va face. Numai să nu fie prea târziu ! Nu discut răspunsul d-Uil Manin. Cred însă că natîonal-ţărăniştii dacă au dreptul la toate garanţiile, n’au dreptul la toate umilirile“. Fouda, care ne-a fost redată ’de un prieten al d-lui lorga, dar pe care totuşi o dăm sub rezervă, dacă este adevărată, dovedeşte că ă. lorga continuă să creadă în necesitatea unui bloc cu trei ; este convins că acest bloc, la arma armei, se va face ; se teme ca el să nu se producă prea târziu, pentru a mai putea salvgarda interesele ţării, în fine, convine că naţionalţărăniştii au dreptul la cât mai multe şi mai serioase garanţii. Şi dacă ar fi să redăm sentimentul unora, se pretinde că, cu tot răspunsul d-lui Motniu, ideia aceasta işi face drum. Furisurile In ziarul nostru s’a pomenit orl despre un documentat denunţ, primit la ministerul de domenii, cu privire la fraudele ce s’au comis cu ocazia acordării de lemne gratuite pentru construcţiile şcolare. E de neînchipuit ceiace se petrece. S’a pervertit până ’ntr’atât simţimântul administratorilor noştri publici, încât ei învederează o ingeniozitate fără seamăn, în materie de furtişaguri. Cine, intr’adevăr, şi-ar fi închipuit ca e posibil ca lemnele destinate construcţiilor şcolare şi acordate gratuit de Casa pădurilor, să devie cherestea de comerţ, la dispoziţie, pe bani, pentru marele public ! Când te gândeşti că îndeobşte nu se descopăr decât cel mult două la sută din furturile comise şi când te gândeşti la uimirea provocată in public de cele descoperite, iţi dai deabia seama cât se fură in această nenorocită (ară. Cât va mai dura oare această stare de lucruri ? Sever Biografiile marilor pasionaţi — de pildă biografia lui Balzac — au ceva din ritmul precipitat al unui vulgar roman de senzaţie. Biografiile marilor sceptici — de pildă biografia lui Rivarol, Chamfort sau Montaigne — au farmecul rar al unui ritm reţinut şi aristrocratic. Nimic mai interesant, pentru cel ce urmăreşte cu un ochi a atent jocul înşelător al sufletului omenesc; — nimic mai pasionant decât viaţa sentimentală a acestor mari sceptici, a acestor ciudate exemplare de umanitate în a căror alcătuire intimă pasiunea era absentă, sentimentul — abia existent, iar inteligenţa critică.^ — predominantă. Pasionaţi întâlneşti pretutindeni, după cum pretutindeni întâlneşti simpli sexuali. Şi unii şi alţii — deopotrivă de numeroşi, de banali, de comuni. Existenţa lor este un simplu fapt divers. Amănuntele vieţii lor nu mai chiamă decât atenţia publicului care urmăreşte dezbaterile curiilor cu furii sau rularea filmelor de cinema. Sinucideri sau „drame amoroase“ iată epilogurile inestetice ale acestor vieţi obişnuite. Scepticii Insa — oameni chinuiţi de neînduratul demon al Indoeîn,damnaţi ai întrebării tragice: „ce ştiu eu?“—osândiţi ai unui exagerat spirit critic şi auto-critic;—iată ce întâlnim rar, atât de rar şi uar ce prezintă mai mul interes decât orice sgomotoasă dramă născută din pasiune. Alături de numeroase tragedii ale pasiunei dezlănţuite, — se desfăşoară, ades, dramele discrete, dar cu atât mai dureroase, ale inteligenţei critice. De’oparte, — desfrâul sufletului, care chinuie, care se lamenta în voe, fără pudoare, fără ţintă. De partea cealaltă — suferinţa concentrată, aristocratic — reţinută a marei înţelepciuni, care zăgăzuește avânturile inestetice și încorsetează gesturile declamatorii. lata de ce viata sentimentală a unui mare sceptic !).. este un subiect ales... Michel Eyquem de Montaigne era nobil de dată recentă. Tatăl său, Pierre Eyquem, burghez din Bordeaux —" fusese, după obiceiul vremei, ridicat la rang de nobil de către suzeranul său arhiepiscopul de Bordeaux. După strălucite studii de drept, Michel de Montaigne intră în magistratură. Mereu nemulţumit de această carieră, râvneşte mereu să intre în diplomaţie. Neizbutind, se retrage în castelul părintesc, leneveşte, citeşte şi—din când în când — scrie. Scrie rar fiindcă iubeşte SIMPLE ÎNSEMNĂRI Viaţa a unui mare sceptic de Tudor Teoforescu-Branişte PRZONERION MAROC rude ale guvernatorului Marocului, d. Steeg, cari au fost eliberaţi de curând după un prizonierat aventuros in mâinile bandiţilor. cm PATRU CAPTIVI Mitra lui Saitafernes şi zăcămintele de la Glozel * Ştie oricine că exista adevărate fabrici pentru falsificarea de antichităţi Din faianţele Ahraediei din Stambul se găsesc atâtea piese la colecţionarii din toată lumea, încât zidurile moscheei ar fi trebuit să râmâie de mult golaşe, dacă toate acele piese ar fi veritabile. Industria aceasta de antichităţi, îşi are ca toate industriile, rentabilitatea ei. Snobii cari sunt de obicei clienţi ei, îi plătesc cu sume considerabile produsele. Dar nu întotdeauna cad victimă numai snobii. Adesea şi cei mai buni cunoscători, experţii cei mai de seamă, se văd păcăliţi. Cine nu-şi aminteşte de cazul tiarei lui Saitafernes, care a fost înainte de război obiectul disputelor între arheologi şi obiectul ironiilor acestui Paris care veşnic e dispus să glumească. Savanţii proclamaseră această tiară ca unul din cele mai splendide produse ale vechei arte etrusce. Luvrul a cumpărat preţiosul obiect. Savanţii şi specialiştii au descris-o. Artiştii au admirat-o. Şi totuşi numai aceştia din urmă nu s’au înşelat, căci tiara, lucrată de un modest giuvaergiu evreu dintr’un mic oraş al Rusiei, era într’adevăr o mare operă de artă. De păcălit s’au păcălit numai anticarii şi arheologii, cari au luat-o drept străveche, căutând şi găsind argumente pentru această afirmaţiune a lor. Căci descoperirile sunt sensaţionale, de oarece, dacă obiectele găsite sunt autentice, trebuie să provoace o adevărată revoluţiune in ştiinţa arheologiei, dovedind numeroase axiome ale acesteia ca fiind a câştiga banii, este cauza pentru greşite şi punând altele, cu totul decare unii fabrica antichităţi false. Intervine în acest act necinstit şi ambiţia, orgoliul, de a fi în gura lumei savante, de a trece drept un savant, cum s’ar zice , intervin motive de un ordin moral, dacă cuvântul moral îşi poate avea aci întrebuinţarea. Problema se pune acum din nou, cu ocaziunea unor descoperiri arheologice făcute pe ogorul unui ţăran din satul Glozel, osebite, în locul lor. Astfel, ca să cităm numai o consecinţă a noilor descoperiri, cea care ne este mai accesibilă şi nouă profanilor. Pe când — şi aci urmez explicaţiunile d-lui Salomon Reinach, membru al Institutului Franţei — până acum era admis ca primele rudimente de scris linear au venit în Galia şi Spania, după anul o mie dinainte de era noastră, obiectele au însă întotdeauna dorinţa de în apropiere de Vieh’., Plugarul Emile Fradin, având ogorul bunicului său, găseşte în Martie 1924, în brazda ce trăsese, două obiecte, despre cari se spune că ar fi fost două tablete de teracotă cu inscripţiuni indescifrabile. După sfatul institutoarei din sat, el făcu şi alte săpături şi reuşi să găsească şi alte cărămizi pe cari le-a păstrat. Doctorul Morlet din Vichy, care, pe lângă medicină, făcea în orele sale de libertate, şi arheologie, află de aceste obiecte şi porneşte spre Glozel pentru a le examina. Părându-ise interesante, el ia în arendă pe timp de nouă ani, parcela de teren care adăpostea comoara găsită de Emile Fradin şi împrună cu acesta se porneşte pe noui săpături. Cu ocazia acestora găseşte multe alte obiecte şi relatează asupra lor, pe măsură ce săpăturile se înmulţeau, prin patru broşuri ilustrate, până când un articol din „Mercure de France“, favorabil comentat de d. Van Genep, un etnograf de valoare, atrage atenţiunea lumii învăţate, dar şi a marelui public, prin mijlocirea presei care pusese stăpânire pe subiect, asupra sensaţionalelor descoperiri, găsite în săpăturile din Glozel, ar dovedi că în locul explorat, scrisul linear pe teracotă şi piatră, fără urmă de întrebuinţare de metal, era foarte dezvoltat în anul 3000 sau chiar 4000 înainte de era noastră. Cu alte cuvinte s’ar adeveri supoziţia unor arheologi ca Vega şi Ricardo Severo în Spania, Pietre în Franţa şi Wilke în Germania, că fenicienii nu au fost inventatorii scrisului, ci numai inventatorii alfabetului actual pe care lau extras din ansamblul confuz de scrisuri lineare născute în Vestul mediteranian. Dar toată chestiunea care se discută acum este, dacă descoperirile dela Glozel sunt autentice, dacă doctorul Morlet este un învăţat norocos sau un farsor ambiţios. Această discuţiune a devenit foarte vie între învăţaţi şi specialişti. Unii proclamă autenticitatea descoperirilor de la Gloze, alţii o contestă. Un juriu internaţional de învăţaţi a fost instituit pentru a cerceta cauza. Un proces este deci în curs de judecată. Pledează pentru şi contra împricinatului, tot ce are mai strălucit ştiinţa arheologică şi epigrafia. Noi modeşti observatori să aşteptăm verdictul şi ne vom supune lui cu resemnarea, poate şi cu credinţa, care e partea mofanului. B. Brănişteanu» N A Z B A T I I AVERTISMENTE Ziarele, supuse în’ă cenzurei, pentru că guvernul se teme ca, nu cumva între două anunciuri la mnica publicitate, să deschidă chestia închisă, vor fi supuse unui nou regim. Guvernul ar avea de gând să înfiinţeze sistemul avertismentelor şi interzicerei de apariţie. In loc de avertismente şi eliminări n’ar fi rău să se introducă pedeapsa: şezi jos, să vii cu părinții! Kix * Boala primului ministru s’a recunoscut că numai prin acordul partidelor, se poate realiza aceasta, pe care zace acesta de o boală care îndreptăţeşte toate temerile şi vai, prea puţină speranţe Mâna ce sar întinde însă parti- naţional-ţărănesc nu va putea gâtul acesta de suferinţa, cu greu venit din cauza opoziţiei partidaîntreaga opinie publică urmănă în tradiţionala disciplină, vorbeşte cu atenţiunea încordată ştiinţii şefului, poate oferi la patul zile asupra bolii primului ministru. Nu sunt decât puţine zile, de când d. Brătianu a fost văzut în deplină sănătate aparentă și în depline puteri. Joia trecută la „Independenta Română“ într’un aticol afirmă că chiar dacă guvernul liberal va fi răsturnat, partidul serbarea dela muzeul Simu, nu el ar putea-o respinge. Căci e vor. în chestia constide a ținut o frumoasă cuvânta: ba de a se salvgarda astfel intere- tationalâ este s’’stinut de quassiunanimitatea tării“. ro. Duminică la inaugurarea parisele superioare ale ţării, odată ce • r*.____•___i.i oA__uxix -----------„ latului Crucei roşii. Sâmbătă a lucrat timp de mai multe ore„ cu miniştrii. Şi din seara aceleiaşi zile până azi, această năstruşnică schimbare, această divină manifestare a slăbiciunei, a vremelniciei fiinţei omeneşti! In faţa bolii primului ministru şi a consecinţelor ce ar putea avea, întreaga ţară vede încă odată toată formidabila putere pe care o reprezintă Ion Brătianu- cel de em. Măsoară locul pe care-l ocupă, loc atât de imens, încât simplul lui muritor i se pare temerarc că un singur om a putut vroi şi a reuşit să-l ocupe-Poate că întrezărind situaţiunea ce ar rămâne, azi sau mâine, în vederea faptului că nimeni, nici chiar cel mai puternic, nu se poate sustrage fatalului sfâr__________________________ , phaud asupra escursiei in Romăşii toti ne putem da seama cât una, aflăm că la buna găzduire^ a este de greu ca viata unui stat, ziariştilor latini a participat şi a să fie clădită pe doi ochi. Cine general Iliescu. Celebrul erou al poate vedea cum văd ei? Cine Turtucaci a participat cu... organipoate ghici ce au zărit ei în vii- j zarea, la Snagov, a unui chef muritor şi cari au fost planurile ne stru, cu care a cucerit pe oaspeţi.O acţiune are sufletului pe care»! De unde se vede că generalisioglindeau? .mul din 1916 are calităţi mai preţi-O gravă problemă răsare îna-toase pentru timp de pace decât intea noastră, se impune cuge-' pentru timp de război a tării noastre. Primejdia adevă-' rată a zilei de eri era dezbinarea dintre partide. Nădejdea mare a zilei de mâine este acordul lor, înțelegerea dintre ele. Ce nu a voit să ofere partidul liberal ieri fiindcă a trebuit să se supu- NOTE OFICIOSUL liberal își intitulează, cu ingenuitate, primul său arti- Politica bugetară a guvernului"... ...Ca și când un guvern liberal ar putea face și altfel de politică decât bugetară ! * CU PRILEJUL publicării în Compedia" a articolelor d-lui Al visarea pe care o dă numai o deplină şi mulţumită odihnă. Jean Prévost, înţelegătorul biograf al lui Montaigne, consacră acestei vieţi lipsite de orice relief peste două sute de pagini de un neîntrerupt pitoresc. Şi Jean Prévost se arată, în deosebi, preocupat de viaţa sentimentală a celui mai mare sceptic pe care l-au avut veacurile... ...La douăzeci de ani, Montaigne vădia „o iovinitate galantă și un temperament robust, pe care nu le atenua de lei vreun scrupul creștin." Nu era însă, un tânăr răutăcios. Dimpotrivă, „Manierele sale blânde, curtoazia sa, frica sa de-a le face pe femei să plângă îl împiedecau de la anume aventuri; ii făceau să aibă, chiar faţă de femeile pe care nu le iubia, gesturi îndatoritoare; il obligau să-şi tăinuiască nepăsarea faţă de pasiuni ca şi facila seninătate a sufletului său. El iubea destul de rar şi destul de puţin, dar in numeroasele sale aventuri, puţine femei au avut cuvânt să se plâng de el". Era — cu alte cuvinte — ,iu tocmai virtuos, destul de glumeţ, puţin misoghin, cu totul incapabil de-o pasiune violentă." Ura pasiunile sau, mai bine zis, le dispreţuia — căci acest impeca(bi) sceptic nu ştia, nu putea şi nuvoia nici măcar să urască. Ales primar la Bordeaux, îşi încheia întâiul său discurs în faţa celor ce-l aleseseră cu aceste cuvinte: „Socot că voi consacra sarcinei publice toate forţele pe care vârsta şi boala au vroit să mi le lase încă, dar iarăşi socot că voi face fără pasiiuni, chiar fără pasiuni vrednice de laudă.’ Chiar într’un prilej de felul acesta, Montaigne ţinea să afirme că detestă pasiunile şi chiar pasiunile vrednice de laudă... A avut în viaţă un singur prieten , de Etienne de la Boétie, care era un temperament cu desăvârşire opus — era un mare pasionat. Etienne îl certa, prieteneşte, pentru „lenea sau uşurinţa caracterului său." Montaigne dimpotrivă căuta să liniştească pasiunea lui Etienne şi „să-l înarmeze cu o seninătate mai bine chezăşuită.“ Prietenia aceastor doi oameni atât de adânc deosebiţi ca fire, a fost — totuşi — una din cele mai strălucite legături pe care Ie-a înregistrat cartea clasică a prieteniei — în decursul vremii. Moartea lui Etienne de la Boétie a fost cea mai mare, aproape singura adevărată durere, care a întunecat sufletul mereu senin a! scepticului Montaigne. Femeile — ades — nu îngăduiau însă iubirea ușoară a lui Montaigne. Imputări grele urmau scenelor de dragoste. Montaigne răspundea cu eternu- i zâmbet: — „Doamnă. (î) Jean Prévast: „La vie de Mon taigne“ ed. N. R, F. 1926 Parle.. v’am făgăduit să vă iubesc cinstit, firesc şi chiar ştrengăreşte cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar pasiuni înflăcărate, asemeni lui Amadis sau Petrarca, nu v’am făgăduit de fel. Aceste frumoase sentimente le las pe hârtia, care ştie să rabde totul..." Dar — adaugă înţelegătorul biograf — când femeia plângea Montaigne — stăpânit de groaza lacrimilor — ,se obicinuia să mintă puţin şi nu se ducea lângă o altă femee, până no consola pe cea dintâi.” Jean Prévost închee acest capitol: „Bucuriile simţurilor, pe care le cunoscuse din cea mai duioasă copilărie şi pe care, de atunci, nu încetase nici o clină de-a le cunoaşte, li se păreau tot aşa de fireşti ca a mânca şi a bea şi nu-l tulburau prea mult." Totuşi, Montaigne a consimţit să se însoare. A fost, în această consimţire, „ o leneşă supunere la obicei." Francoise de la Chassaigne era Fiica unui magistrat de la Bordeaux. Era femee simpatică, bună gospodină, dar ades înclinată spre cerrtă. Montaigne i-a arătat acestGîliţi ce»H»narea in pag= 31-ai MICHEL DE MONTAGNE 0 POLEMICA NOSTIMĂ La aceasta, oficiosul naţionaî-ţărănist „Dreptatea“ răspunde : ,Jiu ştim pe ce se reazimă oficiosul francez, când afirmă că in chestia constituţională, partidul liberal se bucură de ,iua si unanimitatea ţării". Nici nu-l vom contrazice, afirmând că partidul naţionalţărănesc reprezintă „qwsl-unanimitatea ţârii", prin punctul său de vedere in aceeaş chestie. „'''om spune un singur lucru simpar şi perfect logic. Partidul naţional-ţărănesc mi se crede in drept a înlocui ţara. El se socoate o fracţiune din ţară şi se supune nu quasl-unanimităţii ci majorităţii ţării. El nu cere altceva, decât ca ţara să fie lăsată liberă să-şi manifeste dorinţa. De aceea nu încetează a cere dizolvarea parlamentului fraudelor şi violenţelor şi decretarea unor alegeri libere. „El declară, că dacă partidul liberal, va dovedi pe această unică cale, că majoritatea este pentru punctul său de vedere, nu numai, că nu se va opune, dar ii va da tot concursul să guverneze el. Să facă şi partidul liberal la fel—dacă majoritatea ţării va fi contra lui. Răspunsul „Dreptăţii’ este de toată nostimada şi suntem curioşi să vedem dacă semioficiosul guvernului va accepta soluția confratelui naţional-ţărănist. O situație distinctă D-L TRANCU. — Eu chivoc sau în afară de D-L GENERAL. vocului !... cum să fiu, șefule, echivoc? Noi suntem echivocul in elechî! DISCUȚIUNI Tot Bacalaureatul .ga»——— Pentru ca problema să poată fi există nicăerî în lume, nici în re* discutată din toate punctele de publicile democratice, ci numai la vedere, publicăm și acest. articolInoi și la Greci? Oare noi Grecii al d-lui Em. C. Grigoraş ,făcând însă toate rezervele cu privire la unele din părerile d-sale. Ce credem noi in chestia bacalaureatului — şi, în genere, a învăţământului — am spus-o de mai multe ori, şi vom avea prilejul s’o mai facem. In două articole precedente, am arătat cauzele imediate ale halului, in care se află învăţământul nostru secundar. Bacalaureatul a fost acela, care ne-a desvăluit tot răul. Dar cauzele arătate sunt legate intim de cauze mai mari, cari le vom arăta în aceste rânduri. Aceste cauze se reduc în fond la una: Politica. Dacă luăm statistica ministerului instrucțiunei, găsim vreo 500 şcoli secundare de băieţi şi fete. Număr pe care, dacă socotim clasele paralele, îl putem spori cu o treime; deci, aproximativ 700 şcoli secundare, de ambele sexe. O comparaţie iar cu Franţa, pe şi caii verzi, trebuie să fim alături? Se va întreba de asemenea, de ce numărul aceasta atât de mare de şcoli secundare? Şcoala secundară fiind o şcoală pentru profesionişti intelectuali, oare care să fie nevoia pletorii de avocat? şi alţi proletari ai culturei? Toți pseudo democraţii vor sări in sus, şi vor răspunde, că nevoia de cultură a poporului ne obligă la aceasta, toţi pseudo-naţionaliştii vor striga că astfel putem lupta contra elementului străin. Astfel am ajuns la o şcoală medie, în care dăm, ce putem cultură, la cât mai mulţi români. Dar tot astfel dăm peste rezultatele de la bacalaureat, acest examen de stat, fiind controlul liceilor intelectuale, şi nu al şcoalelor medii pentru cultivarea poporului... Mentalitatea aceasta s’a întărit şi mai mult, după război. Minorităţile strigând peste tot, că un popor cu 80% analfabeţi, i-a cucerit, democraţii noştri naţionalişti, cari care o imitam in toate, este necer ne guvernează de atâta timp, au sara. Astfel vom putea mai uşor I extins sistemul şi la şcoalele s pritrage concluziile noastre. Franţamare. Astfel am ajuns şi acolo să nu poseda mai mult ca 700 şcoli avem cam acelaş număr de şcoale secundare de aceleaşi categorii. La populaţiunea noastră avem deci de două ori şi jumătate mai multe asemenea şcoli ca sora noastră cea mai mare. Bineînţeles, e vorba de şcoli de stat, căci Franţa nu posedă şi licee etatizate şi subvenţionate. In asemenea condiţiuni, oricine poate pricepe de ce statul nu-şi plăteşte profesorii. Dar dacă vom arăta că la noi învăţământul este gratuit, şi că în Franţa este cu plată, atunci cred că se va pricepe şi mai bine de ce nu poate statul face faţă unor sarcini aşa de mari, fapt de pe urma căruia am văzut că decurg toate celelalte rele. Mai sunt obligat să arăt, că taxele ridicole, variind între 500—2000 lei, nu se pot compara cu cele din Franţa, unde se plăteşte între 300 şi 500 iei aur, adică între 12—15000 lei. Dar se va întreba lumea, de ce acest învăţământ gratuit, care nu ca şi Franţa, bineînţeles cu acelaş coeficient pentru profesori, ca şi la liceile noastre, adică de 20%. Cheltuim miliarde, ridicăm ruine primare, n’avem dascăli, copiii nu ştiu nimic, ca şi la secundară, dar publicăm statistici pentru occidentali, în cari arătăm că avem de două ori mai multe licere ca Franţa şi acelaş număr de şcoli primare. Că bacalaureaţii noştri sunt de râsul lumii, că absolvenţii claselor primare sunt de hazul celor ce îi apropie, asta e altceva ! Noi am făcut un mare serviciu patriei, care trebuie să ne fie recunoscătoare şi să ne fie la putere încă mulţi ani fericiţi. Doamne, însă pe cine vom fi înşelând noi ? Pe noi ori pe străini? Pentru a ilustra o a doua cauza a răului constatat, vom aduce un exemplu tipic. Un om politic nu dintre cei tip(Citiţi continuarea în pag. II-a).