Adevěrul, februarie 1932 (Anul 45, nr. 14749-14773)
1932-02-01 / nr. 14749
MDL-4« Ho. 14749 Luni I Februarie 1982 6 pagini FONDATORI s 1888—un 1897—1928 ABONAMENTE: 750 lei pe an an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu si 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const/ Miile (Sărindar) No. 7—9—II TELEFOANE : Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administrația: 3-2473. Oficiosul guvernului susține ideia teatrului de cartier. Inutil! Guvernul însuși constitue un teatru pentru țara întreagă! INTRE CONSTITUȚIE $1 ABSURD Sunt numai câteva zile de când suveranul, în discursul rostit la 24 Ianuarie, se felicita că se află înconjurat de reprezentanții partidelor politice. Ba mai mult, suveranul își exprima dorința unei colaborări a acestor partide. Ca o replică bizară la această cuvântare, oficiosul d-lui președinte al consiliului ironizează „partidele de drept divin”. Ele au dreptul să trăiască — și aceasta înseamnă un mare pas înainte, fiindcă până acum câtva timp li se refuza chiar și acest drept elementar. Au, deci, dreptul să trăiască. Au și dreptul să guverneze. Dar nu totdeauna! Numai din când in când... Fiindcă, deocamdată, tehnicienii mai au de revărsat încă o porție de fericire asupră-ne! Oricine „câștigă încrederea suveranului și capătă atâtea locuri în parlament, câte să-i poată da o majoritate” poate forma guvernul. Perfect logic. Cu o singură condiție: ca acele locuri în parlament să le capete prin propriile sale forțe. Or, guvernul actual le-a căpătat prin concursul unui partid — partidul liberal. Acel partid a rămas in opoziție. Până acum, într’o opoziție dulce. Acum, într’o opoziție care, judecând după presa liberală, se accentuiază până la dârjenie. Și atunci se pune întrebarea: când ți-ai confecționat o majoritate parlamentară grație unui partid aliat și când acel partid desface alianța, îți retrage încrederea, — mai poți afirma că reprezinți țara? Când liberalii au început opoziția, guvernul le-a spus: Depuneți mandatele și prezintați-vă singuri in alegeri! Foarte bine. Numai că, riposta are două tăișuri. Unul către liberali. Celalt către guvern. De ce nu și-ar depune și majoritarii mandatele parlamentare? De ce nu s’ar prezintă și ei — singuri — în fața corpului electoral? Să nu ne amăgim: partidul liberal a dat un gir guvernării actuale. In cele mai multe cazuri massele n’au votat candidații lansați de la centru — ca niște bizare rachete, — necunoscuți în circumscripțiile în care îi dusese hazardul, — ci au votat pentru partidul liberal. Guvernul n’a adus decât aportul presiunilor electorale. Atât și nimic mai mult. Când partidul liberal își retrage girul, când cetățeanul care a votat partidul liberal vede că guvernul nu mai are concursul acestui partid, — guvernarea aceasta mai este, mai poate fi constituțională? Evident — nu. Dar oficiosul d-lui președinte al consiliului, pornit pe calea paradoxului, mai susține încă ceva: fiindcă nu se poate realiza un guvern de concentrare, trebue să se mențină ministerul tehnic! Adică, fiindcă nu poți uni două sau trei partide într-un guvern, să le înlăturăm pe toate și să facem un guvern în afara partidelor și împotriva lor.„ Noi am renunțat de multă vreme să mai cerem guvernului tehnic un fir logic în acțiunea lui. Dar indulgența noastră nu poate merge atât de departe, încât să acceptăm absurdul. Guvernele nu sunt: nu trebue să fie nici de partid, nici de concentrare, nici tehnice. Trebue să fie constituționale. Asta înseamnă că trebue să rezulte din libera consultare a corpului electoral. Sau, dacă nu, să aruncăm constituția la coș și să nu mai încercăm a demonstra imposibilul. Ad. NOTE CONSILIUL de inspectori a alcătuit tabloul cu definitivările și titularizările profesorilor. Din acest tablou — după revizuirea d-lui Iorga — nu vor rămânea valabile decât pătrățelele și, poate, numerele de ordine... PARLAMENTUL va lua vacanță pe timp de o săptămână. ...Deocamidată, DOMNUL Argetoianu a declarat că d-sa nu face politică. ...Declarație chiar de om politic. ★ II ..Neamul Românesc“ găsim următorul titlu: „Partide de drept divin“. N’o fi oare vorba de partidul iorghist? . OFICIOSUL guvernului spune că d. Argetoianu a făcut președintelui de consiliu „o lungă expunere a impresiilor culese in călătoria in Apus“. ...Numai „lungă“? Ar ★ Glose politice... SUBSTRATUL Să fie adevărată aserțiunea presei guvernamentale că agitațiile funcționarilor și pensionarilor au substrat politic? Tradusă în limbajul curent, această aserțiune înseamnă că funcționarilor și pensionarilor nu le pare de loc rău de reducerile suferite, sau chiar să le pară bine. Ei se agită totuși, dar nu din cauza lucrului în sine, ci în interes politic: vor să-i facă încurcături guvernului. Nu ne vine a crede. E posibil ca revendicările funcționarilor și pensionarilor să ia formă politică, dar substratul acestor frământări , sau cum am zice: substratul substratului — este cât se poate de economic. Se discuta odinioară: da sau ba, interesele materiale predomină sau nu in acțiunile politice? Azi lucrul nici nu se mai discută: mizeria generală, aiurea și la noi, este prea mare, nevoile vieții sunt prea strivitoare, iar consecințele acestei stări de lucruri sunt prea evidente. Reflexul politic e în afară de orice îndoială. Substratul de care vorbește „Neamul Românesc“, o fi el cum o fi, dar substratul substratului e teribil! CONSTRUCȚIA „Neamul Românesc“ de aseară vorbește cu o superioară ironie despre partide. Atât de superioară este această ironie, încât nu-și găsește expresia decât în ghilimete! In acelaș timp insă, în pagina patru citim următorul titlu: „Congresul partidului național-iorghist la Satu-Mare“. E drept că, de data aceasta, cuvântul partid nu mai este încadrat în atât ele ironicele ghilimete. S’ar părea că e vorba de un partid serios! Oricum ar fi, noi credem că „Neamul Românesc“ ar trebui să-și pună de aconi pagina patra cu pagina primă. E destulă harababură în guvern. Să fie oricine măcar in oficiosul guvernului. Dacă partidele nu fac o parachipară, să nu se vorbească de partidul național-iorghist. (Acest „iorghist“ în ziarul condus de d. prof. iorga are o savoare particulară!) Iar dacă există un partid național-iorghist, atunci să nu mai fie ironizate celelalte care — fără să fie iorghiste — există totuși Int. CARNETUL NOSTRU Sculptura picturală Printre treisprezece pictori, din grupul „Arta nouă“, care expun în Sala Ileana, un singur sculptor, Milița Pătrașcu, îmbrățișează cu marmora și bronzul, pereții colorați, din jur. Sculptura Miliței Pătrașcu, se circumscrie într-un arc generos de plastică intelectuală. Ritmul acestei frământări senine, are ceva muzical in realizarea lui sonoră și ceva pictural, în desfășurarea vizuală. Volumul cald al unei statui mărite în bronz, patina care alunecă de sub amprentele sensibile ale mâniei care modelează și respirația adâncă a măștilor sale, sintetizate într’un stil hotărât, realizează laolaltă, o sculptură picturală. Prin aceasta, opera Miliței Pătrașcu se reînoește mereu. La început a părut închisă într’o paranteză de extremă stângă și totul părea că merge doar spre curiozitate. Astăzi, păstrând doar evadarea din canonul liniar impus de scolastică, sculptura sa intră pe poarta largă a operei serioase, care se impune prin volumul înscris în linii grave dar zâmbitoare și printr-o generoasă senzație de culoare. E mult, e foarte mult, în vremea noastră de totală stagnare a energiei creatoare, ași putea zice, în spațiul unei standardizări raționale a elementului de artă sculpturală. Milița Pătrașcu iubește desenul, în afară de puterea ei, de a-l impune in masa de bronz sau de piatră. Desenul ei curge ca un fulger alb, pe luciul unei bucăți de marmoră neagră, prinsă în butucul unui lemn vechiu. E spiritual și expresiv. Iată linia unei ape, din cari ies peștii chemați de o bucățică de pâine și deasupra pasările cerului, aduse de aceiași zâmbitoare ispită. Sau: O pisică își ridică ghiarele spre un șir de fluturi care sboară pe tangenta unei primăveri simple. Apoi reliefuri sgâriate în ritmul pietrelor asiriene. Milița e poetă. O poezie domestică, primitivă și vioaie, trece prin văzduh. Pretutindeni o sensibilitate adâncă, cu proecțiuni luminoase și pași grăbiți, tumultuos, spre o evoluție generoasă. Arta ei, e un popas lucitor, la răscrucea drumurilor noi. Claudia Millian „Toți cer cine să dea?“ Cuvintele puse ca titlu la rândurile de față sunt extrase din scrisoarea ce-mi trimite un cititor, care mă asigură că posedă două diplome universitare, dar nici o slujbă la stat ori la vreo instituție depinzând de stat. Nu e slujbaș, fiindcă n’a vrut să fie, având ambiția de a munci în mod independent și de a răzbi în viață prin propriile sale puteri și mjloace. „Singura mea legătură cu statul — îmi scrie cititorul acesta — este aceea de contribuabil, cari își dă partea lui la alimentarea bugetului public". După ce, prin destăinuirile acestea, își precizează situația sa personală, se grăbește să dea curs indignării de care se simte cuprins. E indignat de tot ce vede petrecându-se în jurul său de nedreptățile ce pornesc de sus, de greșelile săvârșite zilnic de cei cei ne cârmuesc, de risipa neiertată ce se face cu banul public prin creațiuni de posturi inutile, denumirile ce sunt o adevărată sfidare, o pălmuire a cumplitei sărăcii în care ne sbatem, de faptul că puterea e folosită ca un mijloc de îmbunătățire a situațiilor personale și de creare de avantagii pentru neamuri, prieteni și partizani — într’un cuvânt, pe de două ori diplomatul nostru cititor îl indignează contrastul intre ceeace guvernanți noștri au datoria să facă și ceea ce ei fac în realitate. Decât, indignarea sa nu se mărginește la actele guvernului și ale autorităților depinzând de guvern. Ea este mult mai cuprinzătoare, revărsându-se asupra tuturor partidelor politice — ba chiar și asupra ansamblului cetățenilor. Vina acestora — adică a partidelor politice și a cetățenilor este că nu reacționează cu toată energia și în mod deosebit, cu toată onestitatea și dezinteresarea pentru a opri relele săvârșite de cârmuitori și a face imposibilă repetarea lor. „Agitația și campaniile de răsturnare ale partidelor politice nu pornesc din datoria de a combate răul și de a înscăuna dreptatea și legalitatea, ci din dorința egoistă de a beneficia ele de avantagiile puterei. Prin urmare, când partidele se agită, ele cer puterea, iar nu îndreptarea relelor". Aceasta e credința cititorului nostru despre mișcările întreprinse de organizațiile politice. O credință pesimista, însă, din fericire, nu chiar așa de exactă. "Ü Dar vina cea mare pentru puțin îmbucurătoarea stare de lucruri, o poartă — aceasta tot după părerea cititorului nostru — cetățenii înșiși. Acești cetățeni în cari s’a încuibat o mentalitate, calificată de el ca „nenorocită”. Anume, toată lumea, toate categoriile sociale, toate profesiunile cer mereu de la stat, însă nimeni nu e dispus să dea sau, în tot cazul, dacă dă, caută să dea cât mai puțin și să ia în schimb cât mai mult-Părinții cer pentru copiii lor burse, scutiri de taxe, tot felul de înlesniri, pentru ca mai târziu să ceară slujbe la stat. Ca funcționari, cer să nu li se reducă salariile, iar ca pensionari, să nu li se reducă pensiile. Dacă agricultorilor li se acordă conversiunea datoriilor, vin și debitorii de la orașe și cer acelaș lucru. Proprietarii ipotecați cer înlesniri la fel și o reducere a sumelor ce datoresc, șomerii cer ajutoare, toți cer, dar cine să dea ?" Desigur, că nu poate fi decât o glumă răspunsul : „Treaba statului, că de aia e stat”. Concluzia cititorului nostru este, precum ne putem aștepta, extrem de pesimistă. „Trăim, încheie el, în care se caracterizează mai vremuri mult prin decădere și anarhie morală, decât prin criză materială, iar la capătul acestei anarhii stă deschisă prăpastia, care amenință să ne înghită pe toți". ■ Chestiunea relevată de cititorul nostru ni s’a părut deosebit de importantă și de toată actualitatea și de aceea am căutat să o expunem mai amănunțit. Aceasta însă nu înseamnă că împărtășim în bloc punctul său de vedere și că recunoaștem ca juste și temeinice toate observațiile și constatările sale. Dacă am începe, de pilda cu guvernul și cu actele guvernului. Desigur,guvernul sau — mai exact — guvernele săvârșesc multe și neiertate greșeli. Noi, cei din prea independentă, ne-am spus și ne JfJmem mereu cuvântul asupra acestor greșeli, pe care le înfierăm fără rezervă și șovăială. Le înfierăm și cerem cu toată hotărîrea să se revie asupra lor, iar cei vinovați de ele să suporte consecințele. ■tr Insă, dacă ar fi să căutăm o circumstanță oarecum atenuantă pentru autorii de greșeli, ea poate fi găsită în adevărul, constatat prin fapte, că puterea produce la mulți un fel de stare de beție, care îl face să piardă noțiunea realității. Aceiași oameni, cari" văd foarte clar și judecă foarte sănătos când sunt în opoziție, aproape nu sunt de recunoscut, atunci când, prin forța împrejurărilor, sunt aduși la cârma țării și în situația de a face ei mai bine, ceea ce vedeau că e rar și greșit. In afară , de această constatare, se întâmplă destul de des cu aceia cari vin la putere că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea dela târg. Intr’un fel vedeau lucrurile, când erau departe de ele și într'alfel văd că se prezintă atunci când sunt puși în mijlocul lor. Se ivesc greutăți, pe care nu le bănuiau; se izbesc de piedici pe care nu le prevedeau. Mai pierd apoi și perspectiva, posibilitatea de a avea o vedere clară și de ansamblu a situațiunei, posibilitatea de a vedea situația, fără a fi influențați de presiunile continui ale partizanilor, de nesfârșitele cereri și stăruințe ale acestora. Cât despre cetățenii cari tot cer și nu se întreabă măcar odată cine să dea, situația din acest punct de vedere se prezintă cam într altfel de cum o vede și o înfățișează cititorul nostru. In cererile acestea, trebue făcută o deosebire, o separație între cererile juste, legale și posibile și între cererile cari nu întrunesc aceste condițiuni. Să luăm de pildă, cererile pensionarilor. Ei nu resping ideia de reducere a pensiilor, ba chiar, dată fiind situația bugetului și în special Crisei pensiilor, recunosc necesitatea acestor reduceri. Cer însă ca operația de reducere să se facă după norme juste și omenești, norme pentru a căror stabilire să se ia și avizul reprezentanților lor. Mai cer să fie scoși dintre pensionari cei ce s’au introdus în mod abuziv, precum sunt în dreptul lor, să ceară ca, la reduceri, să nu se taie prea puțin dela cei cu pensii mari și prea mult de la pensionari, cari nici până astăzi nu puteau face față nevoilor celor mai elementare ale vieții. Pot fi respinse astfel de cereri sau pot fi ele calificate ca exagerate? . Desigur că nu. Ajungem la constatări similare, când cercetăm cu nepărtinire și cererile formulate de celelalte categorii de cetățeni, dintre care nu excludem nici pe șomeri. Șomerii, de pildă, cer de lucru ca să-și câștige pâinea și nu sunt deloc bucuroși să trăiască din pomana statului. Recunoaștem însă că există o deprimare morală și o criză de încredere. Pentru locuirea acestei crize, se impune în primul rând ca guvernul să dea exemplul virtuților pe care le cere să fie practicate de cetățeni. N. Batzaria Societatea Națiunilor și luptele sângeroase de la Shanghai Conflictul dintre China și Japonia a luat Miercuri noaptea un caracter excepțional de grav. O escadră japoneză a fost trimisă la Shanghai, unde a debarcat trupe sub motiv că trebue să apere viața și avutul cetățenilor japonezi din acel oraș, amenințați de către chinezi. Trupele japoneze au și cucerit o parte din oraș, bombardând in mod sălbatic o regiune întreagă și provocând astfel organizarea unor detașamente internationale albe, pentru apărarea cartierului european. Gestul neașteptat al Japoniei provocat emoție in lumea întreagă. Ambasadorul Statelor Unite, precum și al Marii Britanii au făcut demersuri foarte energice la Tokio, protestând împotriva debarcării trupelor japoneze la Shanghai și amenințând cu represalii deocamdată economice, dacă trupele japoneze nu vor fi retrase. La Geneva emoția a fost cu atât mai mare, cu cât această bombă japoneză a căzut în mijlocul tratativelor consiliului Societății Națiunilor. Prin acest demers consiliul a fost a diferendului dintre cele două mari puteri ale Extremului Orient. China a făcut un nou demers pe lângă consiliu, cerând aplicarea articolelor 10 și 15 din pactul Societății Națiunilor. Prin acest demers consiliul a fost obligat să prezinte în cel mai scurt timp o formulă pentru soluționarea conflictului și dacă această formulă nu va găsi aprobarea celor două părți cari se află in conflict, atunci va fi nevoit să inviteze Societății Națiunilor la o membrii internațională de represalii acțiune Împotriva statului recalcitrant. Consiliul a fost pus prin urmare intr’un greu impas. Textul art. 15 din pactul Societății Națiunilor este categoric în privința urgentei proectului de soluționare a conflictului, precum și mai ales in ce privește obligațiunea membrilor Societății Națiunilor de a participa la boicotul economic, financiar si moral, împotriva acelei părți, care va refuza să se conformeze proectului de aplanare, asupra căruia va cădea de acord consiliul. Prin urmare cu acest prilej se va putea verifica, dacă aparatul Societății Națiunilor, în condițiunile în care se găsește astăzi, poate să funcționeze așa cum cer interesele pentru garantarea păcii mondiale. Situația este atât de dificilă, încât se vorbește chiar și de posibilitatea convocării intr'o sesiune extraordinară a tuturor membrilor Societății Națiunilor, pentru ca să se poată aviza la măsuri acceptate de către toți și nu numai la cele pe care consiliul ar fi obligat să le aplice, in baza articolelor 15 și 16 din pactul fundamental. Deocamdată, sub presiunea amenințării de a se aplica sancțiuni Internationale contra Japoniei agresoare, prin intervenția Ligii Națiunilor, și in urma demersului drastic al Statelor Unite, ostilitățile au fost suspendate la Shanghai. Este evident că prin indicerea acestui armistițiu se ușurează în oarecare măsură căutarea unei formule de compromis pentru aplanarea diferendului. Cu toate acestea cercurile conducătoare de la Geneva continuă să fie neliniștite, pentru că surpriza japoneză de la Shanghai a tulburat apele chiar în ajunul conferinței internaționale de dezarmare. Astfel acele puteri, cari erau în fond protivnice dezarmării, vor avea putința să se folosească ca de un argument, de evenimentele de la Shanghai, in legătură cu neputința Societății Națiunilor de a proceda imediat și prin mijloace irezistibile pentru a împiedica inutile vărsări de sânge. Este probabil că acest pretext va fi invocat de către unii participanți la conferința de dezarmare și că un chip logic va Îngreuna tratativele pentru adoptarea unei convenții internaționale de limitare serioasă a înarmărilor- L. P. Nasta CHESTIA ZILEI REVEDEREA — Și cun ce te-ai ales din călătoria asta ? — Cin note și impresii ! AL. CIURCU, ACUM 25 DE ANI Odată cu împlinirea a zece ani de la moartea distinsului nostru colaborator Alexandru Ciurcu se împlinesc și 25 de ani de când a avut loc un episod interesant din viața lui- vizita consiliului comunal din București la Viena. Mihai Cantacuzino, primarul Capitalei. Alex. Ciurcu,primul ajutor de primar și câțiva consilieri comunali au făcut o vizită consiliului comunal al Vienei. Timp de o săptămână, de la 17 la 21 ianuarie 1907, vizita a fost oficială; o altă săptămână oaspeții au mai rămas la Viena, în vizită neoficială. Atât Mihai Cantacuzino cât și Alexandru Ciurcu au făcut o impresie admirabilă. Amândoi vorbeau bine, aproape perfect nemțește. Ciurcu fusese chiar student la Viena și în timpul prezenței lui în vizita oficială a și fost proclamat membru de onoare al „României june“, al cărui membru ordinar fusese cu decenii în urmă. Mihai Cantacuzino a impresionat prin avântul latin pe care-l aveau discursurile lui nemțești. Nu am auzit niciodată vorbind în public, în românește. Dar atunci — fusesem numit de curând corespondent la Viena al „Adevĕrului“ și am asistat la toate recepțiile ce s’au dat in onoarea oaspeților bucureșteni — a impresionat felul cum își termina discursurile, scăzând din ce în ce vocea, pierzând modulațiile ca o umbră estompată a unui desemn vioiu, pentru a arunca dintr’odată, pe neașteptate, un „hoch“ sau „hurra“, ca o fanfară răsunătoare, care provoca entusiasmul ascultătorilor. Ciurcu vorbea cu totul altfel. De origină ardelean, el pătrunsese nu numai educația, dar și firea germană. Discursurile lui plăceau pentru că erau turnate pe calapod nemțesc. Nu se deosebeau prin nimic de discursurile vreunui „Herr Professor“, sfătos de la o universitate germană, plină de miez, dovedind o cultură temeinică, fără patos, fără pretenție. În timpul cât a fost ajutor de primar, Ciurcu își întrerupsese activitatea de ziarist. Dar cunoștea mentalitatea presei și în special probitatea care domnea la „Adevĕrul“. întruna din zile, așteptam la „Hotel Elisabet“ unde locuia delegația română, pentru a face cu toții o escursie. In timpul așteptării, am scris un art’col ,de impresii, în care făceam elogii lui Mihai Cantacuzino, arătând feluiri» înziși șfronee,cască sufletele vieneze. Membrii delegației, coborând din camere, au dat de mine. Pascal Toncescu îmi ia din mână manuscrisul și citește cu voce tare ce am scris. Mihai Cantacuzino ascultă și zâmbește ironic. Era i. conflict cu „Adevĕrul“, care susținea pe ministrul de finanțe Take Ionescu, dar nu se avea bine cu primul ministru, G. Gr. Cantacuzino, nababul, tatăl lui Mihai. Și Mihai Cantacuzino îmi spune: — Degeaba scrii, Umere. Cum, îți închipui că o să publice Mine așa ceva despre mine? Dar Ciurcu intervine imediat: — Nu cunoști presa, domnule primar. Te înșeli dacă îți închipui că Miile o să refuze articolul. S’a pariat pe două sticle de șampanie: un pariu la care eu trebuia să fiu în câștig, in orice caz. Articolul a apărut în adevăr, dar nu mai știu dacă Ciurcu a căpătat șampania și cu cine băut-o, căci până să ajungă maanuscrisul la București și apoi ziarul la Viena, delegația s’a întors acasă. ‘ Pentru mine, ca începătoriu ale presei, m’a interesat că omul politic, nu putuse serba atitudinea presei, pe când Ciurcu, gazetarul, și-a dat seama că patima excesivă nu sălășluește la „Adeverul“. De câte ori, în decursul acestor 25 de ani nu m’am convins ide acelaș lucru! G. Gama NARBAȚII EXCEPȚIA Vorbind de partide, „Neamul Românesc“ se găsește o vină: șefii sunt absenți. Partidul iorghist face o excepție: șeful — d. iorga — e prezent, însă e absent... partidul! Rix Johann Christian von Engel despre loan-Vodă cel Cumplit de SCARLAT CALLMACH I Cu toate că viața și faptele viteazului domn al Moldovei loan- Vodă cel Cumplit sunt bine cunoscute și studiate, totuși, paginile, închinate lui, de către cunoscutul istoric Johann Christian von Engel, merită să fie redate în foiletonul ziarului „Adevărul“. Motivele care m’au îndreptățit să cred astfel sunt două: a) loan- Vodă cel Cumplit fiind unul din eroii Moldovii din trecut, trebue să cunoaștem cât mai bine tot ce s’a scris despre el; b) cartea lui J. Ch. von Engel, în care găsim textele privitoare la luptele și moartea năpraznică a voevodului moldovean, nu e rară, cu toate acestea nu se prea găsește în bibliotecile noastre publice și nici nu poate fi consultată de cei mai mulți. Lucrarea lui von Engel are următorul titlu: „Geschichte der Ukraine und der ukrainischen Cosaken, wie auch der Königraiche Italitsch uni Wladimir. Verfasset van Johann Christian von Engel. Halle, bey Johann Jacob Gebauer, 1796“. (Istoria Ucrainei și a Cazacilor ucrainieni, împreună cu cea a regatelor Italiei și Wladimir... etc.). Și iată ce găsim la pag. 71 și următoarele: (71-74): „A doua perioadă. — Cazacii și Ucraina sub stăpânirea Polonilor dela 1569-1654... Campania nenorocită a lui Swierhowskt, sau Swierezewski in Moldova... încă în vremea lui Henric de Valois, Ivonia, domnul Moldovei, ceruse sprijin, căci vecinul său voevodul din București, Alexandru, îl ponegria, făgăduind Turcilor că fratele său Petrule ar plăti mai mult tribut, dacă ar fi înscăunat in locul lui Ivonia (loan-Vodă). Dar, din pricina bunelor relații care domniau atunci, între Turci și Poloni, aceștia din urmă nu putură să-i satisfacă dorința, de aceea Ivonia își îndreptă privirile către Swierkowski și Cazaci, despre cari auzise, că juraseră veșnică dușmănie Tătarilor. Aceștia se pregătiau tocmai să se împrăștie și să se întoarcă pe la casele lor. El trimise un sol cazacilor, cari, aflând vestea, începură să petreacă cu poftă. Fără să mai aștepte învoirea curții leșești, plictisiți că nu li se îngăduia, de către Poloni, începerea campaniei împotriva Tătarilor, 1300 de cazaci sub comanda lui Swierkowski, porniră spre Moldova. Górecki numește pe fiecare din polcovnici, sau comandanți ai trupelor. Swierkowski, spune el, era un om vânjos și un bun cunoscător al artei militare, el comanda 200 de oameni, Bersar 2Q0, Koslow 200, Staasen 200, Iantschi 100, Sokolowski 100,... * Ei fură bine primiți de Ioan-Vodă, care ieșise întru întâmpinarea lor, întovărășit de boieri și de garda lui personală. In tabăra valahă bubuiau tunurile. După un ospăț bogat, ivonia dădu poruncă să se aducă, în dar, conducătorilor cazacilor vase de arginet, umplute cu ducați, pentru ca, după cum spunea el, să-și poată reveni în fire după oboseala drumului și pentru ca să-și poată limpezi trupurile prăfuite. Cazacii mirați și rușinați de aceste daruri, nu voiră, la început, să le primească: ei spuseră, că nu din dorul de a câștiga bani, au dat ascultare chemării lui Ivonin, ci din pofta de a se lupta cu dușmanul creștinătății, dar, totuși, fură siliți să primească darurile și cele șase vase cu vin minunat, care trebuia să-i facă să uite apa Niprului, pe care, din lipsă de vin, erau nevoiți s’o bea. In afară de acestea, domnul Moldovei le făgădui o soldă zilnică. Swierczewski răspunse: despre aceasta vom vorbi numai atunci când ne vom fi împlinit rostul venirii noastre. Cazacii nu se tem de numărul Turcilor și reușita luptei depinde de măsurile de prevedere. Intre timp, orișicine ar fi putut spune ce se va întâmpla, numărul Turcilor fiind de 32.000, plus regimentele valahe ale lui Aexandru. Oricât de vitejește s’ar fi luptat Cazacii, oricât de îndemânatic ar fi fost Swierczewski in recunoașterea pozițiilor și in aflarea numărului dușmanilor, oricât ar fi știut să se folosiască de terenuri prielnice de capcane bine făurite, oricâte întâlniri victorioase ar fi avut, totuși, războiul era dintru început pierdut. Swierczewski cu cazacii săi și cu 6000 de valahi formară avangarda și se năpusti asupra oștii turcești, răspândite și nebănuitoare, în apropiere de Brailow; o dete peste cap, cu ajutorul oștii în fruntea căreia era Ivonia, făcu un măcel cumplit și cuceri toată tabăra. Starovolsci explică această izbândă astfel: Swiercezwski părăsise tabăra, lăsând, însă, în urma lui să ardă mai multe focuri (wachfeuer). Turcii atacară tabăra părăsită, iar Cazacii și Moldovenii se năpustiră, pe la spate, asupra lor. Petrylo și Alexandru erau nevoiți să privească, din Brăila, cum Ivonia jefuia țara acestuia din urmă. Orașul Brailov fu luat cu asalt și (Citiți continuarea în pag. II-a)