Adevěrul, septembrie 1934 (Anul 48, nr. 15535-15551)
1934-09-01 / nr. 15535
ANUL 48. No. 15535 gg pagini Sâmbătă 1 Septembrie 1934 Adevăr'1 FONTI A TORT ■ J. ’ v* 1888—I* , IUMJAJ.UHI. CONST. MILLE 1897—1, '\bONAMENTE 380 lei pe 6 luni j dublu I 3 LEI I BIROURILE: București, Str. Coast. Miile (Sărindar) Rp. 5—7—91 telefoane. I VIITORUL spune: „Programul guvernului e in curs de executare.“ Dar...un curs cam scăzut! înapoi, la parlament..JfPivalorizarea monetei V__ Discuţiile de la Constanţa I După etfm reese din comunicările de la Constanta, conducătorii partidului naţional-tărănesc par a fi de acord că moneda va trebui, la un moment dat, să fie devalorizată şi că, după devalorizare, va fi necesar să treacă un timp înainte de a se proceda la o nouă stabilizare. Zicem că fruntaşii naţional-ţărănişti par a fi de acord, deoarece discuţia asupra chestiunii, va continua mâine şi poimâine şi, deci, hotărîrea nu este încă luată. Afară de aceasta, deciziunea ce se va lua, — dacă se va lua vreuna, — va trebui abia să fie ratificată de congresul general al partidului. S’ar putea spune, în consecinţă, că discutiunile dela Constanta nu au decât o valoare teoretică şi că problema nu este actuală. Unii ar putea adăuga că, împotriva d-lor Mihalache si Lupu cari sunt partizani ai devalorizării, stabilizarea are, înăuntrul partidului nationaltărănesc, un apărător excelent în persoana d-lui Madgearu, ale cărui convingeri ortodoxe în materie monetară sunt cunoscute. Dar, după desbaterile de la Constanta, chestiunea nu mai poate fi trecută cu vederea, chiar dacă nu are un caracter de imediată actualitate. Prin discuţiile urmate acolo,partidul national-ţărănesc a pus problema monetară la ordinea zilei.* După cum s’a văzut în „Adevărul“ de em d. Madgearu a vorbit într’un sens din care s’ar putea trage încheierea, că nu mai are în domeniu valutar ideile din trecut şi că, în această direcţie, se apropie de concepţiile devalorizatoare ale d-lor Mihalache şi Lupu. Nu voim să spunem că ar fi gata să devalorizeze mâine. Dacă îl înţelegem bine, părerea d-sale ar fi ca, fără a ne atinge deocamdată de stabilizare, ar trebui să recunoaştem că leul este depreciat în streinătate faţă de cursul intern şi că, pentru aceasta, ar fi bine să acordăm prime valuta, ex. export. . Dar dacă aceasta este într’adevăr ideea d-lui Madgaru, necunoaşterea oficială a diferenţii de curs ar însemna un început de devalorizare. Mai curînd sau mai târziu — desigur că mai curând — s’ar ajunge, în urma acestei „necunoaşteri, la desfiinţarea stabilizării actualmente în vigoare şi la devalorizarea pe cale legală. După toate probabilităţile d. Madgearu a evoluat în ultimul timp în chestiunile monetare. Acum câteva zile am publicat extrasul din raportul pe care l’a supus comisiunii de alcătuirea programului nat-tăr, şi în care a arătat toată chestiunea reorganizării creditului. S’a văzut că fostul ministru de finanţe propune diferite mijloace pentru o cât mai mare sporire a emisiunii de bilete si că adoptă punctul de vedere al experţilor financiari din Geneva cari vor ca stocurile metalice ale Băncilor de emisiune să fie reduse la 25 la sută in loc de 33 la sută, cum sunt azi. Din extrasele ce am dat. — a mai rezultat că d. Madgearu este dispus să reducă stocul metalic, în lunile de vară, chiar la 20 la sută. O politică monetară ca aceasta, care ar putea duce la o mare inflaţiune de credite, este fără îndoială de natură devalorizatoare. Emisiunile mari de monetă şi creditele excesive sfârşesc prin a slăbi monetar, şi a împinge la deprecierea acesteia. Putem spune, deci, că n'am exagerat când am arătat că d. Madgearu s’a apropiat de concepţiile d-lor Mihalache si Lupu. Lucrul acesta este foarte important, fiindcă acum se poate susţine că partidul national-ţărănesc, care este un mare partid de guvernământ, a devenit, aproape în întregul lui, devalorizator. Discuţiile dela Constanţa au pus în evidenţă aceasta şi, cu toate că, după cum am zis, chestiunea nu se pune încă cu pe toată lumea în ţară. Nu este indiferent ca un partid ca cel naţional-ţărănesc să fie în contra stabilizării. Un astfel de fapt produce nesiguranţă şi nelinişte. Publicul, însă, nu trebue să se sperie. Leul nu este ameninţat. Chiar dacă partidul naţional ţărănesc ar veni mâine la putere, încă nu credem că s’ar grăbi să devalorizeze moneta. Răspunderea ar fi prea mare. Devalorizarea ar avea consecinţe incalculabile. Dacă, în urma deprecierii, s’ar câştiga câteva miliarde prin aceea că s’ar calcula stocul aur al Băncii Nationale pe noul curs al leului, — am găsit argumentul acesta în darea de seamă a dezbaterilor dela Eforie — profitul n’ar fi de lungă durată. Miliardele obţinute astfel s’ar epuiza repede şi am rămânea cu un curs care ar însemna o atingere gravă adusă tuturor celor cari trăesc din lefuri, salarii, din rente etc. Toate valorile ar fi supuse unor fluctuaţiuni noui. Ce ar deveni economia ţării? Ştim că situaţiunea creată de criza ce se prelungeşte peste măsură este excepţional de grea. Ştim că leul nu mai este acelaş pe pieţile streine. Dar nu credem că devalorizarea este un remediu. * De când antiparlamentarismu este la modă, auzim foarte des spunându-se: — Parlamentul e de vină!Da, parlamentul e de vină de tot ce se întâmplă şi de tot ce nu se întâmplă. Dacă se prelungeşte discuţia unei legi, dacă după discuţie legea se dovedeşte greşită în unele puncte sau chiar dacă legea nu se aplică de fel, fiindcă nu vrea guvernul s’o aplice sau s’o respecte, — parlamentul e de vină! Soluţia ? Cel care practică, din snobism sau dintr’o convingere greşită, antiparlamentarismul, li răspunde prompt: — Să se desfiinţeze parlamentul şi să se lucreze prin decrete-legi! Am arătat aci, de zeci şi zeci de ori că sistemul s’a dovedit nefast ori unde a fost aplicat. De prisos! Adversarul regimului parlamentar nu se lasă convins... Dar iată că, acum, experimentăm şi noi sistemul decretelor-legi. Parlamentul a fost desființat şi la noi. Nu complect, dar într-o măsură destul de mare. Blajinul nostru parlament a renunţat de a mai legifera şi a trecut, pe tot sezonul de vară, acest drept asupra guvernului. Excelenţii noştri parlamentari nu vor să se surmeneze. Vara e bine la munte sau la mare. Nu în Bucureşti... Guvernul a început deci, să legifereze. Fireşte, împotriva funcţionarilor. Ceiace în parlament nu s’ar fi întâmplat. Parlamentarii ar fi venit cu discursuri, cu amendamente şi cu îndreptări. Dacă n’ar fi inlăturat legea, ar fi îndulcit-o cel puţin. In orice caz, din desbaterile parlamentului — oricât de supus ar fi acesta faţă de guvern — n’ar fi ieşit o lege atât de sălbatecă. Trebue să înţeleagă toate categoriile sociale că nu au, că nu pot avea apărare decât in parlament şi în presă. In sute şi sute de cazuri, parlamentul şi presa au reuşit — chiar la noi în tară, unde regimul parlamentar nu este prea bine consolidat şi presa nu e complect liberă — au reuşit totuşi să împiedice mari greşeli. Deci, guvernul a început să legifereze împotriva funcţionarilor. S'a vorbit de prea lungile discuţii din Camerele noastre. Aui văzut cât de mult s’a discutat în consiliile de miniştri şi în diversele consfătuiri ministeriale? Dar cum? Cu uşile închise. Zeci de mii de funcţionari ştiau că se decide de soarta lor, dar nu ştiau cum şi în ce fel. Dacă s’ar fi discutat in parlament, în văzul tuturor, oamenii ar fi prins de veste dacă li se face o nedreptate, ar fi mers în delegaţie, ar fi prezentat memorii explicative şi poate ar fi îndreptat răul. S’a discutat însă, în taină, şi nimeni n’a putut interveni ca să-şi apere cauza, ca să-şi explice situaţia. A ieşit, — din aceste lungi, foarte lungi discuţii secrete, — decretullege. Iată, acesta n’a mai trecut prin „iadul” parlamentului. Acesta a ieşit pur din consiliul de miniştri. Nu mai avem de-a face cu o lege „viciată” in lungi desbateri, cu intervenţia tuturor deputaţilor. Avem de-a face cu un decret, cu un ukaz. Rezultatul? Decretul-lege e INAPLICABIL. Ceiace într’un parlament nu s’ar fi putut întâmpla. Acum, guvernul discută iar, cum să iasă din încurcătură. Altă pierdere de vreme. Alte lungi zile de chinuitoare îngrijorări pentru funcţionarii de stat. Am spus-o: să se renunţe la acest decret- lege. Să se caute cele 800 milioane economii în alt capitol bugetar. Iar până atunci, să înţeleagă toată lumea acest adevăr elementar: tot cu regimul parlamentar e mai bine. S’a făcut o primă experienţă cu sistemul decretelor legi. N’a reuşit, înapoi la parlament. Ad« NOTE AURUL vindecă reumatismul. Ba credem — că toate bolile. * SOVATA îşi va spune cuvântul răspicat în chestiile constituţionale ca şi în cele economice. Triumful Sovatei ar fi asigurat — dacă n’ar exista şi venirea la putere... LUMEA politică a ajuns la concluzia că politica prin contingentare şi compensaţie, ca şi politica de devize — n’au dat rezultate. ...Ceiace am prevăzut noi totdeuna fără să fim „lume politică” şi fără să fi guvernat... * APĂRĂTORII înverşunaţi ai leului susţin astăzi devalorizarea. Şi, bineînţeles, cu aceiaşi înverşunare — ba încă mai mare, cum se întâmplă cu neofiții... # AM ajuns la o devalorizare externă a leului. ...Suferind deci toate ponoasele ști n pm'iftnrl nini un inin. * Glose politice... ! PROCENTUL ILEGALITĂŢII uum in consiliul de miniştri de deunăzi s’a expus situaţia departamentelor faţă de decretelelegi (unele ministere urmând a licenţia 70 la sută din numărul funcţionarilor), — guvernul a decis ca reducerile de personal să se limiteze in cadrul sumei de 800 milioane, sumă de care are nevoe tezaurul public. Vra să zică, dintre 70 la sută de funcţionari ilegal numiţi — după criteriile decretelor-legi — guvernul va scoate din serviciu numai 20 sau 30 la sută... exact cât ii trebuie pentru economia bugetară avută în vedere. După realizarea revizuirilor, statul se va găsi în situaţia de a avea 40-50 la sută funcţionari taxaţi şi verificaţi ca ilegal numiţi care vor face mai departe — în mod legal — serviciu. In acelaş timp vor umbla pe drumuri un număr de colegi de-ai lor tot ilegal numiţi, dar nefavorizaţi. Care va fi situaţia legală şi morală a statului, care are două măsuri pentru organele sale de administraţie? Ce temeiu juridic au actele funcţionarilor ilegal numiţi, consideraţi ca atare chiar de stat? Şi ce atmosferă de legalitate şi de moralitate se va crea în ţară pe urma acestor măsuri? Simple întrebări, la care nu aşteptăm răspuns... COMPLICITATE TACITA Vorbind despre neregulile regimurilor trecute, un guvernant a declarat presei: „Până acum am tăcut, dar acum voiu spune tot adevărul”. Realitatea-i că fiecare serie de guvernanţi află ei ajungând l putere — de abuzurile regiul precedent. Toţi se înarmează cu late, copii de acte, forafii, chiar dosare în original, ■‘imeni însă nu face uz de aceste documente decât în caz de at'.‘ ' bir. i ■■ {iţi procedează la fel ‘Aplicitate tacită, în- Başi poziţie. `Zuvtiţa dau un vileag abuzurile regimiui precedent de teamă că odată şi ei în opoziţia, să nu fie plătiţi cu aceiaşi monetă. Şi astfel opinia publică nu află niciodată toate abuzurile... Interim D. MIHAI POPOVICI ale cărui tratative pentru reconcilierea Maniu-Vaida sunt urmărite cu interes Convenţiile comerciale D. inginer N. Teodorescu, ministrul industriei şi comerţului, a comunicat în ultima şedinţă a delegaţiei economice a guvernului, că tratativele pentru încheerea unei convenţii comerciale cu Grecia au fost suspendate pe zece zile. Pe cât ştim, suspendarea în aceste tratative nu intervine acum pentru prima dată. Cauza acestor suspendări şi tărăgăneli este că delegaţii greci se arată puţin dispuşi să primească unele propuneri făcute de către delegaţii români. Atitudinea lor o justifică pe baza balanţei comerciale, arătând date şi cifre din care ar reeşi, poate, __ am pus „poate”, deoarece n’avem la îndemână cifrele exacte — că noi exportăm in Grecia mărfuri a căror valoare totală în bani ar fi superioară valoarei mărfurilor pe care grecii le exportă în România. Este însă în această chestiune a balanţei comerciale o latură, pentru care se trece cam uşor, dar care trebue să treacă greu în cumpăna hotărîrilor ce urmează a fi luate. Să căutăm a o lămuri. Faptul admiţind că si fi. — că din punctul de vedere al schimbului de mărfuri şi produse ale solului, balanţa noastră comercială faţă de Grecia este favorabilă, nu constitue o dovadă în sensul că România ar fi mai câştigată şi că, prin urmare, ar fi mai mult în interesul nostru ca delegaţii români să se arate mai curanţi, mai dispuşi la concesiuni. Mai ales în cazul cu Grecia, deoarece afirmaţia ce vom face, este valabilă şi pentru alte state , balanţa comercială, de care am pomenit, este numai aparentă, fiind departe de a oglindi în mod fidel situaţia adevărată a lucrurilor. Iar adevărul este că în desfăşurarea raporturilor dintre ambele state, Grecia e în mod evident şi incontestabil cea mai avantajată, aceea care trage foloase materiale mai mari de pe urma acestor raporturi. Două exemple sau, mai exact, două fapte precise sunt deajuns să dovedească temeinicia acestor afirmaţiuni. Primul fapt. Grecii au o numeroasă flotă comercială, compusă din vase cu tonaj mai redus şi care se întreţine în bună parte din serviciul de transporturi a produselor de export ale României. Al doilea, fapt: Cetăţenii greci, cari vin în România, pentru a-şi câştiga existenţa, sunt foarte numeroşi. Contrariul însă nu se întâmplă. Nici un cetăţean român nu merge în Grecia cu gândul de a se stabili acolo şi a face afaceri. Cel mult, românii merg ca turişti, adică oameni, cari cheltuesc şi lasă bani in Grecia, pe când cetăţenii greci veniţi în România nu rup legăturile cu ţara de origină şi trimit acolo surplusul câştigului, a cărui sumă totală atinge cifre destul de respectabile. Dacă se ţine seamă de aceste două fapte importante, se vede că adevărata balanţă comercială este incomparabil mai favorabilă Greciei. Mai avem de spus că le am relevat cu scopul de a stabili un adevăr şi a arăta situaţia exactă a lucrurilor. Altcum, dorim ca tratativele ce se urmează pentru încheierea convenţiei comerciale să fie duse la bun sfârşit — aceasta în interesul existenţei unor raporturi cât mai bune între cele două state şi popoare. In acelaş scop, mai dorim ca elementului românesc şi mişcării noastre culturale din Grecia să li se asigure condiţiuni mai favorabile, încetând în felul acesta orice prilej de nedreptăţi şi nemulţumiri. N. Batzaria Mulţi nu vor fi ştiind că astăzi sunetele din vorbire se studiază in laborator, cu ajutorul instrumentelor. Un aparat din cele mai obişnuite este compus dintr-un cilindru pe care se lipeşte o hârtie înnegrită; pe această hârtie, un ac, pus în legătură cu organele vorbirii, înscrie mişcările şi pauzele. Noi avem două laboratoare de fonetică instrumentală, unul la Bucureşti şi altul la Cluj. Cel din Bucureşti, sub conducerea d-lui prof. Rosetti, publică un Buletin anual, cu lucrări de linguistică in general, acordând insă, bineînţeles, preferinţa foneticei experimentale. In vara aceasta a apărut numărul Buletinului pe anul 1934. In materie de fonetică experimentală, se remarcă trei articole, unul al d-lui E. Petrovici, care conduce laboratorul din Cluj, și două ale d-lui Al. Rosetti. Despre articolul d-lui Petrovici s-a mai vorbit aici. Voi căuta deci să arăt pe scurt ce aduce nou d. Rosetti. Primul articol se ocupă de diftongi. Unii savanţi au susţinut că diftongii sânt nu numai grupurile ca ai, eu, ci şi ar, al, em, en, etc., deoarece intre u, i, de o parte şi r, r, m, n, de alta nu este nici o deosebire esenţială, (toate aceste în mod practic, ea trebue să prea- sunete fiind semivocale). Carnetul meu Lucrări de fonetică experimentală Alţii au susţinut că ie, ua, nu sânt difongi, şi nici măcar ai, eu, deoarece in aceste grupuri i şi u se comportă nu tocmai ca o consoană oarecare. De exemplu ai ar fi un grup in tocmai ca ac. Intre aceste păreri extreme, unde e situat adevărul? D. Rosetti dovedeşte, cu ajutorul aparatelor, că diftongi sânt numai grupurile care conţin o vocală urmată sau precedată, de i sau u şi că un diftong este cu totul altceva decât un grup format din două vocale sau dintr-o vocală şi o consoană; cele două sunete care constitue diftongul se influenţează şi se modifică unul pe altul. Al doilea articol al d-lui Rosetti se ocupă de transformările suferite de n intervocalic in unele graiuri cum e cel din ţara Moţilor; se pronunţă r sau w. De exemplu un loc de bună se zice bară sau tornică. Pentru prima oară aceste pronunţări sânt studiate cu ajutorul aparatelor. Socotesc că e bine ca şi marele public să fie informat despre intensa activitate care se depune în laboratoarele noastre de fonetică experimentală, deşi cei care pot urmări la noi astfel de lucrări sânt numai o mână de oameni. Gh. Reviga Cronica literară de ŞERBAN CIOGULESCU Despre „geniul şi nebunia lui Eminescu“ *) D. prof. Gh. Marinescu, savantul neurolog, contribue cu un studiu interesant la chestiunea boalei lui Eminescu. Este, dacă nu ne înşelăm, prima d-sale intervenţie în controversata problemă. De aci aflăm elemente până astăzi noi, ca însărcinarea pe care a primit-o dela defunctul prof. V. Babeş, de a studia creerul marelui poet. Organul intrase însă în descompunere, din cauza căldurii şi nu mai putea face obiectul unei cercetări ştiinţifice. Din aceiaşi pricină, creerul nu s’a păstrat. Cu toate că Eminescu suferise de o boală mintală cronică, „creerul cântărea 1400 gr., iar circonvoluţiile şi pe prof. dr. Gh.Marinescu, membru al Academiei Române, în Universul, 19, 21 şi 22 Aug. a. c. şanţurile erau foarte bine conservate”. După ce subliniază importanţa ce se acordă studiului creerului (frenologiei) în alte ţări, d. prof. Gh. Marinescu mai arată rostul biotipologiei: „...fără a fi contra cremaţiei, sunt de părere ca în cazul oamenilor mari să se analizeze în mod amănunţit organele principale şi caractere biotipologice, căci numai astfel vom putea să ne dăm seama de biologia şi arhitectura talentului şi geniului”. De bună seamă, structura geniului se lămureşte, în parte, prin cercetările ştiinţei pozitive, complimentare sub acest raport, esteticei generale şi analizei literare. In ceea ce priveşte boala mintală a poetului, d. prof. Marinescu constată că nu s’au făcut suficiente observaţii clinice în timpul internărilor poetului, trei la număr. „Dacă s’ar fi urmat oarecare norme în studiul boalei lui Eminescu şi s’ar fi consemnat toate particularităţile şi leziunile lui, ne-am fi dat mai bine seama de cauza şi felul boalei lui. Din nenorocire, nu s’a putut face aceasta“. Nu avem, aşadar, o diagnoză certă. Din datele existente, d. prof. Marinescu trage următoarele concluzii: „...foarte probabil c’a suferit de paralizie generală atipică, cu remisiuni. Dar ceea ce e surprinzător, este că unele turburări au lipsit chiar în faza terminală“. Aşa bunăoară, din examinarea scrisului său (cu o lună şi jumătate înainte de ultima internare), d. profesor Marinescu n’a găsit „nici o turburare psihică sau caligrafică”. Referitor la origina boalei lui Eminescu, autorul studiului pare a se rosti pentru sifilisul ereditar, deşi nu întrebuinţează termenul. „...Când consultăm arborele geanologic al lui Eminescu, găsim în monografia d-lui G. Călinescu, semne neîndoioase de influenţă h eredităţii”. Cartea d-lui G. Călinescu („Viaţa lui Mihai Eminescu, Cultura Naţională, 1932) pledează pentru sifilisul contractat, cu toată evidenţa contrarie, a materialului de care s’a folosit. De altfel, la apariţia valoroasei monografii, scriam: D. G. Călinescu atribue „viaţa chinuită a copiilor lui Gh .Eminovici“ unor „cauze psihologice“ Noi suntem înclinaţi a admite cauze eredo-patologice. D. G. Călinescu, care califică aceste ipoteze „consideraţiuni romantico-medicale“, reduce pe poet la un „tip sexual veneric“ şi caracterizează boala sa ca „o penibilă obsesie erotică“. Noi suntem mai puţin expeditivi cu realităţile psiho-patologice şi le străvedem evolutiv din prima tinereţe a lui Eminescu“. D. prof. dr. Gh. Marinescu se sesizează fireşte de maladiile fraţilor şi surorilor lui Mihail, la care se adaugă paralizia Harietei, dintr’o cât de sumară examinare a lor, rezultă netăgăduit că accentul trebue pus pe ereditate. Nu a fost o simplă coincidenţă că toţii copiii căminarului au avut un sfârşit specific şi prematur, cu excepţia căpitanului Matei Eminescu, care a atins o vârstă înaintată. In conformismul social, caracterul melancolic şi solitar, frecvenţa sinuciderilor şi a alienărilor mintale sunt caractere specifice ale sifilisului ereditar. Materialul este încărcat şi edificator. D. prof. Marinescu cercetează problema, fără să tragă ultimele concluzii. De asemenea d-sa examinează mobilismul vieţii lui Eminescu, pluralitatea avatarurilor şi a peregrinărilor lui, trecând peste o parte din caracterele maladiilor sale, mai ales privitoare la deprinderile sale, la traiul său cotidian (igienă, confort, organizarea existenţei, etc.). Privit în viaţa sa de fiecare zi, Eminescu prezintă un caz tulburător de viaţă dublă. Un dezorganizat în viaţa privată până la declasare cu toate străduinţele lui Maiorescu de a-l încadra. Pe de altă parte, o structură cerebrală ordonatoare, sistematizatoare, atât in domeniul creaţiei practice, dominate prin disciplină şi conştiinţă, cât şi în direcţia gândirii filosofice, sociale şi naţionale. E In întreaga operă eminesciană, în ea, şi în doctrina socială şi In gândirea teoretică, o vertebraţie, o articulaţie impresionantă, care ÎI situiază in fruntea culturii sfârşitului de veac. In acelaş timp însă, determinismul ereditar înseamnă cu o pecete de fatalitate existenţa sa, care e una din cele mai dureroase, suferinţele şi moartea sa, sunt determinate de cauze ereditare, cu scadenţă fatală şi urgentă. Dacă am admite ipoteza boalei contractate, scadenţa ar fi avut termene mai lungi şi ar fi cruţat o mai mare parte din familie, secerată cu o singură excepţe in totalitatea ei. Nu mai rămâne nici o îndoială pentru noi, la contemplarea teribilei hecatombe, în progenitura căminarului Gh. Eminovici, că germenul destrucţiei se afla in constituţia somatică a familiei. Suntem însă mai neîncrezători în raporturile menţinute de învăţatul neurolog între termenii: geniu şi nebunie. Există un raport necesar de la unul la altul? D. prof. dr. Marinescu scrie cu judiciozitate că edificiul lui Lombroso s’a prăbușit. Dar a mai rămas ceva din temeliile lui. Ce 'Ci“*! în pagina ll-a. CHESTIA ZILEI SURPRIZELE REMANIERII Suntem in preajma unei remanieri a cabinetului? (ZIARELE ) D. G. TATARESCU: că pot să ne fie fatali...Să ocolim norii din față. America şi Japonia de T.ORI STUREANU Japonia se înarmează. Statele Unite se înarmează. E un paradox şi o ironie cruntă, însă Oceanul Pacific care desparte Japonia de Statele Unite, pare să devină pe zi ce trece un adevărat Ocean înarmat. De unde şi de ce există acest antagonism americano-japonez? De ce Rusia, în cazul unui conflict cu Japonia, poate conta în bună măsură pe atitudinea favorabilă a Americei și eventual pe ajutorul acesteia în contra Japoniei? Se știe că, realmente Japonia nu suferă de pe urma unei suprapopulări. Expansiunea japoneză se explică mai degrabă prin existenţa şi afirmarea imperialismului ei militarist şi belicos. De aceea şi încercările ei de a se întinde in nord, în sud, in vest şi est, căutând să aducă sub dominaţia sa nu numai continentul asiatic ci Întreg Oceanul Pacific. Recentele declaraţii făcute la Societatea „Asia Mare”, un fel de ligă tip „Liga pangermană”, confirmă în întregime cele arătate mai sus. Japonia vrea pur şi simplu să deţină hegemonia nedisputată în acea parte a lumii, fixându-şi in programul ei imediat de anexări reale, ocuparea Siberiei Orientale, anexarea Filipinelor şi a insulelor Hawaiane. Odată cu ocupaţia militară, ştim însă că se institue şi un monopol economic, aşa că orice alt stat va fi exclus economiceşte din acele mari pieţe de consum. Pe lângă posesiunile sale, insulele Filipine şi cele Hawaiene, Statele Unite sunt astfel ameninţate să piardă şi 40 la sută din exportul lor, care e plasat astăzi pe piaţa Asiei orientale. Că America este astăzi cuprinsă aproape de panică, nu e un lucru extraordinar, când ţinem cont şi de alte „manifestări şi gesturi dirijate” şi manevrate din Tokio. Sunt prea semnificative încercările japoneze de a încheia alianţe nu pur diplomatice ci chiar militare cu Brazilia şi Mexico. In al doilea rând s’a aflat că într’o sumedenie din insulele pacifice cari i-au fost atribuite temporar Japoniei ca mandatară a Ligii Naţiunilor, s’au construit aerodroame militare şi baze navale. Iar ultima încercare a Japoniei de a se apropia de Alaska, de a denunţa convenţia navală de la Washington şi de a cere paritatea navală, cum şi desele provocări de revoltă în Filipine, confirmă şi justifică întru totul temerile Statelor Unite. Fireşte că puţin îi pasă Americei capitaliste şi burgheze de soarta Rusiei socialiste. Singurul lor interes îl formează doar afacerile comerciale şi posibilităţile a plasa comenzi pe piaţa rusească. Ceea ce ii alarmează insă mai mult, este că printr’o agresiune japoneză în contra Rusiei, Japonia ar putea să ajungă în situaţia de a periclita direct şi efectiv interesele economice şi (Citit! continuarea în pagina II-a! NA ZBATI ! PRESTIGIU Monstrul dela Loch Ness nu e monstru! S’a făcut cercetări și s’a văzut că e... epava lui M. P. 3, dirijabil german doborît de avioanele engleze în timpul răsboiului. Tot prestigiul monstrului dela Loch Ness s’a făcut praf, ca prestigiul unui simplu politician român! Kix