Adevěrul, martie 1935 (Anul 49, nr. 15683-15708)
1935-03-01 / nr. 15683
AHOL 49 No. 15.883 8 pagini Vineri 1 Martie 1035 FONTI ATITRT ^ V. BELDIMAN 1888—1897 JUAIJJAXURI . CONST. MILLE 1897—1926 1380 lei pe 6 luni _ . . I [ (centrala* 3-84-30 abonamentejan»Mpe“ni. 3LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (s*H«n«r) Ho. 5—7—9 Din declarațiile d-lui Gh. Tătărescu: „Guvernul nu va pleca până când nu va echilibra bugetul “. ...Primul ministru vrea să facă pe partizani să creadă că nu va pleca niciodată ? Bătălia celor două influenţe Numerus clausus, pretextul hemogeniei germane, la noi... Ca seminţele înmormântate în piramidele faraonilor, vechile idealuri comerciale şi războinice ale Germaniei lui Wilhelm II au răsărit, ca prin minune, în terenurile fetide arate în politica externă de d. Adolf Hitler (numit de un publicist german şi Wilhelm III). Intr’o bună zi, Kaiserul a debarcat cu suita în Asia Mică ; s’a proclamat in retorica lui fastuoasă drept prieten şi protector al tuturor musulmanilor ; a rupt vălul scopurilor penetraţiei economice germane, declarând ca oficial drumul politicei externe concretizate in formula Drang nach Osten. După vizită, a urmat un masiv export nou de capitaluri în industria petrolului român, în sistemul de credit din Bulgaria şi s-a intensificat construcţia reţelei de transporturi din Turcia (calea Serată Berlin- Sofia-Bagdad). Transformarea Sud- Estului european şi a Asiei minore în simple colonii ameninţa să devină o sumbră realitate. Povestea se repetă. In Occident, expansiunea imperialistă a celui de al treilea Reich muşcă în granit. De aceea şi-a intors privirile spre Orient unde crede că va muşca... în miez de pâine. Alianţa germano-poloneză este un fapt îndeplinit. S’a uitat conflictul „Coridorului”. Secţia IV de politica externă a partidului nazist, condusa de d. Alfred Rosenberg a promis Varşoviei anexiunea Ucrainei, in schimbul unei maici libere in ţările baltice. Fireşte, o promisiune deşartă... . . . Ce valoare are o promisiune . Omul inteligent o face fără scrupule, iar naivul trage nădejde. Deocamdată Germania a reuşit să disloce Polonia de Franţa. Se încearcă actualmente in România refacerea heghemoniei germane pierdute în Sud-Estul european și în Balcani. Ţelurile? Imperialism politică, fără fundamente economice, fiindcă Germania este o tară săracă in capitaluri. Pretextele. Nu interesează. Orice pretext, care prinde, este bun. Numerus clausus coincide cu politica antisemită hitleristă. Atracţia dintre regimul de dreapta din Germania şi adepta fascismului de primă sau ultimă ora era fatală. Numerus clausus este un pretext pentru dislocarea alianţelor noastre externe tradiţionale şi înlocuirea lor cu o apropiere, până la subordonare, heghemoniei germane. Să nu ne înşelăm. In momentul de faţă, România a căpătat o importanţă dintre cele mai hotăritoare pe plan International. Lupta de guerrilla dintre diplomaţia franceză şi diplomaţia germană (vechea şi permanenta rivalitate europeană) s’a întâlnit din nou pe malurile Dâmboviţei. In politica externă nu se lucrează cu sentimente, ci cu interese. Se pune întrebarea : cui prodest? Cui foloseşte această modificare e axelor noastre externe ? Desigur, în primul rând, Germaniei. Iese din „încercuirea“ operată de Barthou cu ajutorul d-lor Titulescu, Beneş şi Litvinoff, care au împiedecat punerea problemei revizionismului şi implicit a războiului. (Mutarea unei pietre de frontieră a fost, este şi va fi mereu în istorie cauza războaielor). Cât foloseşte ţara noastră din prăbuşirea edificiului Ligii Naţiunilor şi a actualelor pacte şi tratate ? Avantagii de ordin economic ? Să fim serioşi. Marea finanţă are centrele fixate în anul 1935 la Paris, Londra şi New-York. Germania nu mai poate exporta capitaluri ca în 1912. Germania, trăieşte, ca şi România, din moratoriu în moratoriu. Să preia contingente mai mari din productele noastre agricole ? Procesul economic al Germaniei hitleriste se mişcă în direcţia unei reagrarizări. Din ţară industrială se transformă în ţară „eminamente agricolă“. Procesul a început de mult, sub Schielg, sub Brüning, din cauza presiunei elicei de latifundiari și junkeri. Hitlerismul a continuat și continuă politica de ruralizare pentru a descongestiona metropolele, pentru a ridica șomerii din atmosfera dinamitardă a asfaltului. Toată metafizica lor e îndrumată spre ,,Blut und Scholle“ (sânge şi brazdă). Motive tactice şi motive de concepţie generală a condus la autarhie. Germania nu ne poate oferi nimic economic în plus, iar din punct de vedere extern, însemnează o catastrofă prin descoperirea tuturor graniţelor. Fireşte, că d. Adolf Hitler ne făgădueşte marea cu sarea. Uzează de aceiaş metodă a promisiunilor deşănţate cu care a cucerit la un moment dat massele dezorientate şi obosite ale Germaniei. Pe urmă nu-şi va ţine cuvântul, fiindcă nu are cu ce să-l ţină. Nu sunt grăunţe în sac. Influenţa franceză ne asigură cel puţin graniţele şi respectul tratatelor de pace pe care se fundează Statul român. Pretextul cu numerus clausus, pentru a asigura introducerea hegemoniei germane la noi, va arunca ţara într-o serie de convulsiuni interne şi externe, lipsite de orice rodnicie. Desintegrând cele 4 milioane de minoritari din cadrul Statului român prin aţâţarea bestiei rassiste, nu se pot prevedea decât sângeroase inutilităţi. Dar nu s’a spus despre fascişti că ei fac politica tuturor catastrofelor? Petre Pandrea NOTE D. VAIDA a împlinit 63 de ani. Cam puţin pentru ultimele-i manifestaţiuni...#GUVERNUL rămîne la putere — după declaraţia primului ministru — pînă la realizarea programului. Şi cum programul încă nici nu-i tăcut, — ne putem aştepta la o guvernare fără de sfîrşit. * DEVIZA guvernării ar fi acum: „La fiecare şase luni, o remaniere”. Şi la fiecare an — un guvern nou... Glose politice... PROFESIUNEA DE ZIARIST Lumea politică este foarte preocupată de o chestie palpitantă : să reglementeze profesiunea de ziarist. Intr’adevăr, totul a fost la noi legiferat și reglementat... Numai presa rămăsese nereglementată!? Astăzi i-a venit, şi ei, rindul... Aşa pesemne hi-i dat: ca acei care n’au nevoe de reglemente, pentru exercitarea carierei politice — să nu aibă răgaz... pînă nu ne reglementează pe noi. Dar vezi că ziaristica se aseamănă cu politica. După cum in politică verdictul popular este definitiv, tot astfel opinia publică hotăreşte : cine-i gazetar şi cine nu. Deşi în ziaristica adevărată nu poate învinge decit gazetarul de talent, — dar numai experienţa îl face intradevăr ziarist. Orice se poate reglementa, numai cariera de ziarist — nu... fiindcă nimeni nu poate spune, la începuturile unui tinăr, dacă el va ajunge ziarist bun. Gazetăria este o profesiune complexă. E o artă, şi e şi o tehnică aparte. A scrie simplu, logic, avea darul de informare şi de convingere, a bănui ceia ce interesează publicul in fiecare moment — iată citeva din aspectele problemei. Punind condiţii şi fixind restricţii la intrarea în profesiunea ziaristică, s’ar înlătura — poate — cei mai buni gazetari... care poate n’au o diplomă academică sau n’au satisfăcut cine ştie ce cerinţi, trecute in regulamentul presei de oamenii politici. SĂNĂTATEA PU B1-i(;A In discuţia generală asupra codului penal, mai mulţi senatori — de profesiune medici — au spus, susţinînd avortul în caz cind sănătatea mamei este în pericol, că 95 la sută din femeile mame, din pricina neîngrijirii la naştere, nu-şi mai au starea fizică intactă. Iar un doctor, cu durere în glas, a caracterizat astfel situaţia : — La ţară femeile nasc ca vitele. Şi nimeni n’a protestat. Cind aceasta-i situaţia prima datorie a făuritorilor bugetului este să dea ultimul ban sănătăţii poporului, chiar înainte de instrucţiune şi de alte capitole foarte importante în apărarea neamului. . . 1. Toată construcţia politicii noastre trebue să plece de la o realitate : sănătatea poporului, salvarea mamei, salvarea copilului... Căci înainte trebue să avem un individ sănătos, şi numai după aceia avem datoria să-l instruim şi să-l echipăm. Discuţia din Senat — în preajma bugetului — este binevenită. Interim 24 Februarie 1848 Un subiect de actualitate Acum câteva zile, un ziar francez, „Le Populaire", a amintit că la 24 Februarie s-au împlinit 87 ani de la revoluţia din 1848. Plecând de aci, ziarul a explicat că, dacă evocă revoluţia dela 1848, este fiindcă aceasta comportă învăţăminte ce se aplică evenimentelor din zilele noastre. Cam sunt acele învăţăminte? Intăi, unul care priveşte soliditatea regimurilor. Apoi, altul care priveşte atitudinea masselor faţă de regimuri. In ambele domenii, „Le Populaire“ face observaţiuni interesante. La începutul anului 1848, situaţiu- nea regelui Louis Philippe părea de nezguduit. Două luni după , *aceia el fu răsturnat. „Căderea, scrie ziarul fratusz, fu bruscă. In ajunul prăbuşirii se credea ca regimul orleanist este foarte ferm. Regimul dispunea de o majoritate parlamentară foarte coherentă şi disciplinată, de un prim-ministru foarte energic, de armată şi de mari alianţe internaţionale. Cu toate acestea el căzu dintr’odată, nu fiindcă încetase de a fi cel mai puternic, ci fiindcă nu mai era în stare să uzeze de forţa ce avea la îndemână“. In timpurile noastre, am avut un nou exemplu ca acesta: căderea lui Alfons al XIII-lea al Spaniei. In câteva ceasuri, spune ziarul francez, toată lumea abandonase pe Louis Philippe, aşa cum abandonase pe Alfons al XIII-lea. „Garda naţională a Parisului, compusă mai ales din mici comercianţi şi meseriaşi, furnizase insurecţiei, (in 1848) armata regulată... Dar lovitura decizivă fu dată de poporul republican care, dela venirea orleaniştilor, nu încetase să-i combată". Aci ajungem la observaţiunea doua, la cea care priveşte atitudinea masselor. „Le Populaire" arată că cele trei republici ale Franţei: cea dela 1792, cea din Februarie 1848 şi cea din Septembrie 1870, — care durează şi azi. — au fost toate create de forţa poporului. „Ele n'ar fi existat niciodată fără de popor. Republica de azi na putut şi nu va putea niciodată fi apărată fără de popor". * Subiectul, după cum se vede, este actual. El face să ne gândim la starea actuală a Europei, cum şi la stările de azi din ţara noastră. Revoluţia dela 1848, după cum ştie oricine, n’a fost numai o revoluţie de liberare politică, din Apus ea trebuia să fie şi una de liberare socială. — ci şi un mijloc de redeşteptare a popoarelor cari se aflau sub diferite stăpâniri străine. In 1848, ideea naţională nu era nicăeri despărţită de ideea democraţiei şi a libertăţilor constituţionale. Cine era naţional era în acelaş timp democrat şi trebuia neapărat să ceară concursul masselor şi să se bizue pe ele. Se cunoaşte marele rol istoric jucat la noi de către revoluţionarii de la 1848. Vreme de decenii, conservatorii noştri, când voiau să ironizeze pe câte un partizan mai înflăcărat al democraţiei, îl numeau „paşoptist". Aceştia, însă, nu meritau persiflări, ci recunoştinţă. Generaţiei dela 1848 se datorează transformarea celor două principate româneşti feudale într-un stat modern. Ideologia ei, după cum am mai spus, era şi naţională şi democrată. Oamenii dela 1848 n‘ar fi ptut concepe un naţionalism românesc reacţionar, şovin şi exclusivist. Programul de la Islaz, — istoricul program de la 9 iunie 1848, — cum şi programul revoluţionarilor moldoveni din acelaş an, redactat de Mihai Kogâlniceanu, arată cum au înţeles înaintaşii şi ziditorii României moderne că trebue lucrat pentru a crea o ţară şi un popor la nivelul civilizaţiunii occidentale. Programul de la Islaz şi cel al lui Mihai Kogălniceanu sunt bazate pe ideea de libertate, de toleranţă şi de drepturi pentru masse. Dar se ştie ce a urmat. Massele au continuat la noi a fi mereu ţinute deoparte. Constituţiile noastre au fost octroiate, iar nu cucerite ca în Franţa. Revoluţiile franceze dela 1792, 1830, 1848 şi 1870 au fost făcute de popor. La noi revoluţia dela 1848 a fost făcută de oameni cari aparţineau straturilor sociale superioare, cari, sub influenţa ideilor apusene, voiau în mod sincer introducerea unui regim democratic, dar cari,mai târziu, intraţi în guvern, consimţiră să îndepărteze massele de la conducerea statului, şi, astfel, lăsară Constituţiile , liberale fără de sprijin serios. Aceasta se explică de ce Constituţiile au putut fi la noi călcate fără încetare şi de ce în Apus, de exemplu, ele sunt respectate- Acolo massele le-au impus şi stau gata să le apere. Faptul înlăturării masselor se răsbună cumplit la noi. Ideile de libertate cari au inspirat pe revoluţionarii români de la 1848 sunt astăzi combătute la noi cu înverşunare. In locul unor programe ca cel de la Islaz, avem platforme politice unde figurează numerus clausus şi cereri pentru întronarea unui regim autocratic dictatorial. Pentru a întrebuinţa limbajul lui „Le Populaire’, vom spune că şi în ce priveşte ţara noastră, libertatea nu va putea să existe fără de popor şi că nu va putea fi apărată decât de popor. Faţă de cele ce se întâmplă am ţinut şi noi să scoatem în evidenţă, ca şi confratele nostru francez, învăţămintele cari decurg din istoria revoluţiei liberale şi naţionale de la 1848. Se prezintă destul de des ocaziunea de a ne ocupa de doleanţele ceferiştilor, adică, mai precis, ale micilor impiegaţi — mici ca salariu — cei ale muncitorilor. Relevăm, că aceste doleanţe nu se datorează unor nedreptăţi ce li s’ar crea acum, de când în fruntea Regiei autonome a căilor ferate este un om de valoare şi incontestabila integritate a d-lui Cezar Mereuţă. Origina răului stă însă în anumite orânduieli, în anumite abateri în trecut dela dispoziţiunile legilor, regulamentelor, precum şi dela exigenţele echităţii. Printre doleanţele care revin mai des, sunt, unele, privitoare la normele de încadrare şi de salarizare a personalului funcţionăresc inferior, iar în altele, privitoare la locuinţele acestui personal şi ale muncitorilor. Se ştie că instituţia numită „Casa Muncii C. F. R.” a clădit locuinţe. Aceste locuinţe au fost ridicate cu fondurile provenite din cotizaţiile celor mici, cari în acelaş timp, sunt şi cei mulţi. Se ştie însă şi altceva. Atunci când a fost vorba de repartizarea acestor locuinţe, de ele s-au împărtăşit mai mult aceia cari, fiind salarizaţi mai bine, îşi puteau plăti luxul de a-şi lua o locuinţă cu chirie sau chiar de a-şi clădi, fără să aibă nevoe de a recurge la ajutorul Casei Muncii, o casă proprie. Dacă memoria nu ne înşeală, s-au publicat acum câţiva ani liste de persoane cu dare de mână, de înalţi funcţionari şi demnitari, cărora aceiaşi Casă a Muncii C. F. R. le împrumutase cu o dobândă minimă importante sume de bani — ne amintim că unii au luat sume de milioane — pentru a construi mari imobile de raport, în cari ei înşişi nici nu domiciliau. Ce-i drept, s’au clădit şi locuinţe modeste. Dar şi cele mai multe din aceste locuinţe n’au fost repartizate aşa cum cerea dreptatea imparţială, ei au fost preferaţi „ai noştri” sau aceia cari, cum spune o vorbă, aveau rude la Ierusalim. Toate aceste stări de lucruri au dus la rezultatul că astăzi problema locuinţelor pentru micii impiegaţi şi pentru muncitorii ceferişti se pune cu toată gravitatea. Ceea.ce sporeşte această gravitate, este dispoziţiunea de evacuare a unor muncitori în folosul altora. S’a dispus anume evacuarea muncitorilor căsătoriţi, dar cari n’au copii, pentru ca în locul lor să fie instalaţi cei cari sunt părinţi de copii. Insă, printre cei caii au soţii, dar n’au copii, sunt oameni cari locuesc de mai mulţi ani în căsuţa, sau în apartamentul ce ii s’a alocat şi pentru care plătesc o chirie, ce-i drept, modestă, dar suficientă, dacă se ţine seamă de faptul că sunt plătiţi cu salarii mai prejos decât, modeste. O astfel de dispoziţiune de a arunca pe străzi pe unii — şi aceşti „unii” sunt foarte numeroşi — reaminteşte modul de a proceda al lui Aminte cu faimosul său anteriu. Soluţia cea bună nu este decât următoarea: să se clădească locuinţe pentru personalul inferior şi pentru muncitori, dar să li se dea lor şi numai lor. N. Baizaria I. DIN DOLEANŢELE CEFERIŞTILOR „Adevărul“ a publicat ieri o telegramă cu un conţinut extrem de grav. La Alba Iulia s-a încercat un atentat în geniul celor americane, ale gangsterilor care au răpitşi ucis copilul lui Lindbergh. Cititorii poate n‘au reţinut faptele. Le vom reconstitui noi, în câteva rânduri. Tânărul Iuliu Strauss, elev la liceul catolic „Mailath“ din Alba Iulia a primit un pachet de ciocolată de la un domn care-i ura „poftă bună“ şi prefera anonimatul pentru ca gestul să capete o semnificaţie mai frumoasă. Copilul a mâncat ciocolata şi din spirit colegial a împărţit-o cu fratele său şi cu incă patru colegi de clasă. După câtva timp ciocolata a început să-şi arate efectul. Elevii aveau dureri atroce. Medicul adus în grabă a constatat că alimentul fusese amestecat cu stricnina şi cei şase copii erau otrăviţi. Graţie îngrijirilor imediate au putut fi salvaţi. Ancheta a constatat că tatăl elevului Iuliu Strauss fusese ameninţat cu câteva zile înainte că dacă nu depune într’un anumit loc suma de 50.000 lei, fiul său va fi asasinat. . Anonimul expeditor al scrisorii a încercat să se ţină de cuvânt şi nu a izbutit. Eşecul este numai o fericită întâmplare. Să reflectăm puţin asupra acestui fapt divers. Nu vi se pare străin de moravurile autohtone în materie de crimă şi jaf? Nu vi se pare că necunoscutul criminal de la Alba-Iulia a importat de peste Ocean metode de lucru? Scrisori de ameninţare, ciocolată cu stricnina, otrăvirea copilului celui ameninţat. Când s-au mai practicat la noi asemenea procedee? Asasinii noştri — şi slavă Domnului! avem destui — procedau mai simplu. Jaful nu evoluase până la rafinamentul american al scrisorii de ameninţare. Era încă în tiparele lui primitive: atacul direct, haiducesc, fără corespondenţe şi preaviz. • Evoluăm... Horia Roman Carnetul meu EVOLutie Filosofic la Bazargic de FADERCA Cu amicul meu, profesorul de Istorie, mă stricasem din pricina lui Cesar, în primul rând, pe care mi-1 prezentase — în zadar! —, ca pe un general ușuratec, viciat pe deasupra de nefolositoare idei politice. Argumentul lui era zdrobitor . Toate campaniile. Cesar le făcuse cu armate inferioare adversarului,, mult inferioare, ;şn aere pricină era de câteva ori să-i piardă viaţa şi după victorie rile cele mai multe ori îşi lăsa adversarii în libertate, ca să-i întâlnească în luptele următoare!... Iar după moartea lui Pompei, la Alexandria, din pricina unei grecoaice de 19 ani cu nas lung ispititor şi spirit inventiv, interesata Cleopatra. Cesar care avea totuşi 54 de ani se încurcă într’un război ridicol cu moştenitorii prolmei, fraţii şi surorile Cleopatrei, unde era cât pe ani, la digul Heptastadion, să se înnece şi lăsă pompeianilor tot răgazul să se reculeagă în Africa şi Spania, după ce îi bătuse, ca prin minune la Farsalus, in Macedonia. De-aceia când profesorul de Istorie veni cu volumul lui Mommsen în braţe, „Römische Geschichte” de 1200 de pagini, să-mi facă dovada „definitivă”, nu i-am mai răspuns — cum aveam de gând — că oamenii nu s’au ivit pe acest pământ ca să se asasineze, ci să trăiască şi că în fond Istoria e o prostie care ţine de mai bine de 5000 de ani, ’ de pe vremea când oamenii se speriau de umbrele lor şi tremurau de foame şi frig... L’am rugat să ia loc, i-am oferit ţigarea de foi, tradiţională, şi hotărât să-l înveselesc cu una din ultimile mele năzbâtii intelectuale, începui : EU. — ştii că am ţinut alaltăeri o conferinţă filosofică la Bazargic? EL. — Nu mă mir. Numai în provincie mai poate avea succes o filosofie a istoriei, așa cum o concepi dumneata! nu te-ai hotărât să rămâi la Bazargic?... se răzbună profesorul de Istorie-EU. — Mărturisesc că am fost ispitit. Nu trece pe nicio stradă niciun tramvai, motoare de automobile cu respiraţia lor de panică nu se aud pe nicăeri, apa e adusă în șacale, trenurile vin şi pleacă după anotimp, ziua e lumină admirabilă şi noaptea întunerec beznă, se văd din centru, dealurile, ogoarele regiunii, bulgarii maturi sunt voinici ca haiducii, tinerii bulgari sunt frumoşi ca efebii iar femeile şi fetele, cu păr bogat bine pigmentat, de o perfecţie a genului, de necrezut şi fără excepţii — căci nu există bulgăroaică urâtă! Mai adaogă la aceste împrejurări oarecum cosmice şi împrejurarea morală că Universitatea liberă bulgară din Bazargic ne-a făcut o primire impresionantă, pe care am pus-o numai decât mai mult în seama respectului pentru ideile probabile pe care le aduceam decât pentru individul din Bucureşti. Gara Bazargic e afară, în câmp şi trenul soseşte de obicei după miezul nopţii, uneori cam spre ziuă. Totuşi la sosirea conferenţiarului, la o oră când nu mai recunoştea locul nici unnei stele pe cer, întreg comitetul Universităţii libere se afla pe peron, primind pe unicul pasager care scobora dârdâind de frig şi flămând, din fantomaticul tren. EL. — întreg comitetul... înţeleg! Dar fără nicio fanfară?!... întrebă profesorul de Istorie, ca să-şi bată joc. EU. — Cu fanfara! Desigur! Dar nu la gară, unde la acea oră n’aşi fi auzit decât eu şi frânării trenului „mixt”, ci în sala de conferinţe, a doua zi, umplută până la ultimul loc, deşi ascultătorii fuseseră siliţi să răzbată o ploaie ascuţită de ger, ca suliţe de chiciură. Când flancat de doi preşedinţi şi urmat de comitet, intrai în scenă, din balcon izbucni o muzică de suflători şi alămuri atât de puternică şi de exact ritmată, că mă ruşinai... Bum! bum! bum-bumbum! auzi toba un sfert de oră, în vreme ce, încruntat, priveam ţintă vârful ghetelor, jignit, pălmuit de atâta onoare. Căci nu veneam măcar să le ofer Cadrilaterul! EL. — Şi ce le-ai oferit?... EU. — Mărturisesc că ce le-am oferit eu n’am avut niciodată şi nici nu sper, de la vârsta mea înainte, să mai apuc să am : Pământ şi Duh. Am văzut pe străzi afişele, în bulgăreşte. Duh pe bulgăreşte se cheamă tot duh — cuvânt predestinat, trebue să recunoşti, în care mă puteam, în care trebuia să mă’ntâlnesc cu atât de amabilii mei amfitrioni! EL. — Şi te-ai întâlnit?... EU. — stai să vezi... EL. — Nu ezita!... Te-ai întâlnit sau nu te-ai întâlnit?... Aşa se face Istoria . Exact, precis şi... EU. — Cu spirit critic, nu? Fără spirit critic Istoria rămâne — precum ţi-am mai spus şi te rog încă odată să nu te superi, o absurdă încăerare de nebuni (Citiţi continuarea în pag. II-a) NAZBATII CU MĂNUȘI La Cameră, d. Argetoianu s’a urcat la tribună — purtînd mănuși in mîini. Prima dată cind d-sa a vorbit cu mănuși... Kix CHESTIA ZILEI AVANTAJ — Bine că nu suflu împăcat naţional-ţărăniştii cu liberalii pe chestia cooperaţiei... Aşa, maievem din când în când câte un scandal ! Măsuri satisfăcătoare administrative? de I. CLOPOŢEL Acţiunea parlamentarilor majoritari in favoarea regiunilor noi După cum arată buletinele cotidiane ale gazetelor, indiferent din ce sursă emană ştirile, ar fi vorba de o sistematică acţiune a parlamentarilor majoritari din noile teritorii pentru a se găsi modalităţile rezolvării diverselor chestiuni administrative în mod repede şi drept... Ce des repetate sunt atari stăruinţi sub toate guvernele! Şi ce departe suntem de o soluţiune satisfăcătoare. Unde este piedica fundamentală? E obiceiul să se afirme cu respiraţia tăiată, fără a se sta la îndoială , n’avem legi corespunzătoare. Ne lipseşte deci o lege reprezentativă de domeniul administraţiei, care, ca o haină largă pe corpul ţării, să îmbrăţişeze toate nevoile. Proiecte se depun, legi se votează, dar nu e răgaz de aplicaţie cinstită. Şi se pare, că nu numai de răgaz, ci nici de voinţă. Se uită apoi un lucru fundamental : suntem o ţară în care ne prea legăm de forme, cu toate că ştim cu toţii cât de puţin sunt respectate. Ne dăm legi peste legi, însă neîntovărăşite şi de voinţa executării. E mai bine să nu ne legăm la ochi şi să nu nădăjduim totul de la schimbarea legilor, ci să ne deprindem a selecţiona oamenii integri cari execută legile existente! Ar fi cea mai mare revoluţie în România — vorba socialistului Dobrogeanu-Gherea. Deci şi în cadrul legilor actuale se poate face mult bine. Numai cât parlamentarii majoritari, însufleţiţi de sincere dorinţi de bine, constată că la autorităţile centrale lipsesc specialiştii, bărbaţii de competinţă pentru problemele specifice ale Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei Sau după expresia unui eminent stilist ardelean : ministerele n’au înregistrat încă dobândirea unităţii naţionale, provincţiile sunt lăsate fără sprijinul funcţionarilor reprezentativi, pregătiţi şi stabili cari să aibă cunoştinţa, intuiţia şi puterea imediatelor măsuri. Astăzi se cerşeşte, se fac deplasări îndelungi şi costisitoare, se practică intervenţiuni cari merg până la oboseală, umilinţă şi indispoziţie pentru destul de mărunte chestiuni regionale. In fruntea parlamentarilor cari sunt pentru o rupere cu trecutul acesta incompatibilă cu demnitatea regiunilor întregitoare şi a parlamentarilor ei, par a fi domnii Tiberiu Moşoiu şi Emil Lobonţiu. Consfătuirile de până azi au fost onorate şi de prezenţa miniştrilor Al. Lapedatu, Valeriu Pop, Vaier Roman şi a fostului ministru Cipăianu. S’au ales delegaţiuni, cari în frunte cu însuşi preşedintele partidului liberal d. Dinu Brâtianu, au pledat pe lângă fiecare resort în favoarea chestiunilor provinciilor noi. Rezultatele? Par a fi puţin satisfăcătoare. Demersurile întâmplătoare, ’neregulate, disperate nu produc efectele scontate. De aceea s’a pus o concluzie asupra căreia sunt îndreptate azi nădejdile : instituirea de consilieri onorifici din provincii cari să îndeplinească rolul de experţi de consilieri tehnici. Fără îndoială, că s’a avansat mult în cercetarea remedierii, când s’a dat încheierea aceasta. Cu toate că nişte bieţi „onorifici” nu sunt învestiţi cu puterea deriziunilor. Vor fi consultaţi din bunăvoinţa omnipotenţilor ministeriali, se va trece uşor peste referatele lor îngrijite şi vor fi consideraţi ca nişte inoportuni şi intruşi în vasta uzină administrativă. Locul „onorificilor” ar trebui să-l ia funcţionarii grei şi cu resort delimitat strict, astfel încât să nu fiebirocratizaţi şi subal(Citiți continuarea în pagina II-a)