Adevěrul, septembrie 1935 (Anul 49, nr. 15834-15859)
1935-09-15 / nr. 15846
ANUL 4a —«p. 10.64« 8 pagini Duminică ÎS Septembrie 1933 AL. V. BELDIJHAN FONDATORI r CONST. MILLE «cwr mi ţit: u mii. i ; 750 lei pe un^n dubla 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (sărindar) No. S—7—9 telefoane: ABONAMENTE 1888—Ian 1897—1926 Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. In Abisinia, s’a declarat starea de asediu acum două săptămâni- In România, regimul exceptional durează de doi ani. ...Fiindcă pe noi nu ne amenință niciun războiul Iar cenzură! Iar stare de asediu! ...Amândouă au fost prelungite, printr’un nou ucaz al guvernului Tătărescu, care, — d. Tătărescu o spune cu o energie niciodată ostenită! — este un guvern liberal, democratic şi esenţialmente constituţional. Aşadar, liniştea publică şi siguranţa statului român vor fi — mai departe — deplin garantate... Deşi nu suntem încă, în război, deşi nu suntem nici in vâltoarea revoluţiei, stăm totuşi sub un regim excepţional. România are azi, situaţia ridiculă a insului care se plimbă cu umbrela de ploaie deschisă, sub un cer senin ca sticla... Instituite in acel sinistru final de Decembrie, când I. G. Duca fusese ucis pe peronul gării Sinaia, cenzura și starea de asediu au devenit — ca orice provizorat — starea perfect normală. Cu o singură deosebire: ele nu se mai exercită azi împotriva extremei drepte, din rândurile căreia s’au recrutat asasinii lui Duca, ci lovesc... tocmai în stânga democratică, ba chiar in stânga cea mai moderată. Așa încât e firesc să te întrebi: in definitiv, cine l-a ucis pe Duca? Intr’o consfătuire cu reprezentanţii presei, d. Gh. Tătărescu, — care pe vremea aceia vorbia patetic despre „balta de sânge de pe peronul gării Sinaia“. — fixa punctele, în care va interveni cenzura. Nu se vor îngădui: 1. Atacuri împotriva suveranului şi a anturajului său. Acest prim punct a fost inutil, pentru că nici un ziar serios nu a făcut şi nici nu a intenţionat să facă vreo campanie antidinastică. A trecut vremea acestor campanii, cari aparţin trecutului. 2. Nu se vor îngădui atâţări la ura de clasă şi la ura de rasă. Acest al doilea punct a fost aplicat pe jumătate. Dacă simpla formulare a teoriei luptei de clasă (teorie care azi se invată in seminariile facultăţilor) este suprimată de creionul d-lui cenzor, din schimb cele mai mizerabile ajâtări la ura de rasă, apar în toate fiţuicile antisemite. S’au publicat acolo, îndemnuri la asasinat şi la incendiere. S’au placardat afişe de ticăloasă incitare. Cenzura n’a spus nimic... 3. Nu se vor îngădui — a mai spus d. Tătărescu — atacuri împotriva politicei noastre externe. Cu toate acestea, manifestele d-lui Gaxotte împotriva reluării relaţiilor cu Rusia s’au distribuit gratuit pe uliţă, săptămâni întregi, iar politica noastră alături de Franţa este zilnic atacată de presa hitlerista din România. Cât despre starea de asediu, situaţia este bine cunoscută: in vreme ce anarhia de dreapta se reorganizează pe diversele plaje ale Mării Negre, mişcarea de stânga este sistematic înăbuşită. Rezultatele? Se văd: La ADĂPOSTUL cenzurii şi al stării de asediu, se organizează diversele legiuni, cuiburi şi cum le mai spune, cam sunt nucleele anarhiei de extremă dreaptă. Cu CONCURSUL cenzurii şi al stării de asediu se înăbuşe orice acţiune de stânga, care ar putea să ţină piept dreptei extreme. Se pregăteşte drumul dictaturii, prin măsuri... de apărare a ordinei actuale. Aceasta este politica guvernului actual. ■ Să fie bine înţeles: noi n’am cerut şi nu cerem măsuri împotriva dreptei, cerem şi pentru dreapta şi pentru stânga un tratament de perfectă egalitate. Din fericire, bunul simţ al masselor muncitoreşti şi ţărăneşti din această ţară a rezistat propagandei desfrânate a dreptei, deşi această propagandă n’a putut fi contrabalansată prin vreo acţiune de stânga. Aşa încât, cu tot concursul cenzurii şi al stării de asediu, dreapta nu izbuteşte să obţină adeziunea mulţimii. Tudor Teodorescu-Branişte Recenta sesiune de la Geneva, in jurul căreia se concentrează atenţiunea emoţionată a opiniei publice mondiale a avut, cum era şi natural, laturile ei anecdotice foarte interesante. Se ştie că elementul principal din desbateri l-a format şi îl formează conflictul italo-abisinian. In legătură cu acest conflict, primele discursuri care s'au Încrucişat au fost ale domnilor Joze şi Aloisi. Cel dintâi, economist cu reputaţie universală, cunoscut şi la noi in urma unorrapoarte care nu l-au făcut prea popular, reprezenta pe Negus. Baronul Aloisi, deasemenea o cunoştinţă veche, pentru că a fost ministru plenipotenţiar al Italiei la Bucureşti, vorbea in numele d-lui Mussolini. Duelul oratoric a fost remarcabil prin Intensitatea şi violenţa lui. In prima zi, d. Joze a făcut să strălucească misiunea d-sale de avocat francez. A întrebuinţat cele mai glorioase argumente ale spiritului revoluţionar şi generos al Franţei. După opinia multora, d-sa a fost acela care, deşi vorbind in numele Abisiniei, a expus, mai bine decât d. Laval punctul de vedere francez, in toată splendoarea lui tradiţională. Baronul Aloisi, auzind discursul d-lui Jeze, a părăsit aula consiliului. Gestul acesta neobișnuit a format imediat obiectul tuturor comentariilor. Oratorul francez a fost el însuși întrebat ce crede despre ieșirea din sală a baronului. D. Jeze a răspuns zâmbind: — Sunt foarte mulțumit. Argumentele mele au fost atât de puternice şi de convingătoare, incât reprezentantul Ducelui, cucerit cu totul, a redevenit om şi nu a putut să suporte critica mea! - - ~ . - • - -Nu garantăm de autenticitatea acestui răspuns. Mai ales pentru că a doua zi, baronul şi-a reluat locul în consiliu şi a rostit un discurs extrem de violent şi de crud Împotriva Abisiniei.D. Joze a găsit însă, și de data aceasta, replica: — Eri m’a ascultat omul. Azi, vorbeşte fascistul. M. G. Carnetul meu OMUL Șl FASCISTUL GLOSE POLITICE... OPOZIŢIA I Opoziţia este din nou în acţiune. S-au anunţat o serie de mari întruniri cari vor avea loc în Capitală înainte de deschiderea Parlamentului. Şefii mai tuturor partidelor vor face declaraţii politice pentru a-şi preciza atitudinea faţă de guvern şi de problemele actuale. De pe acum se poate spune că A. Gh. Tătărescu va avea de înfruntat o opoziţie mult mai dârză decât până acum. Cum guvernul pare hotărît să aducă in actuala sesiune a Corpurilor legiuitoare unele legi organice de mare importanţă, este cert că va trebui să se ţină seamă de această opoziţie şi să se procedeze la o examinare a raporturilor cu diferitele grupări, reuşi. In special în ce priveşte partidul naţional-ţărănesc, guvernul ar dori să se apropie la o înţelegere de principii asupra reformelor mai importante. O acţiune în acest sens va fi încercată in curând. Rămâne de văzut întrucât va reuşi. EXAMENELE Se apropie examenele de bacalaureat şi odată cu ele şi examenele pentru intrarea în universitate, introduse în urma hotărîrii de a se limita numărul studenţilor. Aceste piedici puse în calea tineretului care vrea să înveţe, au început să provoace de pe acum proteste şi frământări. Problema numărului mare de studenţi e pe cât de serioasă pe atât de dificilă. Şi era firesc ca modul cum se încearcă rezolvarea ei să provoace nemulţumiri. In adevăr, care este astăzi situaţia? II laşi pe elev să cheltuiască bani şi timp, îl laşi să ajungă până de capătul liceului, şi apoi îi închizi uşile universităţii spunându-i că nu mai are dreptul să înveţe. Ce să facă elevii, şi mai ales cei săraci? „Limitarea” care se pune acum în, practică, nu poate fi rezultatul unei treceri imediate de la un regim la altul. Limitarea trebuie realizată metodic într’un timp mai îndelungat; selecţia să înceapă la începutul liceului, iar nu la capătul lui. Căci altfel, rezultatele pot fi cu totul altele decât cele aşteptate. Interim NAZBATII IN MEXIC La discuţia modificării regulamentului interior al Camerei mexicane, s’au tras peste 100 de focuri de revolver şi au fost ucişi mai mulţi deputaţi. ...Şi când te gândeşti că d. Tătărescu vrea să aducă in discuţia Camerei române modificarea aceluiaş regulam©-'6"' Kix Anglia: apărătoarea păcii c gestiunea sancţiunilor.-Reslânţuirea pasiunilor naţionale.Distribuirea liberă a materiilor prime Prin discursul rostit alaltăeri de către Sir Samuel Hoare la adunarea generală a Societăţii Naţiunilor, Anglia s’a pus in capul statelor cari vor să asigure pacea prin măsuri eficace, iar nu cu vorbe sau pe hârtie. Reprezentantul Marii Britanii a spus că guvernul din Londra, sprijinit pe opinia publică aproape unanimă a ţării sale, este gata să înfrunte riscuri, dacă şi celelalte state, membre ale Societăţii Naţiunilor, vor să le înfrunte şi ele. Prin aceasta, chestiunea sancţiunilor a fost pusă în mod net. Ea a fost pusă în felul acesta pentru întâia oară. Până acum, nici un guvern n’a venit la Geneva să declare că este dispus să ia asupra-i consecinţele, aplicării de sancţiuni. Anglia, în conştiinţa deplină a marei răspunderi ce-şi asumă, a propus in mod categoric calea sancţiunilor, prevăzută de pact. Ea a creat astfel o situaţiune nouă şi obligă acum celelalte guverne să arate dacă vor, prin acceptarea politicei de sancţiuni, să facă intr’adevăr, sacrificii, cum este hotărâtă să facă dânsa, pentru pedepsirea agresorului şi pentru salvarea păcii. In aceiaş ordine de idei, a sancţiunilor, ministrul de externe al Angliei a mai vorbit şi despre necesitatea absoluta a menţinerii sistemului numit al siguranţei colective, adică al siguranţei pentru membrii Societăţii Naţiunilor de a fi apăraţi în cazul unui atac neîndreptăţit Sir Samuel Hoare a spus în direcţiunea aceasta lucruri cari nu pot fi interpretate altfel decât că n’ar pregeta să adopte teza franceză asupra organizării de forţe pentru garantarea păcii pebaza sistemului de siguranţă colectivă. * Dar, oricât de importantă ar fi o astfel de organizaţie ca o măsură de apărare împotriva agresorilor, această n’ar ajunge dacă nu s’ar stârpi în acelaş timp propaganda pentru h arătarea până la exaltare a pasiunilor, naţionale. Sir Samud Hoare a spus cu drept cuvânt că aţâţările acestea, cari, — reproducem vorbele sale, — sunt puse la cale cu bună ştiinţă de anumite guverne (aluzie la Italia şi Germania), constitue „UNA DINTRE CELE MAI PRIMEJDIOASE TRASATURI ALE VIEŢII MODERNE”. Condamnând în termeni energici „DESLĂNŢUIREA PASIUNILOR NAŢIONALE DE CĂTRE PROPAGANDA GUVERNAMENTALĂ”, ministrul de externe al Angliei a adăugat: „Adesea, surescitarea artificială a sentimentului naţional slujeşte drept scuză la nesocotirea obligaţiunilor internaţionale sau la ameninţarea cu războiul”. Este tocmai starea la care s’a ajuns în Italia, unde populaţia a fost surescitată în mod artificial de către propaganda ministerială. Este starea care se creiază în Germania, unde propaganda d-lui Goebbels repetă in fiecare zi populaţiei că aparţine rasei celei mai nobile de pe pământ şi că, fiind o naţiune superioară, îi se cuvin toate drepturile. Din ordinul guvernelor, sentimentele naţionalist-şovine sunt împinse, în ţările dictatoriale, la un adevărat delirium tremens. Aceasta se face conştient, pentru că ţările acestea sunt aşezate pe ideea războiului şi vor din toate puterile lor războiul. Ministrul de externe al Marei Britanii a avut dreptate să atragă atenția asupra marei primejdii pe care o constitue propaganda guvernamentală pentru aţâţarea pasiunilor naționale şi să denunţe pericolul.* Sir Samuel Hoare a mai atins şi o altă problemă: una din cele mai mari ale timpului, — şi care este cea a monopolizării materiilor prime de către marile imperii coloniale. Se ştie că presa din Roma încearcă să îndreptăţească agresiunea împotriva Abisiniei cu argumentul că Anglia,Franţa, Olanda, Portugalia au acaparat cele mai multe teritoriibogate in materii prime şi că Italia are si ea dreptul să cucerească Abisinia, unde s’ar afla, după cum se susţine, materii prime minerale in abundenţă şi unde pe deasupra, ar putea să trimeată şi o parte a populatiunii italieneşti pentru scopuri de colonizare. Nu se poate admite, scrie presa aceasta, ca unele state să aibe colonii numeroasesi izvoare bogate de materii prime, iar altele nimic. Punctul acesta de vedere este legitim. Am spus-o din capul locului. Dar de aci nu urmează că, pentru a obţine teritorii de colonizare, trebue să se facă război. De altă parte, nu urmează nici ca situaţiunea de monopol ce există astăzi în acest domeniu să dureze la infinit. Sir Samuel Hoarea, declarat la Geneva că ANGlIA ESTE HOTĂRĂTĂ SA RENUNŢE LA MONOPOL ŞI SA ACCEPTE DISTRIBUIREA LIBERA’A MATERIILOR PRIME PRINTRE NAŢIUNILE CARI AU NEVOIE DE ELE. Declaratiunea aceasta însemnează că ANGLIA ESTE GATA SĂ ABDICE IN MATERIE ECONOMICA, DELA SUVERANITATEA EI, CE POSEDĂ ASUPRA COLONIILOR ŞI SĂ ÎMPARTĂ CU ALŢII BENEFICIILE POSESIUNII. Un principiu nou este astfel introdus în viaţa internaţională. Ideea proprietăţii exclusive pe baza suveranităţii naţionale este abandonată, pe terenul colonial, in favoarea folosinţă generale. Din lipsă de loc, nu vom stărui astăzi asupra acestei chestiuni. Dar este suficient ceea ceam spus, în rândurile cari preced, ca să se vadă ca, sub presiunea ameninţărilor de război, ca şi sub presiunea stărilor create de criza economică mondială,începem să ne îndreptăm spre forme de cooperare internaţională, cum n’au existat până astăzi. Angliei îi revine meritul de a se fi pus în căpui evoluţiei, care, prin înlăturarea naționalismelor şovine, producătore de război, duc, prin unire, lăpre iadei adânci. NOTE ■ „VIITORUL” blamează partidul naţional-ţărănesc... fiindcă e grăbit să vină■ la putere. Şi asta numai fiindcă liberalii nu sunt de loc grăbiţi să plece de la putere. ■ . #• D. DINU BRATIANU a reînceput campania contra guvernului. ...Văzând indolenţa naţionalţărăniştilor? i\ . *• „VIITORUL” crede, foarte serios, că s’au încheiat, convenţii comerciale, ba mai mult, că ele sunt chiar favorabile României. „Viitorul” ar putea să ia premiul inocenţii! Ungaria nu se cuminţeşte••• In fierberea cumplită de la Geneva a vorbit Miercuri şi primul delegat al Ungariei, d. Tanczos. Ca tip reprezentativ al ţării sale şi al politicii pe care o urmează Budapesta, d. Tanczos e general. Profesiunea sa a fost de altfel simbolică şi pentru discursul in care a expus principiile fundamentale ale politicii ungureşti. Spre uimirea generală d. Tanczos şi-a început discursul afirmând că Ungaria se găseşte în stare de nesiguranţă, pentru că nu este reînarmată oficial. Ca şi când s’ar găsi pe lume cineva care să mai formuleze revendicări de orice natură față de Ungaria, din moment ce a fost redusă la frontierele ei etnice și au fost liberate de sub un jug milenar atât de greu popoarele vecine azi cu fostul cutropitor. Dar făţărnicia generalului maghiar e cu atât mai ridicolă, cu cât de 16 ani guvernele de la Budapesta nu fac decât să agite poporul și să pregătească prin toate mijloacele, o revizuire a frontierelor, în sensul de a restabili în măsură cât mai largă posibilă frontierele de împilare istorică, cari au fost modificate cu sacrificii atât de mari printr’un act de dreptate istorică. Ungaria nu are deci în niciun caz nevoie de armată mare şi înarmată oficial pentru ca să se apere, ci numai pentru ca să mai adauge încă unul la mijloacele de ameninţare prin cari crede că ar putea să stoarcă la un moment dat — cu concursul Berlinului revizionist — o modificare de frontiere. Pentru asta cere d. general Tanezo la Geneva, dreptul egalităţii de înarmare pentru Ungaria. De altfel această duplicitate a fost demascată pe deplin în conferinţa fie la Stressa. Comunicatul politic care constitue în realitate, angajamente politice ferme din partea Angliei, Franţei şi Italiei, se precizeaz că în schimbul acordării dreptului egalităţii de înarmări, trebue să se creeze pentru statele din Mica înţelege un plus de securitate. Adică să se paralizeze, prin mijloace precise şi eficace, sporul mijloacelor de luptă ce s’ar da pe mâna Ungariei şi fireşte, in slujba ideii fixe de revizuire. Dar discursul generalului Tanczos a fost cu atât mai deplasat, cu cât teza maghiară primise o gravă replică anticipată din partea Angliei. Intr’adevăr, sir Samuel Moare, vorvorbind de elasticitatea dispoziţiunilor statutului Genevei, a precizat: „Cererea de schimbare a unei situaţii trebue să fie justificată prin fapte si printr’o discuţie liberă, a acestor fapte. Dreptatea unei revendicări nu este in mod obligator in proporţie cu pasiunile naţionale, ridicate in sprijinul său, pasiuni care pot fi deslănţuite cu bună ştiinţă prin ceea ce eu consider drept una dintre cele mai primejdioase trăsături ale vieţii moderne, adică propaganda guvernamentală. Prea adesea surescitarea artificială a sentimentului naţional, slujeşte drept scuză la nesocotirea obligaţiilor internaţionale sau la ameninţarea cu războiul“. Guvernul englez a adus, deci, prin discursul program al lui Sir Samuel Hoare, cea mai strălucită justificare condiţiunlor formulate de d. Titulescu în numele Micii înţelegeri, pentru încheerea pactului dunărean, tratatul de neimixtiune, pentru că să se puie capăt „surescitării artificiale prin propaganda guvernamentală”, şi încheerea convenţiilor de asistenţă mutuală „pentru rezistenţa fermă şi comună faţă de oriceact de agresiune neprovocată”. Această punere clară la punct din partea guvernului Mari Britanii, credem că va contribui în măsură hotăritoare la pregătirea unei atmosfere, prielnică şi sănătoasă, pentru negocierea detaliilor pactului dunărean, de a cărui redacţiune depinde în măsură decisivă asigurarea sinceră a păcii în această parte a Europei şi condiţiunile de colaborare adevărată şi necesară între popoarele acestui bazin. L. P. Nasfta CHESTIA ZILEI SITUAŢIA INTERNAŢIONALĂ... .după ultimele negocieri diplomaticei („Candide”) Frâna fiscală de EUG.HEROVANU Așadar, la un total de aproximativ două miliarde lei, încasările efectuate în cursul lunii August întrec cu 287 de milioane, totalul celor din luna corespunzătoare a anului trecut. Iar plusul realizat de la 1 Aprilie și până la finele lunii trecute, ar fi de aproape două miliarde. Mulţumitor desigur, D. Victor Antonescu pare încântat. Judecând după declaraţiile pe care le-a făcut de curând reprezentanţilor presei, d-sa arată un optimism surprinzător, cald, comunicativ. Aceasta e şi mai mulţumitor, poate. De altfel buna dispoziţie a ministrului finanţelor, e la unison cu aceia a întregului cabinet. Şi guvernul e optimist. Nici una din grelele probleme pe care e chemat să le deslege, nu-1 nelinişteşte.‘ Nimic din toate ce ne obsedează, nu-1 tulbură. E cel mai optimist, cel mai calm, din toate guvernele pe care ni le-au dat timpurile grele , şi tulburi prin care trecem. Un fenomen. Succesul fiscului nu e totuşi un miracol. Iar mijloacele practice care au condus la producerea lui, nu sunt pentru nimeni un mister. Şi dacă ziarele vorbesc de „ordinele de accelerare ale d-lui Mitiţă Constantinescu”, lumea ştie că formula oficială e un exemplu de eufemism. Un cunoscut mi-a povestit, în privinţa aceasta „cazul său”. Nu e grav, dar e interesant, instructiv mai ales. De aceia ţin să-l fac cunoscut şi altora. E oare nevoie făcând aceasta, să repet cuvintele pe care poetul Eneidei le pune în gura marelui său erou: ab uno disce omnes? (Enea voia să spuie: „aşa sunt toţi grecii, perfizi ca Sinon”. Eu ţin să relev că „aşa se poartă fiscul cu toată lumea, nu numai cu blajinul contribuabil de care vorbesc”). — „Nu vreau să mă laud, îmi spunea cunoscutul meu, dar sunt un contribuabil onest şi corect, îmi plătesc impozitele cu toată regularitatea, atât pentru că ştiu că-mi îndeplinesc cu aceasta, una din cele mai importante obligaţii către stat, cât şi pentru a-mi evita neplăcerile pe care mi le-aşi atrage dacă m-aşi sustrage dela acestă datorie elementară sau dacă aşi pune prea mare întârziere în îndeplinirea ei. Acum trei ani mi-am mutatlocuinţa, dintr’o stradă In alta, trecând totodată dintr’o circumscripţie fiscală, in altă circumscripţie. Am ‘i făcut declaraţiile de rigoare, şi am cerut intr’o parte, să fiu ştersă din controale şi in cealaltă să '■. fiu înscris ca nou contribuabil. Ce lucru simplu şi uşor! Nu-i aşa? In aparenţă însă... In aparenţă numai... In realitate, mi-au trebuit doi ani pentru a ajunge la rezultatul acesta. Doi ani de alergături, de explicaţiuni, de timp pierdut, de vexaţiuni... Când după o punere la punct a lucrurilor, mă duceam să văd dacă „rolul meu” a fost construit, găseam că, în urma unor măsuri administrative recente, strada mea făcea parte din altă circumscripţie. O luam de la capăt. In timpul acesta, plăteam cu „chitanţe provizorii”, pe care trebuia să le păstrez cu sfinţenie, căci pierderea lor însemna pierderea oricărui mijloc de a urmări şi controla plăţile făcute. Trec peste spiritul de mefienţă şi de rea voinţă cu care eram întâmpinat pretutindeni, peste lipsa de concurs a organelor dinaintea cărora treceam. „N’ai făcut cutare declaraţie”... îmi spunea un domn perceptor, sever şi grav. Ii dovedeam c’am făcut-o. „Trebuie să cerem relaţii, la cutare birou sau la cutare servicii”... — N’aveţi nevoe răspundeam eu, lămurind situaţia cu actele pe care le prezintam. Mi s’a întâmplat de câteva ori, să-mi pierd răbdarea, să ridic glasul, să-mi afirm energic dreptul. Toate aceste n’au iuţit mersul mecanismului oficial. După doi ani m’am găsit, în fine, în regulă, cu partida înfiinţată, cu plăţile înregistrate. Am respirat. Astă vară, am plecat, ca de obiceiu, cu familia mea, pentru liniştea de care aveam nevoie şi (Citiţi continuarea in pagina II-a) (Citim continuarea in pagina II-a) ASASINAREA PROFETULUI DIN LUISIANA de F. DIMA Caracteristic pentru naivitatea politică a americanului mijlociu, e evoluţia înfăptuită in ultimii ani, de către scriitorul şi socialistul Upton Sinclair. Mai bine de trei decenii, romancierul american a militat idei socialiste şi a luptat cu o vehemenţă care, în condiţiile americane, i-a primejduit de mai multe ori viaţa. A jucat un rol de seamă şi in rândurile Internaţionalei a treia. Deodată a părăsit frontul şi s’a făcut — după maniera americană — independent. Şi-a construit un partid al lui propriu, şi a anunţat că a descoperit un sistem nou, pentru a ferici pe alegătorii din California, dacă îl vor alege guvernator al acestei provincii. Formula adoptată de acest „profet al crizei” e tot atât de simplă ca predicele ciobanului de la Maglavit. Deşi autorul ei este singurul cap organizat din mulţimea profeţilor cari au răsărit pe maldărul de gunoi al crizei economice. S’a făcut dovada — ucigătoare de iluzii — că înţelegerea masselor se desvoltă invers proporţional cu complicaţiile şi greutăţile vieţii sociale. Pe măsură ce firele ghemului obştesc se încadă şi se Încurcă, omul de rând caută soluţii mai simpliste. Problemele despicate de dialectica marxistă, popularizarea învăţăturii socialiste, programul sistematic al partidelor muncitoreşti, întemeiate pe cercetarea minuţioasă a evoluţiei naturale a sistemului capitalist şi societăţii în care trăim — sunt lucruri cari trec peste puterea de percepţiune a mulţimelor de pretutindeni. In capul muncitorului american nu s’a putut cuibări nici până în ziua de azi convingerea socialistă, deşi criza economică în care se sbate ar fi trebuit, după toate regulile logicei, să-l urnească din loc şi să-l împingă in direcţia intereselor sale de clasă. . Straniu: în ţara cea mai industrializată, americanul practic şi realist aleargă după nălucile cele mai fanteziste — numai fiindcă i se promite realizarea imediată a revendicărilor sale mărunte şi cotidiane. Puterea-i vizuală nu-i ajunge nici până la vârful nasului, pe care dănţueşte confuzia cea mai deşănţată. Nu-i de mirare: pentru marea mulţime Beethoven a rămas — după un secol de străduinţe zadarnice — un sgomot desagreabil, pe când ritmul sălbatic al jazzbandului — e muzica care place. Simfonia este — să zicem, deocamdată— o combinaţie prea dificilă, pentru înţelesul tuturor. O anemie care nu te face să tropăeşti imediat, să chioteşti frenetic, agitat de diverse instincte animalice, — nu este muzică, sau este — după o expresie ironică —: muzica viitorului. Toba cea mare, instrumentul cel mai primitiv pe care-l înţeleg deopotrivă moşnegii şi pruncii, continuă să domine — de la Atila până la Hitler— sentimentele populare. Până şi naiul lui Pan, revărsat in triluri colorate, e un semn de prea mare progres; mai ademenitor e dangătul monstru de clopot şi sunetul strident de trâmbiţă. Meşterii pricepuţi ■ în manevrarea masselor ştiu că uneori e suficient un incendiu, în vârf de cupolă sau de munte, pentru a sminti lenevia de gândire, a aduna cetele şi a le împinge la atac. Simplicitatea formulei e o condiţie indispensabilă de succes. Ciobanul Petre Lupu dela Maglavit — a cărui sinceritate n’o contestăm — a nimicit cu visul lui pe toţi profeţii iarmarocului politic, de dată mai veche şi mai recentă. Superioritatea programului dela Maglavit — s’a dovedit in practică. In jurul diverselor „numere” şi „clauze”, enunţate de personalităţi politice atât de eminente ca Vaida, Cuza, Goga ş. a. m. d. — nu s’a adunat niciodată atâta lume. Lângă o stână s’a realizat — pe temeiul unui program realist şi vechi ca Sfânta Scriptură — cea mai formidabilă mişcare de masse, cum n’a reuşit s’o deslănţuie nici unul din corifeii noştri politici, deşi au încercat toate mijloacele. Acest fapt ar trebui să dea de gândit profeţilor noştri de diferite calibre, dacă mai sunt în stare să mediteze independent de interesele lor particulare. Americanul Upton Sinclair, pus în faţa unei candidaturi de guvernator, a înţeles că trebuie să-şi simplifice programul, pentru care a luptat decenii, şi să adapteze resturile la nivelul mulţimii. Aşa a luat naştere formula magică: EPIC. E un cuvânt compus din impettive: End Poverty In California! adică: Sfârșitul sărăciei în California. Adversarii lui Upton Sinclair s’au folosit de această concentrare de majuscule mistice, pentru a le da o interpretare mai ingenioasă: Empty Promises In California., adică: Promisiuni deșarte în California.