Adevěrul, octombrie 1935 (Anul 49, nr. 15860-15885)
1935-10-01 / nr. 15860
ANUL 49—No, 15.860 S pagini Al» V. BELÜilUM FONDATORI r CONST. MILLE i îtu pe u mu, abonamente ?!!!" li L1"^ 750 Iei pe nu. an Harti t Octombrie 1935 1»»—an 1897—1926 In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5—7—3 Centrala: 3-84-30. TELEFOANE : Provincia: 3-84-31. ■ Străinătatea: 3-84-33. D. Tătărescu a plecat la munte. De groaza Mării care i-a făcut boclucul. D. Gh. Tătărescu şi dictatura învinuirea adusă de d. I. Mihalache In declaraţiile pe care d. Ion Mihalache le-a făcut in şedinţa de Vineri a comitetului executiv naţional-ţârănist, d-sa a precizat ceea ce de mult se ştia —că d. Gh. Tătărescu protestueşte mişcările de extremă dreaptă. Textul d-lui Mihalache e categoric : „Este ridicol să clasifici opoziţia, o opoziţie care reprezintă însăşi ţara, fiindcă o fi simţind şi d-sa ce mai reprezintă din ţară guvernul său — s’o împărţi deci în două categorii : una cu certificat de bună purtare constituţională, şi alta cu pecetea de „vrăjmaşi ai ţării“. Este ridicol. Nu ştiu dacă cei cu certificate de bună purtare se complac în această situaţie de protejaţi ai d-lui Tătărescu. „Ţinem să constatăm cu surprindere pentru cei puţini, nu insă cu surprindere pentru cei mulţi, cari ştiau şi până acum că intre cei luaţi sub protecţie sunt mai ales grupările de dreapta. Sunt însăşi acele grupări dinlăuntrul cărora au eşit ucigaşii lui Duca“. D. Mihalache are perfectă dreptate. De altfel, noi înşine am subliniat aci, de zeci de ori, atitudinea mai mult decât dubioasă a d-lui Tatărescu. D. Tătărescu se află, din acest punct de vedere, într-o sinistră contradicţie, pe care am subliniat-o de la început; pe de o parte, d-sa se declară apărător al instituţiilor constituţionale azi în fiinţă; pe de altă parte, tot d-sa declară că opoziţia „cuminte“ este opoziţia extremei drepte, adică a,ceea care spune făţiş că este împotriva instituţiilor constituţionale, pentru dictatură. Cum se împacă aceste două afirmaţii diametral opuse, amândouă plasate in cuprinsul aceluiaş discurs? Cum se împacă, în al doilea rând, declaraţia d-sale că apără instituţiile constituţionale, cu întreaga d-sale acţiune de guvernământ, care protegueşte in chip evident anarhia de dreapta ? Guvernul d-lui Tătărescu se află, după declaraţiile d-lui Mihalache, sub o gravă acuzare. Sunt, dincolo de apărarea pe care şi-a făcut-o d. Tătărescu, fapte cari nu pot fi tăgăduite. De pildă, acei colaboratori ai d-lui Tătărescu, cari s'au ridicat cu cuvântul — deschis și categoric — contra dreptei, indată după asasinarea lui Duca, sunt azi puși la index. Nu unul sau doi, întâmplător. Ci TOȚI, SISTEMATIC. Nu putem să cităm nume dintr’un sentiment de elementară delicateţe pentru cei în cauză. Dar numele lor sunt pe toate buzele. In acelaş timp, toţi cei cari favorizează făţiş extrema dreaptă sunt menţinuţi in slujbe, in cari s’au cocoţat fără rost, în cari s’au strecurat fără merit şi în cari nu ar trebui să fie îngăduiţi. E cazul subsecretarului de stat de la interne, d. Titeanu. Cu toate gafele făcute, cu toate dificultăţile pe care le-a creiat guvernului din nepricepere politică şi din puerilă grandomanie, acest subsecretar de pomină este menţinut in post. Se ştie precis că ministrul de interne este nemulţumit de el şi că i-a luat toate atribuţiile, în exercitarea cărora s-a dovedit complet nepregătit. Cu toate acestea are încă titlul de subsecretar. Care poate fi explicaţia ? Una singură: subsecretarul de la interne are o evidentă simpatie pentru extrema dreaptă, din rândurile căreia a dezertat ca să treacă in partidul liberal. Sprijinul nepermis, pe care-1 dă acest subsecretar, prin cenzură, presei de extremă dreaptă şi prigoana dezlănţuită împotriva presei democrate, — iată ce îl menţine acolo unde s’a strecurat. Acestea sunt fapte precise. Ele duc la incheerea la care a ajuns şi d. Ion Mihalache , d. Tătărescu sprijină grupările de extremă dreaptă, în acelaş timp in care face declaraţii de ataşament pentru instituţiile constituţionale. Tudor Teodorescu-Branişte Glose politice... JUDEŢELE LOVITE DE SECETA Ministerul de interne a dat un comunicat relativ la judeţele lovite de secetă. In timpul campaniei, locuitorii vor fi întrebuinţaţi la diferite lucrări publice — dându-li-se un salar mai mare decât cel de pe piaţă. Pe urmă „guvernul va recurge — pentru ajutorarea celor înfometaţi — la serviciile Crucii Roşii”. „Se va apela, — spune comunicatul, — la sprijinul public. Vor fi invitate toate comunele şi judeţele să dea un larg concurs, ca — printr’o solidarizare naţională — să fie ajutate părţile din ţară greu încercate de această nenorocire”. Acest comunicat alarmant ne pune pe gânduri. Dacă „nenorocirea” e atât de mare — şi guvernul are mijloacele de informare — dacă foametea nu poate fi combătută decât „printr’o solidarizare naţională”... atunci opera de ajutorare poate să înceapă chiar acum, căci campania de lucru e ca şi sfârşită. In astfel de împrejurări, toată sarcina se lasă de obiceiu asupra „sprijinului public” — citat şi în comunicatul Ministerului de Interne. Publicul este însă sleit. Guvernul ar trebui să aibă în vedere mai mult statul, comuna şi judeţul. Acţiunea concentrică a oficialităţilor va fi susţinută de întreaga opinie publică — în măsura posibilităţilor. INTRE TINERI ŞI BATRANI Cu toată dizolvarea grupurilor din partidul liberal, acţiunea „tinerilor” şi a „bătrinilor” continuă. O ultimă manifestaţie pentru precizarea poziţiei „tinerilor” faţă de „bătrâni” a avut loc în Ardeal. La recentul congres liberal din Someş, d. Constantin Brătianu , preşedintele organizaţiei locale a spus printre altele următoarele: „Să urmărim cu bunăvoinţă şi încredere frământările sănătoase ale elementelor tinere, şi cu riscul chiar a schimba uneori tabloul valorilor stabilite, să continuăm a înlesni promovarea tineretului, când în cadrul larg al concepţiunilor noastre democratice, el îşi caută reazăm în forţă de caracter, spirit de jertfă şi bună credinţă. „Aceşti fermenţi folositori vieţii noastre de partid, ajută la înlocuirea învechitului nu prin asalturi împotriva mentalităţilor ruginite, ci prin emanciparea unor idei tot mai tinere şi mai rodnice, cari înmulţesc posibilităţile de acţiune şi dau ţării încrederea necesară continuităţii în progres. „Reacţiuni însă bolnave, care tulbură fără să limpezească, provocate de rătăcirea firilor slabe, de ambiţiunea firilor prea grăbite, alimentate de o camaraderie de dejunuri şi de interese personale, care sub masca unor virtuţi de circumstanţă, ascund cursa pentru locul cel mai bun la masă şi înscăunează oportunizmul prin jocul de influenţă şi ameninţări— sunt semne cari întotdeauna au premers decadenţa şi descompunerea, fiindcă ele falsifică selecţiunea, paralizează buna credinţă şi aduc aventura”. Cum d. Constantin Brătianu ocupă locul de secretar general al partidului liberal şi cum d-sa este un colaborator intim al d-lui Dinu Brătianu, — cuvântarea de la Dej, rostită în prezenţa şefului,— capătă o deosebită importanţă. Citiţi in pag. a 3-a foiletonul JWTIRI DESPRE AFACEREA DREYFUS” *le Léon Blum r Interim NAZBATII MARE... Se anunță că d. Potârcă va prezida „o mare adunare oltenească“. Desigur, o întrunire prezidată de d. Potârcă nu poate fi decât mare, chiar dacă d-sa ar fi unicul asistent, Kix. PIEIREA FASCISMULUI PRIN RĂZBOI Fuga capitalurilor din Europa Lipsa de stabilitate în care trăeşte omenirea de la incheerea păcii (1919), face ca orice ameninţare serioasă de conflict în Europa să ducă la posibilităţi neaşteptate de răsturnări politice şi sociale. Stările pe care este aşezată ordinea actuală sunt atât de şubrede încât, la prima atingere cu zguduirile unui războiu, se riscă distrugerea lor. Războaiele nu mai sunt astăzi ceea ce au fost înainte de 1914, când alcătuirea socială era solidă. In epocanoastră, ele au un pronunţat caracter revoluţionar. Războiul mondial de la 1914 la 1918 a dovedit-o cel mai bine. Agresiunea pe care d. Mussolini o plănueşte împotriva Abisiniei şi temerile de întindere a războiului înEuropa „şi fac de acum dovada că ostilităţile armate sunt, în vremea noastră, adevărate revoluţiuni şi au consecinţe incalculabile. Astfel, deşi războiul abisiniad încă nu a început, aurul a şi început să fugă din Europa. D. Lucien Romier arată în „Figaro" de la 25 Septembrie că „numai în două săptămâni, valoarea capitalurilor europene emigrate la New-York a atins suma de 2 miliarde şi jumătate de franci francezi şi că, în cazul când războiul va izbucni cu adevărat, se va trece printr-o panică financiară ce va face „ca toate capitalurile uşor mobilizabile să ia acelaş drum". ■ Ce va urma atunci? Vom asista la „o nouă cădere a activităţii economice, la dificultăţi crescânde de ordin financiar şi monetar pentru toate statele europene". In treacăt, d. Lucien Romier observă „printr'o întâmplare curioasă, resursele de credit sunt mai abundente în ţările europene unde există mai multă libertate". întâmplarea, replicăm noi, nu este curioasă. Guvernările fasciste duc la ruina finanţelor publice, din cauza risipei bugetare la care sunt constrânse prin nevoia de a face o politică de prestigiu şi de supra-înarmări. Dar, nu voim să discutăm astăzi mai de aproape această chestiune, fiindcă ceea ce ţinem să scoatem în evidenţă, în articolul de faţă, este faptul, de o importanţă excepţională, că simpla ameninţare a războiului a ajuns ca să şi avem exoduri mari de capitaluri şi, prin aceasta, tendinţe spre o şi mai mare agravare a crizei economice. Pe planul politic, au început de asemenea să se resimtă efectele atitudinei agresive a guvernului din Roma. In Apus se zvoneşte că regele Italiei ar fi contra politicei d-lui Mussolini şi că, în eventualitatea căderii dictatorului, mareşalul Balbo ar fi candidatul dinastiei pentru funcţiunea de prim-ministru. Ziarul care, la Paris, s‘a făcut ecoul acestor zvonuri este l'Humanité,,, iar ,Jicho de Paris", gazetă catolică de dreapta, comentând ştirea, spune că pansele unei combinaţiuni Balbo... sunt din cele mai fragile" şi că, „dacă Mussolini ar cădea, este aproape sigur că fascismul s'ar prăbuşi împreună cu dânsul". Nu trebue insistat pentru a face să se înţeleagă că, dacă n’ar fi existat ameninţarea de război, chestiunea căderii d-lui Mussolini nu s’ar fi pus încă. A fost deajuns ca primejdia conflictului armat să devie reală pentru ca situaţiunea dictatorului italian să şi fie discutată şi ca să se vorbească de posibilitatea prăbuşirii regimului fascist. Dar, lucrul nu se isprăveşte aci. Ideea că fascismul ar putea să dispară în Italia umple de groază pe conservatorii europeni. Meditând asupra urmărilor unei astfel de dispariţiuni, „Echo de Paris“ (25 Septembrie) scrie : „O enormă bucata din zidul (conservator) al bătrânei Europe, prăbuşit cu sgomot teribil, ar atrage după sine, iară îndoială, ultimele aşezări şi ale sistemului nostru politic atât de fărâmiţat şi ale vechii noastre civilizaţiuni atât de ameninţate“. Partidele reacţionare europene sunt perfect conştiente deceea ce este un joc. Ele ştiu că pieirea fascismului în Italia ar duce peste puţin la căderea tuturor mişcărilor de extremă de pe continent. Aceasta explică de ce, în chestiunea abisiiniană, susţin cu atâta pasiune cauza atât de evident nedreaptă a guvernului din Roma. Ele îşi dau seama că soarta lor este legată de cea a d-lui Mussolini. Dar ceea ce nu pricep este că, provocând războiul, d. Mussolini lucrează contra regimului fascist din Italia şi contra fascismului european. Sunt toate semnele că fascismul, născut din război, va muri prin război, prin cel pe care regimul fastist italianeste pe cale să-l facă acum. O nouă acţiune contra păcii? Presa mondială este plină de ştiri şi de comentarii îngrijorătoare, asupra unei acţiuni concentrice şi întreprins© de Germania, Ungaria şi Polonia. A avut loc de curând o conferinţă intre Goering, von Ribbentropp şi câţiva generali polonezi. Ziarul „Information“ crede că urmarea acestei conferinţe a fost vizita la Berlin a lui Goemboes, primul ministru al Ungariei — invitat la o vânătoare de Goering, primul ministru al Reich-ului, care i-a tri- mis un avion special... o favoare cu totul neobişnuită. După vânătoare, Goemboes s-a întreţinut cu Hitler. In acest timp, subsecretarul de stat al aviaţiei germane vizitează aerodromurile Ungariei , în vederea unei colaborări aviatice germano-maghiare.Cu îngrijorare, se întreabă presa de pretutindeni: Ce rost au aceste „conferinţe“, „vânători“, „vizitări“ şi „întrevederi“ Când factorul principal al acestei acţiuni este Gen„rra Şi Un,garia est« colaboratoarele* „ cât mai activă — ne dăm seama că re- Sortul acţiunii nu poate fi decât revizionismul. O alianţă, pusă la cale de Hitler, nu poate avea decât un caracter anarhic. Se plănueşte ceva contra păcii, pentru războiul conceput la Berlin — şi aplaudat la Budapesta. Tovărăşia Hitler - Goemboes se măreşte prin participarea Poloniei — aliata României, dar colaboratoare la o acţiune menită a ne lovi şi pe noi. Lumea priveşte cu îngrijorare spre Berlin, unde politica războinică a lui Hitler atrage noi aderenţii pentru opera de tulburare a păcii şi de aprindere a războiului. Dictatura hitleristă nu-şi poate circumscrie activitatea în graniţele Reich-ului. Ea ameninţă pacea lumii, intreprinzând peste hotare o acţiune pentru alcătuirea unei alianţe agresive. ... Ca şi fascismul care îşi caută eşirea în război, hitlerismul porneşte pe aceiaşi cale. Iată pericolul final al dictaturilor : războiul. Va putea fi, oare, evitat ? M. S. Scriem rândurile acestea în ziua când se împlinesc 33 de ani de la moartea celuia ce-a plămădit puternic — şi a manevrat cu iscusinţă, — multipla, umanitate din seriile Rougon-Macquart, Cele trei oraşe şi Cele patru evanghelii. Deşi devenită clasică, imensa operă a lui Zola se citeşte mereu. Nu trebue să privim drept făcută la întâmplare această remarcă a unora: că nu teoria, din „Urile mele“, din „Romancierii naturalişti“ şi din cele două Campanii, a impus acea operă. Ci exemplele, adică romanele înseşi, de o masivă documentare şi străbătute de o concepţie (dar purtate de un stil ce înlătură, din capul locului, agreabilul uşor): ele au impus, adică s-au impus, cu puterea ce birue deceniile. Astăzi pe Zola nu-l citesc numai cei ce — în tumultul imens (din care nu doresc să se desprindă comod, din care vor să se recunoască dureros) — caută scăpărări de fapte şi idei. La lumina acestora cearcă dânşii să întrezărească o potecuţă cât de cât sigură pentru acţiunea lor. Ei — din vasta şi frământata familie munciitoare a luptătorului Luc Froment — sânt, desigur, fanaticii lui Zola. Dar îl citesc şi destui din cei cari erau cunoscuţi până nu de mult ca fiii iubitori de gingăşii. Pe unii dintre ei, a început — in sfârşit! — să-i obosească psihologismul insistent al lui Paul Bourget. Şi iată o mărturisire a unuia ce s'a plimbat satisfăcut până nu de mult, prin lumea factice a eleganţei literare: el s‘a apropiat, curios, de opera lui Zola. Şi s‘a simţit luat pe sus, zvârlit ca o rufă în spălătoria din l‘Assomoii şi viguros izbit de maiul bătător al stilului marelui romancier. Că mâna robustă — şi abilă — a lui Zola a fost în stare să scoată fardul, devenit reg, al unora din snobilimea mofturoasă este, desigur, încă o dovadă că, în crepusculul tulbure al vremilor noastre, curiozităţile iscoditoare sânt cam imprudente, dar şi binecuvântate pentru aceeaşi neprevăzători. Barbu Lăzăreanu Carnetul meu OPERA VIE A LUI ZOLA PLIMBĂRI SUB CERUL ALBASTRU In inima Brabantului de EUG.HEROVANU Odinioară, pe când călătoream mai mult decât azi — şi cu mai mult elan, se înţelege, — nu arare ori mi se întâmpla să mă cred (măi exact, să mă simt) plecat, înainte chiar de a mă fi pus în mişcare. Cu zile şi chiar cu săptămâni, înainte. Dar cui nu i s’a întâmplat acest lucru? A pregăti o călătorie, a-i stabili itinerariul, a consulta hărţile, a cerceta mersul trenurilor şi al vapoarelor, a evoca peisagii, aspecte, oameni şi lucruri din alte ţinuturi, de sub alte ceruri, a scormoni cu ele vechi amintiri frumoase, — nu înseamnă a te desface încet din ambianţă, a pune stavilă măruntelor obsesii ale existenţei, a stabili raporturi noui, atracţii noui, preocupări noui, cu alte cuvinte, nu Înseamnă, cum spuneam, a te şi simţi plecat? De altfel, in viaţă noastră afectivă, lucrul acesta nu formează o excepţie. Câte din bucuriile noastre nu sunt uneori depăşite — chiar amplu depăşite — de emoţiunea aşteptărei? Tot în epoca aceea, îmi plăcea să retrăesc voiajurile făcute, să fac adesea, din amintirea lor, material de reverie. A, călătoriile acestea r imateriale, în care niciodată nu putem şti în ce proporţie realul se împleteşte cu fantezia! Mai ales noaptea, în pat, când somnul întârzia să-mi atingă cu degetele-i uşoare ploapele ostenite, iar tumultoasa năvală a gândurilor şi preocupărilor zilei, ameninţa să-mi tulbure mult timp încă liniştea la care aspiram, — tot amintirile şi evocările acestea veneau să mă salveze. Era de ajuns să mă gândesc cu putere la unele lucruri, să evoc de pildă străzile în mişcare ale unui oraş în care am fost cândva, aspectul unui peisagiu care m’a încântat, odată, unele întâmplări ciudate şi rare prin locuri străine, de care obicinuit îmi aminteam cu plăcere, pentru ca toate gândurile, toate preocupările, toate grijile mele, să se împrăştie în întunerec. Curând imaginile aceste luau o însufleţire ciudată, se transformau cu o repeziciune uimitoare, luau aspecte din ce în ce mai confuze, mai ireale, mai fantastice. Şi călătoria, un moment întreruptă, reîncepea, triumfală, în vis. Mai cunosc şi alte moduri de a călători (sau, după cazuri, de a re-călători), în imaginaţie, pe loc, „în jurul camerei”, în felul lui Xavier de Maistre. Moduri cam vechi; procedee simple, banale... Interesante însă, şi mai ales, practice, adecă economice... La unul dintre aceste, recurg acum; căci pentru a putea vorbi — cum m’am legat şi cum aş vrea — despre iubitul meu Bruxelles şi despre frumuseţile lui, era neapărată nevoe de o atingere nouă, chiar spirituală, cu lucrurile şi frumuseţile aceste ale Brabantului. Iată-mă deci în faţa planului, întins pe masa mea de lucru, aşi spune, in faţa strălucitei capi- tale chiar, privită, ca dela o mare înălţime, ca dintr’un avion, de pildă. (Cred că, în faţa progreselor tehnice la care am ajuns, vechea expresie „à voi d’oiseau” e pe cale să dispară; de aceea şi evit de a mă servi de ea). Ochii mei urmăresc reţeaua de linii frânte, cu semne ciudate, negre, cu pete verzi, în care identific o lume agitată, redusă la o seară meschină; minuscule panglici albe pe fondul gălbui, reprezentând străzile cetăţei, panglicele verzi, indicând marile bulevarde, diversele figuri geometrice simbolizând palatele, monumentele, parcurile oraşului. Iată gara unde am descins întâi, cu dulce emoţie, într’o duminică seară, prin Mai, Gare du Nord, gara cea mare, gara centrală, din piaţa Charles Rogier. Iată şi oţelul unde am descins: Hotel Central, în faţa palatului Bursei, al cărui peristil (al Bursei) se aseamănă în mod aşa de surprinzător cu acel al teatrului naţional din Iaşi: acelaşi fronton, aceiaşi colonadă, cu aceleaşi capiteluri, (corintiene, cred), chiar treptele de piatră, în faţă, la fel, şi mai toate celelalte detalii arhitectonice. Să lăsăm acum deoparte animalul Boulevard du Nord, să trecem repede peste străzile scurte şi întortochiate ale Centrului, (pe aici o fi, celebra Rue d’une personne, cea mai strâmtă, stradă din lume, pe unde se spun că nu pot trece decât greu doi oameni alături, mai ales dacă silueta lor iese puţin din proporţiile normale?) să ne’ndreptăm spre nobilul Ixelles, peste linia marilor bulevarde. Sunt nerăbdător să identific prima mea locuină, din Rue Regenveld. Lucrul nu e însă tocmai uşor. E atâta timp de când n’am mai trecut pe acolo.Iar casele pe ele le privesc, se aseamănă aşa de mult între ele! Numai strada , e tot aşa cum o ştiu: dreaptă, curată, liniştită, ospitalieră. Nu departe de Porte de Namur şi de boulevard de Waterloo, la doi paşi de Rue de l’Arbre bănit... Pomul binecuvântat... Ce nume atrăgător şi familiar, cu uşurel parfum mistic! El îmi evocă istoria adevărată a unui arbore care a trăit cândva tot în ţinuturile aceste, şi al cărui nume conservat încă în unele cântece populare, ne arată rolul de simbol naţional pe care l-a avut în tren. (Cetiti continuarea in navina 2-a) MOTE O fenice — ca să nu dea de bănuit — şi-a ascuns banii într’o cutie de dulceaţă. Şi — tocmai de aceia — banii au fost furaţi... VÂNĂTORILOR străini li se permite intrarea în ţară.... ....întrucât noi suntem specialişti in vânătoare de doi epuri şi in epuri de două hotare... RUŞII au hotărât să stabilizeze rubla. Vor s’o deprecieze? OAMENII politici își aranjează moartea. Era Silfreu — după violențele de er — să se mai găsească alt mijloc de luptel politică. OLANDA nu părăsește etalonul aur. In schimb, etalonul-aur o părăsește.... UN lord a fost condamnat la închisoare pentru fals. Se democratizează și Marea Britanie. Însemnări Insula părăsită In Oceanul Atlantic, între America de Sud şi Capul Bunei Speranţe este un grup de trei insule vulcanice, pierdute în mijlocul Oceanului, la o depărtare de 2500 de chilometri de Insula Sfânta Elena — unde ,a murit Napoleon — singurul pământ mai apropiat. Din aceste trei insule numai una este locuită, numită Insula Tristan da Cunha, după numele unui navigator portughez, care a descoperit-o îm 1506. Numărul locuitorilor săi este de o sută. Cei dintâi locuitori ai insulei Tristan da Cunha au fost nişte e piraţi, cari în 1811 au format la cale o colonie pierdută în Ocean. După deportarea lui Napoleon în Sfânta Elena, de teamă ca Împăratul să nu fugă pe acolo, englezii au ocupat ipsula, deși este la o depărtare de 2500 de chilometri. In vremea aceia, pe insulă nu era decât un singur locuitor, un metis, Tomaso Corri, fiul unui corsar italian. Cu timpul, din cauza furtunilor cari au sfărâmat unele corăbii, pe insulă s’au mai prăsit câţiva locuitori, cari apoi, au dat urmare familiilor cari se găsesc azi acolo. Insula Tristan da Cunha nu are guvernator, nu are administraţie publică, nu are autorităţi, nici ostaşi, nici gardişti... este în adevăratul înţeles al cuvântului, un lăcaş ideal. Cum aparţine Angliei, statul englez trimite câte un vapor s-o viziteze şi să ducă poşta, cam la un an, sau la un an şi jumătate. Locuitorii insulei duc o viaţă foarte simplă şi foarte tihnită: nu au şcoli, nu au judecători, nu au funcţionari, pentru că nu le trebuie. Viaţa şi-o trec într’o pace perfectă, cam la fel cu viaţa primitivă pe care Alaine Gerbault a întâlnit-o la locuitorii pri- mitivi din insulele Polinesiei, pe cari le-a atins în voiajul lui în jurul lumii. Agricultura d’abea există în insula Tristan da Cunha: se cultivă numai foarte puţini cartofi cari fac baza hranei locuitorilor, împreună cu vânatul de animale şi vânatul de peşte. Moravurile locuitorilor sunt simple şi oneste; starea lor sanitară minunată: nici o boală nu a intrat în insulă, afară de grippa. Ignoranţa cea mai desăvârşită domneşte în insulă, astfel că, în complecta izolare în care trăiesc şi cu puţinele cerinţi pe cari le au, locuitorii sunt într’adevăr fe- riciţi. Cele dintâi femei cari au fost aruncate pe insulă de un naufragiu, au fost două negrese, astfel că, rezultatul încrucișerii cu ele, a dat un tip special de metisi. Dr. P. Robescu CHESTIA ZILEI EFECT NEPREVĂZUT — Cine nt'a pus să ţiu discursul dela Constanţa... m* ■» Probleme didactice Suprimarea gradaţiilor corpului didactic? In anii de după războiu au luat naştere şi s’au desvoltat asociaţiile profesionale ale corpului didactic ca exponente ale revendicărilor materiale şi morale ale profesorimii şi învăţătorimii. Pe vremea aceea nu se putea face o lege, care să privească învăţământul, fără ca aceste asociaţii să nu fi fost consultate. Astăzi, de când în anumite ţări din Europa suflă vântul reacţiunii şi drepturile diverselor categorii sociale sunt ciuntite, astăzi se găsesc şi la noi destui imitatori mai timizi sau mai îndrăsneţi, care să fie ispitiţi să facă acelaş lucru, să conteste drepturile corpului didactic. Aceste gânduri pesimiste ne-au fost sugerate de o informaţie apărută în ziare în care se spune că s’ar pregăti o nouă normă de salarizare a profesorimii, că norma aceasta ar prevede în primul rând desfiinţarea gradaţiilor, că avansarea în grad şi salarizarea profesorilor s’ar face la fel ca la ceilalţi funcţionari publici. Ce sunt gradaţiile? Sunt nişte sporiri de salariu automate, efectuându-se pentru fiecare profesor în parte din cinci în cinci ani. S’au mai găsit cândva unii cari să „suspende” plata acestor gradaţii. Asociaţiile au protestat. Protestul lor n’a rămas fără ecou, cel puţin în cea ce priveşte pe profesorii secundari. Şi dintr’odată ne vine această lovitură de bombă: suprimarea totală a gradaţiilor. Ne întrebăm: cum se va face de aci înainte salarizarea profesorilor? Ca la ceilalţi funcţionari publici? Aşa ceva nu trebuie să se întimple niciodată. Ar însemna o degradare a învăţământului nostru şi sperăm că nu-i în gândul niciuunui om de bine să ţintească aşa ceva. Asociaţiile, fie separate ca până acuma, fie, preferabil, unite ca altădată, au cuvântul. Ele sunt datoare să se intereseze şi ,să desmintă svonul înserat le ziare (dacă svon e acela) iar dacă primejdia este într’adevăr reală, să păşească la luptă şi să ne apere drepturile. C. Pajură Profesor