Adevěrul, mai 1937 (Anul 51, nr. 16338-16360)
1937-05-01 / nr. 16338
mi 51. No. 16.338 20 pagini SÂMBĂTĂ 1 MAI 1937 FONDATORI * ^ belddun * uh'Atuhi : const bulle »aw lg» IA 91—1920 O.rector politie - Mi AIL SADOVEANU bOO lei pe un an I In «.tramnă»nt« l li Centrala: 384-30. 300 id pe r, inni dubin 3 Lei BlROURILE: Bucureștî, Str. Const. Milie (Sărindar) No. 5-7- 9 TELEFOANE provincia: 3-84-31. ____________ ISO lei pe 3 luni |________________| 7 ’ 1 7 | [ Străinătatea: 3-84-33. I»«» ne-a lăsat cununa de spini, lancea $i iubirea de oameni... ••• Care s’a rătăcit însă pe drum ! AM FOST IN AFRICA mnmnmmmmmI ► • mnmnammmmm de MIHAIL SADOVEANU Profanii nu cunosc eu ce ne îndeletnicim noi vânătorii. Unii sunt înclinaţi a crede că ne agonisim hrana cea de toate zilele. Alţii, că n’avem ce face acasă; ori, chiar dacă am avea ce face acasă, este o pricină care ne alungă — după o vorbă a lui Gibbi Moise: o sobă care fumegă, ori o nevastă cicălitoare. Alţii, mai înţelepţi, fac socoteala ceasurilor pierdute, a hainelor rupte, a ghetelor scâlciate, a cheltuielilor de transport, a taxelor, a cânilor speciali, a armelor, a muniţiunilor,ie şi din acest total redutabil scad preţul câtorva perechi de prepeliţi ori sitari, a unui iepure, a unei raţe sălbatice , care se găsesc destul de ieftin şi la piaţă. Prietinul nostru Topîrceanu a susţinut odată, la un popas într’un orăşel din Moldova, o asemenea discuţie cu nişte cetăţeni rezonabili, care se ţineau la distanţă respectoasă de puşcă şi mai ales de pielea de lup pe care vânătorul o avea lângă sine. Mai este ceva de adăugat la cheltuielile de mai sus: popasurile la o margine de târg, la un han de drumul mare, sau la o casă de gospodar, între păduri. Care-i folosul să poposeşti sub o şandrama, când tu ai o verandă minunată acasa; şi să beai vin acru, când cămara ta e îndestulată cu licori pe care te apreciază o lume? Şi de ce să-ţi pierzi vremea cu vagabonzi bărboşi şi cu ţigani cu dible, la rateşul cel vechiu, unde a trăit odată Santa lui Codreanu haiducul, când relaţiile tale sociale sunt într’o regiune spre care aspiră în zădar mulţi dintre omenii aşezaţi şi cuminţi? Trebuie să fie un drac la mijloc, cum ar zice mătuşa Casandra. Adică oamenii aceştia, vânătorii, sunt nişte şturlubatici şi nişte nebuni, ori măcar le lipseşte o doagă. Dacă ar mai şti oamenii cuminţi şi altele! Că de multe ori ne întoarcem ,cu buzele umflate“, după ce ara ridicat colnice şi am coborît văii Că ni se întîmplă să rătăcim şi să umblăm flămânzi şi însetaţi. Că intrăm cu vehiculele în regiuni imposibile, în bălţi mâloase, în noroaie sensaţionale, de unde nu mai putem ieşi decât la coada unei procesiuni albe de opt perechi de boi, îndemnaţi cu harapnice şi înjurături de nişte autohtoni veseli, care şi-aruncă apropouri glumeţe şi ne privesc cu coada ochiului. Că ne-apucă furtuna, ploaia şi viscolul, umilindu-ne şi zbârlindu-ne. Că ni se întâmplă, în bălţile Prutului ori ale Dunării, să ne despărţim de luntre într’un chip brutal şi să cunoaştem nu numai băi forţate într’un sezon neprielnic, dar să pierdem, în asemenea catastrofe, muniţii excelente şi o armă cum nu se mai află pe lume. Curajul, însă, nu-l pierdem. După ce ne ridicăm din băltă şi din umilinţă şi lăsăm să treacă zilele necesare refacerii, devenim iarăşi nişte prieteni teribili, care am străbătut prin toate cu o uşurinţă şi vrednicie uimitoare, care am făcut lovituri nemaipomenite, care n’ar fi scăpat raţă, iepure şi becaţină, care am avut aventurile cele mai neverosimile, izbândind, care am doborît cel mai înfricoşat lup şi cel maifaimos cucoş de munte. In sfârşit, eo tevatură de care noi singuri am putea rămânea uimiţi, dacă ne-am desface din farmec, retrăgându-ne deoparte si privindu-ne cu un ochiu rece de critic. A, nu. Asta nu. Noi nu ne retragem deoparte şi nu ne privim ch un ochiu rece de critic. In sezonul mort pentru noi, când intrările spre ţara de dincolo de negură sunt închise, găsim alte resurse, ca să nu rămânem în zona şi în timpul oamenilor cuminţi. Nu, trecem decât prea rar cătră cinematograf, şi cu atât mai puţin cătră literatura dvs. Ce-avem nai cu literatura şi cu ficţiunile scrise? Dacă e vorba de ficţiune, preferăm să ne trăim.şi unei fantazii deslănţuite de la birou preferăm întâmplări ale indivizilor din tagma noastră, pe care nu le poate imagina nici cel mai iscusit dintre romancierii Regatului. Intre sfârşitul sezonului de iepuri şi apariţia sitarilor, Sevastos mi-a propus să ne întoarcem la anul 1780 şi să pătrundem în Africa de Sud, Cn tovărăşia vânătorului şi naturalistului F. Le Vaillant. Aşa am făcut şi m’am simţit foarte bine. Cartea lui Le Vaillant, retipărită de Pion nu de mult, a fost un reconfort şi o rară plăcere, în nişte timpuri care de multe ori îmi dau îndemnul să mă strămut în lună. Cu Sevastos şi cu Le Vaillant ne-am dus la Cap, la Boern de la 1780, am organizat două celebre expediţii spre Cafreiia şi Somalia, am văzut toate animalele mari ale Africei şi peisagiile primitive; după greutăţi neînchipuite şi peripeţii cu totul neobişnuite, am intrat în paradisul de odihnă, în dumbrăvile unor fluvii încă necercetate de omul alb. Am suferit de foame, ne-am istovit şi fript de sete şi de soare copleşitor, ne-au pierit boi care trăgeau în câte douăzeci de perechi căruţele noastre ferecate, pe urmă iar ne-am refăcut şi iar ne-am agonisit vite şi cele trebuitoare trecând de la înfrângere la biruinţă. Cea mai minunată fiinţă pe care ne-a arătat-o Le Vaillant în aceste expediţii a fost omul primitiv: acel sălbatec, cafru sau boşiman, pe care albii şi astăzi sunt înclinaţi să-l dispreţuiască şi să-l aşeze alături cu fiarele. Acei oameni din pustia necunoscută a Africei Sudice au întovărăşit expediţiile, cu credinţă şi devotament. Încă nu cunoscuseră regimul civilizaţilor. Cuvântul lor era cuvânt. Credinţa jurată era sacră. Strângerea de mână era sinceră. Depozitul încredinţat îl păstrau. Obligaţia, nescrisă, o îndeplineau fără agenţi opresivi. Cel mai mişcător şi mai neaşteptat lucru la acei sălbateci de demult şi de departe sunt bunele raporturi familiare, cuviinţa femeilor şi delicateţa fetelor în ceia ce lumea modernă începe să numească sexappeal. Dacă e vorba să nu mai găsim floarea ruşinii — cum îi spuneau bătrânii noştri — şi iarba omeniei decât la Boşimanii şi Cafiii dela 1780, atuncea nici eu, nici Le Vaillant, nici Sevastos nu ne mai întoarcem la dv. Mihail Sadoveatru . Clmmiuimm Ad amicum - A. i__. „1 . _. » ,1 , • . • 1 „ 1 «„„taifl ovirf rau egaie iar vwue iul — ufiate Zările de briza marină — «au ■fopotrivă d puternic si de calde. Pe apele agitate luntrea lor avea o Linie precisă. Lopătară lopătau înspre zenit cu toate că vântul batea, uneori, dimpotrivă. Au înfruntat primejdia naufragiului şi au biruit vijeliile mării pentru că au crezut nestrămutat că vor ancora, intr'o dimineaţă de primăvară pe ţărmul însorit al visului. Ei şi-au notat, în agenda amintirilor intime, prima înfrângere: căderea băiatului acela înalt şi frumos, al cărui gând se exprima prin tăria cărbunelui acuzator ca un pamflet. Privirea lui, înrourată şi mustrătoare, ne urmăreşte de dincolo, cu o întrebătoaretristeţe: — De ce vă irosiţi? Prietenului care pleacă, tovarăşului de drum şi de ideal, ii simţim pierderea mai adânc decât avem tăria s’o spunem. Dar nădăjduim că foarte curând ne vom întâlni Împreună, lângă aceleaşi rame de stejar, îndrumând prova către aceleaşi ţărmuri. Prietenului care pleacă spre viaţa,, şi spre tumultul altei cetăţi, ii trimetem la despărţire, i'idicăMsarea caldă a UM»' stol de amintirişi de regrete. Tinereţea, frumoasă şi brutală, a nopţilor şi a dimineţelor de bohemă şi poezie e prea apropiată pentru ca să nu-i auzim, lângă noi, fluturarea din aripi. Dar ceasul îşi poartă minutarele încet, ca două lopeţi lăsate în voia valurilor. Luntraşii şi-au aprins pipele, noaptea e plină de stele ,şi amintiri. De aceia poate cel mai tânăr dintre vâslaşi trăeşte clipe de răscolitoare tristeţe. El îşi deapănă acum, la această despărţire pe infinitele drumuri de apă, toată povestea tinereţii sale, brodată pe canavaua unui cer care a fost şi nu mai e, albastru, începutul e timid, zănatic şi crud, din liniile lui n’au mai rămas decât imperceptibile estompări, şi, deodată, totul la forme concrete şi seamănă cu o trezire lucidă dintr'un vis pe care-l reconstitui, bucată cu bucată, ca pe-un castel din dominouri, ele copilăriei. Porniseră, in grup, pentru a cuceri idealuri de dreptate şi omenie. Ei credeau in puterea de sentinţă a cuvântului scris şi voiau să-şi afirme nădejdile lor, dorinţa, de mai bine. S’au străduit pentru triumful luptei comune, fiecare in lotul lui, cu puterile, cu priceperea şi cu râvna de care era capabil. Ştiau bine că in largul mării desfăşurarea forţelor va fi inegală, natura nu a realizat tipare identice. Dar mai ştiau că atmosfera va fi străbătută de tremural adânc al aceluiaş cântec de tinereţe care nu cunoaşte obstacole în şerpuitorul său drum. Sub acest semn eforturile tuturor e- Horia Roman NĂZBÂTII CAM ABUZEAZĂ „ Nu numai cu pâine şi cu sare va trăi omul, ci şi cu cuvântul Domnului”. De vorba aceasta cam abuzează guvernanţii... Kix V Din cuprinsul acestui număr ,2 INTERVIEW-URI LITERARE CU PETER NEAGOE LIVIU REBREANU 2 MARI ANCHETE: 1) Economie liberă sau economie dirijată? Răspund câţiva foşti miniştri, numeroşi distinşi economişti şi teoreticieni. 2) Amintiri din viaţa de student a profesorilor universitari Numeroase personalităţi din lumea noastră universitară povestesc episoade interesante, sugestive şi inedite. OAMENI DE ŞTIINŢA vorbesc „Adeverului" Prof. V MARCESCU Prof. C.PARHON ^fppte HRISTOS a fost crucificat între doi tâlhari. Probă că cei răi simt cel puţin de două ori mai mulţi decât cei buni... DE Paşti cad jertfă turme de miei. Omul când se bucură — trebue să sacrifice cel puţin o fiinţă nevinovată...* DE când lumea — aceiaşi rinduialâ: Magdalena păcătueşte mereu, și noi — urmând exemplul divin — tot certăm... CRIST a spus: „Să nu furi!“ Și nu merita moartea? * Gânduri de Paşte de GALA GALACTION Ştim toţi şi cei ce facem şi vrem să facem parte din marea familie creştină şi cei de dincolo de hotarele creştinătăţii, că sfântul Paşte pe care îl aşteptăm este marea sărbătoare a păcii biruitoare şi a credinţei în învierea Dumnezeului păcii. Crezând, din toată inima că Mântuitorul nostru Iisus Christos a înviat din morţi — aşa cum au crezut Petru, loan, Toma... Pavel şi toţi ceilalţi — dai pace inimii tale şi pacifici, in tine şi în jurul tău, această viaţă vecinie tulburată şi plină de dureri. Iisus Christos a înviat din morţi, — ca un Dumnezeu atotputernic ! A biruit ura, brutalitatea, a confundat toate concepţiile din cari decursese răstignirea lui şi a pecetluit, cu diamantul evidenţei, doctrina lui despre adevărul vieţii viitoare. „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina Ie strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vâ comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură!...“. (Matei 6, 19—20). „...Christos a înviat din morţi fiind părga învierii celor adormiţi". (1 Corinteni, 15,20). „...Christos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!...". Dar toate aceste fericite afirmări trebue să aibă, în sufletul tău, rădăcini nemuritoare! Trebue să vezi, aidoma, pe Domnul Răstignit, biruind pravila morţii şi ridicându-se, viu, din mormânt, în suprema dimineaţă, din „prima zi a săptămânii“, numită de atunci încoace: Duminica învierii! Trebue să-ţi pleci grumajii trufiei tale, trebue să te identifici cu sublimul entuziasm al cercului apostolic, trebue să te prăbuşeşti cu Pavel, în colbul căii Damascului şi să te ridici cu el, fulgerat şi convins că ai văzut, în slavă dumnezeiască, pe Răstignitul lui Pilat! El a înviat! El e viu ! El a frânt pe Pavel ca pe un toiag! El a făcut eroi şi cuceritori ai lumii pe sărmanii năvodari de pe lacul Tiberiadei! El a dărâmat zidul spaimei şi al ignoranţei şi ne-a arătat, limpede, dincolo de prăpastia morţii. Canaanul prea luminat şi subjugator al vieţii viitoare! Religia Mântuitorului este religia certitudinei că viaţa întru Iisus Christos este eternă şi că moartea este numai o vamă, la hotare. Cuvântul cel din urmă al credinţei creştine este siguranţa victorioasă, este încredinţarea tare ca granitul că moartea este o iluziune şi că dincolo de cernitele ei praguri ne aşteaptă o viaţă superioară cu atât mai minunată şi mai fericită cu cât ne-am făcut una cu învăţătura ţii cu sublimele Taine ale Bisericii Creştine! „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede In mine va fi viu, chiar dacă va muri!“. (Ioan 11,25). Când recapitulezi în inima ta vibratoare, toate aceste sfinte adevăruri şi te gândeşti că vine marea sărbătoare a Învierii şi a păcii conştiinţei, tumultul vremii noastre îţi apare tragic şi plin de grele destăinuiri. Lupta oribilă, cu atâtea meşteşuguri perfecţionate, pentru cucerirea celor exclusiv pământeşti, lupta furioasă pe care o duc popoarele creştine, acasă la ele şi dincolo de vetrele lor, ca să sporească bogăţia, trufia şi deşertăciunea vieţii îţi apare categoric, ca o brutală apostasie. Urmaşii eroilor de altă dată nu ÎMPOTRIVA LIBERTĂŢILOR De trei ani şi jumătate trăim sub cenzura şi stare de asediu — după scurte intervale de libertate relativă. Iar acum, la închiderea unei sesiuni anemice a parlamentului, guvernul s’a aşezat cu temeiu pe o legiferare prin decrete-legi. Cum este posibilă această stare de fapt? Printre alte explicaţii, notăm una care priveşte tineretul, acel mediu din care odinioară se recrutau luptătorii pentru libertăţi, şi care contribuie la crearea şi întreţinerea unei anumite mentalităţi. Tinerii de astăzi nu cunosc libertatea. Ei au deschis ochii in timpul războiului şi au crescut sub măsuri excepţionale. Tineretul a fost influenţat de spiritul colectivist — de extrema stângă, imediat după război... iar acum, de extrema dreaptă. Omul nu este — după părerea curentă in zilele noastre — o individualitate, geloasă de libertatea-i de gândire şi de exprimare. E un un număr intr'o formaţiune paramilitară. Tânărul nu mai este robul visurilor umanitariste. Nu-i poetul din mansarde, nu-i omul de bibliotecă şi de laborator. Nu urmăreşte o viaţă liberă — fără restricţii ale o mai cred în adevărul pentru care s’au jertfit înaintaşii lor ! Violenţa şi exclusivismul, cu care ne combatem pentru bunurile pământeşti, sunt o amară dovadă că nu mai credem în viaţa viitoare. Dacă am mai avea un dram de credinţă în (Citiţi continuarea în pag. II-a) , retor de repaos, de studii şi de meditaţie. De Paşti, tineretul nu vrea să citească poezii, nu se plimbă un voa prin grădini sau afară din oraş. El se încolonează şi trăeşte viaţa supusă de tabără — viaţa de ascultare, de anihilare a propriei voinţe. Se face astăzi o educaţie pentru dictatură. Generaţia nouă se ridică in aşteptarea unui stăpân. Iar cei ce au cunoscut libertatea, se înalţă deasupra mulţimii fascinate de un miraj de cetăţuie şi dă închisoare — şi nu vor depune armele până nu se vor elibera iarăși din reţeaua de fier care-i înconjoară. M. Sevastos I FIQUE POLITICE... CIOCNITUL OUALOR Unii pretind că omul se cunoaşte la cărţi. Nu atât în cărţile pe care le-ar scrie, ci la cărţile pe care le joacă. Eu pretind că omul se cunoaşte tot aşa de bine la ciocnit oule roşii, de Paşti. Ca să experimentaţi pretenţiunea mea, luaţi o farfurie cu ouă roşii şi puneţi-o de Paşti pe masă. Aveţi grijă ca acei pe care doriţi să-i cunoaşteţi să fie prin prejur. Lăsaţi farfuria şi, distrat, propuneţi oficiarea acestui obicei al ciocnitului, şi observaţi ce se întâmplă. Va fi unul care va întinde sceptic şi pasiv mâna, şi va lua primul ou care-i cade în cale. Fără să-l analizeze, fără grijă de estetica lui ocazională sau de forma lui esenţială şi perpetuă, va fi gata să ciocnească. Acest tip, de obicei, va fi pasiv. Adică, va strânge uşurel oul în mână şi va aştepta ca altul să sară asupra lui şi să-l atace. Nu este sigur că întotdeauna oul lui va fi cel mai slab. Găinele şi ouăle îşi permit şi ele ambiţii şi ironii. Dacă oul lui s’a stricat, n’are nici-o scârbă; are aerul că se aştepta la de DEMOSTENE BOTEZ ' asta de când lumea, — că era fata) să fie astfel. Nici n’are să se grăbească, practic, să despoie coaja de pe el, şi să-l mănânce, cu sare şi cu muştar. El nu este un profitor. E tipul apatiacului, al filosofului. Va fi altul care-şi va alege oul uşi sfert de oră, studiind ce dimensiuni are, dacă-i ascuţit sau exagerat p val, dacă vopseaua s’a prins bine de el sau nu, dacă porii calcarului sunt mari sau mici. II va cântări în mâ-nă, şi-l va cerca de frunte sau de dinţi. După aceia, socotind că a deslegat misterul resistenţei coajei unui ou, va lua o poză belicoasă, va întreba cine se pune cu dânsul şi va ridica oul in sus, cu vârful cel mai ascuţit In jos, in semn că el nu acceptă să-l ciocnească altul, ci dumnealui doreşte să aibă iniţiativa. De îndată ce va găsi un adversar, se va năpusti asupra lui cu o violenţă de berbec. Dacă ouăle nu sunt suficient fierte, gălbenuşul va înproşca hainele şi, în special cravata, adversarului, — însă, din oul special. (Citiți continuarea in pag. II-a) . PAȘTE 1937 CHESTIA ZILEI — Ouăle astea nu le-am făcut noi. Le-a făcut Krupp Desen de ROSS