Adevěrul, iulie 1937 (Anul 51, nr. 16384-16410)

1937-07-22 / nr. 16402

ANUL 51.­No. 16.402 S pagini JOI 22 IULIE 1937 "SSmrn a tobt . ^ ^ bbldiman rWILAluKl : CONST­ITI AE 1888—1897 1897—1920 . politic: MIHAIL SADOVEANU viitoare! JOU lei pe b luni AJ^NASflilNTE lei pe 1111 an 150 leî pe 3 luni In străinătate dubla *. Lei BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5-T-9 Centrala: 3-84-30. Provincia : 3-84-31. TELEFOANE Străinătatea : 3-84-33. Tipografia : 4-67-39. Hitlerismul e intr’un conflict acut cu Biserica. Fiindcă vrea dictatura şi în viaţa entru Ion Posadă şi ai săi Urmăresc cu interes întrunirie din ultimul timp ale naţional-ţără­­niştilor. Mai cu seamă acele care au de obiect sărbătorirea succese­lor electorale mai impunătoare. Pe deasupra elogiilor de circumstanţă aduse şefilor locali zeloşi, reţin din cuvântările fruntaşilor participanţi, contribuţia cu care desăvârşesc, precizează, formulează în tot orga­nic, o directivă politică, un pro­gram. Privite din acest punct de vedere se poate spune că " nu vor trece în noianul discursurilor poli­tice fără a doua zi, cuvântările d-lui Mihalache, dela Târgovişte şi Sla­tina, a d-lui dr. N. Lupu dela Ar­sura şi a d-lui N. Costăchescu dela Iaşi şi dela Râmnicu-Vâlcea. Cronicarul obiectiv al desfăşură­rii vieţii noastre politice nu se poa­te să nu însemne evoluţia din ulti­mul timp a organismului politic de sub conducerea d-lui Mihalache. S’a revitalizat. A intrat într’o fază de afirmare viguroasă, dârză, eroică. Coincide cu maturitatea politică a celor 4-5 fruntaşi. Vorbesc de cei 4-5 fruntaşi-ctitori ai ţărănismului, care au pornit mişcarea concomi­tent din Muscel, Râmnicu-Vâlcea şi dela Iaşi. E de reţinut amănuntul că dela o vreme precumpăneşte în ideologia şi dinamica partidului, ţărănismul, prin ce a avut primor­dial la bază , strigătul de alarmă pentru dreptatea, de care e însetată pătura rurală. S’ar putea scrie, fără risc de exagerare, că partidul condus de d. I. Mihalache contea­ză astăzi atâta, cât ţărănism ex­primă. In noua-i postură, partidul d-lui I. Mihalache, departe de fi devenit partid de clasă, preconizează ar­monia socială prin instaurarea dreptăţii naţionale — care, în speţă e aidoma cu cea socială — în rân­durile celor 80 la sută din popola­­ţie, cu certitudinea că acest climat al dreptăţii odată înfiripat, de la sine îşi va exercita imperiul şi asu­pra minorităţii orăşeneşti. Că parti­dul cu program energic conturat şi clarificat în ultimul timp se află în­­tr-o „passă“ bună, semn distinctiv­­e că şi-a împlinit o coheziune a fruntaşilor, impermeabilă oricăror intrigi. Stau zid alături de d. I. Mi­halache , în primă linie, d-nii dr. N. Lupu, Costăchescu şi M. Po­­povici, ca simbol al unităţii Ardea­lului. Recent, la Râmnicu-Vâlcea s-a făcut cea mai semnificativă probă de solidaritate pro I. Mihalache, în prezenţa şi cu mărturisirile de cre­dinţă ale d-lor N. Costăchescu, Măcărescu, Armand Călinescu, etc. Cu astfel de omogeneitate, un partid n-are de ce duce grija fiinţei şi viitorului său. Din cuvântările rostite la Râmni­cu-Vâlcea, la sărbătorirea d-lui Dinu Simion, reţinem frumoasa lec­ţie adresată de d. N. Costăchescu, tineretului. Omul de ştiinţă de la Iaşi, animat de o largă generozitate şi idealism social, a rostit cuvinte menite a fi luate ca îndreptar de păturile serioase. Propun spre me­­ditare pasagiul : „Tineret ! Nu faceţi paradă de patriotism, nu socotiţi patriotismul drept o profesiune. Iubiţi-vă ţara fără sgomot. Arătaţi-i patriotismul, atunci când ea va cere să fie a­­părată. Naţionalismul nu se strigă la colţurile de stradă sau la cafe­nele, el se dovedeşte a fi acolo unde pui pieptul şi inima pentru apărarea gliei strămoşeşti. Tineret! Eli serios. Nu urma pilda secăturilor, ci clădeşte în tăcere în sufletul tău un altar, din care să se înalţe imnul iubirii de patrie“. învăluită în simbol a fost poves­tirea d-lui I. Mihalache asupra în­tâlnirii, în preajma tranşeelor, cu soldatul miliţian, voluntar pe front, Ion Posadă. Acesta îşi apăra fiul care, între timp în tufele din faţă, îngrădea reţele ghimpate. Replică acestei situaţii, d. I. Mihalache a­­minteşte că în aceiaşi zi cetise în „Neamul Românesc“: „Generalul X a plecat la Londra, însoţit de fiul său“. Două serii de fapte, puse pe două coloane, — cu tâlc de para­bolă, desigur şi sens de satiră lesne de descifrat­ . Din acea clipă, iubitorul de ţără­nime, învăţătorul de la Topoloveni, a simţit, copleşitor în suflet, impe­rativul de a nu se considera demo­bilizat până ce nu va vedea împli­nită dreptatea lui Ion Posadă şi a­lor săi. Pentru dreptatea după care însetează aceştia, cere acum guver­nul d. I. Mihalache. E vorba de acea dreptate care strigă la ceruri, de atâta vreme. Şi cerul politicei româneşti îi îngădue, fărâmituri, bunăvoinţă şi milă. O fi înţeles d. I. Mihalache că nu mai e astăzi vorba de o nouă porţie de caritate — ci de marea dreptate, dreptate naţională, — deoarece coincide: dreptatea socială? Em. Serghie Interzicerea clacsonării Zilele acestea, autorităţile au luat o măsură bună, o măsură pe care ar lua-o oricare savant neurolog, atent la reţeaua delicată — adevărată pânză de păianjen — a nervilor citadinilor. Este vorba de dispoziţia, prin care se interzice — fireşte, pe cât posibil — clacsonatul maşinilor. Ce este un clacson se ştie: o gură in­suportabilă de mahala, care îţi zdro­beşte urechile, cu urletele, cu ţipetele, cu văicărelile, pornite dintr’un gâtlej de metal sau de gumă, neobosit nici­odată. Acesta este un clacson... Ce în­seamnă, însă, o mie, zece mii, câteva zeci de mii de clacsoane, suprapuse, în­tretăiate, cacofonizate, fără întreru­pere, în Capitala aceasta întreagă, e mai greu de definit. In zori, la prânz, după amiază, sea­ra, noaptea, clacsoanele te urmăresc, te pisează, îţi sgâlţâie nervii ajunşi cârpe, te martelează. Knock-out prin clacson! Slavă, deci, acelui care s’a gândit să pună o botniţă severă acestor be­stiale căţele de aramă sau de gumă! Fapta lui merită să fie cinstită, mâna lui se cade să fie strânsă recunoscă­tor. Ce păcat însă, că o măsură atât de civilizată este în bună parte para­lizată printr’o indisciplină cetăţenească regretabilă. De când cu hotărîrea luată, maşinile sunt pe cale de a călca, la fiecare pas, câte un gură-cască sau câte un distrat, care umblă, ca un sultan, prin mijlo­cul străzii. Şi, în acest caz, pentru şofeur se pune problema: Ce să facă? Să calce pe nătăfleaţă sau să dlacsoneze? Poftim de alege! Dilema se rezolvă în sensul dlacsonării -- şi iată-ne întorşi de unde-am pornit... Unde-i binefăcătorul care să ia o a doua măsură salvatoare pentru nervii noştri: disciplinarea pietonilor, de care depinde cealaltă disciplinare­ a clac­soanelor ?!? Eugen Jebeleanu 10 ANI DE LA MOARTEA REGELUI FERDINAND Cavalerii ordinului Mihai Viteazul făcând de gardă la mormântul Regelui Ferdinand I, la Curtea de Argeș. (întâiul schimb) ZECE ANI DE LA MOARTEA REGELUI FERDINAND I jasfr __ • Astăzi, se îm-JprU plinesc zece ani Mm, Inf de la n’oartea JImSi I! M Regelui Ferdi­­afijadaftp Mfr nand I. Anii aceştia au trecut, cum vor trece mulţi alţii, în nesfârşita curgere a timpului, fără ca figura im­presionantă a Regelui întregitor de ţară să poată fi acoperită de ru­gina uitării. Regele Ferdinand a domnit în vremuri mari şi grele, fiindcă numai vremurile grele sunt cu adevărat mari. Când s’a urcat pe tron, vijelia celui mai cumplit război se deslănţuise, ucigătoare, peste întregul continent. Regele Ca­rol I a murit în furtună. El a lăsat nepotului său linia unei mari şi glo­rioase domnii. Regele Ferdinand a ştiut, din primul moment, că această moştenire este o mare povară şi cuprinde în sine o neînduplecată poruncă: linia cea mare trebuia continuată. ...Şi Regele Ferdinand a conti­nuat-o! Putini conducători de popoare, în lungul istoriei, s’au ridicat pe culmile înalte, pe care s’a situat Ferdinand I în consiliul de coroană dela 14 August 1916. Fără nicio șo­văire, cu hotărîrea necesară orelor supreme, Regele s’a situat pe planul instinctului national românesc. A­­ suportat cu bravură momentele grele al refugiului. Alături de M. S. Regina Maria, a stat în fruntea na­ţiei în lupta eroică pentru împlini­rea dreptăţii istorice. In acelaş timp, Regele a înţeles nevoia celor două mari reforme, cari stau la temelia României de azi: împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc. Iubit de popor, Regele a răspuns cu tot sufletul la această iubire. In­tre sufletul Lui şi inima Naţiei, a dăinuit o legătură pe care anii nu vor putea s’o slăbească. De aceea, poporul îi va pomeni numele cu adâncă veneraţiune. O­riginea aniversării Cauzele războiului civil Trista aniversare a zilei în care a izbucnit războiul civil şi fratricid din Spania, a fost relevată de gu­vernul legal al Spaniei şi de gene­ralul Franco, prin cuvântări şi co­municate, a căror lectură nu face decât să sublimeze încă tragismul întregei situaţii. De aniversarea aceasta s’a ocu­pat şi presa europeană. Cea de dreapta a continuat cu această oca­zie opera la care s’a dedat din pri­mul moment şi cu atât mai multă patimă, cu cât vremea trecea. A­­ceastă operă a urmărit, conştient sau inconştient, un singur scop, a­­cela de a măslui cărţile jocului ori­bil ce se joacă în Spania, de a mis­tifica lumea, de a face să se uite originea războiului civil, de a face să nu se vadă cauzele economice şi sociale profunde ce sunt la baza acestuia şi de a disimula realitatea că de multe luni războiul din Spa­nia a pierdut caracterul său civil și național, pentru că de partea gene­ralului Franco luptă nu atâta spa­nioli şi mauri, cât dea dreptul forţe militare constituite, italiene şi ger­mane. E de aceia necesar ca cu ocazia primei aniversări a războiului civil din Spania, să se amintească prin­cipalele date privitoare la cauzele cari l-au determinat şi la împreju­rările în cari a fost deslănţuit. Cauza fundamentală a luptei po­litice care a degenerat în război ci­vil, a fost şi este chestiunea agrară. Spania a fost şi este şi acum, în ce priveşte proprietatea agrară, într’o situaţie mai rea chiar decât acela care a fost la noi în România, înainte de război, înainte de refor­ma agrară. E greu ca într’un arti­col de ziar să intrăm în prea multe detalii, dar câteva cifre vor con­firma aceasta. Din suprafaţa de pământ, mai mult sau mai puţin cultivabil, de 45 milioane hectare, câtă are Spa­nia, 23 milioane două sute de mii le ocupau în 1933 latifundiile. Cinci­zeci de mii de latifundiari stăpâneau deci peste jumătate din acest pă­mânt. Proprietatea mijlocie era de 15 milioane 800 de mii hectare pe cari le stăpâneau 700.000 de răzăși, cum s’ar zice la noi. In fine şase milioane de hectare adică abia 13,3 la sută din total, aparţineau la două milioane 250 de mii de ţărani, pe când alte două milioane de ţărani erau complect lipsiţi de pământ. De notat că cel mai mare pro­prietar de pământ din Spania e... biserica. Cea catolică bineînţeles. Aceasta explică şi rolul ei în actua­lul război civil, alături de generalul Franco şi de trupele sale, cari în partea lor cea mai importantă, sunt maure, italiene şi germane. O asemenea repartiţie a solului, arată mai bine decât orice, cauzele adânci, am zice cauza cauzelor răz­boiului civil. Căci marii latifundiari nu numai că n’au înţeles să cedeze măcar un palmac din pământul lor, dar n’au înţeles nici să îndepli­nească funcţiunea socială ce re­clamă o asemenea avere şi au în­ţeles, cum , cei mai mulţi înţeleg încă, să abuzeze de puterea ce ea le-o dădea. Astfel, pentru a ţine sub jug ţă­rănimea, lăsau necultivate porţiuni întinse din proprietăţile lor, pentru a constrânge ţărănimea economi­­ceşte la salarii cât mai mici, iar po­liticeşte la renunţarea la orice ve­leitate de liberare şi independenţă. La aceasta face aluzie comunicatul pe care guvernul din Valencia l-a transmis, cu ocazia primei aniver­sări a războiului, prin agenţia tele­grafică Fabra, când anunţă că „a pus în valoare imensele terenuri părăsite de proprietarii lor, dân­­du-le în folosinţa ţăranilor ca uzu­­fructuari”. Pentru cei cari au cunoscut la noi problema agrară, cari au trăit răs­coalele din 1907, şi ştiu cum, în cele din urmă, a putut fi rezolvată cu asentimentul, propriei,anilor, nu e nevoie să mai insistăm, după ce vor fi examinat puţinele cifre de mai sus, pe cari se grefează toată mize­ria fatală: lipsă de igienă, locuinţe de troglodiţi, analfabetism, oribilă mortalitate infantilă. Dacă aceasta permite să se vadă care e fondul real al luptelor din de B. BRAI^SŞTEANU Spania—ba permite să se întrevadă, mai bine decât din comunicatele militare, care va fi sfârşitul fatal al acestor lupte — rămâne să mai rea­mintim pentru clarificarea tabloului întunecat de o propagandă ignară, inconştientă sau mincinoasă, condi­­ţiunile in cari războiul civil a izbuc­nit. In 1930 se prăbuşeşte dictatura generalului Primo de Rivera. Un an mai târziu monarhia culege roa­dele acestei dictaturi. Ca şi ţara ea ajunsese atât de ruinată, încât nu a văzut altă ieşire decât ca să se demită. Guvernul republican ar fi trebuit să înceapă prin a realiza reforma agrară. Ar fi putut-o face. Dar a ezitat şi la prima încercare timidă de împroprietărire a ţărani­lor — a fost vorba de a o extinde la cincizeci de mii de ţărani pe an, — reacţiunea s’a pus pe lucru. Aşa că din 1931 şi până la 1933, abia s’au impărţit 40 mii de hectare din 45 de milioane. Cu mijloacele financiare de cari dispunea reacţiunea, cu concursul bisericii catolice (în primul rând al prinţilor bisericii) şi al băncilor cle­ricale — căci însăşi biserica spa-(Continuarea în pag. II-a, col I) GENERALUL FRANCO ClIOSE POLITICE INTER­V­IEAVU­L D-LUI DR. LUPU D. dr. Lupu a acordat un inter­view revistei „Wiener Wirtschafts Woche" — în care expune cu cla­ritate situaţia politică din Europa Centrală. D. dr. Lupu vorbeşte de perico­lele care ameninţă pacea, de cola­borarea dintre state, de rolul Micei înţelegeri şi de problema bazinului dunărean. Pacea este în primejdie — după părerea fruntaşului naţional-ţără­­nist. Atmosfera europeană e încăr­cată; focare de răsboi sunt pretu­tindeni, înarmările exagerate, pro­vocările statelor dictatoriale, ames­tecul lor în conflicte care nu le pri­vesc, încălcările tratatelor — au dus de câteva ori omenirea la un pas de răsboi. Forţele pacifice n’au izbutit să se grupeze în organisme internaţio­nale solide şi trainice din pricina diversiunilor fasciste, care au găsit terenul prielnic spre a-şi face jocul. D. dr. Lupu socoate că pacea ar putea fi menţinută, nimicind com­plect industria de răsboi particula­ră reducând armamentele, dând Li­gii Naţiunilor puterea materială ne­cesară pentru ca hotărîrile ei să fie executate, asigurând, în fine, posi­bilităţi de colaborare economică reală între ţări. COLABORAREA TARILOR DUNĂRENE Despre Mica înţelegere — d. dr. Lupu se pronunţă in chipul urmă­tor : „in Europa centrală, Mica înţe­legere, aşa cum funcţiona ea până înainte de plecarea lui Titulescu era un factor real de asigurarea păcii“. D. dr. Lupu speră că întrevederea dintre miniştrii de externe ai Micei înţelegeri i-a dat consistenţa din trecut. Tot atât de interesante sunt şi reflexiile d-lui dr. Lupu privind colaborarea ţărilor din bazinul du­nărean. Fruntaşul napmnal-ţărănist e convins că aceste state ar fi pu­tut stabili înţelegeri politice şi eco­nomice, dacă nu s'ar fi amestecat ţări şi din alte „bazinuri" cu inte­rese străine. Această ciocnire de interese împiedică şi ţările bazinu­lui dunărean să ia o hotărîre şi o acţiune fixă şi efectivă. Ceea ce se întâmplă în politica internaţională — are consecinţe şi în această parte a Europei. Diver­siunile întreţinute de ţările cari vor răsboiul, ameninţă nu numai pacea dar şi înţelegerile paşnice în­tre popoare. Provocările fascisto­­hitleriste au găsit rezistenţă în sta­tele democratice. Această rezisten­ţă trebue întărită pe toate căile spre a evita un nou măcel şi spre a da posibilitatea omenirii să con­lucreze în slujba progresului. Interview-ul d-lui dr. Lupu arată o privire lucidă a situaţiei europene şi a problemelor de care e fră­mântată. H. Sr*. CHESTIA ZILEI PRUDENTĂ Se vorbește de o mică remaniere. T D. GH. TÄTÅRESCU. — E mai prud­ent să oco­lim norul ăsta... Psihotehnia şi problema muncitorească S’a inaugurat cu deosebită so­lemnitate Institutul psihotehnic din Capitală, activitatea modestă dar perseverentă în această materie a d-lui Rădulescu-Motru capătă o con­sacrare oficială din partea acelui minister căruia nu trebue să-i scape nicio manifestare şi nicio acţiune al căror scop este îmbunătăţirea con­­diţiunilor de muncă. Problema în­drumării muncii, a selecţionării pro­fesionale­­, în vremurile acestea de maşinism ajuns la apogeu, una din­tre cele mai importante şi cu rezol­varea căreia în statele industriale se ocupă de mult oamenii de ştiinţă şi specialiştii în materie. Ministrul muncii, vorbind la so­lemnitatea inaugurării Institutului, a căutat să-i precizeze rolul: „Psihotehnia nu trebue să încu­rajeze exagerările maşinismului, în­cercarea de a potrivi uneltele la ap­titudinile omeneşti, de a asimila procedeele muncii la legile psiholo­gice şi fiziologice ale omului şi de a supune domeniul mecanic celui psi­hic, este o încercare îndrăzneaţă ale cărei rezultate nu se vor putea des­luşi decât în urma unor largi şi în­delungate experienţe”. Suntem de acord cu cele spuse de ministrul muncii, dar se cuvenea să adauge la aceste consideraţiuni şi altele de ordin mai puţin abstract, ca să ne exprimăm aşa. Pentru că, dacă rezultatele expe­rienţelor psihotehnice ar duce la rezultatele scontate de oamenii de laborator şi aceştia ar trage conclu­ziile studiilor lor atât de frumoase şi interesante, nimic durabil nu se va realiza fără o încadrare a acestor concluzii într-o vastă operă de le­gislaţie având ca principal scop pro­tecţia muncitorului. Şi nu e vorba de protecţia muncitorului faţă de neînsufleţita maşină, ci faţă de acel cu care are raporturi ce aparţin do­meniului economic şi nicidecum celui psihologic: patronul. Iată, de pildă, ceferiştii. Oricâte cercetări psihotehnice s’ar face în ceea ce-i priveşte şi oricâte dispoziţii s’ar lua cu privire la îndrumarea profesională, nu se va ajunge la nici un rezultat dacă salarizarea va ră­mâne cea nedreaptă de astăzi, dacă încadrările se vor face cu nesocoti­rea drepturilor la avansare și dacă li se va tăgădui dreptul la asocieri în scopul apărării intereselor d­e breaslă. Am citat un exemplu din cele atât de numeroase ale justelor revendi­cări muncitoreşti. Cercetări de la­borator în dorinţa unei îngrădiri a pericolelor muncii neraţionalizate, da, dar în acelaş timp legi umane de protecţie a muncitorului în ra­porturile sale cu patronatul şi cu statul. Pentru că problema muncito­rească este în primul rând una eco­nomică și socială și trebue privită mai ales prin prisma acestor carac­teristice principale ale ei. G. Spina­r­a— N­ĂZBÂTII MORTUL... CARE TRĂEȘTE! Un tânăr din Ismail a murit în­tr’un accident. Dar actele au fost făcute pe numele unui frate... care trăește. Rezultatul? Mortul nu poate fi îngropat... iar frate-său, nu mai poate trăi! Kix MINISTERUL de interne a decis inspecţii de verificare la prefecturi şi primării. ... Ca un omagiu pentru opera realizată în cei patru ani de gos­­podărie! * ŞEFUL fasciştilor francezi a fost întreţinut din fonduri secrete... D. de la Roque s'a inspirat, de­­sigur, din România! * LA ministerul de interne se face centralizarea rezultatelor, din ale­geri. De aceea, a plecat d. Go­ga în străinătate ! Citiţi continuarea în pagina II-a. O altă problemă vitală: învăţământul de GEORGE MIHAI­L-ZAMFIRESCU Gazeta „Slova învăţătorilor“, or­gan de luptă profesională şi cultură generală, a publicat recent un arti­col cu date precise asupra „parti­cipării copiilor din mediul rural la învăţământul secundar“ — proble­mă „care nu a fost nici pusă, nici discutată până acum, cu toate că ea este de o însemnătate covârşi­toare în politica de cultivare a po­porului“. Nu ştim în ce măsură a putut ră­mâne „nici pusă şi nici discutată până acum“, pentru dascălul piteş­­tean ce a scris articolul de care ne ocupăm aci, chestiunea aşa de ac­tuală a „participării“ miilor de ţă­rani „la învăţământul secundar“, dar nu-i m­ai puţin adevărat că şi cifrele sale statistice şi concluziile finale pun încă odată şi cu toată seriozitatea, problema rezultatelor dezastruoase ale învăţământului no­stru de toate gradele şi de toate specialităţile. Vom stărui, în primul rând, asu­pra datelor reale şi a dezideratelor formulate de organul oficial al A­­sociaţiei învăţătorilor Argeşeni. In ultimii 14 ani, din 21.724.237 e­­levi înscrişi în şcoalele primare ru­rale, au trecut în cursul secundar, practic şi teoretic, numai 3,7 la sută. Aşa­dar, deşi pătura ţără­nească reprezintă 80 la sută din populaţia totală a ţării, numărul miilor de ţărani prezenţi la exame­nul de admitere în liceu ori şcoale speciale a fost de opt ori mai mic de­cât al colegilor lor proveniţi din mediul urban. Un amănunt tot aşa de semnificativ: foarte puţini din absolvenţii cursului primar rural s-au îndreptat spre şcoalele nor­male sau comerciale, spre cele de agricultură sau liceele industriale. Coeficientul cel mai redus a fost în­registrat la seminarii şi licee mili­tare. Fără îndoială că preferinţele au mers spre gimnazii şi licee , cu alte cuvinte, spre învăţământul teoretic. Cum­ ar fi motivele aces­tei situaţiuni îngrijorătoare ? Plu­garii sunt săraci şi nu pot să-şi în­treţină feciorii în licee, la oraş. Pe lângă asta, ei nu înţeleg utilitatea şcoalelor secundare practice. Iată „cauza principală, pentru care ri­dicarea materială şi intelectuală a satelor se face aşa de anevoios“... .Măsurile de îndreptare, preconi­zate de învăţătorii argeşeni: pro­pagandă printre săteni, ca să-şi dea copiii în liceu dar mai ales la şcoalele secundare practice , bur­se comunale şi judeţene şi cămi­­nuri în oraşe, pentru elevii meritoşi, proveniţi din mediul rural. Fără îndoială că suntem de acord cu cele relatate mai sus şi facem la rându-ne, alături de descălii pi­­teşteni, un apel tot aşa de călduros către „cei cari înţeleg semnificaţia problemei şi pot să contribue la re­zolvarea ei, să treacă la acţiune ne­întârziat“. Socotim necesare, însă, câteva precizări mai mult sau mai puţin de amănunt, ca să stabilim în ce măsură poate statul să solu­ţioneze această problemă şi ce rol important le-ar reveni învăţătorilor în primul rând, într-o mişcare por­nită cu scopul dar mai ales cu voin­ţa fermă de a pune învăţământul românesc pe adevăratul lui drum. Cifrele din articolul apărut în „Slova învăţătorilor“ se referă la copiii de la ţară înscrişi la şcoalele secundare. Am fi preferat să cu­noaştem şi numărul total al celor reuşiţi la examenul de admitere, pentru că numai aşa ne-am fi dat seama, exact, dacă lipsa elevilor proveniţi din mediul rural, în şcoa­lele secundare, se datoreşte numai

Next