Adevěrul, iulie 1937 (Anul 51, nr. 16384-16410)
1937-07-22 / nr. 16402
ANUL 51.No. 16.402 S pagini JOI 22 IULIE 1937 "SSmrn a tobt . ^ ^ bbldiman rWILAluKl : CONSTITI AE 1888—1897 1897—1920 . politic: MIHAIL SADOVEANU viitoare! JOU lei pe b luni AJ^NASflilNTE lei pe 1111 an 150 leî pe 3 luni In străinătate dubla *. Lei BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5-T-9 Centrala: 3-84-30. Provincia : 3-84-31. TELEFOANE Străinătatea : 3-84-33. Tipografia : 4-67-39. Hitlerismul e intr’un conflict acut cu Biserica. Fiindcă vrea dictatura şi în viaţa entru Ion Posadă şi ai săi Urmăresc cu interes întrunirie din ultimul timp ale naţional-ţărăniştilor. Mai cu seamă acele care au de obiect sărbătorirea succeselor electorale mai impunătoare. Pe deasupra elogiilor de circumstanţă aduse şefilor locali zeloşi, reţin din cuvântările fruntaşilor participanţi, contribuţia cu care desăvârşesc, precizează, formulează în tot organic, o directivă politică, un program. Privite din acest punct de vedere se poate spune că " nu vor trece în noianul discursurilor politice fără a doua zi, cuvântările d-lui Mihalache, dela Târgovişte şi Slatina, a d-lui dr. N. Lupu dela Arsura şi a d-lui N. Costăchescu dela Iaşi şi dela Râmnicu-Vâlcea. Cronicarul obiectiv al desfăşurării vieţii noastre politice nu se poate să nu însemne evoluţia din ultimul timp a organismului politic de sub conducerea d-lui Mihalache. S’a revitalizat. A intrat într’o fază de afirmare viguroasă, dârză, eroică. Coincide cu maturitatea politică a celor 4-5 fruntaşi. Vorbesc de cei 4-5 fruntaşi-ctitori ai ţărănismului, care au pornit mişcarea concomitent din Muscel, Râmnicu-Vâlcea şi dela Iaşi. E de reţinut amănuntul că dela o vreme precumpăneşte în ideologia şi dinamica partidului, ţărănismul, prin ce a avut primordial la bază , strigătul de alarmă pentru dreptatea, de care e însetată pătura rurală. S’ar putea scrie, fără risc de exagerare, că partidul condus de d. I. Mihalache contează astăzi atâta, cât ţărănism exprimă. In noua-i postură, partidul d-lui I. Mihalache, departe de fi devenit partid de clasă, preconizează armonia socială prin instaurarea dreptăţii naţionale — care, în speţă e aidoma cu cea socială — în rândurile celor 80 la sută din popolaţie, cu certitudinea că acest climat al dreptăţii odată înfiripat, de la sine îşi va exercita imperiul şi asupra minorităţii orăşeneşti. Că partidul cu program energic conturat şi clarificat în ultimul timp se află într-o „passă“ bună, semn distinctive că şi-a împlinit o coheziune a fruntaşilor, impermeabilă oricăror intrigi. Stau zid alături de d. I. Mihalache , în primă linie, d-nii dr. N. Lupu, Costăchescu şi M. Popovici, ca simbol al unităţii Ardealului. Recent, la Râmnicu-Vâlcea s-a făcut cea mai semnificativă probă de solidaritate pro I. Mihalache, în prezenţa şi cu mărturisirile de credinţă ale d-lor N. Costăchescu, Măcărescu, Armand Călinescu, etc. Cu astfel de omogeneitate, un partid n-are de ce duce grija fiinţei şi viitorului său. Din cuvântările rostite la Râmnicu-Vâlcea, la sărbătorirea d-lui Dinu Simion, reţinem frumoasa lecţie adresată de d. N. Costăchescu, tineretului. Omul de ştiinţă de la Iaşi, animat de o largă generozitate şi idealism social, a rostit cuvinte menite a fi luate ca îndreptar de păturile serioase. Propun spre meditare pasagiul : „Tineret ! Nu faceţi paradă de patriotism, nu socotiţi patriotismul drept o profesiune. Iubiţi-vă ţara fără sgomot. Arătaţi-i patriotismul, atunci când ea va cere să fie apărată. Naţionalismul nu se strigă la colţurile de stradă sau la cafenele, el se dovedeşte a fi acolo unde pui pieptul şi inima pentru apărarea gliei strămoşeşti. Tineret! Eli serios. Nu urma pilda secăturilor, ci clădeşte în tăcere în sufletul tău un altar, din care să se înalţe imnul iubirii de patrie“. învăluită în simbol a fost povestirea d-lui I. Mihalache asupra întâlnirii, în preajma tranşeelor, cu soldatul miliţian, voluntar pe front, Ion Posadă. Acesta îşi apăra fiul care, între timp în tufele din faţă, îngrădea reţele ghimpate. Replică acestei situaţii, d. I. Mihalache aminteşte că în aceiaşi zi cetise în „Neamul Românesc“: „Generalul X a plecat la Londra, însoţit de fiul său“. Două serii de fapte, puse pe două coloane, — cu tâlc de parabolă, desigur şi sens de satiră lesne de descifrat . Din acea clipă, iubitorul de ţărănime, învăţătorul de la Topoloveni, a simţit, copleşitor în suflet, imperativul de a nu se considera demobilizat până ce nu va vedea împlinită dreptatea lui Ion Posadă şi alor săi. Pentru dreptatea după care însetează aceştia, cere acum guvernul d. I. Mihalache. E vorba de acea dreptate care strigă la ceruri, de atâta vreme. Şi cerul politicei româneşti îi îngădue, fărâmituri, bunăvoinţă şi milă. O fi înţeles d. I. Mihalache că nu mai e astăzi vorba de o nouă porţie de caritate — ci de marea dreptate, dreptate naţională, — deoarece coincide: dreptatea socială? Em. Serghie Interzicerea clacsonării Zilele acestea, autorităţile au luat o măsură bună, o măsură pe care ar lua-o oricare savant neurolog, atent la reţeaua delicată — adevărată pânză de păianjen — a nervilor citadinilor. Este vorba de dispoziţia, prin care se interzice — fireşte, pe cât posibil — clacsonatul maşinilor. Ce este un clacson se ştie: o gură insuportabilă de mahala, care îţi zdrobeşte urechile, cu urletele, cu ţipetele, cu văicărelile, pornite dintr’un gâtlej de metal sau de gumă, neobosit niciodată. Acesta este un clacson... Ce înseamnă, însă, o mie, zece mii, câteva zeci de mii de clacsoane, suprapuse, întretăiate, cacofonizate, fără întrerupere, în Capitala aceasta întreagă, e mai greu de definit. In zori, la prânz, după amiază, seara, noaptea, clacsoanele te urmăresc, te pisează, îţi sgâlţâie nervii ajunşi cârpe, te martelează. Knock-out prin clacson! Slavă, deci, acelui care s’a gândit să pună o botniţă severă acestor bestiale căţele de aramă sau de gumă! Fapta lui merită să fie cinstită, mâna lui se cade să fie strânsă recunoscător. Ce păcat însă, că o măsură atât de civilizată este în bună parte paralizată printr’o indisciplină cetăţenească regretabilă. De când cu hotărîrea luată, maşinile sunt pe cale de a călca, la fiecare pas, câte un gură-cască sau câte un distrat, care umblă, ca un sultan, prin mijlocul străzii. Şi, în acest caz, pentru şofeur se pune problema: Ce să facă? Să calce pe nătăfleaţă sau să dlacsoneze? Poftim de alege! Dilema se rezolvă în sensul dlacsonării -- şi iată-ne întorşi de unde-am pornit... Unde-i binefăcătorul care să ia o a doua măsură salvatoare pentru nervii noştri: disciplinarea pietonilor, de care depinde cealaltă disciplinare a clacsoanelor ?!? Eugen Jebeleanu 10 ANI DE LA MOARTEA REGELUI FERDINAND Cavalerii ordinului Mihai Viteazul făcând de gardă la mormântul Regelui Ferdinand I, la Curtea de Argeș. (întâiul schimb) ZECE ANI DE LA MOARTEA REGELUI FERDINAND I jasfr __ • Astăzi, se îm-JprU plinesc zece ani Mm, Inf de la n’oartea JImSi I! M Regelui Ferdiafijadaftp Mfr nand I. Anii aceştia au trecut, cum vor trece mulţi alţii, în nesfârşita curgere a timpului, fără ca figura impresionantă a Regelui întregitor de ţară să poată fi acoperită de rugina uitării. Regele Ferdinand a domnit în vremuri mari şi grele, fiindcă numai vremurile grele sunt cu adevărat mari. Când s’a urcat pe tron, vijelia celui mai cumplit război se deslănţuise, ucigătoare, peste întregul continent. Regele Carol I a murit în furtună. El a lăsat nepotului său linia unei mari şi glorioase domnii. Regele Ferdinand a ştiut, din primul moment, că această moştenire este o mare povară şi cuprinde în sine o neînduplecată poruncă: linia cea mare trebuia continuată. ...Şi Regele Ferdinand a continuat-o! Putini conducători de popoare, în lungul istoriei, s’au ridicat pe culmile înalte, pe care s’a situat Ferdinand I în consiliul de coroană dela 14 August 1916. Fără nicio șovăire, cu hotărîrea necesară orelor supreme, Regele s’a situat pe planul instinctului national românesc. A suportat cu bravură momentele grele al refugiului. Alături de M. S. Regina Maria, a stat în fruntea naţiei în lupta eroică pentru împlinirea dreptăţii istorice. In acelaş timp, Regele a înţeles nevoia celor două mari reforme, cari stau la temelia României de azi: împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc. Iubit de popor, Regele a răspuns cu tot sufletul la această iubire. Intre sufletul Lui şi inima Naţiei, a dăinuit o legătură pe care anii nu vor putea s’o slăbească. De aceea, poporul îi va pomeni numele cu adâncă veneraţiune. Originea aniversării Cauzele războiului civil Trista aniversare a zilei în care a izbucnit războiul civil şi fratricid din Spania, a fost relevată de guvernul legal al Spaniei şi de generalul Franco, prin cuvântări şi comunicate, a căror lectură nu face decât să sublimeze încă tragismul întregei situaţii. De aniversarea aceasta s’a ocupat şi presa europeană. Cea de dreapta a continuat cu această ocazie opera la care s’a dedat din primul moment şi cu atât mai multă patimă, cu cât vremea trecea. Această operă a urmărit, conştient sau inconştient, un singur scop, acela de a măslui cărţile jocului oribil ce se joacă în Spania, de a mistifica lumea, de a face să se uite originea războiului civil, de a face să nu se vadă cauzele economice şi sociale profunde ce sunt la baza acestuia şi de a disimula realitatea că de multe luni războiul din Spania a pierdut caracterul său civil și național, pentru că de partea generalului Franco luptă nu atâta spanioli şi mauri, cât dea dreptul forţe militare constituite, italiene şi germane. E de aceia necesar ca cu ocazia primei aniversări a războiului civil din Spania, să se amintească principalele date privitoare la cauzele cari l-au determinat şi la împrejurările în cari a fost deslănţuit. Cauza fundamentală a luptei politice care a degenerat în război civil, a fost şi este chestiunea agrară. Spania a fost şi este şi acum, în ce priveşte proprietatea agrară, într’o situaţie mai rea chiar decât acela care a fost la noi în România, înainte de război, înainte de reforma agrară. E greu ca într’un articol de ziar să intrăm în prea multe detalii, dar câteva cifre vor confirma aceasta. Din suprafaţa de pământ, mai mult sau mai puţin cultivabil, de 45 milioane hectare, câtă are Spania, 23 milioane două sute de mii le ocupau în 1933 latifundiile. Cincizeci de mii de latifundiari stăpâneau deci peste jumătate din acest pământ. Proprietatea mijlocie era de 15 milioane 800 de mii hectare pe cari le stăpâneau 700.000 de răzăși, cum s’ar zice la noi. In fine şase milioane de hectare adică abia 13,3 la sută din total, aparţineau la două milioane 250 de mii de ţărani, pe când alte două milioane de ţărani erau complect lipsiţi de pământ. De notat că cel mai mare proprietar de pământ din Spania e... biserica. Cea catolică bineînţeles. Aceasta explică şi rolul ei în actualul război civil, alături de generalul Franco şi de trupele sale, cari în partea lor cea mai importantă, sunt maure, italiene şi germane. O asemenea repartiţie a solului, arată mai bine decât orice, cauzele adânci, am zice cauza cauzelor războiului civil. Căci marii latifundiari nu numai că n’au înţeles să cedeze măcar un palmac din pământul lor, dar n’au înţeles nici să îndeplinească funcţiunea socială ce reclamă o asemenea avere şi au înţeles, cum , cei mai mulţi înţeleg încă, să abuzeze de puterea ce ea le-o dădea. Astfel, pentru a ţine sub jug ţărănimea, lăsau necultivate porţiuni întinse din proprietăţile lor, pentru a constrânge ţărănimea economiceşte la salarii cât mai mici, iar politiceşte la renunţarea la orice veleitate de liberare şi independenţă. La aceasta face aluzie comunicatul pe care guvernul din Valencia l-a transmis, cu ocazia primei aniversări a războiului, prin agenţia telegrafică Fabra, când anunţă că „a pus în valoare imensele terenuri părăsite de proprietarii lor, dându-le în folosinţa ţăranilor ca uzufructuari”. Pentru cei cari au cunoscut la noi problema agrară, cari au trăit răscoalele din 1907, şi ştiu cum, în cele din urmă, a putut fi rezolvată cu asentimentul, propriei,anilor, nu e nevoie să mai insistăm, după ce vor fi examinat puţinele cifre de mai sus, pe cari se grefează toată mizeria fatală: lipsă de igienă, locuinţe de troglodiţi, analfabetism, oribilă mortalitate infantilă. Dacă aceasta permite să se vadă care e fondul real al luptelor din de B. BRAI^SŞTEANU Spania—ba permite să se întrevadă, mai bine decât din comunicatele militare, care va fi sfârşitul fatal al acestor lupte — rămâne să mai reamintim pentru clarificarea tabloului întunecat de o propagandă ignară, inconştientă sau mincinoasă, condiţiunile in cari războiul civil a izbucnit. In 1930 se prăbuşeşte dictatura generalului Primo de Rivera. Un an mai târziu monarhia culege roadele acestei dictaturi. Ca şi ţara ea ajunsese atât de ruinată, încât nu a văzut altă ieşire decât ca să se demită. Guvernul republican ar fi trebuit să înceapă prin a realiza reforma agrară. Ar fi putut-o face. Dar a ezitat şi la prima încercare timidă de împroprietărire a ţăranilor — a fost vorba de a o extinde la cincizeci de mii de ţărani pe an, — reacţiunea s’a pus pe lucru. Aşa că din 1931 şi până la 1933, abia s’au impărţit 40 mii de hectare din 45 de milioane. Cu mijloacele financiare de cari dispunea reacţiunea, cu concursul bisericii catolice (în primul rând al prinţilor bisericii) şi al băncilor clericale — căci însăşi biserica spa-(Continuarea în pag. II-a, col I) GENERALUL FRANCO ClIOSE POLITICE INTERVIEAVUL D-LUI DR. LUPU D. dr. Lupu a acordat un interview revistei „Wiener Wirtschafts Woche" — în care expune cu claritate situaţia politică din Europa Centrală. D. dr. Lupu vorbeşte de pericolele care ameninţă pacea, de colaborarea dintre state, de rolul Micei înţelegeri şi de problema bazinului dunărean. Pacea este în primejdie — după părerea fruntaşului naţional-ţărănist. Atmosfera europeană e încărcată; focare de răsboi sunt pretutindeni, înarmările exagerate, provocările statelor dictatoriale, amestecul lor în conflicte care nu le privesc, încălcările tratatelor — au dus de câteva ori omenirea la un pas de răsboi. Forţele pacifice n’au izbutit să se grupeze în organisme internaţionale solide şi trainice din pricina diversiunilor fasciste, care au găsit terenul prielnic spre a-şi face jocul. D. dr. Lupu socoate că pacea ar putea fi menţinută, nimicind complect industria de răsboi particulară reducând armamentele, dând Ligii Naţiunilor puterea materială necesară pentru ca hotărîrile ei să fie executate, asigurând, în fine, posibilităţi de colaborare economică reală între ţări. COLABORAREA TARILOR DUNĂRENE Despre Mica înţelegere — d. dr. Lupu se pronunţă in chipul următor : „in Europa centrală, Mica înţelegere, aşa cum funcţiona ea până înainte de plecarea lui Titulescu era un factor real de asigurarea păcii“. D. dr. Lupu speră că întrevederea dintre miniştrii de externe ai Micei înţelegeri i-a dat consistenţa din trecut. Tot atât de interesante sunt şi reflexiile d-lui dr. Lupu privind colaborarea ţărilor din bazinul dunărean. Fruntaşul napmnal-ţărănist e convins că aceste state ar fi putut stabili înţelegeri politice şi economice, dacă nu s'ar fi amestecat ţări şi din alte „bazinuri" cu interese străine. Această ciocnire de interese împiedică şi ţările bazinului dunărean să ia o hotărîre şi o acţiune fixă şi efectivă. Ceea ce se întâmplă în politica internaţională — are consecinţe şi în această parte a Europei. Diversiunile întreţinute de ţările cari vor răsboiul, ameninţă nu numai pacea dar şi înţelegerile paşnice între popoare. Provocările fascistohitleriste au găsit rezistenţă în statele democratice. Această rezistenţă trebue întărită pe toate căile spre a evita un nou măcel şi spre a da posibilitatea omenirii să conlucreze în slujba progresului. Interview-ul d-lui dr. Lupu arată o privire lucidă a situaţiei europene şi a problemelor de care e frământată. H. Sr*. CHESTIA ZILEI PRUDENTĂ Se vorbește de o mică remaniere. T D. GH. TÄTÅRESCU. — E mai prudent să ocolim norul ăsta... Psihotehnia şi problema muncitorească S’a inaugurat cu deosebită solemnitate Institutul psihotehnic din Capitală, activitatea modestă dar perseverentă în această materie a d-lui Rădulescu-Motru capătă o consacrare oficială din partea acelui minister căruia nu trebue să-i scape nicio manifestare şi nicio acţiune al căror scop este îmbunătăţirea condiţiunilor de muncă. Problema îndrumării muncii, a selecţionării profesionale, în vremurile acestea de maşinism ajuns la apogeu, una dintre cele mai importante şi cu rezolvarea căreia în statele industriale se ocupă de mult oamenii de ştiinţă şi specialiştii în materie. Ministrul muncii, vorbind la solemnitatea inaugurării Institutului, a căutat să-i precizeze rolul: „Psihotehnia nu trebue să încurajeze exagerările maşinismului, încercarea de a potrivi uneltele la aptitudinile omeneşti, de a asimila procedeele muncii la legile psihologice şi fiziologice ale omului şi de a supune domeniul mecanic celui psihic, este o încercare îndrăzneaţă ale cărei rezultate nu se vor putea desluşi decât în urma unor largi şi îndelungate experienţe”. Suntem de acord cu cele spuse de ministrul muncii, dar se cuvenea să adauge la aceste consideraţiuni şi altele de ordin mai puţin abstract, ca să ne exprimăm aşa. Pentru că, dacă rezultatele experienţelor psihotehnice ar duce la rezultatele scontate de oamenii de laborator şi aceştia ar trage concluziile studiilor lor atât de frumoase şi interesante, nimic durabil nu se va realiza fără o încadrare a acestor concluzii într-o vastă operă de legislaţie având ca principal scop protecţia muncitorului. Şi nu e vorba de protecţia muncitorului faţă de neînsufleţita maşină, ci faţă de acel cu care are raporturi ce aparţin domeniului economic şi nicidecum celui psihologic: patronul. Iată, de pildă, ceferiştii. Oricâte cercetări psihotehnice s’ar face în ceea ce-i priveşte şi oricâte dispoziţii s’ar lua cu privire la îndrumarea profesională, nu se va ajunge la nici un rezultat dacă salarizarea va rămâne cea nedreaptă de astăzi, dacă încadrările se vor face cu nesocotirea drepturilor la avansare și dacă li se va tăgădui dreptul la asocieri în scopul apărării intereselor de breaslă. Am citat un exemplu din cele atât de numeroase ale justelor revendicări muncitoreşti. Cercetări de laborator în dorinţa unei îngrădiri a pericolelor muncii neraţionalizate, da, dar în acelaş timp legi umane de protecţie a muncitorului în raporturile sale cu patronatul şi cu statul. Pentru că problema muncitorească este în primul rând una economică și socială și trebue privită mai ales prin prisma acestor caracteristice principale ale ei. G. Spinara— NĂZBÂTII MORTUL... CARE TRĂEȘTE! Un tânăr din Ismail a murit într’un accident. Dar actele au fost făcute pe numele unui frate... care trăește. Rezultatul? Mortul nu poate fi îngropat... iar frate-său, nu mai poate trăi! Kix MINISTERUL de interne a decis inspecţii de verificare la prefecturi şi primării. ... Ca un omagiu pentru opera realizată în cei patru ani de gospodărie! * ŞEFUL fasciştilor francezi a fost întreţinut din fonduri secrete... D. de la Roque s'a inspirat, desigur, din România! * LA ministerul de interne se face centralizarea rezultatelor, din alegeri. De aceea, a plecat d. Goga în străinătate ! Citiţi continuarea în pagina II-a. O altă problemă vitală: învăţământul de GEORGE MIHAIL-ZAMFIRESCU Gazeta „Slova învăţătorilor“, organ de luptă profesională şi cultură generală, a publicat recent un articol cu date precise asupra „participării copiilor din mediul rural la învăţământul secundar“ — problemă „care nu a fost nici pusă, nici discutată până acum, cu toate că ea este de o însemnătate covârşitoare în politica de cultivare a poporului“. Nu ştim în ce măsură a putut rămâne „nici pusă şi nici discutată până acum“, pentru dascălul piteştean ce a scris articolul de care ne ocupăm aci, chestiunea aşa de actuală a „participării“ miilor de ţărani „la învăţământul secundar“, dar nu-i mai puţin adevărat că şi cifrele sale statistice şi concluziile finale pun încă odată şi cu toată seriozitatea, problema rezultatelor dezastruoase ale învăţământului nostru de toate gradele şi de toate specialităţile. Vom stărui, în primul rând, asupra datelor reale şi a dezideratelor formulate de organul oficial al Asociaţiei învăţătorilor Argeşeni. In ultimii 14 ani, din 21.724.237 elevi înscrişi în şcoalele primare rurale, au trecut în cursul secundar, practic şi teoretic, numai 3,7 la sută. Aşadar, deşi pătura ţărănească reprezintă 80 la sută din populaţia totală a ţării, numărul miilor de ţărani prezenţi la examenul de admitere în liceu ori şcoale speciale a fost de opt ori mai mic decât al colegilor lor proveniţi din mediul urban. Un amănunt tot aşa de semnificativ: foarte puţini din absolvenţii cursului primar rural s-au îndreptat spre şcoalele normale sau comerciale, spre cele de agricultură sau liceele industriale. Coeficientul cel mai redus a fost înregistrat la seminarii şi licee militare. Fără îndoială că preferinţele au mers spre gimnazii şi licee , cu alte cuvinte, spre învăţământul teoretic. Cum ar fi motivele acestei situaţiuni îngrijorătoare ? Plugarii sunt săraci şi nu pot să-şi întreţină feciorii în licee, la oraş. Pe lângă asta, ei nu înţeleg utilitatea şcoalelor secundare practice. Iată „cauza principală, pentru care ridicarea materială şi intelectuală a satelor se face aşa de anevoios“... .Măsurile de îndreptare, preconizate de învăţătorii argeşeni: propagandă printre săteni, ca să-şi dea copiii în liceu dar mai ales la şcoalele secundare practice , burse comunale şi judeţene şi căminuri în oraşe, pentru elevii meritoşi, proveniţi din mediul rural. Fără îndoială că suntem de acord cu cele relatate mai sus şi facem la rându-ne, alături de descălii piteşteni, un apel tot aşa de călduros către „cei cari înţeleg semnificaţia problemei şi pot să contribue la rezolvarea ei, să treacă la acţiune neîntârziat“. Socotim necesare, însă, câteva precizări mai mult sau mai puţin de amănunt, ca să stabilim în ce măsură poate statul să soluţioneze această problemă şi ce rol important le-ar reveni învăţătorilor în primul rând, într-o mişcare pornită cu scopul dar mai ales cu voinţa fermă de a pune învăţământul românesc pe adevăratul lui drum. Cifrele din articolul apărut în „Slova învăţătorilor“ se referă la copiii de la ţară înscrişi la şcoalele secundare. Am fi preferat să cunoaştem şi numărul total al celor reuşiţi la examenul de admitere, pentru că numai aşa ne-am fi dat seama, exact, dacă lipsa elevilor proveniţi din mediul rural, în şcoalele secundare, se datoreşte numai