Almanah Cutezătorii, 1989
O figură clasică, încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zîmbet blind și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare“, în chip uimitor, cu o profunzime extraordinară, Caragiale a intuit esența structurii sufletești a poetului, fiind între primii care asociază numelui lui Eminescu epitetul genial. în articolul Ironie scria: „Am cunoscut foarte de aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet, cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult. De felul lui mîndru, el fugea de onoruri, știindu-le cîte concesiuni costă". „Junele pesimist și sceptic“ cum îl numea Eminescu pe Caragiale, manifesta extraordinare aptitudini de polemist, ceea ce l-a determinat pe poet să-l aducă în anul 1878 în redacția ziarului Timpul. Aici, sub îndruma rea lui Eminescu, își începe Caragiale marea ucenicie în ale scrisului. Spirit contradictoriu, Caragiale, nu o dată, provoca discuții, în toiul cărora Eminescu se aprindea ținînd adevărate prelegeri despre subiectul respectiv. Cu extraordinara sa memorie, Caragiale învăța mult din aceste discuții. Despre aceste „lecții“ își amintește Slavici: „...el n-ar fi putut să fie ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viața sa împreună cu Eminescu, care pentru dînsul era o comoară nesecată de știință și îndemnuri binecuvîntate. Ca să-și facă parte din comoara aceasta el îl zgîndărea pe Eminescu, punîndu-se în pismă cu el“. Nu lipsită de „furtuni“, viața în redacția ziarului Timpul i-a unit pe cei trei colegi de birou, Eminescu, CtiUSCÎM SOMA* $ m’hâisî rCh iXOTRU C/OIM Sl.Triffistr.T >> UÍJ Ü fegwyțts .fc OCTAV EMINESCU POVESTIND COPIILOR Slavici și Caragiale, sub semnul adevăratei prietenii. Plecat de la ziar, Caragiale avea să probeze eficiența uceniciei pe lîngă marele său prieten, scriind nemuritoarele sale comedii, nuvelele, momentele și schițele in care vedem derulîndu-se, ca într-o peliculă cinematografică, viața societății românești din acele timpuri. Deși frîntă brusc, prietenia dintre Eminescu și Caragiale, atîta cît a durat, a fost sinceră și adevărată punînd în lumină, o dată în plus, marea putere de înțelegere de care poetul dădea dovadă în relațiile sale cu semenii. C. CRĂCIUN 32