Amfiteatru, 1977 (Anul 12, nr. 7-12)
1977-07-01 / nr. 7
MARIS PRIM VIATA CA O PRADA editura ^ albatros In literatura română, cartea lui Marin Preda — Viaţa ca o pradă — este o apariţie fără precedent. Nu există modele nici anterioare, nici contemporane lui, cu care să o putem confrunta. Există, cel mult, cîteva situaţii literare asemănătoare. In literatura română contemporană, Marin Preda este scriitorul care a creat o „stare civilă“, o tipologie umană recognoscibilă în realitate. Sau care a forţat realitatea să se recunoască în „starea civilă“ a eroilor din romanele sale. (Cam puţin pentru o literatură, dacă îl adăugăm şi pe Călinescu, dar suficientă pentru realitatea „în mers“ a ultimelor patru decenii). Acesta e cazul personajului Moromete, a cărui adevărată imagine, deopotrivă tragică şi comică, este departe de a fi explicată în toată subtilitatea şi actualitatea ei. Spun asta deoarece el este înţeles doar ca un caz al literaturii „munteneşti“, pe cînd el este exemplul tipic al personajului creat de situaţii social-istorice generale, nu locale. Fireşte, pentru realizarea acestui tip de personaj, mai exact spus de reprezentant al unei anumite conştiinţe a realităţii istorice, Marin Preda a găsit acea enclavă socială şi geografică în stare să condenseze anumite date majore, semnificative ale realităţii. Sau, estetic vorbind, să descopere aceste semnificaţii majore în elemente ale realităţii care au o mare încărcătură de cotidian. Dar acest travaliu reprezintă însăşi procesul creaţiei sale româneşti. în Viaţa ca o pradă, procesul de creaţie (şi e de văzut dacă e vorba doar de creaţie) urmează un drum invers. în această carte, Marin Preda pleacă în căutarea propriilor sale personaje, mai exact spus a propriului său destin. Este cazul fără precedent în literatura română cînd un autor încearcă să scrie biografia spirituală a unora din personajele şi situaţiile sale româneşti, după modelul creat de propria sa operă. Cu alte cuvinte, realitatea tipologică a scrierilor sale, valabilitatea estetică şi socială a acesteia obligă pe scriitor să intre în tiparele ei. Reprezintă deci această situaţie un caz de falsificare a biografiei autorului ? Nu, fireşte. E o dovadă a faptului că un scriitor este mare în momentul în care a descoperit un teritoriu psihologic, social şi geografic, cu valoare general umană. Că arta poate fi mai „puternică“ decit realitatea, că aceasta din urmă primeşte numele proprietarilor ei spirituali. Acest proces estetic şi biografic care se întîmplă în Viaţa ca o pradă este similar cu acela întîmplat lui Rebreanu. Spre deosebire însă de Marin Preda care a creat (a descoperit, de fapt) o tipologie emblematică pentru spiritul unui anumit timp istoric, pentru geneza acestuia, şi care, pe anumite porţiuni, a primit denumirea unora din personajele şi situaţiile sale din Moromeţii sau Intrusul, Rebreanu a trebuit să dezmintă existenţa civilă a personajelor sale din Ion. începuse fenomenul literar de depistare a identităţii reale a personajelor din roman, ne cînd scriitorul era obligat să susţină valoarea estetică a operei sale prin sublinierea necondiţionată a creaţiei ca operă de ficţiune. Spre deosebire, deci, de autorul Răscoalei, Marin Preda îşi scrie romanul autobiografic, de fapt autobiografia spirituală a creaţiei sale, mergînd în întîmpinarea propriilor săi eroi şi situaţii care i-au creat. De aceea, Viaţa ca o pradă este, orice s-ar spune, o carte dramatică, dureroasă. O carte în care autorul se luptă să descopere care este mecanismul destinului uman în general, şi al celui de scriitor în special. Cartea este dramatică pentru că nu oferă nici un răspuns concret în acest sens. Ea este dramatică fiindcă adevărul social-istoric de aici nu este doar adevărul generaţiei sale, ci al generaţiilor ca forme de succesiune ale unui destin. Viaţa ca o pradă reprezintă o suită de episoade autobiografice care ilustrează dramatic una din tezele ştiinţifice ale spiritului modern : acţiunea societăţii, „zeiţa suverană“, cum o numeşte Marin Preda, asupra conştiinţei umane în formare. Cum trebuie să ieşi învingător din interacţiunea lor dialectică. De fapt. Viaţa ca o pradă nu este romanul unui învingător, ci al unui învins. Un personaj concret, învins de propriile sale personaje fictive (creaţia). Aici învins insemnînd confundarea acestora din urmă cu primul,, pînă la formarea unei unităţi aproape perfecte. Cum este ilustrată această situaţie existenţială în Viaţa ca o pradă ? Niciodată, în paginile cărţii, Marin Preda nu se confruntă cu o realitate din afara creaţiei sale, ci cu una din chiar interiorul ei. Autorul, pornit în descoperirea propriei sale biografii, care a fost capabilă să creeze o „stare civilă“ in romanul românesc contemporan, face deseori trimiteri la tipologia din Moromeţii, ca la o realitate concret-istorică. De pildă, la „fierăria lui Iocan“, centrul politic al „domeniului“ stăpînit de imaginaţia creatoare a lui Marin Preda. Sistemul de raportare introdus de Marin Preda aici este, cum spuneam, fără precedent în genul proteic românesc. Să mă explic. In volumul Imposibila întoarcere el supunea analizei (şi explicaţiei) realitatea concret-istorică, rurală şi citadină, care a generat substanţa romanului Moromeţii. Deci, realitatea primordială din Siliştea-Gumeşti. In această carte, s-o numim reportaj sociologic, el a eliminat cu totul convenţia literară din roman, rezumîndu-se doar la discutarea datelor obiective, lucide, ale realităţii fictive din Moromeţii, realitate, la rîndul ei, secundă. In cazul Vieţii ca o pradă în loc ca raportarea scriitorului să se facă la realitatea primordială, aşa cum a procedat în imposibila întoarcere, adică la realitatea originară, concret istorică, el se raportează la realitatea secundă care este însăşi universul existenţial din Moromeţii, înzestrînd de fapt această a doua realitate cu un nou plan de semnificaţie. Prin această tehnică (sau concepţie romanescă ?) Marin Preda schimbă raporturile de cauzalitate şi de cronologie din cadrul celor trei volume ale sale, realizînd o tensiune a semnificaţiilor de ordin existenţial şi deci foarte modern, încâlcind parcă principiile logicii clasice, el accede la una matematică, introducînd un nou termen de confruntare în cadrul uneia şi aceleiaşi opere, a unuia şi aceluiaşi sistem de semnificaţii. în acest raport existenţial insolit se află modernitatea şi, deopotrivă, unicitatea nu numai a Vieţii ca o pradă, dar, am impresia, că a întregii creaţii a scriitorului. El reuşeşte performanţa să transforme cu ajutorul unui filtru sui-generis — Viaţa ca o pradă — un roman, în esenţă, tradiţional — prin temă — ca Moromeţii intr-un epos modern, dramatic, tensionat de multiple conflicte , să transforme sau sâ-i alăture omogen un plan, o replică „documentaristă“ care să-i potenţeze semnificaţiile aparent închise. Este aici un procedeu întrucîtva folosit de Cervantes în Don Quijote şi de Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. In partea a doua a romanului său, eroul lui Cervantes îşi confruntă biografia cu cartea isprăvilor sale, deci existenţa obiectivă cu una posibilă, fictivă. Dar dacă la Cervantes această confruntare avea scopul accentuării parodicului, la Marin Preda ea are scopul să accentueze conştiinţa dramatică atit a eroului, cit şi a momentelor istorice prin care el trece. Mai mult decît atit, să ilustreze faptul că însăşi realitatea terţă — biografia scriitorului — este supusă modificării de către propria sa operă, să ia, cu alte cuvinte, chipul propriilor sale situaţii româneşti. Dacă la Cervantes se confruntă două imagini despre acelaşi personaj, la Camil Petrescu sunt exploatate două situaţii cronologice, pe cînd, Marin Preda, izbuteşte să introducă în fluxul creaţiei sale, triada hegeliană, confruntarea între elemente care, aparent, par imposibil de reunit. Este de meditat asupra felului în care sistemul de confruntare între imaginile diferite, create asupra unei anumite situaţii existenţiale, funcţionează şi in Delirul. Oricum, prin Viaţa ca o pradă putem verifica doza de ficţiune a romanului aşa cum prin modalitatea denudării epice din Imposibila întoarcere (absenţa convenţiei) am verificat modernitatea şi actualitatea Moromeţilor sau a Vieţii ca o pradă. Că Viaţa ca o pradă confirmă caracterul general-uman al tipologiei moromeţiene o demonstrează şi planul simbolic al cărţii în toate compartimentele ei. Personajul principal se naşte odată cu o nouă realitate istorică. El „n-are ochi“ nici pentru cea prezentă şi nici pentru cea viitoare. El începe să vadă „treptat“, să intre in contact cu lumea reală pe măsură ce începe să-şi rectifice — la propriu şi la figurat — deficienţele optice. Viaţa ca o pradă e romanul unei conştiinţe care — sub influenţa unor factori diverşi, ajunge la cunoaşterea de sine, şi la aceea a realităţii înconjurătoare, sub umbra copleşitoare a destinului din Moromeţii. Dramatismul acesteia este conferit nu atit de conflictele cu oamenii şi cu situaţiile existenţiale prin care ea trece, cit de un conflict superior, invizibil, spiritual. E conflictul dintre valorile morale ancestrale cu care este înzestrat personajul principal şi valorile culturale şi cotidiene deopotrivă. E aici, in nuce, un conflict între valorile individuale, capabile să păstreze o personalitate şi valorile generale, momentane, capabile să o modifice într-un sens sau altul. Pe un alt plan de semnificaţie, formulat în spiritul moromeţian al cărţii, e vorba de un conflict între cunoaşterea intuitivă (nu instinctuală !) a realităţii şi cunoaşterea raţionalistă, aperceptivă a acesteia. Acest conflict este unul din laitmotivele fundamentale ale Vieţii ca o pradă şi cine nu-l vede în paginile cărţii nu vede unul din punctele comune ale biografiei lui Marin Preda cu biografia eroilor din romane : mirajul legilor morale, echilibrate, carteziene, în perfectă concordanţă cu cele ale psihologiei noastre colective. De aici atracţia lui Marin Preda pentru Tolstoi, de pildă, şi respingerea valorilor abisale din Dostoievski, Nietzsche ş.a. De aici, modul în care şi-a conceput această carte, ca pe un cod de axiome morale scoase din viaţa empirică şi confruntarea lor cu o altă viaţă, aceea a eroilor săi. Trebuie subliniat caracterul aforistic al cărţii lui Marin Preda, ideile clare şi distincte care o străbat, dorinţa lui programatică de a înlătura „vălurile cuvintelor“ pentru a ajunge la lumina legilor morale, la acel „fulger al intuiţiei“ care poate monta sau demonta, îndruma sau deturna, un destin, o biografie în devenirea lor. Viaţa ca o pradă ilustrează adevărul estetic că nu numai o biografie excepţională poate crea o operă excepţională, ci şi acela că aceasta din urmă poate crea o biografie de autor pe măsura ei. Căci atunci cînd o operă acaparează şi pe creatorul ei în substanţa sa intimă, spre deosebire de situaţiile cînd acestea două se resping total, ne aflăm în faţa unui reper ce devine clasic prin el insuşi. M. N. Rusu O triadă: „Moromeţii“, „Imposibila întoarcere“, „Viaţa ca o pradă“ CARTEA D€ DEBUT Scrisori dintr-un cîmp cu maci Bănuiesc că manuscrisul i-a fost încărcat, sufocant, orgolios. Şi mai bănuiesc că nu din simpatie pentru poezie, ci mai mult din teama de a nu arunca din greşeală ceea ce e bun şi de a păstra ceea ce e mai puţin bun, s-a născut această carte de debut cu aspect şi regim de consacrare. La o despărţire, cu o fluturare ironică /... / Doar calul mă priveşte fix / şi simt că nu mă mai respectă — este fraza lirică pe care o reţin dintr-un poem sentimental mai lung, eliminînd adică fără regrete tot ceea ce a aşezat autoarea între titlul lui promiţător şi finalul cutremurat de sinceritate. Intr-un fel Scrisorile dintr-un cîmp cu maci o consacră pe Ioana Crăciunescu mai mult poate decît şi-ar fi dorit ea însăşi, obligînd-o la cazna autodepăşirii şi impunîndu-i să tipărească de acum înainte după mai lungi perioade de timp. Asupra acestei cărţi pluteşte ca o îndoială, sentiment ce vine poate chiar din conştiinţa, pe care autoarea şi-a hrănit-o timp îndelungat, că ar fi o intrusă in lumea poeziei, că poezia este un rol pe care trebuie să şi-l scrie singură şi nu are destul curaj să discearnă şi destulă pricepere să decidă asupra valabilităţii lui. Poezia, privită mai mult ca lucru al inteligenţei sale descriptive şi ca obiect al ambiţiei celei asediate de texte celebre, sonore, rostite — la Ioana Crăciunescu acest fel de a fi, nu se ştie cit de fals, capătă aură, lumină şi gesturi îmbelşugate. Mereu întrebarea, mai voalată sau mai stridentă: Cine sunt eu ? devine preocupare de căpătii şi obsesie în scrisoarea nr. VIII, din lectura căreia cititorul se alege însă cu foarte puţină substanţă : Aş fi vrut să plec. / Să plec continuu, de oriunde. / / El mă ţinea pe după gît... / / Visele se decolorau. Sufletul se destrăma / /... / vroiam să fiu primejdia sau salvatorul... / / Cine sînt eu ? ! / / Mama ducea degetul la gură . / — Ssst ! !... / / tot pămîntul ăsta se scoală la cinci / şi griul / se scoală la cinci / la cinci se ridică copacii în picioare, / zidurile devin ziduri, rîurile devin nori... / Ce zgomot ! Autoarea, care cu iubire şi simţire recită din marii poeţi, disperă, scriind, că nu se poate elibera şi nu poate sări peste umbra acestora. Cartea ei e o mască posibilă, dar nu singura posibilă, este ceea ce se poate vedea adunat cu trudă dintr-o sfărâmare de caleidoscop. Ioana Crăciunescu ne conduce bine prin această lume de haos tenace, cu ore false şi cu subterfugii tragice, cu lacrimi strivite şi cu recreaţii prelungite dincolo de firesc, pînă la dezagregare. O carte care cere de la cititor să facă pentru ea un popas special. Este păcat că de prea multe ori poeta lasă in libertate cete de cuvinte care n-o servesc. Din dorinţa de a cuceri fulgerător, actoriceşte, devine gălăgioasă înecând neatentă viaţa sîmburilor de lumină. In bucuria ei crudă de a scrie, bucurie amestecată cu deznădejdea că darul i se poate sfărîma înainte de a-i oferi, am simţit însă şi o mare hotărire, aceea de a-şi hăitui slăbiciunile şi a te face tăioase şi expresive . Am căzut de cinci ori de la trapez / pentru că zburătorul numărul I / era gelos pe / zburătorul numărul II / / Am zîmbit şters aruncătorului de cuţite / sub cerul hipnotic / / Mi-am împrumutat o mină şi-un picior, / omului cu trei mîini şi trei picioare. / /... şi nimeni nu m-a crezut bună / şi nimeni nu m-a crezut harnică. (XIV). Constanţa Buzea CROflKR PAPTUim • La Babadag se găsesc romane de W. Faulkner la preţ redus » Sînziana Pop în „România literară“ (nr. 25) reuşeşte unul din cele mai interesante interviuri cu Marin Preda. Autorul Moromeţilor declară : „Am încercat să respect un pact de care am vorbit la sfîrşitul acestei cărţi, pe care l-ara făcut cu scrisul, şi anume, acela de a ispiti în oameni ideea că nu au de pierdut ci de cîştigat dacă trăiesc in adevărul propriei lor vieţi, chiar dacă un asemenea examen ar fi pentru ei dezastruos“ • „Eu caravane de urări de bine / Cu vînturi ce le ţin tovărăşie — îţi trimit / Cînd eşti de chinuri lasă inima-n ruină, / eu, sufletu-mi smerit vrînd hrana ta să fie — ţi-l trimit“ (din 100 de gazeluri, de Hafez tipărite la Editura Univers într-o excelentă traducere de Otto Starck) • Citim, cu reală emoţie, Jurnalul de atelier publicat în serial de Aurel Baranga : „Eram la felul doi, la o fasole monahală, cum numai ea ştie să pregătească, parfumată ca o primăvară, cînd s-a pornit Coriolan să ne povestească, vădit încintat, ce s-a petrecut în urmă cu două zile, la minister...“ (din fragmentul nr. 5 apărut în „Flacăra“ nr. 26) • Se prefigurează un an al romanului mai bun decit 1968? • Pentru revista Argeş : „Unde sunt zăpezile de altădată ?“ • America ogarului cenușiu de Romulus Rusan este o carte de călătorie. Scriitura şi observaţiile asupra vieţii propun însă un prozator • Se mai aşteaptă încă romanele lui Marian Popa şi Adrian Păunescu, anunţate de editura Cartea românească • Dumitru Micu in „Contemporanul“ nr. 26 sugerează o dezbatere despre proza unor tineri in care eroii au o viaţă „dezolant de săracă“. Proza acestora „nu-şi pune întrebări, nu răscoleşte înţelesurile faptelor, rămîne oglindă pasivă“ • Editura Junimea publică într-o ediţie bine îngrijită Croaziera de Emmanuel Robles, scriitor francez de origine algeriană, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori contemporani ai Franţei. Tirajul destul de mare s-a epuizat cu repeziciune • Din revista Astra nr. 2 (107) ne-a atras atenţia doar fotografia publicată pe prima pagină • „Cîmpia este se pare o întindere dreaptă de pămînt...“ susţine Mihai Traianu în 960 de exemplare tipărite de editura Dacia (Stăpin pe pajişti) • Un alt debut „remarcabil“ : Ion Davideanu, Gravuri, Ed. Facla : „în marele regal al firii, / arzînd pe munţii omenirii, / urechea merge ca să vadă / iubite funii de cascadă / cu care s-ar lega să creadă / ci ochiul a rămas acasă / întru petala-i sfiicioasă...“ Ce a păzit conducerea editurii ? Observator