Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)
1970-06-01 / nr. 6
. Biblioteca ARGESURMUZ Teatrul de hîrtiePAUL EIERA C, N. LABIS Etfrictori áám tau ftrtie ! O scrisoare inedită a lui EMINESCU ШСА DIN 1882 semne neliniştitoare ale teribilului flagel, care avea să ducă la deznodămîntul fatal din 1839, devin din ce în ce mai evidente în viaţa şi activitatea marelui nostru poet. Patru scrisori trimise în acel an prietenei şi iubitei sale, poeta Veronica Miele, păstrate în arhiva Muzeului de istorie al judeţului Prahova, sunt o mărturie a suferinţelor care se înteţeau şi a neliniştii care-l cuprinsese. Conţinutul scrisorilor reflectă o rapidă evoluţie a bolii, accelerată de intensele eforturi pe care i le impuneau munca plină de răspundere în redacţia ziarului „Timpul" şi eforturile scrisului. Prima scrisoare, cea din 21 februarie 1882, este străbătută de la început şi pînă la sfîrşit de semnalul de alarmă. De cel puţin trei ori poetul revine asupra durerii sale: „...capul numai mai rău mă doare, încît dacă ai fi aci, n-ai şti ce să-mi faci ca s-adorm“. La un moment dat i se pare că suferinţa este „efectul unei binevoitoare şi premature primăveri...“ sau al oboselii provocate de ascultarea celor două concerte date de Sarasaie, pe care le găsise „admirabile“........mai sunt două ceasuri pînă atunci (plecarea trenului) și-fi voiu duce scrisoarea la gară. Tot mă doare capul. Afarâ-i răcoare și senin de lună - poate mi-o mai trece..." Șimai departe : „Dacă ar ajunge azi (sărutarea solicitată pe aripile vîntului) desigur că mi-ar trece durerea". In cea de-a doua, (28 februarie 1882), poetul se apără cu energie împotriva învinuirii nedrepte de infidelitate şi de refuz la invitaţia de a veni la Iaşi pe care Veronica Micle i-o adusese în scrisori anterioare. Chiar de la început, cu o sinceritate brutală şi deznădăjduită, el aruncă în sprijinul apărării sale, termenul de „bolnav“, invocînd, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, starea în care se afla. Se pare că Veronica îi anunţa poetului că ar vrea să reteargă la Viena şi să-şi schimbe modul de existenţă. Generos pînă la jertfă, cum s-a manifestat în toate ocaziile, Eminescu se arată înţelegător şi de data aceasta. „Eu nu mă opun fericirii tale, dacă crezi că un alt mod de viaţă ar fi mai bun pentru tine...“ Bolnav şi fără poziţie socială sigură, el îşi dă seama că nu poate asigura fiinţei dragi un trai modest şi „poate fericit": „...sărac precum bine ştii că sunt şi avînd pururea grija zilei de mîine, tu crezi că eu aş putea fi atît de nelegiuit să pot veni lingă tine şi să nu vreau să viu ?“ În continuare, o roagă să-l ierte că a îndrăznit s-o iubească şi a aruncat o umbră de mizerie asupra vieţii aceleia care“... i-a dăruit o rază de fericire...“ Ii mai cere să-l uite, asigurînd-o că el n-o va uita niciodată : „Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine a început şi s-a încheiat şi dacă nu trăiesc pentru a gîndi măcar la tine, nu am la ce trăi.“ Vis de aur al vieţii sale, poetul nu părăseşte însă dorinţa de a fi împreună. Lupta dintre pasiunea care-l stăpîneşte şi condiţiile materiale obiective îi macină viaţa şi, cum mărturiseşte el însuşi, are influenţe grave asupra sănătăţii sale. Nefericitele urmări ale acestui zbucium nu întîrzie a se arăta chiar în anul următor. Ambele documente, scăldate în atmosfera romanică a unei imense nefericiri sunt redactate într-un stil cu nimic mai prejos de nobleţea şi gingăşia gîndurilor şi sentimentelor ce-o străbat. Scrisul, deşi mai păstrează vigoarea vechilor trăsături unghiulare eminesciene, lasă deseori loc la trunchieri şi lipsuri neobişnuite la unul din scriitorii români la care forma era înălţată la rang de cult. Sunt reflexe ale dramei pe care o înfăţişează. După ştiinţa noastră, prima dintre aceste scrisori nu a mai fost publicată. Draga mea Veronică, lartä-mä cä nu ţi-am scris imediat, căci am primit scrisoarea ta ieri seara şi-fi răspund abia azi- Am o cumplită nevralgie la cap — efectul unei binevoitoare şi premature primăveri se vede — şi chiar acum aă-fi scriu decit pentru a-ţi cere iertare că nu ţi-am răspuns imediat la scrisoarea ta gentilă şi dulce-Nu-i aşa că tu mă scuzezi şi nu mi-o iei anume de rău în consideraţia nevralgiei ? Ce or fi avînd scrisorile de cam întârzie ? în 18 mi-ai trimis una pe cea din urmă la 20 am primit-o abia-Mă frec cu mina pe frunte şi-ncerc s-fi spune mii de lucruri pe care le aveam alaltăseară, în minte: capul numai mai rău mă doare încît dac-ai fi aci, n-ai ști ce să-mi faci ca s-adorm. Se vede că durerea asta e o urmare a concertului al doilea a lui Sarasate, care a fost admirabil, ca și cel de ’ntâiu. Apropos ! D-nul M. Costin ce (?) aud că, după cererea sa proprie, va fi permutat la Curtea de Argeş, în aceeași calitate în care e la Neamț. Aceasta cerere a făcut-o de acum opt sau zece zile la ministeriu și i s-a acordat-Signe de la profondeur du sentiment (?) Vorbă să fie- Asta încă o dată pentru a arăta că (indescifrabil) acest om-Mifico dragă, tu poatei fi dormind deja, căci eu scriu asupra plecării trenului — adecă mai sunt două ceasuri păn’atunci și-fi voiu duce scrisoarea la gară- Tot mă doare capul — afară-i răcoare și senin de lună — poate mi-a mai trece. Te sărut de multe, multe ori, dragă pasăre voioasă, te rog să-mi ierfi dispoziția cam deranjată cu care-fi scriu şi să-mi trimiţi o guriţă îndărăt pe aripile vîntului. Dac-ar ajunge azi desigur că mi-ar trece durerea. Al tău EMINESCU „1ъ »'kart/tsT Prof. N. I. SIMACHE Itfl Directorul Muzeului de istorie al judeţului VjK ц- LmXi/* Im-' Prahova & . . J rlorev. juT t*»•*. CARTEA DE CRITICĂ semnează: Edgar Papu Adrian Marino Dan Laurențiu Dan Cristea Petru Popescu Dana Dumitriu Mircea Iorgulescu Z. Sângeorzan Gh. Grigurcu Constantin Călin I. Negoiţescu în numărul viitor: ~ 21 fevr. 882