Argus, iunie 1923 (Anul 14, nr. 3030-3055)

1923-06-08 / nr. 3036

M­HT 1 3036 ABONAMENTE IN TARA IN STRĂINĂTATE Un an 500 lei 6 luni 250­­ 3 luni 150 99 Un an 700 lei 6 luni 350 3 luni 200 *1 »­6 PAGINI ORGAN ZILNIC al COMERȚULUI Directori: Chr. O. Staicavici $1 S. Pauker INDUSTRIEI şi FINANŢEI Administrator: H. F. Valentin Vineri • Iunie 1923 EXEMPLARUL 2 Lei în ţară 4 Lei în Străinătate BIROURILE: bucurești, str. sărindar 14 TELEFON: 6/93 Si 23/69 Criză c­e numerar insuficienţa capitalului mobiliar în România? —----------- m I tm ---------------­ Problema crizei noastre de nume­rar a fost tratată din multe puncte de vedere şi pentru lămurirea ei s-au încercat cele mai variate ex­­plicaţii. Fiind vorba­­de un fenomen în a­­parenţă pur financiar explicaţiile de ordin financiar au fost cele care s-a abundat. Dar considerarea sub aspectul strict financiar al oricărei probleme conduce de obicei la uni­lateralitate şi la superficialitate. In adevăr fenomenele financiare sunt în general efectele ultime ale unor serii întregi de fenomene eco­nomice şi multe din ele, cum e de pildă inflaţia monetară, trebue to­­tuşi să fie considerate ca expresia fatală şi neînlăturabilă a unor fe­nomene economice. Despre ştiinţa financiară, s’ar putea spune ca despre matematică, matematica e un mijloc de a pre­ciza ideile şi de a dezvolta în mod logic consecinţele cuprinse într’o serie de proposiţii. Matematica nu poate da însă nici un adevăr mai mult decât este conţinut în datele care i se pun la bază. Num­ai ştiin­ţele experimentale care pornesc de la realităţi constatate şi verificate sunt capabile să ne dea adevăruri obiec­­tive; matematica rămâne cel mu­lt un instrument al lor. . Tot aşa, fără considerarea datelor şi situaţiilor economice, adică a producţiei, repartiţiei şi disponibi­lului bogăţiilor şi valorilor reale, nu se­ poate concepe stabilirea adevăru­lui în problemele pur financiare. La rândul lor soluţiile financiare sunt mijloace mai mult sau mai puţin ingenioase de a înlesni procesele de dezvoltare, pe care condiţiile econo­­mice ale unei ţări le îngădue la un moment dat. Nici un expedient fi­nanciar nu poate constitui prin el însuşi un atutor pozitiv de însănă­toşire a unei situaţii economice a­­nom­ale. Dacă am voi să rezumăm­­ca un singur cuvânt gândirea noas­­ta am putea spune despre finanţe­­ceea ce spuneau economiştii clasici liberali despre stat. Finanţa prin ea însăşi nu poate face pentru viaţa economică prea mult bine; când ea nu-şi îndepli­neşte funcţiile sale elementare şi ia un aspect cu totul desordonat ea poate face vieţii economice un imens rău.­ ­ După aceste observaţii, poate prea abstracte, să ne întoarcem la criza monetară din România. O ţară in dezvoltare normală are nevoe pentru funcţionarea mecanismului producţiei sale de o anumită pro­porţie intre­ bunurile imobiliare şi bunurile sale mobiliare. In adevăr ramurile de producţie, agricultura, industria şi minele au la dispoziţie anumite capitaluri în­­vestite imobiliare; funcţionarea lor pretinde însă în mod imperativ şi un anumit quantum de bunuri e­­fective cu un caracter mobil, în con­tinuă trasformare. Aceste bunuri au succesiv forma de materie primă, produse fabricate, numerar (în îm­prejurările normale acesta având valoare stabilă şi universală) şi a­­poi din nou prin reluarea ciclului iarăşi aceleaşi forme în aceeaşi or­dine. Oricare ar fi dar situaţia mo­nedei este indispensabilă pentru funcţionarea producţiei, existenţa unui capital mobiliar capabil să le achiziţioneze şi să constitui­estid dementul de transformare in ciclul producţiei. Care este origina acestui capital imobiliar? Ea nu este decât acea parte din surplusul anual datorit creşterei bogăţiei naţionale care nu se afectează la rândul ei în noui imobilizări sub forma instrumente-' lor de producţie. Această cotă ce rămâne disponibilă se adună an cu an şi constitue averea naţională mobilă (in continuă transformare). Această avere naţională mobilă cu­­prinde dar nu numai capitalul mo­biliar propriu zis ci şi mărfurile şi celelalte bunuri lichide şi prin exce­lenţă circulabile din ciclul produc­ţiei. Cum se regulează proporţia din surplusul anual de bogăţie ce ră­­mâne sub forma mobilă? In această privinţă rolul de re­gulator automatic ÎI joacă quantu­­mul dobânzii ce se poate obţine pentru plasamentul de capital li­, chuid. In adevăr când disponibilităţile mobile sunt suficiente (adică sunt destul de abundente pentru a ali­­menta producţia) dobânda plasa­mentelor scade şi capitalul mobil e silit să se îndrepte către noi inves­tiţii, care să-i dea o remuneraţie superioară dobânzilor pieţei. In a­­cest mod quantumul capitalului circulant se micşorează progresiv şi cu aceasta echilibrul intre nevoia şi cererea capitalului circulant se sta­bileşte de la sine. Mai grea însă este acţiunea regulatrice în caz contrar când capitalurile circulante sunt prea puţine în raport cu capitalurile fixe. In acest caz transformarea va­lorilor învestite în valori circulante nu se poate face de­cât brut şi este chiar imposibilă. Nici industriaşul şi nici agricultorul nu îşi pot des­­face o parte din instalaţiile lor, pentru a realiza capitalurile mobile necesare ca să asigure funcţiona­rea normală a restului Întreprinde­­rilor lor. In acest caz o ţară trece printr’o criză teribilă. Dintr’o asemenea criză o ţară nu poate ieşi decât sau printr’o penibilă aşteptare vreme de câţiva anii, în care timp îşi re­constitue capitalul circulant cores­punzător aparatului său de produc­­ţie, sau face apel la străinătate sub formă de împrumuturi. * Aceste este din nenorocire cazul nostru. De a doua zi după încheie­rea răsboiului noi ne-am găsit fără să ne fi dat seama intr'o mare criză a capitalului mobiliar In adevăr dacă România veche isîmtise să_și stabilească un echilibru normal în­tre nevoile aparatului său de pro­ducţie şi quantumul capitalului său mobiliar aceasta se datorea în prin­­cipal la doi factori Energia de creştere economică a României era destul de mare aşa că disponibilul său circulabil se mărea continuu prin surplusul anual al ac­tivului său şi II) In România veche am avut un aflux continuu de capital străin, sub forma circulabilă pus la dispo­ziţia producătorilor români prin fi­­nanţa internaţională stabilită în ţară. După calculele d-lui Pant. Si­­tescu acest capital străin pus la dispoziţia băncilor din ţară era la isbucnirea răsboiului în sumă totală de 09 milioane lei aur adică 31 la sută din capitalul total al băncilor în afară de capitalul de 511 milioane învestit in industrii. In România nouă situaţia este cu totul deosebită. In primul rând enorma consumaţie din anii răs­­boiului a epuizat aproape complect disponibilităţile capitalului mobiliar naţional. Astfel în România veche ca şi în ţările alipite cheltuelile de consumaţie ale particularilor şi ale statului, distrugerile de mărfuri şi de alte bunuri imediat circulabile, precum şi absorţia ultimelor dis­ponibilităţi primite prin împrumu­turile de război şi au redus până la epuizare capitalul disponibil care a fost de altfel în toate ţările şi în toate timpurile ce­l dintâi atacat de câte ori o ţară a început aşi con­suma activul său naţional. In al doilea rând contribuţia străi­­nătăţei sub formă de capital circu­labil a fost aproape neînsemnată de la răsboiu încoace. E drept că ea a fost înlocuită prin o altfel de contribuţie acea a mărfurilor livrate pe credit cumpărătorilor români. Această contribuţie a jucat un rol capital în activarea vieţei noastre economice din ultimii ani. In adevăr contravaloarea acestor mărfuri nu a trecut încă îndărăt graniţele către furnizorii lor şi cum pe de altă parte prin consolidarea creanţelor pentru aceste mărfuri costul lor urmează să fie achitat pe nesimţite intr’un număr mare de ani, presenta acestor mărfuri în tară ar fi putut însemna o adevărată contribuţie la mărirea capitalului circulant in tară. Din nenorocire mărfurile au fost de pură consuma­­ţie, iar contravaloarea lor internă s’a obţinut în lei a căror depreciere crescândă nu mai permite astăzi recuperarea unei cantităţi de măr­furi echivalentă cu aceea din care a provenit. Astfel puterea de achiziţie a pie­ţei româneşti nu s’a mărit şi eco­nomia naţională nu a fost nici din acest punct de vedere cu nimic ri­dicată prin importul frenetic pe care l’am practicat dela războiu încoace. Ceea ce­ putea deci să echivaleze pen­tru noi cu un împrumut extern pe termen lung care ne-ar fi dat răga­zul să constituim noi înșine încet încet un capital mobiliar românesc, n’a fost din nefericire de cât un prilej mai mult ca să intrăm în da­torii neproductive. In sfârşit prin deosebire de Ro­mânia veche aportul de producţie al nouei Românii este (chiar­­ porţional considerat) mult mai pu­ternic şi cere mai ales pentru pro­­ducţia industrială un rulement imens de capital. Cum astăzi aproape toate legătu­rile de credit între Banat, Ardeal, Bucovina şi Basarabia sunt rupte faţă de centrele lor de altă dată, sarcina acestei finanţări cade greu asupra capitalului mobiliar româ­nesc Iată de ce putem spune că, chiar de a doua zi după întemeierea nouei Românii criza capitalului mo­biliar era declarată. * S’ar putea totuşi întreba cineva... De ce această criză nu s’a vădit mai curând? De ce nu numai, că nu s’a simţit , lipsa capitalului circulant, dar chiar abondenţa capitalului era atât de mare încât în anii 1920 şi 1921, s’au făcut atât de imense in­vestigaţii de lungă durată în crea­rea de Întreprinderi industriale sau în naţionalizarea celor existente? Explicaţia este simplă. Inflaţia monetară continuă a pus la înde­mână tuturor capitaluri fictive, fără putere de achiziţie în străină­tate şi cu o putere de achiziţie trecătoare în ţară, şi-a permis astfel cea mai fantezistă întrebuinţare a lor. Paralel cu inflaţia, importul măr­furilor străine neplătite, dădea co­mercianţilor noştri diponibilităţi continue, din care multe au mers să se plaseze în întreprinderile noui lansate, alimentând astfel nouile iniţiative. » Azi când­ o politică de oprire in loc a emisiune! de hârtie monedă coincide cu închiderea robinetului de credit al străinătăţii, criza finan­­ciară s’a declarat. Scumpetea internă progresivă în strânsă legătură cu deprecierea mo­nedei, accentuiază şi mai mult rari­tatea capitalului circulant, dimi­­nuându-i puterea de achiziţie. Azi realitatea ne apare în adevă­rata şi trista ei lumină. Iluziile nu ne mai sunt îngăduite. Ceea ce trebuia să înţelegem de la 1919, vedem şi simţim abia acum. Nu suferim de o criză de numerar adică de o criză financiară uşor trecătoare care se poate înlătura prin remedii financiare, ca artifi­ciile de emisiune. Suferim de o criză gravă şi cro­nică: lipsa capitalului mobiliar (cir­culabil) reclamat de nevoile indis­pensabile ale funcţionării aparatue­tului nostru de producţie. De aceea orice expedient­e pur fi­nanciare am întrebuinţa ele nu pot mări de la o zi la alta puterea de a­­chiziţie a ansamblului stocului nost­­ru monetar şi nu pot pune capăt crizei noastre, care nu este o criză de numerar ci, este secătuirea pute­rei noastre de cumpărare. Astfel pusă problema nu ne pu­tem aştepta la îndreptări uşoare prin mijloace eftine. Mihail Manoilescu Hmm* Internaţional de petralas RAPORTUL CERE PENTRU RO­MANIA COMERŢUL LIBER Această societate, care contro­lează societatea petroliferă fran­­co-română Colombia, şi-a ţinut adunarea generală la Paris in ziua de 29 Mai, unde s’a dat ci­tire raportului consiliului de ad­ministraţie asupra exerciţiului scurs. , Vorbind de beneficiile socie­tăţii „Colombia raportul con­stată că ele nu au fost în raport cu progresul exploatării ei, din cauza regimului de excepţiune la care este supusă industria pe­trolului în România. Guvernul român spune rapor­tul, impune pentru consumaţiu­­nea internă, o contingentare de circa 70 la sută din produse cu preţuri inferioare preţurilor de cost, iar vânzările la export sunt grevate de taxe ridicate. Situaţiunea prejudiciabilă pen­tru industria petrolului nu este atât deprecierea leului cât regi­mul preţurilor maximale pentru coosumaţiunea interna. Toate societăţile de petrol au atras atenţia guvernului, în dife­rite rânduri, asupra consecinţe­lor nefaste ale politicei lui apli­cată industriei petrolului, nefa­ste atât pentru societăţile în cau­ză cât şi pentru ţară. Fără îndo­ială regimul acesta perpetuat ar avea fatal ca efect să îndepărteze capitalurile străine din industria petrolului şi ar obliga întreprin­derile existente să şi reducă acti­vitatea de foraj. Singurul regim susceptibil de a reface ţara din punctul de re­­vedere economic şi financiar e­ste comerţul liber. ------ tmn- • sau Construirea Arsenalului O LĂMURIRE A D­LUI MINIS­TRU DE RĂZBOIU D. senator N. TRANDAFIRESCu­, a făcut eri la Senat următoarea co­municare în chestia construirei Ar­senalului: La întrebarea pusă de mine d-lor miniştri de interne, războiu şi sănă­­tăţeî publice, privitoare la reconstru­irea arsenalului armatei, d. ministru de războiu Îmi face onoare a-mi răs­punde următoarele: ,fN'am intenţiunea să repifiiţez un arsenal al armatei. . In Dealul Spirei înjghebez un ate­lier central de reparaţii al armatei, provizoriu, până ce se va putea treia cel definitiv peste munţi. Am însărcinat, o comisine com­pusă din 4 ofiţeri şi 3 ingineri civili cari să studieze cestiunea atelierului central de reparaţii ale armatei, şi dacă clădirile de la Ciurel se pre­tează la aceasta sunt gata sa pri­mesc această soluţiune sau oricare alta, cu condiţiunea categorică însă ca lucrările de revedere a materialu­­­lu să nu înceteze un moment. Dacă atelierul central de reparaţii ale Armatei se va instala în altă par­te, terenul pe care se găseşte azi Ar­senalul Armatei îl voi afecta în tota­litate cartierului ofiţeresc din gar­nizoana Bucureşti. Mă declar mulţumit cu răspunsul d-lui ministru de războiu, şi îmi pa­re bine că populaţia din vecinătatea vechiului arsenal îşi redobândeşte liniştea tulburată de lucrările in curs. Rt Succesiunea Jaques Elias O succesiune de un miliard de lei — se afirmă că averea lăsată de Jaques Elias ar fi şi mai mare — e fără precedent in tara româ­nească. Când însă averea imensă e destinată de testator răspândi­­rei culturei in mase, însărcinată fiind cu această misiune cea mai înaltă instituţiune culturală din ţară, atunci faptul capătă, o im­portanţă socială netăgăduita, pen­tru că, cu un miliard de lei, se pot face enorm de­ multe lucruri folositoare obştei.Perioada postbelică ne-a arătat că niciodată nu am avut o nevoie mai imperioasă ca azi, de a ridica nivelul cultural al poporului, de a sădi în suflete simţământul soli­­darităţei morale, de a uşura mul­­ţimei accesul la învăţătură. Zilele acestea o frumoasă ce­remonie a avut loc la Paris în Cartierul Latin, lângă parcul Montsouris. S-a pus acolo, prima piatră a „Oraşului Universitar"• Un cetăţean francez, generos şi inteligent, d. Emil Deutsch (de la Meurthe) văzând marea greu­tate de care se lovesc studenţii de condiţie modestă pentru a găsi locuinţă şi a putea munci, a dă­ruit Universităţei din Paris zece milioane franci pepim ca, cu a­­ceşti bani, să construiască celula­­mamă a unui mic oraş studios ce va putea adăposti vre-o trei mii studenţi. , Din pergamentul can a fost pus la piatra d de fundaţie, spre a se perpetua amintirea creţiunei şi originea ei, relevăm î­ncheierea următoarei .­­ „Astfel se au­n­uprinsi un focar nou de cultură franceză şi uma­nă, unde trei mii studenţi veniţi din toate ţările, înzestraţi cu cârfi, cu soare şi aer, apropiaţi printr-o emulaţie afectuoasă şi făcând cinste celei ma bătrâne universităţi din Europa, vor munci împreună intru perfecţio­narea armonioasă a spiritului şi corpului lor, la progresul ştiinţei şi înţelegerea între naţiuni•“ La ceremonia punerei primei pietre a „Oraşului universitar", fundat de Emil Deutsch, a asistat tot ce este mai de frunte la Pa­ris : reprezentanţii guvernului cu ministrul de instrucţie,­ rectorul Universităţei, decanii facultăţilor de drept, de medicină, de ştiinţe, de litere, de farmacie, foşti mi­niştri, reprezentanţii Corpurilor legiuitoare, titularii negaţiunilor străine, toate asociaţiunile stu­denţeşti. In timpul discursurilor ce s’au rostit, d. Emil Deutsch ţinând mica mistrie în mână a spus râ­zând rectorului Universitătei din Paris, d. Paul Appel : „Domnule rector, e mimai o piatră ce o arunc în grădina Uni­versitătei"­ la care d’Appel a răs­puns : „Am dori să primim multe a­­sem­enea pietre * * •» ' D. Emil Deutsch e coreligionar cu Jaques Elias- Şi Le Temps enumerând seria donatorilor venerabilei Sorbone, a liberalităţilor neuitate, înşiră inspiraţiile fericite ale baronesei Hirsch, ale lui Jules Flammer­­mont, Albert Kahn, Basile Zaha­­roff, Raphael Bischoffsheim şi alţii. Liberalităţile lor n’au mers la indivizi ci spre ştiinţă. A funda premii personale nu mai cadrează cu vremea; ceea ce trebue sunt laboratorii, cate­dre, căminuri pentru cei ce vor să înveţe.Aşa a făcut sărbătoritul Emil Deutsch, sărbătoritul din Paris, aşa a făcut Jaques Elias, aşa au făcut mecenii moderni ale căror nume Temps le-a înscris deunăzi în Pantheonul culturei universale, căci instituţiile­­ create de dânşii servesc nu numai Francezilor ci şi doritorilor de cultură din toate părţile lumeii. Wr. Specula Ilicită Represiunea dacă se legiferează, trebue să lovească toate categoriile In discutiunile ce s’au urmat în Cameră în jurul proiectului asupra speculei, s’a dovedit că spirite obiective şi imparţiale din chiar majoritatea guvernamentală nu se împacă nici cu principiul legii că se va iefteni traiul, ceea ce recunoaşte de altminteri in­direct chiar raportorul ei. Vom releva totuşi că toţi d-nii oratori n- au inzistat asupra punc­tului fundamental al întregei le­­gislaţiuni care e îndreptată îm­potriva unei singure categorii de cetăţeni : comercianţii. Că sunt şi comercianţi necin­stiţi, speculanţi, acaparatori, — nimeni nu o contestă. Că unii cer zece preţuri, e cert lucru­ Pentru asemenea infracţiuni pozitive există însă legi şi, în specie, codul penal. In cadrul e­­lastic al „speculei ilicite", aşa cum o concepe legea d-lui Sassu fără a o defini, intră oare numai negustorii prăvăliaşi ? Alte categorii sociale — pro­prietari, avocaţi, medici, etc. — nu cer câte­odată zece preţuri ? Lor nu li se poate imputa nici­odată specula curat cămătă­­rească ? Din momentul ce noi copiăm majoritatea dispoziţiunilor noas­tre legislative după modele stră­ine, se poate pune întrebarea : dece autorul legii mi s’a inspirat de tot ceea ce s’a făcut în a­­ceastă privinţă aiurea ? . * Cazurile de speculă patentă, a­­dică cereri de preţuri cămătă­­reşti, sunt pedepsite sever pretu­tindeni : in Germania şi Austria legea contra speculei vorbeşte de cămătărie. (Wucher), în Ce­hoslovacia această exploatare este aspru pedepsită. Să se no­teze bine însă că preţuri maxi­male sunt prevăzute nu numai pentru negustori, şi ci pentru me­dici, avocaţi, arhitecţi etc­ Odată ce este vorba de regle­mentare, de constrângere, de a­bandonarea principiului libertă­­ţei, atunci trebue o lege comună pentru toţi. Reglementarea este aşa de complect rânduită în Cehoslova­cia, în Austria sau în Germania, încât medicul de pildă are un tarif special pentru clienţi cu di­feritele valute., Un client, elveţian sau englez va plăti mai mult ca un scandi­nav; acesta mai mult ca un ita­lian; şi acesta mai mult ca un român. Represiunea delictului pe care îl numim speculă ilicită — un de­lict ieşit la iveală in aceste vre­muri tulbure — trebue să lo­vească toată lumea şi nu o sin­gură clasă­ Tocmai această parte e revol­tătoare în proiectul votat de Par­lament, care denunță pe negus­tori ca singurii făuritori ai scum­­petei, ceea ce este un neadevăr patent, respins chiar de raporto­rul legei. Ministrul Greciei şi presa dri dimineaţă, ministrul de exter­ne al Greciei a primit pe reprezen­tanţii presei. D. Alexandrie a exprimat­ viile sa­le mulţumiri presei române pentru sentimentele exprimate Greciei şi persoanei sale. A arătat apoi că voiajul făcut în România a avut de scop să studieze modalităţile ce s’ar putea găsi pen­tru consolidarea relaţiunilor între cele două ţări. Previziunile sale n’au fost des­­rhinţite — adaugă d. Alexarndris, — întru cât în ţara noastră năzuinţele sale au găsit un adânc răsunet. -------------—«25*-*—---------— Nota germani trinisă aliaţilor Lafayette, 6. — Ziarele anun­ţă că astăzi sa trimes prin cu­rieri speciali nota germană la, Londra, Paris, Bruxelles şi Senna pentru a putea fi înmânată toi guvernelor respective. IN AVION Bucur­eşti-Viena-Bu­cur­eşti — Note de călătorie — Am Înregistrat în ziarul nostru la diferite ocaziuni binefacerile serviciului aerian Bucureşti-Pa­­ris, pe care compania franco-ro­­mână de navigaţie aeriană l-a înfiinţat nu de mult. Reţeaua acestui vast şi perfect organizat serviciu de locomoţiu­­ne aeriană cuprinde azi — afară de Germania—toate capitalele Eu­ropei de mijloc, şi răsăritene, a­­vând punctul de pornire la Paris şi Încheind cursele în cetatea Se­­milunei, la Constantinopol. In afară de economia de timp, care în anumiţii împrejurări poa­te fi dea dreptul inapreciabilă, călătorul văzduhurilor e scutit de căldura sufocantă, de înghe­suiala şi lipsa de comfort a trenu­rilor, e absolvat de aşteptările şi enervările stupida dări te pân­desc la fiece punct de frontieră şi tovarăş suveran al Aquilei majestoase poate privi în voie la panorama ciudată şi de o mă­reţie neînţeleasă pentru cine n’a văzut-o, — ce sa desfăşoară ca­­leidoscopic şi aşa de variată sub ochii muritorului „sburător”. Te smi­­­­i par’că de cătuşele greoaie ale lutului şi mărunte ca aşeză­mintelor­­lor îţi apar necazurile şi frământările „furnicilor” tere­stre. Imbiat de asemenea perspec­tive, cine ar fi ezitat să facă un voiaj aerian când o invitaţie a­­micală din partea directorului bucureştean al societăţii franco­­române d. Compère îi deschidea căile văzduhului? Astfel în ziua de Sâmbătă 2 Iunie, la ora 2 precis mă găseam la aeroportul Companiei, în faţa unei solide maşini tip „Berline Spad” de 400 cai putere, pe care ur­mam să fac voiajul. încă înainte de ora 2, totul era gata. Pilotul, bravul Abraham era la locul lui şi aştepta, calm şi in­diferent semnalul de plecare, par­­că ar fi fost vorba de o mică plim­bare cu automobilul până la şo­sea... Abia mă instalasem pe unul din locurile comode ce-mi fusese indicat, şi evoluţiunile repezi ale elicei cutremurară aeropla­nul, care împins cu forţa celor 400 cai putere alunecă p­rin vre-o 300 de metri pe pământ, şi se ridică a­­poi şi mai lin, pe nesimţite, spre tăriile cerului. îmi dispăruse orice sentiment de nesiguranţă şi labilitate, a­­veam impresia precisă că aceeaşi solicitare şi stabilitate mi-o ofe­rea cutia avionului ca vagonul de cale ferată sau automobilul solid. Alături de tovarăşii mei de drum, d. Arion Solomoneanu din Brăila, directorul unei bănci din Belgrad al cărui nume l-am ui­tat şi d-na Cheradame din Bucu­reşti, — privesc uimit la specta­colul minunat ce ni se oferă o­­chilor, cu cât avionul se avântă mai sus: Bucureştii în minia­tură. Frumos rânduite se alinia­ză străzile, unele drepte şi mai largi, altele cât firul de aţă şi încolăcite, iar de­asupra comple­xului încurcat de edificii se ri­dică covârşitoare şi totuşi ele­gante cupolele Casei de depuneri, ale Poştei sub col­icul mititel pe care tronează edificiul clasic şi svelt al Camerei deputaţilor ală­turi de clădirea Metropoliei. Pan­ourile cu mici covoraşe verzi cu desenuri bizare şi nuanţe felu­rite întrerup din loc în loc îngră­mădirea de edificii şi străduţe,a­­şezate dealungul panglicuţei în­guste, cenuşii, a Dâmboviţei, care uneori sub razele de soare, are străluciri de diamant. Minunata viziune n’a durat în­să decât puţine minute, elicea cu bătaia puternică resfredeleşte tot mai grăbit in atmosfera limpede şi clară; ca fantome mărunte dispar grăbite Chitită cu minus­­culele cutiuţe negre— parcul im­pozantelor vagoane de la triaj­e, sate, mici pete pestriţe aruncata de o mână de artist pe tăblia de, şah ce până la orizont se întinde sub noi, alternându-şi pătratele şi oblungurile de fel şi fel de nu­anţe şi străbătute de panglica ar­gintie a Argeşului pe care îl lă­săm în urmă cât ai clipi din ochii iuţeala cumplită cu care pă­mântul fugea sub noi, mi-a evo­cat zicala populară : mergem mâncând pământ. Abia ne dăm seama c’am plecat din Bucureşti, când din zare, ca nişte balauri fumuiii aşternuţi pământului Se îndreptau spre noi munţii. Dar ce mai numără­ azi cetăţile lor de granit înălţate spre ceruri ziduri de cam­ zece ani în urmă s’a spulberat geniul lui Aurel Vlaicu şi îndrăzneala temeraru­lui Chavez! Ele nu mai există­ pentru noi decât spre a ne oferi spectacolul cel mai impunător, cu preţipişurile scrijelate, cu pră­păstii fără de fund, de­asupra cărora uriaşi solitari de stâncă se întinde netedă oglinda bătrâ­nului Danubiu.* •* # Străbătusem istoricele porţi de fier, când ocup locul lângă bra­vul Abraham care-mi arată pe hartă la ce punct suntem şi ne­putând vorbi îmi face semn că „vine furtuna”. Intr’adevăr cerul e întunecat intrăm in nori, o puternică ploae ne întâmpină, descărcările elec­trice nu mai contenesc, picură apa în cabina avionului, şi noi plutim înainte într’o întunecime beznă, vântul ne brutalizează. Cercetez harta, făcusem până acum 400 kilometri, avionul îna­intează în plină siguranţă, nici o îngrijorare pe faţa pilotului care îmi face semne cu mâna că „nu-i­ nimica”. După un aber de peste o jumă­tate oră într’o complectă întune­cime cerul se înseninează tot mai mult. Am eşit din zona Carpaţi­­lor şi sub arcul unui admirabil curcubeu navigăm spre Panciova unde după un sbor de 4 ore şi cinci minute, aterisăm în condi­­ţiuni admirabile, câteva viraje e­­xecutate cu multă dibăcie de „maistrul” şi simţim o uşoară a­­tingere cu pământul; avionul sare în sus ca o minge, încă un salt şi iată ne pe picioare în faţa aerogărei din Panceva. Mulţumirile de rigoare faţă de pilot nu întârzie să se manifes­te. • Urmează câteva formalităţi uşoare, la cari de altfel nici mui iei parte pentru că personalul Companiei îşi dă toată osteneala să te servească cum se poate mai bine. Plecaţi la 2 din Bucureşti am aterisat la 6.05, şase sute ki­lometri linie aeriană străbătută în 4 ore şi 5 m., cu vântul în faţă, la o înălţime maximă de 2200 m. şi cu o iuţeală de 160 klm. pe oră ceea ce dă media de 150 klm. pe oră. LA PANCEVO Pancevo e o mică localitate de lângă Belgrad, cu o populaţie de vreo 40.000 de locuitori, pose­dând o mică industrie şi un ca­nal care se varsă în Dunăre în apropierea râului Sava. Aeropor­tul a fost instalat aci conforma­ţia geografică a oraşului Belgrad nepermiţând aterisarea avioane­lor din cauza munţilor şi apelor cari îl înconjoară. După o jumătate de oră mă a­­flam pe bordul vaporaşului ce face cursa la Belgrad, unde do­ream să petrec seara ca a doua zi dimineaţa să continui drumul spre Budapesta, despre care voi vorbi în numărul de mâine. V&LEftTiN

Next