Ateneu, 1991 (Anul 28, nr. 2-10)

1991-06-01 / nr. 6

Memento... Ceea ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covîrşitoare inteligen­ţă, ajutată de o memorie căreia ni­mic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epo­ca alienaţiei declarate), încît lumea in care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclu­siv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la în­­demînă. TITU MAIORESCU Şi iată de ce posibilităţile lui Emi­nescu au fost infinite. Ceia ce admi­răm şi se va admira atîta vreme cît se va vorbi limba românească, cît timp accentele acestei sfinte lim­bi vor fi pe buzele unui om viu, e pătrunderea tuturor acestor ele­mente în cea mai vastă sinteză fă­cută de vreun suflet de român. NICOL­AE IO­RG­A Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o apa­riţie aproape inexplicabilă în litera­tura noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură da la 1870 ca un meteor din alte lumi. G■ IBRĂILEANU In vastul univers al poeziei emi­nesciene, gîndul omenesc este pur­tat pînă la ultimele şi cele mai înalte întrebări ale lui şi sentimen­tele omeneşti sînt urmărite în ecou­rile lor cele mai profunde. TUDOR VIANU M. Eminescu e un mare poet al materiei cosmice în veşnică mişcare şi un cîntăreţ frenetic al germina­ţiei care implică dezagregarea orga­nicului şi a anorganicului. (...) Rar se întîmplă ca un poet să fie sigi­lat de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existen­ţei şi de aceea multă vreme M. Emi­nescu va rămîne în poezia noastră nepereche■ G. CALINESCU M. Eminescu e singurul poet eu­ropean care a făcut India nemuri­toare în ţara sa. AMIT A BHOSE Secretul poeziei eminesciene este în mod esenţial de natură melodică. ROSA DEL CONTE Dacă românii recunosc în Emines­cu pe cel mai mare poet al lor, e pentru că Eminescu tocmai a ştiut să exprime în mod remarcabil su­fletul ţării sale, traducînd cu fide­litate aspiraţiile sau visurile com­patrioţilor săi, ALAIN GUILLERMOU EMINESCU - ACVATICUL Reliefurile interioare eminesciene transpar a­­desea sub semnul „Vărsătorului“­­, pentru poet apa fiind principiu matricial, dar şi oglin­dă magică, introducâtoare în fabulos. Reverbe­raţiile lunare şi oglinzile apei favorizează la Eminescu o epifanie de un gen special, totuşi poeticitatea viziunii nu ţine atît de revelaţiile acvaticului, cît de ceea ce apa ascunde, de aici perechea oglindă-mister, cu alternanţe de real şi irealitate fascinantă. (Intr-o paranteză fie spus, o poezie de Veronica Micle, Lac-Oglindă, a fost raportată la limpezimea ieşită din comun a lacului californian Yozemiti, dar ea descinde mai sigur din orizont eminescian, acesta cu pre­lungiri la Goga şi Anghel, la Blaga, Pillat şi al­ţii). Siluete feminine vaporoase, caracteristice vi­ziunilor poetului, simbolisme sugerînd fericiri unice, lingă murmur de izvor, extaze lungă ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot, abat privirea, nu o dată, de la spectacolul trecerii, acesta altminteri obsedant. In componenţa discur­sului, luna, pădurea, cîte-un „alb izvor tremu­rător“ devin elemente de reverie somnolentă, realităţi consonante vrajei, magicului, extatis­­mului repetat. Astru de penumbre şi singură­tăţi, luna e „indisolubil legată de feminitate, iar prin feminitate — notează Gilbert Durand — ea se apropie de simbolismul acvatic“... Murmurul vîntului, combinat cu cel al apei, nu face decit să întreţină o stare de mulcumire ambiguă, în­tre melancolie şi împăcare, constituindu-se în­­tr-un bloc de impresii dominant muzicale. Prin eternitate, poetul înţelege o perpetuă succesiune de stereotipii, repetiţie suplă, ilimi­­tată, o mecanică unduitoare, despre care vîn­turile, valurile , valurile, vînturile dialoghea­ză „ele-n de ele“, neluate-n seamă. Lapidarele grose din Dintre sute de catarge sînt, în fondul lor metafizic, niște adnotări grave, fără iluzii, despre ceea ce în destin e funciarmente inco­­municabil. Infinitul, cu necunoscutele lui, e îna­inte de toate în om — aceasta e ideea. Strofele par nişte aforisme incise în aramă, sentenţii scandate de cineva nevăzut, la ceas de crepus­cul, de o voce de dincolo de lume. Refrenul vînturile-valurile, alternînd cu forma inversă va­­lurile-vînturile, e marcat de bătăi de mari clo­pote —­ peste timp : „De-i goni fie norocul, / Fie idealurile, / Tu urmează în tot locul / Vîn­turile, valurile. // Nenţeles rămîne gîndul / Ce-ţi străbate cînturile. / Zboară vecinie, îngî­­nîndu-l / Valurile, vînturile...“ Nimic nou în trudnica zbatere a valului, acest însemn al gra­tuităţii — clamează alt poem: „Se pare cum că aite valuri / Cobor mereu pe-acelaşi vad, / Se pare cum că-i altă toamnă, / Ci-n veci ace­leaşi frunze cad...“ Rîuri „sînte“, rîuri „în soa­re“, rîuri de „foc“ — toate urmează aceeaşi lege a repetiţiei, păstrînd totuşi o aură de sacrali­­tate . Vecinie este numai rîul . Rîul este demiurg..­ Formularea lapidară în linia gînditorilor an­tici, întregită altă dată — într-o notaţie rapidă de atelier — din perspectiva unui modern. „Rîul ce-mi proroceşte ce-o să cînte inima mea ruptă de durere — dezvăluie poetul —, acel rîu i-a prorocit şi lui Omer. Altfel l-a înţeles el, alt­fel eu...“ Limbajul rîului e, oricum, unul de ambiguităţi perpetue. La un pol simbolisme ale efemerului, existenţe „ca undele ce curg“ (Scri­soarea IV), la altul rîul etern, nu diferite în esenţă de sceneria helenică . Cine are-urechi s-audă ce murmu­r gurile rele Şi vorbăreţele valuri şi prorocitoare stele De-ale graţiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit ; Cine-ascultă şi nu-nstrună arta-i de cîntări bogată, Căci comori de taine-ascunde orice rîu... Lunca ingrată De-ar şopti, viaţa toată n-ar sfîrşi de povestit... Fragmentul graţios-idilic decupat din Memento mori stă pe arhetipul unei Helade pindarice, de Constantin jCIOl’RACjU (Urmare în pag. 5) •v U R fjSj, riRGU-MUSES ---------------------------------------------------------— Revistă de cultură Serie nouă AIn acest număr : Thor VILJALMSSON: „Am îndrăgit Bacăul înainte de a-l cunoaşte“ Scena Gala nafionala a recitalurilor dramatice Literatura universala „Interogatoriul“ şi „O fată la fereastră“ de Thor VILJALMSSON AVATARUL NARCISIAC Opoziţia parte-întreg, manifestată la Eminescu în dorul după infinit, a dus la diversificarea şi individualizarea maximă, precum şi la încerca­rea de a reface unitatea originară. Pe măsura individuării, omul pierde orice speranţă a re­facerii unităţii androginice originare, spre care totuşi tinde şi la care va putea ajunge printr-o spiritualizare­ progresivă. Refacerea trecutului fi­inţei înscrie istoric aventura fenomenului în căutarea „numenului“, avatarii desemnînd mul­titudinea fenomenală în jurul „individului me­tafizic“. Eminescu lansează sugestia căilor deosebite de a ajunge la unitatea de sine : faraonul Tia, ma­gul călător în stele, Făt-Frumos şi, pînă la un punct, Hyperion şi Dionis, compun în parte „in­dividul metafizic“, sunt însetaţi de idealul cu­noaşterii şi, în aventura lor magică, văd drumul spre perfecţiune. Prin redescoperirea avatariilor se face descoperirea propriului arheu, metamor­fozele şi avatariile fiind forme efemere în dru­mul spre reintegrare. Dan-Dionis, Mesteacăn- Maria, Ruben-Riven sunt arhei care se deplasează prin reminiscenţă pe toate treptele palingene­­zei lor. Versiunile moderne ale narcisismului primar dau imagini parţiale ale relaţiilor ce se stabilesc în­tre starea de Nirvana şi pulsiunea morţii , sau sînt trecute sub tăcer­e, sau nu pot fi interpre­tate decît ca rezultatul fuziunii Nirvanei com­plete, în care pulsiunea morţii va fi neantago­­nistă Erosului. In loc să susţină unificarea Eului prin pulsiunea sexuală, narcisismul negativ, sub dominaţia principiului Nirvana, reprezintă pul­siunea morţii, tinde spre atingerea nivelului ze­ro al Zieido-ului, aspirînd la moartea fizică. Din­colo de fragmentarea Eului, care îl duce la au­­to-erotism, narcisismul primar absolut­ doreşte repaosul mimetic al morţii, al non-eului în altă formă de acces la nemurire. Eminescu moartea apare ca o dom­i­­nsatorie, ca o necesitate a sufletului ca lui de dezamăgire. Dornic să cu­­rm­ problema metempsihozei, tainele arheului, el nu putea să vadă în moarte decît înţelesul ei metafizic (Euthanasius ar­e înţelege­rea intuitivă a acestui adevăr). Iniţierile tradi­ţionale proclamau puterea de renovaţie a exis­tenţei, care pregătea „noua naştere“, pur spiri­tuală, accesul la un mod de a fi sustras acţiu­nii devastatoare a timpului. In Avatarii faraonului Tlă, iniţierea presupune momentul oglinzii care determină disocierea dintre marchizul Bilbao şi chipul reflectat. Du­blul îl ucide pe marchiz, umbra sa realizînd pasiunea pentru Ella­­şi Cezara se uită în oglin­dă, iubita însăşi avînd un dublu, Lila-Ella, jert­fită lui Angelo întru iubirea angelică şi demo­­mică). Dorinţa de a străbate ecranul viitorului determină invocarea unor practici divinatorii, alături de astrologie fiind prezentă hidroman­­ţia, pentru că, pentru că, pentru Eminescu, mo­tivul oglinzii în univers îl formează mediul fluid acvatic. Tia începe călătoria în timp printr-o practică hidromatică şi îşi vede avatarii în me­tamorfozele policrome ale apei din Nil turnate în pahar. Şi în Luceafărul procesul de reflec­tare şi metamorfozare petrecut în vis poate fi asimilat cu acel „narcisism cosmic“ al lui Ba­chelard , pentru a-şi descoperi adevăratul chip. Luceafărul plonjează în mare, ce constituie o imensă oglindă magică a cerului. Eminescu are intuiţia spaţială a prezentului , tocmai el rămîne intangibil, deşi este suprafaţa de incidenţă a trecutului cu viitorul, fiind sin­gurul timp etern. Oglinda timpului este supra­faţa care desparte viitorul de trecut („a filei două feţe“) , fuziunea dintre vizual şi auditiv (spaţiu-timp) fiind atît de obsesivă încît, ori­unde apare oglinda, ea este de neconceput fără ecouri (Vianu spune că în poezia lumii n-a exis­tat poet deopotrivă vizual şi auditiv cu aceeaşi forţă). Mitul lui Narcis relevă despărţirea spa­ţiului şi timpului în simetrii închise pentru că: Viorel VERŞESCU (Urmare în pag. 5)

Next