Ateneu, 1991 (Anul 28, nr. 2-10)
1991-06-01 / nr. 6
Memento... Ceea ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covîrşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încît lumea in care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemînă. TITU MAIORESCU Şi iată de ce posibilităţile lui Eminescu au fost infinite. Ceia ce admirăm şi se va admira atîta vreme cît se va vorbi limba românească, cît timp accentele acestei sfinte limbi vor fi pe buzele unui om viu, e pătrunderea tuturor acestor elemente în cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român. NICOLAE IORGA Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o apariţie aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură da la 1870 ca un meteor din alte lumi. G■ IBRĂILEANU In vastul univers al poeziei eminesciene, gîndul omenesc este purtat pînă la ultimele şi cele mai înalte întrebări ale lui şi sentimentele omeneşti sînt urmărite în ecourile lor cele mai profunde. TUDOR VIANU M. Eminescu e un mare poet al materiei cosmice în veşnică mişcare şi un cîntăreţ frenetic al germinaţiei care implică dezagregarea organicului şi a anorganicului. (...) Rar se întîmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi de aceea multă vreme M. Eminescu va rămîne în poezia noastră nepereche■ G. CALINESCU M. Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa. AMIT A BHOSE Secretul poeziei eminesciene este în mod esenţial de natură melodică. ROSA DEL CONTE Dacă românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor, e pentru că Eminescu tocmai a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale, traducînd cu fidelitate aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi, ALAIN GUILLERMOU EMINESCU - ACVATICUL Reliefurile interioare eminesciene transpar adesea sub semnul „Vărsătorului“, pentru poet apa fiind principiu matricial, dar şi oglindă magică, introducâtoare în fabulos. Reverberaţiile lunare şi oglinzile apei favorizează la Eminescu o epifanie de un gen special, totuşi poeticitatea viziunii nu ţine atît de revelaţiile acvaticului, cît de ceea ce apa ascunde, de aici perechea oglindă-mister, cu alternanţe de real şi irealitate fascinantă. (Intr-o paranteză fie spus, o poezie de Veronica Micle, Lac-Oglindă, a fost raportată la limpezimea ieşită din comun a lacului californian Yozemiti, dar ea descinde mai sigur din orizont eminescian, acesta cu prelungiri la Goga şi Anghel, la Blaga, Pillat şi alţii). Siluete feminine vaporoase, caracteristice viziunilor poetului, simbolisme sugerînd fericiri unice, lingă murmur de izvor, extaze lungă ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot, abat privirea, nu o dată, de la spectacolul trecerii, acesta altminteri obsedant. In componenţa discursului, luna, pădurea, cîte-un „alb izvor tremurător“ devin elemente de reverie somnolentă, realităţi consonante vrajei, magicului, extatismului repetat. Astru de penumbre şi singurătăţi, luna e „indisolubil legată de feminitate, iar prin feminitate — notează Gilbert Durand — ea se apropie de simbolismul acvatic“... Murmurul vîntului, combinat cu cel al apei, nu face decit să întreţină o stare de mulcumire ambiguă, între melancolie şi împăcare, constituindu-se într-un bloc de impresii dominant muzicale. Prin eternitate, poetul înţelege o perpetuă succesiune de stereotipii, repetiţie suplă, ilimitată, o mecanică unduitoare, despre care vînturile, valurile , valurile, vînturile dialoghează „ele-n de ele“, neluate-n seamă. Lapidarele grose din Dintre sute de catarge sînt, în fondul lor metafizic, niște adnotări grave, fără iluzii, despre ceea ce în destin e funciarmente incomunicabil. Infinitul, cu necunoscutele lui, e înainte de toate în om — aceasta e ideea. Strofele par nişte aforisme incise în aramă, sentenţii scandate de cineva nevăzut, la ceas de crepuscul, de o voce de dincolo de lume. Refrenul vînturile-valurile, alternînd cu forma inversă valurile-vînturile, e marcat de bătăi de mari clopote — peste timp : „De-i goni fie norocul, / Fie idealurile, / Tu urmează în tot locul / Vînturile, valurile. // Nenţeles rămîne gîndul / Ce-ţi străbate cînturile. / Zboară vecinie, îngînîndu-l / Valurile, vînturile...“ Nimic nou în trudnica zbatere a valului, acest însemn al gratuităţii — clamează alt poem: „Se pare cum că aite valuri / Cobor mereu pe-acelaşi vad, / Se pare cum că-i altă toamnă, / Ci-n veci aceleaşi frunze cad...“ Rîuri „sînte“, rîuri „în soare“, rîuri de „foc“ — toate urmează aceeaşi lege a repetiţiei, păstrînd totuşi o aură de sacralitate . Vecinie este numai rîul . Rîul este demiurg.. Formularea lapidară în linia gînditorilor antici, întregită altă dată — într-o notaţie rapidă de atelier — din perspectiva unui modern. „Rîul ce-mi proroceşte ce-o să cînte inima mea ruptă de durere — dezvăluie poetul —, acel rîu i-a prorocit şi lui Omer. Altfel l-a înţeles el, altfel eu...“ Limbajul rîului e, oricum, unul de ambiguităţi perpetue. La un pol simbolisme ale efemerului, existenţe „ca undele ce curg“ (Scrisoarea IV), la altul rîul etern, nu diferite în esenţă de sceneria helenică . Cine are-urechi s-audă ce murmur gurile rele Şi vorbăreţele valuri şi prorocitoare stele De-ale graţiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit ; Cine-ascultă şi nu-nstrună arta-i de cîntări bogată, Căci comori de taine-ascunde orice rîu... Lunca ingrată De-ar şopti, viaţa toată n-ar sfîrşi de povestit... Fragmentul graţios-idilic decupat din Memento mori stă pe arhetipul unei Helade pindarice, de Constantin jCIOl’RACjU (Urmare în pag. 5) •v U R fjSj, riRGU-MUSES ---------------------------------------------------------— Revistă de cultură Serie nouă AIn acest număr : Thor VILJALMSSON: „Am îndrăgit Bacăul înainte de a-l cunoaşte“ Scena Gala nafionala a recitalurilor dramatice Literatura universala „Interogatoriul“ şi „O fată la fereastră“ de Thor VILJALMSSON AVATARUL NARCISIAC Opoziţia parte-întreg, manifestată la Eminescu în dorul după infinit, a dus la diversificarea şi individualizarea maximă, precum şi la încercarea de a reface unitatea originară. Pe măsura individuării, omul pierde orice speranţă a refacerii unităţii androginice originare, spre care totuşi tinde şi la care va putea ajunge printr-o spiritualizare progresivă. Refacerea trecutului fiinţei înscrie istoric aventura fenomenului în căutarea „numenului“, avatarii desemnînd multitudinea fenomenală în jurul „individului metafizic“. Eminescu lansează sugestia căilor deosebite de a ajunge la unitatea de sine : faraonul Tia, magul călător în stele, Făt-Frumos şi, pînă la un punct, Hyperion şi Dionis, compun în parte „individul metafizic“, sunt însetaţi de idealul cunoaşterii şi, în aventura lor magică, văd drumul spre perfecţiune. Prin redescoperirea avatariilor se face descoperirea propriului arheu, metamorfozele şi avatariile fiind forme efemere în drumul spre reintegrare. Dan-Dionis, Mesteacăn- Maria, Ruben-Riven sunt arhei care se deplasează prin reminiscenţă pe toate treptele palingenezei lor. Versiunile moderne ale narcisismului primar dau imagini parţiale ale relaţiilor ce se stabilesc între starea de Nirvana şi pulsiunea morţii , sau sînt trecute sub tăcere, sau nu pot fi interpretate decît ca rezultatul fuziunii Nirvanei complete, în care pulsiunea morţii va fi neantagonistă Erosului. In loc să susţină unificarea Eului prin pulsiunea sexuală, narcisismul negativ, sub dominaţia principiului Nirvana, reprezintă pulsiunea morţii, tinde spre atingerea nivelului zero al Zieido-ului, aspirînd la moartea fizică. Dincolo de fragmentarea Eului, care îl duce la auto-erotism, narcisismul primar absolut doreşte repaosul mimetic al morţii, al non-eului în altă formă de acces la nemurire. Eminescu moartea apare ca o dominsatorie, ca o necesitate a sufletului ca lui de dezamăgire. Dornic să curm problema metempsihozei, tainele arheului, el nu putea să vadă în moarte decît înţelesul ei metafizic (Euthanasius are înţelegerea intuitivă a acestui adevăr). Iniţierile tradiţionale proclamau puterea de renovaţie a existenţei, care pregătea „noua naştere“, pur spirituală, accesul la un mod de a fi sustras acţiunii devastatoare a timpului. In Avatarii faraonului Tlă, iniţierea presupune momentul oglinzii care determină disocierea dintre marchizul Bilbao şi chipul reflectat. Dublul îl ucide pe marchiz, umbra sa realizînd pasiunea pentru Ellaşi Cezara se uită în oglindă, iubita însăşi avînd un dublu, Lila-Ella, jertfită lui Angelo întru iubirea angelică şi demomică). Dorinţa de a străbate ecranul viitorului determină invocarea unor practici divinatorii, alături de astrologie fiind prezentă hidromanţia, pentru că, pentru că, pentru Eminescu, motivul oglinzii în univers îl formează mediul fluid acvatic. Tia începe călătoria în timp printr-o practică hidromatică şi îşi vede avatarii în metamorfozele policrome ale apei din Nil turnate în pahar. Şi în Luceafărul procesul de reflectare şi metamorfozare petrecut în vis poate fi asimilat cu acel „narcisism cosmic“ al lui Bachelard , pentru a-şi descoperi adevăratul chip. Luceafărul plonjează în mare, ce constituie o imensă oglindă magică a cerului. Eminescu are intuiţia spaţială a prezentului , tocmai el rămîne intangibil, deşi este suprafaţa de incidenţă a trecutului cu viitorul, fiind singurul timp etern. Oglinda timpului este suprafaţa care desparte viitorul de trecut („a filei două feţe“) , fuziunea dintre vizual şi auditiv (spaţiu-timp) fiind atît de obsesivă încît, oriunde apare oglinda, ea este de neconceput fără ecouri (Vianu spune că în poezia lumii n-a existat poet deopotrivă vizual şi auditiv cu aceeaşi forţă). Mitul lui Narcis relevă despărţirea spaţiului şi timpului în simetrii închise pentru că: Viorel VERŞESCU (Urmare în pag. 5)