Ateneu, 2000 (Anul 37, nr. 1-11)

2000-01-01 / nr. 1

ARTE & MESERII Constantin CALIN DESPRE ZIARISTICĂ Actualmente, în România, există circa 20.000 de ziarişti. Publicul îi citeşte sau îi ascultă, îi compară, îi judecă şi, nedumerit ori contrariat, nu o dată, se întreabă cine sunt ei de fapt, adică ce meserie au? Puţină lume e dispusă să accepte fără discuţii că ziaristica e deschisă „tuturor talentelor şi tuturor competenţelor“ (Pierre Albert, La Presse,1968), de la oameni cu diplome de profesori, ingineri, economişti, medici, la băieţi cu liceu sau facultatea neterminate,­­ unii cu vocaţie, alţii împinşi de nevoie, ca să nu zic eşuaţi în acest domeniu. In unele ţări ziaristica se învaţă în şcoli speciale (francezii au aşa ceva încă din 1926) şi uni­versităţi, în altele ea se deprinde la locul de muncă, sur le tas. In redacţiile noastre, deocamdată, majoritatea ziariştilor sunt dintre aceştia, într-o atare situaţie, cum îl poţi deosebi pe ziaristul adevărat de simplii purtători de pix şi reportofon adunaţi laie pe la conferinţele de presă? Văzînd dacă în activitatea sa el face dovada cîtorva ca­lităţi, cum ar fi: inteligenţa, curiozitatea, perspicacitatea, pasiunea ideologică, curajul, „multă dibăcie“ etc. Inteligenţa se manifestă în capaci­tatea de a privi viaţa jurnalistic, de a extrage din ea subiectele unor viitoare articole, interviuri şi anchete. Ziaristul trebuie „să gîndească repede, să asimileze şi să reproducă imediat ce a asimilat. “(Al. Philippide, Consideraţii confortabile, vol. 1,1970) Dintre toţi inte­lectualii, el e cel mai mobil şi mai receptiv faţă de ceea ce e nou, senzaţional, extra­ordinar. Curiozitatea sa e, teoretic vorbind, fără limite, îndreptată spre toate azimuturile: aproapele şi departele; prezentul, trecutul şi viitorul; evenimentul istoric şi faptul mărunt; vîrfurile societăţii şi subteranele ei; sublimul şi vulgarul. Parafrazînd o maximă celebră, aş spune că nimic din ce e omenesc n-ar trebui să-i fie străin: politică, literatură, artă, ştiinţă, economie, sport, modă etc. In ziaristică, polivalenţa e întotdeauna la rigoare: ai nevoie de foarte multe, pentru că nici nu ştii cînd îţi vor fi de mare folos. Perspicacitatea înseamnă, în cazul ziaris­tului, ceva peste aşa-zisul „fler“: ea e simţul de orientare sigură în meandrele actualităţii, de evaluare corectă a lucrurilor, faptelor şi vorbelor, de antici­pare promptă a consecinţelor lor imediate şi a celor pe termen lung. Vigilent în pos­tul său, cu simţul critic mereu treaz, ziaris­tul trebuie să priceapă înaintea altora „ce se vrea“ printr-o declaraţie, un apel, o lege, o măsură administrativă etc., să treacă dincolo de literă şi de aparenţe, să sesizeze cauze, intenţii oculte, subtilităţi, ambiguităţi profitabile, elemente „explozive“, metamorfoze înşelătoare. El nu-i numai cronicar, ci şi politolog, soci­olog, futurolog. în ciuda pretenţiilor de independenţă şi obiectivitate, „un ziarist nu e un simplu ticluitor de articole, un «articlist», ci un cetăţean“(G.Călinescu, Gîlceava înţeleptului cu lumea, vol.II, 1974) care, dezbătînd chestiunile la ordinea zilei, are propriile convingeri şi soluţii, o gîndire sistematizată, o „filosofie“ a sa. Dacă ziaristica i-a intrat în sînge, el nu poate fi doar un observator neutru, ci un militant­­cuvînt care provine din latinescul „militari“ şi evocă „soldaţi, luptători“, un umanist activ, ale cărui indignări şi virulenţe nu sunt, precum la politicieni, retorice. Partizanatul e o condiţie în exercitarea acestei meserii, una în care n-ar trebui să încapă niciodată ipocrizia, duplicitatea, versalitatea, spiri­tul mecantil. Curajul (care, uneori, face dintr-un ziarist un erou) înseamnă abne­gaţie faţă de adevăr şi asumarea riscurilor de a fi „în inima evenimentelor“, îndeose­bi a celor dramatice (războaie, revolte, catastrofe naturale etc.), de a scruta şi comenta critic Puterea, de a scormoni în ascunzişurile ei sau de a te opune răului din viaţa de zi cu zi. în fine, în ce constă „dibăcia“ (Al.Philippide, loc.cit.) ziaristu­lui? în priceperea de a „prinde“ sau inven­ta subiecte şi de a le da forma care să trezească interesul asupra lor. Lucrul nu-i posibil, însă, fără un anumit „nivel de cul­tură“ şi fără o bună cunoaştere a limbii în care scrie. Sinteza acestor calităţi şi străduinţe a fost formulată de către Robert de Jouvenel, într-un excelent breviar, astfel: „A încerca să ştii totul, ca să povesteşti totul; să înveţi orice, ca să vulgarizezi orice; să înţelegi fiecare lucru, ca să expli­ci fiecare lucru; să nu laşi în umbră nimic frumos sau atroce; să nu te dezinteresezi de nici un aspect al vieţii; să cauţi adevărul pe pipăite, dar cu încăpăţînare; să te stră­­duieşti a trăi dincolo de timpul tău; să nu­­ţi măsori deloc izbînda după avere; să fii cu atît mai defăimat, cu cît ai mai multă dreptate: aceasta e, cred, meseria gaze­tarului.“ (Le Journalisme en vingt lecons) Citînd-o (vezi: între presă şi literatură, vol.I 1989), Tudor Teodorescu Branişte, unul dintre marii ziarişti români, spunea că ea ar trebui afişată în orice redacţie. Aceasta e, adaug, şi părerea mea. Cînd cineva are toate cele amintite mai sus, nu poate fi confundat nicidecum cu ziaristul improvizat sau impostor, pe care chiar unii din interiorul breslei îl repudiază cu vorbe nu dintre cele mai de­licate: „neisprăvit“, „trepăduş“, „scri­­bălău“, „mercenar“, „jigodie“, „lichea“, „puşlama“ etc.,deşi indivizi de acest fel sînt încă legiune. Apostrof, nr. 11, 1999, cuprinde dosarul IONESCU - 90, adică o evocare sensibilă la împlinirea, in absentia, a venerabilei vîrste. Anca Măniuţiu îi tra­duce un text apărut în Le Figaro lit­­téraire din 3 decembrie 1993, intitulat „Doamne, fă să cred în Tine". Declaraţia aceasta minunată de isihasm gnostic, dacă aş putea să-i spun aşa, înmoaie chiar şi inima pietrei, tocmai prin since­ritatea atît de umană a declaraţiilor sale de gratitudine şi durere: „Şi aşa, din aproape în aproape, am reuşit să dobîn­­desc un soi de enormă celebritate şi să ajung, împreună cu soţia mea, la vîrsta de 80 de ani, ba chiar 81 şi jumătate, cu frica de a muri şi plin de angoasă, fără să-mi dau seama că Dumnezeu mă copleşise cu o binefacere sau alta. El nu a abolit, totuşi, moartea pentru mine şi găsesc că asta este inadmisibil.“ sau „Lucrul care mă mîhneşte, poate, cel mai tare este despărţirea de soţia şi de fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, prin timp şi în afara timpului.“ Neliniştitor şi de o tristeţe mai mult decît metafizică, adică în spirit ionescian, este şi articolul lui Norman Manea, Bérenger la Bard,­ în care scri­itorul român exilat povesteşte istoria unei receptări dezaxate a Rinocerilor şi discuţiile iscate de aceasta la un seminar pe care-l susţinea la Bard College în 1989 şi apoi în 1996. Veritabilă povestire exegetică, istoria trasează foarte bine decorul spiritual: „Unul din drepturile pe care exilatul îl descoperise în America era chiar acesta: dreptul la... „prostie“. Prostie, ignoranţă, candoare, inocenţă culturală, politică, socială şi de toate felurile. Siguranţa cu care se proclamă aberante convingeri, sentimente, expe­rienţe? Justificarea sacrosanctă: „asta este părerea mea!...“ Prostia aceasta se poate salva (nu o şi face, însă, întotdeau­na) prin lipsa de ferment al rinocerizării: „Ceea ce aducea însă teza din urmă cu 7 ani era tocmai șocul „întoarcerii pe dos“ a interpretării. Răsturnarea era, cumva, în spirit ionescian?... „Dreptul la prostie“? Cît de „proastă“ era prostia de ieri și de azi?... Mi-ar fi plăcut să reiau asemenea întrebări cu părintele teatru­lui absurdului. Drept fundamental la candoare, îndoială, provocare, eşec? Forme ale li­bertăţii, ale individualităţii, adică? Ionescu ar fi avut multe de spus, pre­supun.“ Dreptul la întrebare neîn­grădită, la nelinişte şi tristeţe, iată cîteva din moştenirile pe care ni le-a lăsat Ionescu. Adevărul literar şi artistic, nr. 500, 11 ianuarie 2000, sărbătoreşte cifra ro­tundă odată cu cea mai mare bucurie a spiritului românesc: Eminescu. La mulţi ani şi ferice de o astfel de coinci­denţă, Eugen Simion îi răspunde lui Cornel Radu Constantinescu, în spiritul de corosivitate al nonvalorii, cum ne-a obişnuit atît domnia sa cît şi revista ce-l găzduieşte, la o serie de întrebări despre mai noul atentat axiologic. Ar fi mult de citat, dar, pentru a nu­ cultiva tendinţa către înfierare, ne mărginim să reţinem ultima frază a interviului: „Unii cred că vom intra mai repede în Europa vorbind prost româneşte.“ Iată întîiul atentat fla­grant şi odios la cinstirea ce i se cuvine de drept lui Eminescu! Atentat al cărui rechizitoriu nu s-a întocmit încă! Mijlocul revistei, eventual cal troian al unei interogaţii publicistice cuceritoare, conţine răspunsurile unui număr însemnat de intelectuali români nici mai mult nici mai puţin decît la întrebarea abruptă: Consideraţi că me­rită să continuăm sau să ne oprim? Subterfugiu gazetăresc pe care cine altcineva decît Marta Petreu putea să-l califice necruţător: „întrebarea dacă revista merită sau nu să continue este, evident, o pură cochetărie. O tratez, deci, ca atare. Să ne citim la numărul 1.000.“ Asemenea gîndesc și redactorii revistei Ateneu din Bacău. Magazin istoric, decembrie 1999, e aceeaşi revistă care ne sileşte s-o păstrăm constant în atenţie. Deosebit de serios articolul lui Sergio Romano, poli­tolog italian celebru, care în Zece ani care au schimbat lumea realizează o hartă sinoptică a realităţilor politice mondiale la sfîrşit de mileniu (care,­­ propos, expiră la 31 decembrie 2000) cu o deosebită acuitate şi fără false pudori de „political correctness“. Pe aceeaşi linie se aşează şi două secole în mai multe rinduri al profesorului Vladimir Iliescu din Germania. O afirmaţie tre­buie să ne rămînă vie în memorie: „Iugoslavia a fost, ca şi Polonia, Ceho­slovacia sau România întregită, un stat apărut după primul război mondial. Dintre acestea, doar România s-a dove­dit viabilă între graniţele stabilite la Versailles. Basarabia şi Bucovina de Nord au fost pierdute în faţa totalitaris­mului bolşevic, nu pentru că nu erau via­bile ca părţi componente ale României.“ Ion Bulei îl prezintă pe EP. Carp - un aristocrat al politicii româneşti, specie dispărută aproape cu desăvîrşire din peisajul nostru politic. Revista română, nr. 4, 1999, con­ţine o seamă de texte care merită reţi­nute: Un destin: Nicolae Beldiceanu de Dan Mănucă, eseu de istorie literară recuperatoare, Tînguiri şi îndîrjiri de Florin Faifer, o evaluare a vieţii şi acti­vităţii lui Lucian Mircea, versurile lui Lucian Vasiliu, care nu mai trebuie nici­cum recomandate, dar şi ecourile de cronicari ale lui Nicolae Turtureanu și Liviu Papuc. Ioana PARAVA REVISTA REVISTELOR PAG. 2 IANUARIE 2000

Next