Biserica şi Şcoala, 1946 (Anul 70, nr. 1-52)

1946-01-01 / nr. 1-2

Pag. 4 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 1—2 — 1­6 Ianuarie 1946 hamându-ne, cu toată inima, la carul binelui obştesc, aducător de pace. Pe lângă acestea, Iisus Hristos Domnul nostru, vrând să asigure păcii Sale sălăşluire vecinie dăinuitoare în lume şi intre oameni, S-a şi „dat" pe Sine oameni­lor pentru cari S a jertfit. Aşa că li a şi pus îndemână — prin aşezămintele şi mijloacele de El rânduite — toate darurile şi puterile cu cari, întregind puterile lor fireşti, să le ajute intru­ dobândirea „păcii“ Sale. Prin aceasta a Sa întreită slujire, aducă toate de pace în lume şi între oameni, Mântuitorul Iisus Hris­tos a stabilit - aşa zicând — tipicul formativ pentru toţi cei ce vor să lucreze la sălăşluirea pe vecie în lume a „păcii". A acelei păci care se descrie şi p­ornite prin cuvintele Mântuitorului, când zice : „Pace las vouă, pa­cea Mea dau vouă.. “2 3) De această pace, adusă in lume de Iisus Hristos Mântuitorul, ca împăcare a noastră cu Dumn­zeu şi dar de sus pentru împăciuirea lumii întregi, noi o­menii ne facem părtaşi prin credinţa in El şi învăţă­tura Lui. Aşa ne lămureşte sfântul apostol Pavel, când zice: „...îndreptăndu-ne prin credinţă avem pace cu Dum­nezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos“2). Ceea ce in­seamnă, că nimeni nu poate avea pace în sufletul s­a şi cu semenii săi, nim­eni nu poate lucra, cu nudejde de a isbuti, la împăciuirea lumii, dacă nu este bun creştin şi nu este călăuzit în lucrarea sa de credinţa sa creştină. Dar credinţa noastră, ca să poată fi aducătoare de pace, trebue să se dovedească şi lucrătoare, prin fap­tele noas­re de buni creştini. Astfel de fapte nu poate însă, nimeni săvârşi, decât dacă asigură in viaţa sa stă­pânire sufletului asupra trupului, stăpânire gân­dul­­ bun asupra gândurilor şi pornirilor rele, curăţeniei su­fleteşti asupra patimilor şi năravurilor rele, de tot fe­lul. Căci după dumnezeescul apostol Pavel: „...cugetele trupeşti sunt moartea, iar cugetările duhovniceşti sunt viaţă şi pace“.4) Iar pacea aceasta este un mare bun de la Dumnezeu — după cum ne înviţa şi părinte apos­tolic Ignatie de Dumnezeu Purtătorul : „nimic nu este mai bun decât pacea Domnului, de care toată războirea protivnicelor puteri se sdrobeşte“ 5) Pacea in această lu­m poate fi inţeleasă i-a multe feluri. Dar o pace adevărată, dreaptă şi mulţi­mitoare, pentru toţi oamenii dintr’o ţară şi pentru toate pop­a­rele din lume, nu se poate dobândi d cât printr’o orânduire a ei întemeiată pe învăţătura creştină. Care orânduire să aşeze pe fiecare — om, sau popor — la locul ce i se cuvin, in puterea vredniciei lui. Iisus Hristos Mântuitorul, prilejuind lumii „pacea Sa", este autorul­ si singurul isvor al păcii intre oameni şi po­poare. Oamenii singurateci şi popoarele, cari au înţeles acest adevăr, au ajuns la pace unele cu altele şi ră­mân statornic in aceeaşi stare de pace“. Din pastorala P. S. NICOLAE al Oradiei „Viaţa pământească a Domnului este stăpânită de două taine mari: de taina peşterei din Viflerm şi de taina crucii de pe Golgota. In­a­ţa ace­lor taine adânci şi înfricoşate sufletul nostru se întreabă mint şi cutre­murat: Oare ce gânduri au călăuzit pe Domnul la plănuirea lor? Şi ce simţăminte au copleşit inima c•a dumnezeiasca la in­ricoşata împlinire a lor? DiA'jI Sfânt, care „cearcă şi adâncurile lui Dum­nezeu“ 1î. Cor. 2,10), ne răspunde la aceste întrebări b­inuitoare­­ prin graiurile de El insuflate ale Scrip­turilor Sfinte şi ale sfinţilor Părinţi — lămurindu ni le arăţa cât mărginită noast'â minte poate să le cuprindă şi cât ne este rouă de trebuinţă pentru mântuire. „Dumnezeu dragoste este“, (I. loan 4,8) ne invaţa El prin apostolul şi e­­var­ghelistul loan şi tot prin el ne descoperă, că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât şi pre Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede intru El să nu piară, ci să aibă viaţă vechn­icâ“ (Ioan 3,16). Iubi­e­a lui Dumnezeu, faţă de noi oamenii, este aş dar, izvorul faptelor şi tainelor iconomiei mântuirii ! Iub­rea lui Dumnezeu faţă de lume este cheia care ne deschide uşa inţelegerii lucrurilor dumnezeieşti! Iubi­rea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii şi nefericiţii, este puterea neistovită din care s’a zemislit şi hrănit smerenia neajunsă, sărăcia neg­rită, ascultarea necârti­­torie şi suferinţa sfiorăto­re a Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ! Au trecut aproape două mii de ani de când lu­mea a putut să vadă lucrarea uimitoare a acestei iubiri, în toată strălu­irea frumuseţii şi in toată tăria puterii sale. Cu toate acestea cât de puţin a simţit şi a înţeles ea din lucrarea ei mire şi mântuitoare, sfântă şi vecinică. Sfântul evanghelist loan, vorbind despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, despre cel dintâi Că­­can al creştinătăţi, constată cu amă­nciune, că El.„întru ale Sale a venit fi ai Săi pre Dânsul nu L-au primit“ (Ioan 1,111. Nu l-a primit Ierusalimul. Nu l-au primit cărtu­rarii şi fariseii, povaţa­torii duhovniceşti ai poporului. Nu 1 a pr­mit nici chiar Vtfleemul, cel atât de neîn­semnat între oraşele Iudei. Nu 1 a­­ primit pen­tru că venirea Lui în lume nu s’a întâmplat după aşt­etările greşite ale sufletului lor rătăcit şi orbit de păcate, ci după orânduirea cu mult mai înaltă şi prea înţeleaptă a Părintelui ceresc. Domnul a venit la noi cu o smerenie fără pe­­reche, desbrăcat de orice putere şi mărire lumească, dar cu gândul dumnezeiesc de a sluji lumea până la jert­firea pe omnul crucii, pentu a o izbăvi astal — prin puterea nevăzută a dumnezeirii Sale — d­e abisul cel fără scăpare în care ne a prăvălit mândria cea dela ’nceput.. „Intru ale Sale a venit şi ai Săi pre Dânsul nu l-au prinţit“. Ce constatare tristă !.. Ce adevăr dureros!... 2) In XIV, 27. 3) Rom. V, 1. 41 Rom XIII, 2­4. 6) Efes. XIII, 2-4.

Next